31 ian. 2018

La colţ de stradă. Miercurea fără cuvinte

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  Jocul pornit de Carmen şi continuat de Călin Hera. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc.
Sursa foto pixabay
HAPPY WW!

29 ian. 2018

Justificarea unui război. Citate favorite

Din nota autorului romanului “Comando prin ploaia tristă”, John P. McAfee:
Eu sunt profesor. […] Ficţiunea a dost descrisă ca fiind un adevăr şi jumătate. Aşa sunt şi paginile care urmează. Am fost martor la cele mai multe dintre aceste întâmplări. Celelalte mi-au fost povestite de soldaţi bătrâni, care discută astfel de lucruri […] Toate acestea sunt secrete, plămădite in focul fierbinte al bătăliilor, lipite de suflet asemenea unei medalii şi lustruite de-a lungul anilor – neîncetând să pâlpâie, neîncetând să doară.
Nu am fost un bun ofiţer. La douăzeci şi doi de ani, nici n-ar fi trebit să fiu ofiţer, mai ales in Forţele Speciale. Dar i-am ascultat şi am învăţat de la subofiţerii experimentaţi […] care au constituit coloana vertebrală a Beretelor Verzi. Pentru că i-am ascultat, ei mi-au arătat cum să supravieţuiesc. […]
***
Cred că tratamentul psihologic mi-a fost sugerat in momentul in care am tras câteva gloanţe in pereţii camerei mele de lectură. Citisem o povestire cu Sherlock Holmes şi am vrut să văd dacă pot desena iniţialele ”VR” aşa cum făcuse el [...]
Tratamentul a durat un an. Unii dintre noi au reuşit.Un tip a înfiinţat un restaurant italian. Îl chema Iannuchi, prin urmare alegerea făcută a fost fericită. Un altul s-a lansat in comerţul cu maşini furate. Şi el a prosperat. Un altul a plecat căutând explicaţii pentru toate. Eu le-am găsit într-o conferinţă susţinuta de unul dintre marii generali ai războiului. Un general este ceva care se întâmplă atunci când un colonel supravieţuieşte. [...] A început conferinţa. De ce nu am oprit conducta de aprovizionare cu benzină din Laos? – era întrebarea pe care abia aşteptam să i-o pun. Cu siguranţă, el avea să-mi dea răspunsul corect. Întrebare lămurită. Problema rezolvată. Totul se depozitează in arhive. Eroare. El ne-a arătat unde se află Asia de sud-est-Vietnam, Birmania, China, Filipine şi Orientul Mijlociu. Ne-a povestit despre faptul că Vietnamul acţionează in favoarea noastră, împotrivindu-se Chinei, subliniind ironia acestui aspect. Nuanţa respectiva nu mi-a scăpat. După care, ne-a spus că justificarea Vietnamului a fost... Am aşteptat. Stăteam ca pe ace. Nimeni nu mai respira. Mai ales cei cinzeci şi cinci de mii. Fără comentarii, vă rog. Războiul din Vietnam a avut drept scop protejarea resurselor naturale descoperite in Asia de Sud-Est – petrolul şi cauciucul.
Nu s-a făcut auzită nici o trâmbiţă. Cerurile nu s-au desfăcut. Oamenii au respirat din nou. Dar eu eram recunoscător. Mi-am şters o lacrimă. Randy a murit pentru Exxon şi Detroit. Exista un motiv. Marele general ştia răspunsul. America trebuia să asigure securitatea corporaţiilor şi viitorul comunist al Vietnamului ameninţa toate acestea. Totul avea o logică. [...] Numai că, adeseori, motivele sună a gol.
(Comando prin ploaia tristă, Editura Nemira, Bucureşti, 1994)
₪₪₪
Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.
₪₪₪
John P. McAfee, căpitan in Forţele Speciale (r), s-a născut in 1947, in Clovis, New Mexico şi copilăria şi-a petrecut-o alături de fratele său la ferme din vestul Texasului, pe unde lucra tatăl lor. I-a plăcut Huck Finn şi a încercat să ducă o viaţă asemănătoare; era singurul copil care avea ca animal de companie o antilopă, pe care a numit-o Guvernator – dormea cu ea, dar când aceasta a crescut a dus-o in rezervaţia din Parcul Național Yellowstone. A urmat cursurile Institutului Militar New Mexico, are două licenţe universitare. A luptat in Forţele Speciale ca infanterist, in Africa de Sud şi in Vietnam. După o lungă carieră didactică, in administraţie şi ca instructor a devenit scriitor cu “normă întreagă”.
Romanul, desi e despre un război cunoscut ca fiind unul ciudat, de coşmar, se citeşte uşor. Prin umor, regăsit aproape in fiecare paragraf, autorul te face să uiţi urâciunea pe care tocmai ţi-a arătat-o două-trei rânduri mai sus. E un roman pe care nu îl uiţi repede şi la care nu poţi să nu zâmbeşti in timp ce citeşti.
Evenimentele sunt trăite de diferiţi soldaţi (după cum spune la începutul romanului), dar el le grupează in activitatea de numai câteva luni a unei singure grupe a Beretelor Verzi staţionată in Delta Mekong.
Mica grupă fost trimisă, la un moment dat, într-o misiune de cercetare – să afle dacă noul şef al unui trib din Laos va colabora cu americanii cum a făcut înaintaşul său. In această misiune au descoperit o conductă de combustibil, a cărei existenţă era secretă, şi au mai descoperit că agenţi C.I.A. cărau spre S.U.A., cu avioanele... florile de mac pe care le cultivau băştinaşii, cu acordul nord-vietnamezilor, in timp ce oamenii mureau cu miile şi într-o tabăra şi in cealaltă. Pentru că au văzut acestea, agenţii C.I.A. le-au pus gând rău, încercând să îi omoare cu orice preţ, folosind împotriva lor inclusiv Agentul Oranj.
Istorie pe scurt
Războiul din Vietnam s-a purtat, in principiu, între 1 noiembrie 1961 şi 30 aprilie 1975, între Republica Democrată Vietnam (Vietnamul de Nord, capitala la Hanoi), sprijinită de China şi Uniunea Sovietică şi Republica Vietnam (Vietnamul de Sud, capitala la Saigon), sprijinită de Statele Unite ale Americii. Războiul (cel de-al doilea război din Indochina, in sens mai larg) începuse, de fapt, la un an de la înfrângerea colonialiştilor francezi, in 1954, şi se purta pentru reunificarea Vietnamului. Cele două mari puteri comuniste, China şi URSS concurau şi una împotriva celeilalte pentru influenţă in Asia de sud-est. SUA urmărea să împiedice răspândirea comunismului in ţările fragile din Asia, ţări care îşi câştigaseră independenţa de curând. Americanii au particpat mai întâi doar cu instructori care să pregăteasca trupele din Vietnamul de Sud; in 1965 au hotărât să trimită in zonă şi trupe pentru că sud-vietnamezii nu reuşeau să elimine forţele de gherilă din nord, sprijinite de trupele armatei Vietnamului de Nord. In anul 1973 SUA a retras forţele militare din regiune după ce, in 1972, fără ştirea Vietnamului de Sud, delegaţiile americană şi nord-vitnameză s-au înţeles şi americanii au acceptat pretenţiile Vietnamului de Nord. SUA voia să se retragă încă din 1968, dar dorea să o facă fără a-şi ştirbi şi mai mult renumele. Cele două state au fost reunificate in anul 1976, sub conducere comunistă. Vietnamul de Sud a pierdut.
Agentul Oranj este ceva ce trebuie dezinventat. Este un erbicid descoperit de americanul Arthur Galston in anul 1943 – e un amestec toxic obţinut din două erbicide cu scopul de a defrişa zone întinse din Vietnam, zone care erau acoperite de o jungla deasă ce împiedica bombardamentele asupra bazelor inamice. Se presupune că armata americană a folosit 8o de milioane de litri, între 1962-1971, pentru a stropi sudul Vietnamului. Agentul oranj, însă, a făcut mai mult decât să defrişeze jungla: a contaminat aerul, apa şi resursele de hrană, vietamezii suferind şi după trei generaţii efectele acestei adevărate arme chimice de care americanii vor să uite şi să se uite, armă care a făcut ca sute de oameni să sufere şi mii de copii s-au născut cu malformaţii teribile.
In anul 2011 a fost mare scandal in Brazilia – autorităţile au descoperit că fermierii defrişează jungla amazoniană folosind agentul oranjş cca. 180 de ha fuseseră deja otrăvite câmd s-a descoperit fenomenul. Nu se poate estima numărul exact al animalelor şi speciilor afectate, dar există puţine şanse ca acestea să fi scăpat agentului oranj.
Fapt divers
In luna martie a acestui an, dupa 50 de ani de la războiul dintre SUA şi Vietnam, un portavion american ar putea efectua o vizită in portul Danang, au anunţat autoritaţile celor două state – ideea a fost propusă de ministrul vietnamez al Apărării care a fost într-o vizită in SUA in vara anului trecut. Ancorarea unui portavion american in portul vietnamez ar putea irita China, având in vedere ca Beijingul revendică aproape toată Marea Chinei, unde sunt multe rute comerciale şi unde se crede că există uriaşe rezerve de petrol şi gaze naturale. Revendicări in zonă mai au Brunei, Malaysia, Filipine, Taiwan şi Vietnam.  (scrie reuters.com)

