marți, 18 februarie 2020

Animale din continente, un joc educativ

Acest joc cu 60 de cărți (cu animale grupate pe regnuri) este cel pe care, la bloc, l-am jucat toți copiii, cu cea mai mare plăcere. Ne adunam pe o pătură, în zona verde, la masa de ping-pong sau într-o scară de bloc când ploua afară, împărțeam cărțile în mod egal (jocul e recomandat să fie jucat cu 2-6 jucători, dar noi eram mult mai mulți uneori, și farmecul nu se pierdea) și-i dădeam drumu’, cu rapiditate și multă veselie. Nu jucam tocmai după regulament, dar principiul era respectat. Cică, era pentru copii de până la 14 ani. Noi eram, unii, în ultimul an de liceu când încă mai jucăm. Era foarte simplu: după ce cărțile erau împărțite le țineam cu fața în jos și întorceam cartea care “venea la rând”; primul jucător întorcea o carte, în mijloc, din teancul aflat în fața lui; ceilalți făceau același lucru - cel care avea cartea cu numărul cel mai mare le lua pe toate cele adunate în centru.
Când se nimerea ca doi sau mai mulți jucători să plaseze cărți cu aceeași valoare se numea “război” și cei în cauză puneau în teancul de la mijloc câte cărți erau indicate pe cele aflate în “război”: 7, de exemplu, dacă șapte era cifra comună. Câștiga cel care “aduna” toate cărțile. În celelalte variante de joc e ceva mai complicat pentru că trebuie avute în vedere cărțile așa cum sunt ele grupate pe continente, și jucătorii pot vedea cărțile pe care le au. Jocul este menit să învețe pe copii despre continente și despre anumite animale. Pe fiecare cartonaș sunt desenate diverse vietăți și sub imaginea vietății sunt scrise câteva date despre. Nici nu știam că există unele animale!
Tata a cumpărat acest joc, și ne-a învățat să-l jucăm după regulamentul scris de inventatorul jocului. Înainte de orice, însă, am citit cu mult interes despre toate acele animale, păsări și reptile - despre unele abia atunci aflam. 
Tata m-a învățat să joc “Animale din continente” (și multe alte jocuri pentru copii) și tot el m-a învățat, destul de devreme, să joc șah și poker.
Despre inventatorul jocului “Animale din continente” am aflat mult după anul 1989, când s-a încheiat (teoretic) era întunecată a comunismului. Se numește Ioan Nicolau, născut în Cȃmpulung Muscel - nu știu dacă mai trăiește, dar ar avea vârsta de 90 de ani cel puțin. Este creatorul celor mai multe jocuri de logică românești. El a pictat toate imaginile  care apar în acest joc!
Ioan Nicolau a fost student la Arhitectură, dar a fost dat afară când tatăl sau a fost arestat politic și trimis să lucreze la “canal”. S-a înscris la Politehnică (mașini și utilaje agricole), apoi la Arte Plastice, dar trebuia să se întrețină. A avut noroc cu un fost coleg de liceu care era redactor la Revista Mugurașul - pe care l-a întâlnit întâmplător pe stradă (în anul 1951) - și a ajuns să deseneze un titlu pentru revistă, și să fie plătit pentru asta. Mai apoi i s-a cerut să realizeze o pagină de jocuri pentru copii. Colegii discutau că nu pot fi inventate jocuri fără zar; el le-a dovedit că se poate. Din acel moment a inventat numai jocuri fără zar. Făcând acele jocuri în revistă a fost angajat instructor la Palatul Pionierilor din București, unde a avut posibilitatea să dea viață diferitelor jocuri pe care le-a creat - timp de 50 de ani a inventat jocuri logice. El făcea și ilustrațiile.
Animale din continente s-a vândut într-un milion de exemplare în doar câțiva ani de la lansarea pe piață (1959). Autorul a primit atunci 23 de mii de lei, ca drept de autor, dar Ceaușescu i-a blocat încasările pentru că jocul stabilise încasări record. La acel moment Întreprinderea Poligrafică Timișoara (acum rasă din temelii pentru a face loc unui complex) deținea monopolul în domeniu. În 1957 jocul a apărut (alături de altele nouă) în cartea “Construiți-va singuri jocuri” - a cerut drepturi de autor pentru această carte care a apărut în 250 de mii de exemplare. A publicat apoi cartea-joc “Proverbe hazoase” care conținea, prin ilustrații, 84 de proverbe pe care trebuiau să le învețe copii. A creat și jocuri care-i învață pe copii alfabetul, îi învață despre animale, despre pești (și adunare), îi învață tabla înmulțirii.
Între jocurile inventate de Ioan Nicolau sunt și unele reeditate:
Animale din continente, in primul rȃnd.
Bătălie navală, un joc asemănător, ca fel de gândire, cu șahul. E un joc de strategie pentru doi jucători; testează logica, puterea de analiză și atenția. Fiecare jucător are o armată cu șapte vase (un crucișător, două distrugătoare, și patru vedete); cele trei tipuri de vase au lungimi, valori și posibilități de mutare diferite și trebuie să cucerească cheiul celuilalt jucător.
Acest joc de logică, de socoteli, a fost premiat, pe vremuri, la un concurs de jocuri al Palatelor Copiilor din CAER, care se ținea la Leningrad  - România a ocupat primul loc atunci.
Zoo alfabet, un joc cu diferite animale în mișcare, ale căror denumiri încep cu literele scrise pe o planșă, copiilor fiindu-le ușor să învețe alfabetul. E un joc care dezvoltă vocabularul, atenția și coordonarea ochi-mână.
Jocul proverbelor, un joc în care trebuie găsită imaginea care se potrivește fiecărui proverb; dezvoltă vocabularul copiilor, atenția și agilitatea.
Unele dintre jocurile inventate de Ioan Nicolau sunt recreate și readuse pe piață de o companie din Sfântul Gheorghe, profilată pe producția de jocuri și jucării, care și-a început activitatea prin anul 2001, cu fabricarea de puzzle-uri. Produsele acestei companii sunt comercializate în țară, dar și în mai mult de peste 20 de alte state. 
Ioan Nicolau n-a stat degeaba după anul 1989, cȃnd cele mai multe jocuri inventate de el au dispărut de pe piață. Este designer vestimentar, modelele lui ajungȃnd la Paris, și creator a sute de coliere unicat, din agate.

