După solstițiul de vară, în Noaptea Sânzienelor, este cumpăna
între două mari intervale ale Timpului, dar este și o zi în care se sărbătorește
Dragostea. În ajunul Sânzienelor, fetele și băieții care urmează a se căsători
se adună spre seară în sat. E veselie, voie bună și toată lumea e cu sufletul
deschis.
Sărbătoarea Sânzienelor reprezintă un fel de loc geometric al tuturor
posibilităţilor, e ora la care cerurile se deschid, permiţând ieşirea din timp,
accesul către un spaţiu paradisiac, marcat tocmai prin încheierea ciclului
germinativ. Pot vedea Sânzienele numai cei cu inima curată, cei care mai reușesc
să trăiască în ritmul Naturii; ceilalți doar manifestă ritualuri seci care nu
le aduc vreun folos, nu le dezvăluie esențe.
Deschiderea cerurilor e un moment de conexiune între lumi, între
lumea de sus și lumea de jos, când energiile circulă liber. În noaptea magică
cei cu inima curată au acces la taine; noaptea este o poartă între două lumi, între
sacru și profan. Lucruri tainice se pot întâmpla în acest interval și Mircea Eliade, în romanul său, Noaptea de Sânziene, s-a referit la
unul. Personajul principal, Ștefan Viziru, în vârsta de 32 de ani, căsătorit cu
Ioana, pe care o iubește, în după amiaza zilei de 23 iunie simte cum îi bate
inima cu putere, fiind cuprins de dorul de a revedea locurile copilăriei din pădurea
Băneasa. Aici o întâlnește pe Ileana, o tânără și frumoasă fată. Mai târziu îi
va spune lui Petre Biriș: de-atunci viața mea și-a pierdut înțelesul. Deși își
iubește în continuare soția, cum puțini bărbați și-au iubit soțiile, el îi
ascunde lucruri esențiale pe care, însă, le destăinuie Ilenei. Ștefan e
permanent obsedat de pasiunea vieții lui, o visează mereu, o caută fără odihnă,
o găsește pentru numai câteva clipe, pentru a o pierde din nou. Aleargă după
cea care i-a fost ursită fără să reușească s-o ajungă. E ca Ileana Cosânzeana
- îi spune unui alt personaj. Când, după doisprezece ani, în noaptea de Sânziene,
în pădurea Royoumont de lângă Paris, asemănătoare celei de la Băneasa, o regasește
și vrea să o păstreze alături de el, vor pieri amândoi într-un accident. Cuplul
ideal, fericirea supremă pot fi realizate numai în imaginație, în vis - pare să
spună trecerea în neființă a celor doi: Ștefan și Ileana.
Într-o discuție cu Biriș, Ștefan își amintește că, în copilărie,
într-o seară de vară, se întorcea acasă într-un car cu fân. Adormise și,
trezindu-se deodată, a văzut deasupra lui numai stele și a avut senzația că
timpul nu mai curgea, se oprise. Dorința lui de a ieși din timp era un efort de
a regăsi beatitudinea copilăriei.
Anisie, omul care
locuiește lângă Sighișoara, izolat
ca un pustnic, în armonie cu ritmurile Naturii, în așteptarea unei reînnoiri a
lumii în finalul distrugător al unui mare ciclu -
un alt personaj al romanului lui Mircea Eliade - a simțit cum trece timpul, a
reușit să se sustragă Timpului, nu numai celui istoric - căci oricine se
izolează de lume și nu are legătură cu ziarele și radioul o face - ci și
timpului fiziologic. El pare cu mult mai tânăr decât e în realitate.
Și eu visez să
scap într‑o zi de timp, de istorie, spuse Ștefan. Dar nu cu prețul catastrofei
pe care o vestești dumneata. Existența umană mi s‑ar părea searbădă dacă ar fi
redusă numai la categoriile mitice. Chiar acel paradis anistoric de care
vorbești mi s‑ar părea greu de suportat dacă n‑ar avea lângă el infernul
istoriei…
Când un om poate rămâne singur înseamna că e un magician
asemenea zeilor, spuneau indienii; înseamnă că a descoperit taina fericirii,
spuneau contemporanii lui J.J. Rousseau…
Numai când observi cu ce pasiune aleargă oamenii după
singuratici îți dai seama cât de însetată de fericire este lumea modernă. (
Fragmentarium, Mircea Eliade)
Sânzienele, sau Drăgaica, este o sărbătoare păgână, de
origine daco-tracică sau romană. Unele surse spun că numele vine de la Santa Diana, zeița romană a vânătorii și
a pădurilor, altele că de la micile flori de câmp, galben-aurii
cu parfum suav: sânzienele. Mai sunt numite Frumoasele,
Zânele, iar în sudul țării oamenii le
spun Drăgaicele. Spre deosebire de Iele, care sunt zânele rele ale pădurii,
Sânzienele sunt zâne tinere și frumoase, au părul lung, blond și poartă rochii diafane ca de abur; sunt blânde și vesele și îi ajută pe
oameni să se vindece, să-și găsească perechea sau să afle viitorul recoltelor;
sunt preotese ale Soarelui, divinități
nocturne ascunse prin pădurile întunecate, neumblate de om, dar și pe câmpii și
dau puteri deosebite plantelor.