27 ian. 2018

In vizită la Auschwitz-Birkenau

Spre sfârşitul clasei a XII-a câţiva colegi care împliniserăm vârsta de 18 ani, am hotărât să mergem într-o excursie in Republica Democrată Germană. Aveam noi oarece gânduri, dar nimic nu se concretizase. Între timp, din cei şase care eram, doi au renunţat la excursie. Patru rămaşi, am plecat spre Biroul de Turism pentru Tineret (B.T.T.) să plătim avansul pentru excursie. Am plătit şi aşteptam cu nerăbdare să plecăm. După o săptămână, aşa cum era scris in contract, am fost să plătim restul de bani pentru excursie. Surpriză! Spre RDG se anulaseră toate excursiile. Aveam de ales între Bulgaria şi Polonia sau banii înapoi. Doi şi-au luat banii înapoi. Eu şi prietena mea am zis: “Hai in Polonia, să vedem Varşovia şi Cracovia”.
Grupul era format din 30 de oameni – numai excursii in grup se organizau – şi am plecat cu trenul. Prietena aceasta a mea era o carte de glume ambulantă. Cum îmi plăcea să-i dau replica am ţinut-o într-un râs tot drumul şi pe oriunde mergeam să vizităm ceva. Când am vizitat nu ştiu ce catedrală din Varşovia a trebuit să ieşim pentru că ne strâmbam de râs – nu aveam un motiv anume, doar că făceam comentarii aiuristice (râdeam ca proastele, altfel spus) pe tema excursiei pe care nu am dorit-o dar in care ne aflam.
Mi-a trecut pofta de râs in momentul in care am păşit pe sub arcada lagărului Auschwitz-Birkenau. Prietena mea şi cei mai mulţi din grup au ales să nu viziteze acel muzeu, aşa că au plecat cu autocarul spre alt obiectiv turistic. Am vrut să văd locul despre care am citit multe până atunci, locul despre care am văzut filme, locul unde s-a implementat soluţia finală gândită de nazişti.
Am intrat pe “Poarta Morţii”.
Trenurile erau încărcate cu oameni de diverse naţionalitîţi (lagărul avea sectoare speciale pentru fiecare naţionalitate). In acel moment n-am mai mers in pantofii mei, ci in ai celor care au ajuns acolo după o lungă călătorie in vagoane de transport animale şi marfă. Nu trebuia să închid ochii pentru a auzi strigătele naziştilor, glasurile disperate ale oamenilor care erau triaţi aproape imediat ce coborau din vagoane. Călcam pe urmele lor, îmi lăsam bagajale unde mi se spunea şi tăceam. Inima îmi bătea cu putere, de spaimă. Intuiam că va urma agonia. Mă imaginam la “vestiare”, scotându-mi toate hainele; îngehsuită între zeci de femei goale, împinsă “la duşuri” ca o vită. Umilită, aşteptam să fiu rasă în cap, spre distracţia paznicilor, neînţelegând ce-şi spun, dar intuind - după râsul lor grotesc - că îşi bat joc. Îmbrăcam apoi hainele împuţite pe care mi le trânteau in braţe, haine din material aspru, in dungi, şi ieşeam, aşteptând repartizarea într-un bloc, dârdâind de frig şi frică in rochia dungată.
Trupele SS germane, când făceau trierea noilor veniţi despărţeau bătrânii şi copiii de cei consideraţi apţi de muncă şi îi conduceau pe ultimul drum, spre camerele de gazare care arătau a săli de duş. Cei “păstraţi” pentru muncă erau despuiaţi, raşi in cap, batjocoriţi… li se tatua numărul şi din oameni deveneau animale cu număr de inventar.
Lagărul e imens – nu-mi mai amintesc tot ce am văzut – dar impresia mi-a rămas. Când eram acolo, in interitoriul crematoriului, aveam senzaţia că simt miros de ars…
Îmi amintesc miniaturile din capete umane, grămezile de păr, de dinţi din aur, de bijuterii, de ochelari, de haine, de fel şi fel de genţi şi valize, grămezile cu pantofiori de copii, cele cu încălţămintea adulţilor, stilouri, cărţi, fotografii şi o mulţime de obiecte personale… Cum să nu mă pufnească plânsul când ştiam că toate acele obiecte aparţinuseră unor oameni care avuseseră visuri şi speranţe pentru viitor, oameni care avuseseră o viaţă liniştită până când naziştii au decis să le hotărască destinul?! Şi-am dat apă la şoricei pe rupte, dar nu am vrut să ies, aşa cum m-a îndemnat ghidul, am insistat să văd tot ce ne arătau, să nu uit esenţialul: aşa ceva nu trebuie să se mai întâmple!
Pe lângă Auschwitz-Birkenau, naziştii mai aveau şi alte lagăre de exterminare: Treblinka, Belzec, Chelmno, Sobibor. Un milion şi ceva de oameni, cetăţeni din toate statele ocupate de nazişti, au fost exterminaţi in lagărul Auschwitz-Birkenau.
Aici şi-au găsit moartea clerici şi oameni de diverse confesiuni, din diverse clase sociale şi care exercitau diverse profesii, femei, bărbaţi şi copii de toate vârstele. Erau aduşi aici şi de prin alte lagare de concentrare şi din lagărele de prizonieri de război. La 3 septembrie 1941 au murit gazaţi 600 de prizonieri de război şi 250 de deţinuţi aflaţi la infirmeria lagărului.
In Blocul 11, numit şi “Blocul morţii”, in ziua de 14 august 1941 moare, după două săptămâni de înfometare şi o injecţie cu formol, preotul polonez Maximilian Kolbe (canonizat ulterior), unul dintre fondatorii asociaţiei religioase “Armata Maicii Domnului”.  Era închis in Blocul 14, dar pentru că un deţinut de acolo evadase şi nu fusese găsit in 48 de ore (cum cereau regulile lagărului) toţi ocupanţii acelui bloc erau înşiraţi pe platou şi fiecare al zecelea era condamnat la moarte. Unul dintre deţinuţii care a fost “ales” a început să-şi strige copiii şi să plângă… Preotul s-a desprins din grup şi a cerut comandantului să meargă in locul aceluia – cererea i-a fost aprobată şi, alături de ceilalţi condamnaţi, a fost aruncat, gol, într-o celulă rece, fără ferestre şi fără aerisire – era mormântul celor îngropaţi de vii.
Această vizită in lagăr mi-a întărit convingerea că nu trebuie să închid ochii la nicio nedreptate, chiar dacă această nedreptate nu este împotriva mea, personal, sau împotriva celor dragi. Această vizită in lagăr mi-a întărit hotărârea de a nu tolera nicio manifestare de rasism din partea oricui ar veni. Atunci când ne facem că nu vedem ceva, atunci când nu reacţionam cu hotărâre unii dezaxaţi câştigă tot mai multă putere şi apoi trece prea mult timp până să fie învinşi, timp in care îşi săvârşesc nelegiurile cu tot mai multă răutate.
In 14 iunie 1940 naziştii au direcţionat primul convoi de polonezi in acest lagăr (de fapt, un complex de lagăre). In 27 ianuarie 1945 cel mai mare lagăr de exterminare nazist a fost eliberat de armata sovietică. 