Se mai spune că în noaptea de 23 spre 24 iunie Sânzienele dansează,
plutesc pe Pământ și îndeplinesc ritualuri benefice pentru pământeni.
Sărbătoarea de Sânziene ține o noapte și-o zi (este atât
lunară cât și solară) și începe la asfințitul zilei de 23 când fetele și băieții
culeg flori de sânziene și fac din ele coronițe înmiresmate; pentru femei
coronița are formă rotundă, prefigurând Soarele. Pentru bărbați coronițele sunt
în formă de cruce. Florile de sânziene nu trebuie să fie rupte sau smulse, ci
culese la prima rouă prin tăierea dintr-o singură mișcare, cu un cuțit,
rostindu-se o incantație magică.
După ce au cules florile oamenii revin în sat și încing horele,
timp în care se împletesc și coronițele. Când împletirea a luat sfărșit începe
Dansul Sânzienelor; sătenii împodobesc stâlpii porților, ferestrele caselor,
chiar și cimitirele, pentru că se zice că Sânzienele apără oamenii și odihnesc
morții. Mai apoi, urmează aruncatul coronițelor pe acoperișuri, nu înainte ca
fiecare să-și pună câte o dorință - dacă rămâne coronița pe acoperiș dorința se
consideră că urmează a fi îndeplinită.
Ritualuri au loc atât ziua cât și noaptea, când se aprind
focuri pe dealuri, pe câmpuri, la liziera pădurilor, pe malul apelor - se aprind
pe pământ și se aprind și în cer, se zice.
Focul este și simbol al Soarelui prielnic roadelor dar și
instrument de alungare a duhurilor rele și este celebrat atât prin rugurile cât
și prin făcliile de Sânziene. Tinerii bărbați poartă făclii aprinse pe care le
rotesc, întrecându-se care scoate cele mai multe scântei și e mai priceput în
rotirea torțelor, apoi aprind focurile și încep săriturile peste foc; se scaldă
în râu perechi, pentru că e și o sărbătoare a dragostei.
Tinerele femei căsătorite se scaldă în roua dimineții pentru a rămâne gravide și pentru a naște
copii frumoși și sănătoși.
Roua de pe sânziene culeasă în ziua de sănziene se întrebuintează
în bolile ochilor, iar planta întreagă se pune în apa de baie a copiilor pentru
a-i întări.
Alte plante considerate magice și utilizate în ritualuri în
preajma sărbătorii de Sânziene sunt și cicoarea, urzica, feriga, mărăcinele,
verbina - aceasta ultima se consideră că este sub influenţa planetei Venus, de
aceea era folosită în ritualurile pentru dragoste.
În romanul lui Mihail Sadoveanu, Nopțile de sânziene (1934), autorul se referă la pădurea Borzei, considerată a fi un loc
mitic, un adăpost pentru cei care o iubesc. Într-o poiană din codru, numită La
Paraclis, se adună în noaptea de Sânziene soborul animalelor și stau la sfat,
grăind întocmai cum grăiesc oamenii.
În noaptea aceea a Sfântului Ion de
vară, se schimbă crângul cerului după porunca cea prea înaltă și soarele începe
să deie îndărăt. De aceea în zodie e zugrăvit la vremea asta semnul racului. La
miezul nopții a rânduit Dumnezeu un răstimp de liniște, când stau în cumpănă
toate stihiile, și cerurile cu stele și vânturile, după care dintrodată toate
purced în scădere. Iarna începe a-și pregăti harmăsarii în grajdurile ei din
miazănoapte. În acel ceas al cumpenei, Dumnezeu a orânduit pace între toate
animalele, jigăniile și paserile. Le dă și lumina înțelegerii pentru acel
răstimp, ca să grăiască întocmai așa cum grăiesc oamenii. Oriunde s-ar afla, toate
se strâng în sobor și stau la sfat.
Alte credințe
populare spun că în această noapte răsare în mod magic floarea albă de
ferigă, care aduce noroc celui care o culege, înfruntând curajos duhurile care
o păzesc; acesta va putea citi gândurile oamenilor şi va descoperi comori
ascunse. La solstiţiul de vară se atârnă crengi de arţar la uşi şi la ferestre,
pentru că există credinţa fermă că în acest fel vor fi îndepărtate toate
forţele malefice. Frunzele de arţar culese în această zi şi puse la uscat vindecă
orice rană şi înlătură durerea de cap. Dacă hainele, covoarele şi aşternuturile
sunt tinute la soare în 24 iunie nu vor fi mâncate de molii.
Se agață crenguţe de soc la ferestre şi la uşi, pentru a
apăra în felul acesta casa de orice necazuri şi boli şi pentru a se asigura
astfel bunăstarea în tot anul următor. Din cele mai vechi timpuri, socul este
plantat lângă casele oamenilor deoarece se crede că în el sălăşluieşte un duh bun
sau o zână bună care-i apără pe oameni de nenorociri. E considerat un sacrilegiu
să tai un soc.
Noaptea de Sânziene este o noapte în care orice este posibil
și de aceea oamenii se deschid, caută, speră, se integrează în ritmurile
cosmice, așteaptă, iubesc.