27 ianuarie a fost desemnata Ziua Internaţională de Comemorare a Victimelor Holocaustului.
********************************************************************************************************** 
(am fotografiat două dintre vederile cumpărate atunci)

26 ian. 2018

Înainte era mai bine – puşchea pe limbă!

Sunt unii care (mai) afirmă: înainte era ma bine (referindu-se la epoca de tristă amintire numită şi “de aur”), şi s-au născut prin 1980-1985 sau începând cu 1990. De unde ştii? e întrebarea (firească) al cărei răspuns e invariabil: mi-au zis ai mei. Şi mă întreb, in afară că “pe atunci” toţi aveau (teoretic) un loc de muncă – altfel riscau să fie amendaţi / arestaţi pentru “vagabondaj” - ce le-au mai spus?
Îşi permiteau să nu aibă un loc de muncă studenţii “de la zi” şi, uneori, cei ai căror părinţi “dădeau declaraţie” că ei îşi susţin copiii financiar. Nomenclaturiştii nu aveau probleme.

Le-au spus ai lor că:
- mai ales in ultimii ani, erau opriţi pe stradă şi legitimaţi?
- era interzis să aibă orice fel de legătură cu cetăţeni străini?
- la anumite facultăţi întâi se completa o declaraţie pe proprie răspundere că nu au rude in străinătate şi mai multe altele şi abia apoi, după verificare, aveau dreptul să se prezinte la examene?
- in librării se găseau foarte puţine cărţi interesante şi când se găseau ori se dădeau, in mare parte,  “pe sub mână” ori erau vândute la pachet cu ditamai “Omagiul” sau scriituri ale celor două genii care le conduceau destinele?
- că multe familii numeroase (între 6 şi 10 persoane se înghesuiau in camere de câmin de 3/3, cu buda şi duşul comune la capatul holului? O budă la 4-6 familii - in unele blocuri erau bude turceşti.
- se oprea energia electrică ore in şir şi la lăsarea întunericului abia găseau drumul spre casă in unele cartiere, dacă nu era o noapte senină? Alimentele perisabile se stricau in frigider. 
- nu era apă cladă; că iarna îngheţau in casă, îngheţau la serviciu şi îngheţau la şcoală şi îngheţau in creşe, in magazine… şi presiunea gazului era atât de scăzută încât unii ajunseseră să gătească noaptea?
- erau goale rafturile prin alimentare şi, la un moment dat, nici ciocolata chinezească nu se mai găsea? (se supărase conducătorul iu-cumva pe chinezi, din nu mai ştiu ce motiv).
- FB ar fi fost – cu certitudine – cenzurat dacă nu se topea epoca de aur?
- nimeni nu avea dreptul să aibă in proprietate doua imobile? (asta la vremea când se mai permitea proprietatea personală, pentru că mai apoi “primeau de la intreprindere”, dacă “meritau” - existau şi excepţii, desigur).
- excursiile in străinătate se rezumau, din 1985, la Polonia şi alte câteva ţări comuniste? Nici in Germania de Est nu se mai organizau excursii (din 1985) – prea mulţi au rămas şi au trecut Zidul, in Vest.
- nu venea ambulanţa dacă cel pentru care o chemau avea peste 65 de ani? (mai erau şi excepţii, dar puţine).
- in spitale era şi mai rău ca acum?
- avortul era interzis; cine îndrăznea operaţia ilegal şi avea probleme zăcea pe masă până spunea cine i-a provocat avortul? (dacă murea, ghinionul ei; ce dacă mai avea acasă 3-5 copii care rămâneau orfani de mamă?)
Le-au spus despre cozile la benzină, despre circulaţia in sistem “azi par, mâine impar”? Le-au spus despre cozile interminabile pentru alimente de bază?
Multe nu le-au spus “ai lor”. Poate au omis intenţionat, poate habar nu aveau pentru că nu-şi părăseau zona de confort să afle cum trăiesc oamenii care locuiau pe la periferiile marilor oraşe, cum trăiau mulţi oameni in unele sate…
Le-au spus doar că “s-a construit”. Oh, da! Nimic de zis, s-a construit! Casa Poporului, la ridicarea căreia muncitorii au avut de suferit; s-au construit canalul Dunare-Marea Neagră şi altele (utile, nimic de comentat, dar cu ce preţ), unde soldaţii, in cea mai mare parte, erau “voluntari”, unde erau trimişi şi cei cu “gura mare”, unde lucrau fel şi fel de oameni şi unde au murit şi au fost răniţi mulţi oameni. E drept, şi când au fost ridicate Piramidele au murit mulţi oameni.
Le-au spus câţi oameni au murit de inimă rea văzându-şi casele, in care au locuit multe generaţii, făcute una cu pământul pentru a face loc hidoşeniilor pe care le-au numit blocuri de locuinţe şi in care au înghesuit sute de familii, între pereţi din beton prin care se aude şi pârţul tras de vecin, unde multe aerisiri ale băilor au fost tăiate spre bucătărie?
Şi… foarte greşit, le-au spus “statul dădea tuturor un loc de muncă”. Statul nu dădea nimic, ci doar îi înregimenta pe oameni. Erau luaţi ţăranii de pe ogoare şi trimişi in fabrici, iar la câmp munceau soldaţii in termen, elevii, studenţii, unii funcţionari şi… muncitorii! Agricultorii erau tot mai puţini - munceau in fabrici. In anul 1989 multe fabrici din România produceau… stocuri.
Şi câte altele nu le-or fi spus “ai lor” despre “ce bine era înainte”. Prea mulţi au crescut, şi unii au îmbătrânit, cu ideea greşită “să ne dea statul”.
Poate că ar fi indicat să nu se mai generalizeze confundându-se o situaţie particulară cu situaţia generală. Zic şi io... 

25 ian. 2018

Mingea portocalie care nu sare

Hălchiu. Tradiţia plasează începuturile aşezării undeva între alungarea Cavalerilor teutoni din zonă, în 1225, şi marea invazie a tătarilor din 1241 […]
In 20 octombrie 1599 Mihai Viteazul intră in Hălchiu cu armata şi incendiază totul, atacă, de şase ori, cetatea in care se refugiaseră locuitorii, dar fără succes; revine peste o lună şi cucereşte cetatea, incendiază totul. Hălchiu a suferit astfel de atacuri aproape de când e atestat. Multele lupte care s-au dat acolo, şi jafurile secuilor, au pricinuit mari pagube aşezării in care locuiau saşi, dar şi români… […]
Pe la mijlocul anilor 1800 au fost pavate cu piatră principalele drumuri (şi au rămas aşa muuulţi ani mai apoi); in 1885 s-a înfiinţat oficiul poştal local şi in 1893 s-a deschis prima farmacie.
Pentru primul război mondial au fost înrolaţi circa 500 de oameni (români şi saşi); in cel de-al doilea răbzoi mondial au fost înrolaţi peste 600 de oameni (numărul victimelor a fost de peste 230). In 14 ianuarie 1945 au fost deportaţi in Uniunea Sovietică 306 femei şi bărbaţi (47 nu au rezistat).  A urmat o masivă colonizare cu români din Argeş, Bran şi din Bucovina, oamenii din Hălchiu fiind deposedaţi de cele mai bune pământuri. (ro.wikipedia)
Încet-încet, saşii au plecat, abandonându-şi casele – unele au fost ocupate, altele au căzut in paragină… Istorie veche…
                                                                              ₪₪₪
Nu există o revelaţie mai profundă a sufletului unei societăţi decât felul in care îşi tratează copiii. (Nelson Mandela)
₪₪₪
Anul 1990, ianuarie, comuna Hălchiu, la circa 16 km de municipiul Braşov.
Prezentul, in 1990, era întunecat. Mulţi oameni erau săraci in casele lor mari, cândva arătoase, înconjurate de garduri înalte sau închise cu porţi masive, locuind, unii, claie peste grămadă. Alţii locuiau in căsuţe dărăpănate, pe la margine de câmp, la care se ajungea pe drumuri (cărări) aproape impracticabile mai ales pe timp de iarnă sau in perioadele ploioase. Într-o astfel de casă, care stătea să cadă peste ocupanţi, unde era frig şi umezeală, locuiau cinci copii împreună cu părinţii lor, şi bunicii materni – cel mai mic avea cinci ani, cel mai mare 17.
Doi băieţi şi două fete aveau maşina încărcată cu alimente, dulciuri, fructe şi haine, şi băteau împrejurimile oraşului Braşov pentru a veni in ajutorul celor despre care ştiau că se află in situaţii dramatice. Ştiau, de mulţi ani, cât de grea şi plină de lipsuri era viaţa unora care locuiau la sate pentru că întâlniseră astfel de oameni, care îi rugau să cumpere pe cartela lor câte o pâine pentru ei… Acum aveau ocazia să ajute fără a risca “interviurile” la securitate…
Au împărţit ceea ce aveau şi au mai rămas la “un pahar de vorbă”. Una dintre fete a luat o portocală din punga de hârtie şi a întins-o celui mai mic, care stătea pe jumătate ascuns după un scaun încărcat cu haine; copilul a luat portocala zâmbind timid şi a dat cu ea de pământ. Mama copilului, stânjenită, s-a repezit la fructul care se rostogolea pe covorul de iută decolorat.
Fata care a oferit portocala s-a întristat. Nu aştepta să i se spună “mulţumesc”, pentru că mulţi copii nu ştiu să mulţumească – nu sunt învăţaţi – dar nici la acest semn de indiferenţă nu s-a aşteptat. Apoi a auzit glasul copilului: “Nu sare”. Fata a rămas buimacă. Acel copil credea că portocala este minge – in viaţa lui, de cinci ani, nu văzuse o portocală! Cum şi-ar fi putut imagina aşa ceva cineva care nu a suferit prea multe lipsuri?! 

24 ian. 2018

Tot despre România şi tot la Miercurea fără cuvinte

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  Jocul pornit de Carmen şi continuat de Călin Hera. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc.
Sursa foto pixabay
HAPPY WW!

23 ian. 2018

Muzeul Prima Şcoală Românească. Expoziţii permanente.

La Muzeul Prima Şcoală Românească din Piaţa Unirii nr. 2-3, in Şcheii Braşovului, de luni până duminică, între orele 9:00 şi 17:00, sunt deschise expoziţiile (permanente): Anton Pann, Diaconul Coresi, Cartea şi Cărturarii braşoveni, Cartea, factor de unitate naţională, Tudor Ciortea.

La început a fost biserica amintită in cronicile din 1292, şi care poartă azi hramul Sfântului Nicolae. Construcţia şcolii a început in anul 1495 (reclădită in 1760) şi păstrează elemente ale stilului baroc. Cu siguranță, însă, şcoala exista încă din 1399, pentru că în acel an, Papa Bonifaciu vorbeşte despre ciracii (elevii) din Şcheii Braşovului, care învațau şcoala de la pseudodascăli.
 […] Vechii şcheieni, care practicau un negoţ de larg răsunet cu Moldova şi Muntenia, dar ajun­seseră să străbată Levantul, Balcanii până departe în Siria şi Egipt, au protejat prin danii lăcaşul de cultură şi învăţătură, care astăzi a devenit Complexul muzeal Şcheii Braşovului. Cele aproximativ 4.000 cărţi vechi şi peste 30.000 documente precum şi numeroase obiecte muzeale stau astăzi strajă la temelia istoriei, oferind tuturor posibilitatea de cunoaştere a adevărului care se derula istoric pe aceste meleaguri. (Pr. Prof. Dr. Vasile Oltean) (http://www.primascoalaromaneasca.ro/)

₪₪₪
Anton Pann (Antonie Pantoleon-Petroveanu) s-a născut cândva între 1796-1798, la Silven, Imperiul Otoman (azi Bulgaria) şi a murit la Bucureşti in 2 noiembrie 1854. A fost poet, profesor de muzică religioasă, protopsalt, compozitor de muzică religioasă, folclorist, literat şi publicist român, compozitor al muzicii imnului naţional al României. In poemul “Epigonii” Mihai Eminescu îl supranumeşte “finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb”. Între multe altele, el a scris “Povestea vorbei” (1847). In anul 1821 se refugiază la Braşov, adăpostindu-se pe lângă Biserica Sf. Nicolae din Şchei, unde cânta la strană. Aici îl va cunoaşte pe Ion Barac, scriitor, poet, traducător, dascăl la şcoala românească din Şcheii Braşovului, tipograf de cărţi populare din oraşul de sub Tâmpa, cel care a editat in anul 1937 primul periodic românesc din Trasilvania: Foaia Duminicii. Cei doi vor lega o strânsă prietenie. După înăbuşirea Zaverei (Răscoala de la 1821), Anton Pann revine în Bucureşti în primăvara anului 1822.
Anton Pann a pus pe muzica versurile poeziei “Un răsunet”, scrisă de Andrei Mureşianu prin 1842, devenită imnul României: Deşteaptă-te române! Gheorghe Ucenescu, elev al lui Anton Pann şi unul din admiratorii acestuia, relatează cum în casa poetului Andrei Mureşianu din Braşov, unde se întâlneau Nicolae Bălcescu, Ion Brătianu, Gheorghe Magheru, Cezar Bolliac şi Vasile Alecsandri, cu toţii fiind în căutarea unei melodii pentru poezia “Un răsunet”, cel care a găsit melodia “veche, tărăgănată”, dar devenită atât de vibrantă peste timp, a fost Anton Pann. Melodia era romanţa “Din sânul maicii mele”, alcătuită în 1839 pe versurile lui Grigore Alexandrescu. Vorbind despre poetul Andrei Mureşianu şi despre poezia ”Un răsunet”, George Călinescu numeşte această poezie “Marseilleza română”, iar pe Anton Pann îl consideră ”acel Rouget de Lisle român”, comparându-l cu Claude Joseph Rouget de Lisle (1760-1836), ofiţerul francez care a compus Marseilleza, imnul Revoluţiei franceze de la 1789.
Sursa info si foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Anton_Pann
Coresi (cunoscut şi ca Diaconul Coresi) s-a născut la Cucuteni, Dâmboviţa şi a murit la Braşov, in anul 1583. A fost un diacon ortodox, traducător şi meşter tipograf român. Este editorul primelor cărţi tipărite în limba română.
Sursa info: https://ro.wikipedia.org/wiki/Coresi
Diaconul Coresi a ucenicit in oraşul Târgovişte, in oficina condusă de maestrul său Oprea, unul dintre foştii elevi ai lui Dimitrie Liubavici. O vreme chiar a condus tipografia domnească de la Târgovişte, unde a tipărit un Molitfelnic (1545), un Apostol (1547) şi un Triod - Penticostar (1558). Alege însă să îşi întemeieze o tipografie proprie, sub streaşina bisericii “Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului, unde formează o adevărată şcoală tipografică, după 1559.
Sursa info si  foto: http://www.calauza.edj.ro/?p=10475
Intre anii 1556-1588 Coresi şi colaboratorii săi au tipărit  40 titluri de carte în sute de exemplare, care s-au răspândit în toate ţinuturile româneşti, consfinţind astfel unitatea spirituală a acestui popor. (http://www.primascoalaromaneasca.ro/)

Compozitorul Tudor Ciortea s-a născut in 28 noiembrie 1903, la Braşov şi a murit la Bucureşti, in 3 octombrie 1982. Prin Decretul nr. 514 din 18 august 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne i s-a acordat titlul de Maestru Emerit al Artei din Republica Populară Romînă ”pentru merite deosebite în activitatea desfăşurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice şi cinematografiei”.
Sursa info si foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_Ciortea
Spaţiul destinat compozitorului în complexul muzeal  Prima Şcoală Românească este o încăpere de mari dimensiuni compartimentată în trei alveole. Într-unul din compartimentele laterale, atrage atenţia un obiect foarte rar, o pinolă – se pare că nu mai sunt decât zece în lume. Tot aici, o litografie a operei Oedip, unul dintre cele cinci exemplare originale rămase. Acestor piese rare li se adaugă o colecţie de manuscrise donate muzeului de Vera Proca Ciortea şi câteva portrete în ulei realizate de Ion Sibianu. Nu lipsesc nici cărţile, risipite pe rafturi în întreaga încăpere, şi nici icoanele pe sticlă din secolul al XVIII-lea, specifice Şcheiului.
Sursa info: http://www.primascoalaromaneasca.ro/complexul-muzeal/muzeul-tudor-ciortea/
Liceul Vocaţional de Muzică din Braşov a fost numit cu numele compozitorului.
₪₪₪
Între multe altele, mai pot fi văzute aici partitura primei operete româneşti, Crai Nou, compusă de Ciprian Porumbescu

o Biblie din anul 1688


Sursa foto despre Prima Şcoală Românească: Braşov, oraşul sufletului meu.
Îmi place şi soba, aşa că am ales-o din albumul amintit mai sus ca sursă foto. 

22 ian. 2018

Nastratin Hogea. Citate favorite

Într-o zi, Nastratin se plimba pe un drum pustiu. La lăsarea serii a văzut că din sens opus se apropie un grup de călăreţi. Imaginaţia a început să-i lucreze şi se temea că va fi jefuit sau luat la oaste cu arcanul. Atât de puternică a devenit frica încât a sărit peste zidul din apropiere şi a nimerit într-un cimitir. Călătorii, curioşi de reacţia lui, l-au urmărit. Când l-au găsit era întins, nemişcat, între morminte. Unul îl întreabă:
- Te putem ajuta? De ce eşti aici in această poziţie?
Nastratin, dându-şi seama că a judecat greşit acei oameni, a răspuns:
- E mai complicat decât crezi. Ştii, eu sunt aici din cauza voastră şi voi sunteţi aici din cauza mea.
************************************************************
Un rege căruia îi plăcea compania lui Nastratin şi îi plăcea să vâneze, într-o zi îi cere înţeleptului să vină cu el la vânătoare de urşi. Nastratin era îngrozit.
Când Nastratin s-a întors in sătucul lui, cineva l-a întrebat:
- Cum a fost vânătoarea?
- Extraordinară!
- Câţi urşi ai văzut?
- Nici unul.
- Atunci cum poate fi extraordinară?
- Dacă eşti vânător de urşi şi dacă eşti eu, să nu vezi un singur urs este o mare performanţă.
₪₪₪
Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.
₪₪₪
Cartea pe care o am (nu mai are coperţi) se numeşte “De-ale lui Nastratin” şi a fost publicată de Zoe Verbiceanu la Editura “Scrisul Românesc”, in 1974. Ilustraţiile cărţii sunt semnate de Olimp Vărăşteanu.
Anecdotele scrise aici nu fac parte din acest volum – habar nu am de unde le-am copiat cândva şi le-am adăugat cărţii.  Azi nu se mai ştie care anecdote aparţin celebrului Nastratin şi care nu, pentru că de-a lungul timpului noi şi noi povestiri au fost adăugate, altele au fost modificate, iar personajul şi poveştile sale s-au răspândit in multe regiuni ale lumii, in diverse traduceri şi repovestiri.
₪₪₪
Zoe Verbiceanu s-a născut la Bucureşti, in 18 septembrie 1893 şi a murit la Calafat, in 30 decembrie 1975. S-a stabilit la Calafat in anul 1954; aici a realizat şi ultima ei carte: “De-ale lui Nastratin”.
Studiile secundare le-a facut la Liceul Central din Craiova şi la Liceul Sf. Sava din Bucureşti – in anii de liceu şi-a început şi activitatea literară, cu satire. A urmat cursurile Universităţii din Bucureşti (licenţa in limba franceză şi română). A fost profesor in învăţământul secundar şi la Academia Comercială, unde a predat limba şi literatura franceză. A scris romane şi teatru (între altele: Nastratin Hogea, comedie în 3 acte, în versuri, 1945, reprezentată de Teatrul Naţional Bucureşti în 1947), a prelucrat basme din folclorul universal şi a făcut traduceri.
Sursa info şi foto:  
http://aman.ro/betawp/wp-content/uploads/personalitati/V/verbiceanu%20zoe.pdf
₪₪₪
Nastratin Hogea a fost un cleric şi un învăţător sufist, un filosof. Este cunoscut in aproape toată lumea pentru anecdotele lui pline de haz şi de învăţături. Temele povestirilor au devenit o parte a folclorului multor popoare şi exprimă imaginaţia colectivă a mai multor culturi, înfăţişând tipul de înţelepciune populară ce triumfă in faţa tuturor încercărilor şi nedreptăţilor la care sunt supuşi, uneori, oamenii.
A fost uneori imam, conducând rugăciuni şi alte ceremonii religioase dar şi cadiu, rezolvând probleme locale, dar in primul rând a fost un mic fermier nu prea bogat, cu un petec de pământ şi câteva animale (nelipsind măgarul). El şi familia lui trăiau foarte modest, uneori sufereau mari lipsuri, neavând nici hrană şi nici lemne pentru foc. Deşi cinstit, nu se sfia să mai apeleze la unele mici înşelăciuni – de exemplu, a plecat să cumpere ulei şi pentru că nu avea bani a pus in ulcica ce avea gâtul stâmt un burete; negustorul a umplut ulcica şi Nastratin s-a declarat nemulţumit de calitatea uleiului aşa că a cerut negustorului să şi-l ia inapoi; negustorul aşa a făcut, dar uleiul absorbit de burete a rămas in ulcică şi Nastratin a avut ce duce acasă. Facea orice pentru a-si sustine familia.
Nastratin, se pare, a trăit prin secolul al XIII-lea. Au fost descoperite 400 de manuscrise cu povestiri şi anecdote care i-au fost atribuite lui şi care îi demonstrează inteligenţa şi înţelepciunea. A fost in mod sigur un personaj iubit, ale cărui sfaturi erau cerute şi respectate de concetăţenii săi. Lui i-a plăcut să testeze înţelepciunea celorlalţi şi le adresa uneori întrebări absurde, dar nici oamenii nu se lăsau mai prejos şi Nastratin a fost adesea ţinta glumelor copiilor dar şi a adulţilor, care voiau să vadă cum se descurcă in situaţii inedite. Spre încântarea semenilor, Nastratin nu i-a dezamăgit niciodată.
Trăsăturile lui cele mai importante erau simţul umorului şi răspunsurile rapide la cele mai absurde întrebări. Nu trebuie văzut ca un comediant pentru că e nevoie de multă inteligenţă să faci oamenii să râdă oferindu-le in acelaşi timp teme de meditaţie. Deşi deseori luat in râs, îşi menţine buna dispoziţie şi optimismul.
Când era tânăr, Nastratin găsea întotdeauna ceva pentru a-şi distra prietenii astfel încât aceştia nu mai erau atenţi, uneori, nici la orele de curs. Un profesor i-ar fi spus cândva: In viitor, când vei fi adult, vei deveni înţelept, dar cu siguranţă că orice vei spune îi va face pe oameni să râdă. Şi continuă să îi facă să râdă şi după moarte.
O legendă spune că Nastratin şi-a clădit mormântul fiind încă in viaţă şi cu galbenii dăruiţi de sultanul Timurlenc. Dimitrie Cantemir ne-a înfăţişat monumentul cel şugubăţ in “Istoria imperiului otoman”, iar mai de curând, monumentul e descris de Ioakeim Valavanis (1858-1921) in lucrarea sa Asia Minor Studies (1891) unde sunt incluse unele anecdote ale lui Nastratin Hoca şi unele date despre el: Chiar la intrarea cimitirului, privirea întâlneşte o construcţie foarte ciudată. Patru stâlpi bine înfipţi in pământ poartă un acoperiş cam dărăpănat, care adăposteşte un mormânt. Deasupra mormântului tronează un neobişnuit de mare turban, alcătuit din numeroase fâşii împletite in jurul unui butuc. Trei laturi dintre stâlpii monumentului sunt deschise – şi numai latura dinspre miazănoapte e închisă printr-o uşă masivă cu două canaturi de care atârnă într-un cui două chei uriaşe şi nefolositoare de lemn. […] La prima vedere, vizitatorul e apucat de un râs nestăpânit in faţa unui mormânt închis cu atâta grijă pe o latură şi deschis la toate vânturile pe trei laturi
In diferite oraşe turceşti, şi nu numai, există monumente care îl reprezintă in ipostaze hazlii.
Sursa foto statuie – Ankara: https://en.wikipedia.org/wiki/Nasreddin
Originea sa o revendică mai multe grupuri etnice: turcii, afganii, iranienii şi uzbecii, de exmplu. Potrivit prof. Mikail Bayram (specialist turc in istorie medievală), care a făcut cercetări ample despre Nastratin, acesta s-ar fi numit Nasir ud-din Mahmood al-Khoyi şi s-a născut in oraşul Khoy din provincia Azerbaijan din vestul Iranului, ar fi studiat la Khorasan, ca elev al lui Fakhr al-Din al-Razi din Herat (important interpret al Coranului). Apoi, Nastratin s-ar fi stabilit in Akşehir (Turcia), mai apoi in Konya, unde a murit in 1275 sau in 1285. Sunt multe surse care dau ca loc de naştere satul Hortu, in Sivrihisar din provincia Eskişehir (pe teritoruiul Turciei de azi).
Presupusul mormânt al lui Nastratin se află in Akşehir (probabil că monumentul a suferit unele transformări de-a lungul timpului). Nastratin apare adesea ca un personaj capricios in folclorul multor naţiuni; astfel, e cunoscut de albanezi, arabi, armeni, azeri, bengalezi, bulgari, chinezi, greci, italieni, kurzi, turci, români şi aşa mai departe.
In Akşehir, an de an, intre 5 şi 10 iulie are loc “Festivalul Internaţional Nastratin Hodja”.

20 ian. 2018

Nu suntem o ţară de asistaţi social

Nu suntem o ţară de asistaţi social, suntem o ţară cu foarte-foarte mulţi oameni săraci şi chiar sub limita sărăciei. In loc să se încerce o rezolvare se încearcă asmuţirea unor categorii sociale asupra altor categorii sociale.

Sunt unii politicieni care susţin că vor să sisteze “ajutoarele sociale” pentru că se încurajează nemunca. Sunt circa 6,5 milioane de oameni in România, care beneficiaza de ajutor social! strigă ei, revoltaţi. Şi unii cetăţeni le ţin isonul: să se taie! Când auzi cifra ai motive să te îngrijorezi şi să zici ca ei: suntem o ţară de asistaţi social (la recensământul din 2011 populaţia stabila a Ro era de 20.121.641 de persoane).. Dar stai! Hai să vedem dacă e chiar aşa. Şi dăm fuga la Institutului Naţional de Statistică (să vorbim, relativ, “pe cifre”, chiar dacă nu sunt cuprinşi toţi oamenii in aceste statistici).

Ce ştiu foarte bine aceşti politicieni şi nu ştiu cei mai mulţi dintre cetăţeni? Pe lângă faptul că nu-şi dau seama că se încearcă dezbinarea populaţiei, aceşti oameni nu ştiu că dintre aceşti 6,5 milioane sunt doar vreo 250 de mii cei care beneficiază de venitul minim garantat, le dă statul bani, altfel spus.
De luat in considerare şi faptul că sunt oameni care nu beneficiază de venitul minim garantat şi trăiesc la limita subzistenţei – nu sunt cuprinşi in statistica aceasta.

Ce alte categorii intră între ceilalţi, până la 6,5 milioane? Cei aflaţi in concediu de creştere copil, persoanele cu dizabilităţi şi cele care îngrijesc aceşti oameni, copiii -  beneficiază de alocaţie până la vârsta de 18 ani (aceştia sunt cei mai mulţi). Altfel spus: toţi aceştia sunt oameni care au oferit ceva societăţii (şi oferă in continuare unii, iar alţii urmează să ofere), oameni care nu mai pot oferi ceva sau care, tot independent de voinţa lor, s-au născut cu incapacităţi majore.

Chiar vrea cineva să fie “tăiate” toate aceste “ajutoare sociale”?
Trebuie clarificată sintagma “asistat social” - e o necesitate.

De s-ar mări unele redevenţe încasate de stat pentru darea in exploatare a diverselor bogăţii ale solului şi subsolului ş.a. nici nu s-ar simţi cheltuielile cu aceşti 250 de mii de oameni. E clar că de s-ar renunţa la “pensiile speciale” (şi alte privilegii pentru anumite categorii) s-ar mai aduna bani pentru ceva mai util…

Până atunci, însă, să nu mai confundăm un om aflat in concediu pentru creşterea copilului sau un om cu dizabilităţi cu unul care nu vrea să muncească. Sunt oameni care nu vor să muncească, e drept, dar “întreţinerea” acestora nu dezichilibrează un buget naţional. Acum, că s-a dat liber la majorarea salariilor funcţionarilor de prin primării mulţi au rămas fără fonduri pentru autobuzul şcolar, făra fonduri pentru şcoli şi multe altele – nu zic că ar fi avut prea mult înainte – şi au început, unii primari, să concedieze oameni…
Măsurile populiste mereu vor dăuna unei societăţi.

Sunt prea multe contradicţii pe piaţa muncii. De acord, sunt şi oameni care chiar nu vor să muncească, deloc, nu doar că refuză să meargă 10-12 ore la muncă (plus timpul petrecut pe drum) pentru un salariu minim care-i menţine tot in sărăcie lucie. Aceşti “leneşi” care refuză salariul minim nu sunt, însă, foarte mulţi (sunt chiar mai puţini decât cei care nu vor la muncă), doar că nu vor să fie sclavi.
Un om angajat cu salariul minim pe economie (in 2018 e 1900 lei / 249 euro), fără copii in întreţinere, va câştiga, efectiv, 1162 de lei. Nu toţi angajatorii decontează transportul şi nu toţi oferă “bonuri de masă”. Unul care are doi copii in întreţinere, de exemplu, va avea 1362 de lei (in care am adunat eu şi alocaţia copiilor).

Persoanele cu venituri mici pot solicita trei tipuri de ajutor social: 
- venitul minim garantat - o suplimentare a venitului net al celui care îl solicită; venitul acesta variază in funcţie de numărul de persoane care formează familia, pornind de la 142 de lei pentru o singură persoană şi ajungând la 442 lei pentru o familie de patru persoane (crescând, gradat, foarte puţin pentru mai multe persoane);
- alocația pentru suținerea familiei - diferă atât în funcție de veniturile familiei, cât și de numărul de copii, precum și de faptul că familia este sau nu formată din ambii părinți sau doar dintr-unul singur;
- ajutorul pentru încălzirea locuinței - presupune o acoperire a cheltuielilor cu încălzirea în perioada sezonului rece.

Din punctul meu de vedere, când se discută pe cifre, când se fac distincţiile care trebuie făcute, situaţia nu mai pare aşa de gravă cum o prezintă unii politicieni pentru a-şi justifica neputinţa sau incompetenţa (sau reaua-voinţă).

19 ian. 2018

O mie de lei amendă pentru părinţii care nu îşi trimit copiii la şcoală – învăţământ obligatoriu: 10 clase

     In 8 ianuarie 2018, ministrul (poate fostul) de la “educaţie” (cel cu scuzele anticipate pentru greşelile făcute anterior) a schimbat regulamentul şcolar (ROFUIP) şi toate unităţile de învăţământ vor trebui să îşi modifice regulamentele.
    Printre modificările făcute se numără şi aceea care se doreşte o “piedică” in calea abandonului şcolar. Ministrul acesta are senzaţia că toţi părinţii îşi ţin copiii acasă pentru că aşa vor ei, să aibă copii analfabeţi. Şi pentru a-i obliga să îşi trimită copiii la şcoală a inventat o amendă de până la o mie de lei! Oamenii aceştia trăiesc pe altă planetă! Sunt in România circa 200 de mii de copii care merg la culcare flamânzi, sunt copii care merg şi câte 10 km (dus-întors) pe jos pentru a fi la şcoală, sunt copii care locuiesc in cocioabe… şi el vine cu amendă între 100 şi 1000 de lei sau obligarea părintelui / tutorelui să presteze muncă in folosul comunităţii! Îi amendează; şi?! Ce face mai apoi? Intervine “fiscul” să recupereze datoria? Cum? Vânzând la licitaţie pisica familiei, cocioaba prin acoperişul căreia plouă pe oameni? Le vinde la licitaţie lampa cu baterii la care învaţă unii copii sau singura pereche de cizme pe care o împart doi sau trei copii?

     Sunt copii care învaţă la lumina lămpii cu gaz sau a celei cu baterii. Unii copii mănâncă o dată pe zi, şi nu cine-ştie-ce… Familiile lor nu au bani pentru haine, pentru rechizite, pentru fel şi fel de “caiete speciale” şi alte cele.
    Când ajung la şcoală îngheţati, obosiţi de drum, flămânzi… nu se mai concentrează la ore… Când ajung acasă şi au teme de făcut părinţii nu îi pot ajuta pentru că nici ei nu ştiu… Familiile lor nu i-au putut trimite la şcoală şi ei nu au unde munci.
     Cele mai multe familii sărace trăiesc din alocaţia copiilor şi din ajutorul social (care se ridică la cca. 442 de lei pentru o familie formată din 4 persoane, alocaţia pentru un copil (cu vârsta între 2 şi 18 ani, sănătos) este, şi in 2018, de 84 de lei. Ar munci “cu ziua” părinţii dar in satul lor (in cătun) sunt tot oameni săraci, care nu au cu ce să plătească; nu există legătură cu vreo comună sau oraş, să zici că ar putea face naveta pentru un salariu de mizerie (minimul pe economie) şi nu au vreo calificare pentru a găsi (eventual) un loc de muncă, chiar şi prost plătit. Dar vine ministrul şi îi amendează, sau îi obligă să lucreze in folosul comunităţii! Şi? După ce lucreaza N zile /  ore in folosul comunităţii vor avea părinţii  bani să-şi trimită copiii la şcoală?! Sau ce? Le vor lua copiii şi îi vor “instituţionaliza” pentru a fi siguri că termină zece clase? Ar fi culmea obrăzniciei!
      Întâi creezi condiţii pentru ca toţi copiii să poată merge la şcoală şi apoi amendezi părinţii care refuză să îşi trimită copiii să înveţe carte.
     Sunt aproape sigură că acest “bau-bau” e fluturat doar aşa – să nu se spună că politicienii români nu iau măsuri pentru a scădea rata abandonului şcolar – dar nu se vor aplica astfel de sancţiuni. Ar fi… obscen. 

18 ian. 2018

Tenor la braserie

Până ieri nu am auzit de tenorul Mircea Vanca. O fi rău, o fi bine? Cui îi pasă? :) Nu sunt fanul stilului, dar îmi place să ştiu câte ceva despre una alta… mai ales dacă are legătură cu oraşul de la poalele Tâmpei. Şi dacă tot am descoperit, trec informaţia aici, in “albumul cu amintiri” zis şi blog.
Asociaţia Dacia Folk a fost înfiinţată in anul 2013 şi a organizat diferite evenimente culturale in Braşov, şi prin alte părţi. Primul eveniment Cenaclul Dacia Folk din acest an i-a avut ca invitaţi pe Mircea Mickael Vanca şi prietenii. Evenimentul s-a desfăşurat in 17 ianuarie la Luther Brasserie & Lounge Braşov din Piaţa Sfatului Nr.10.
Mircea Mickael Vanca, acum in vârstă de 57 de ani, este un artist (tenor) braşovean revenit in ţară după 30 de ani (de fapt, se împarte între Franţa şi România). A pierdut cetăţenia română in anul 1985, când a ales să plece din ţară. Nu i-a fost uşor dar a reuşit să răzbată. A cântat pe cele mai mari scene ale operei alături de Placido Domingo, Angela Gheorghiu sau Montserrat Caballe. Vorbeşte opt limbi şi cânta la aproape orice instrument îi cade in mână. Primele lecţii de muzică le-a făcut la Şcoala Populară de Artă din Braşov, la clasa de flaut, apoi s-a îndreptat spre jazz. A luat lecţii de canto iar la vârsta de 18 ani a debutat pe scena Festivalului de Jazz 1975 de la Sibiu. A iubit şi folkul o bună vreme. A fost printre cei din prima generaţie a Cenaclului Flacăra, în 1975, unde a ajuns împreună cu Gheorghe Gheorghiu, care îi este şi azi un bun prieten.
Mai multe despre Mircea Mickael Vanca aici:
sursa foto:
Localul Luther Brasserie & Lounge este printre cele mai reuşite din Braşov şi este amenajat într-o clădire istorică, unde a funcţionat cândva restaurantul Luther, restaurant frecventat in secolul al XIX-lea in special de medici, profesori şi avocaţi. Restaurantul a fost deschis in 20 februarie 2016 şi a găzduit mai multe evenimente culturale. E deschis in fiecare zi, de la ora 9:30 la ora 23:30. 

17 ian. 2018