Vis de Făurar. Jocul celor 12 cuvinte(tema 237)

A-nceput să ningă liniștit, cu fulgi mari, pufoși. Îi văd pe fundalul cerului ca pe niște puncte puse cu cerneală alb din toc pe o sugativă neagră. Seara s-a lăsat de ceva timp, luminile pe stradă s-au aprins și stratul alb de nea pare să crească de la minut la minut. Perdeaua de bumbi înghețați este atât de deasă încât abia se vede la distanță de câțiva metri de fereastră. Mă pregătesc să ies din casă, să mă joc printre fulgii reci, să-mi afund picioarele în zăpada moale, și strălucitoare în lumina caldă a felinarelor.
Cerul e de catifea și cerne neîncetat fulgii atât de mult așteptați! Și ninge, și ninge… Ramurile copacilor sunt deja grei de omăt, și totul e alb, curat. Lumina artificială reflectată în zăpadă face ca totul să pară mai luminos. Totul strălucește! E frig, dar nu ger, aerul miroase a proaspăt. Numai urmele mele sunt pe zăpadă și mă bucur că e așa! Sunt o egoistă! Sunt prima care se bucură de această ninsoare, pentru că e trecut de miezul nopții și ceilalți dorm acum. Vor vedea zăpada a doua zi și mulți se vor bucura!
Perdeaua de nea e tot mai deasă, și mă hotărăsc să pornesc spre casă! Sunt ninsă toată, părul mi-e ud de la zăpadă și tare veselă sunt! Poate că mâine voi plămădi un om de zăpadă! Poate că mâine mă voi arunca unde e zăpada mai mare… Poate că mâine… Tocmai e mâine și m-am trezit! Alerg la fereastră: totul e cenușiu, pe asfalt sunt pete de bălți înghețate, pe firele de iarbă e brumă…
₪₪₪
Exercițiu de imaginație: Jocul celor 12 cuvinte găzduit de Eddy pe blogul său, Cartim.
Tema: Vis de Făurar.
Fotografia este de pe blogul lui Eddy.

luni, 17 februarie 2020

Marocco, un joc de dexteritate

Alunecată pe panta amintirilor mai greu cu frâna! Dacă e o iarnă fără zăpadă…!
Căutând abacul, despre care am scris inspirată de articolul Potecuței pe care l-am amintit aici, am găsit și câteva dintre jocurile vechi. Unul dintre acestea este Marocco (amintit in comentariile de la Potecuță), un joc cu bețișoare. În cutie mai sunt numai 39 de bețișoare, de 18 cm lungime - probabil că au fost 41, cum ar trebui să fie în Marocco clasic; mini Marocco are 31 de bețișoare (punctaj maxim 145 puncte) și Marocco uriaș are 26, lungi de 93 cm (punctajul maxim e de 200 de puncte).
Jocul se mai numește Mikado - am aflat ieri, căutând pe net unele informații despre joc. N-am uitat cum se joacă, dar am uitat valoarea bețișoarelor (am găsit informații pe wikipedia). În jocul meu, bețișorul verde valorează 20 de puncte, fiind numai unul verde; cele albastre, 5 la număr, valorează fiecare 5 puncte; și aici mă opresc cu “adaptarea punctelor” pentru că diferă și numărul de bețișoare - și culorile - față de cele aflate în tabelul de pe wiki. În funcție de numărul lor au valoare: cu cât sunt mai puține cu atât sunt mai bine punctate - totalul de puncte trebuie să fie 170. Cred că jucătorii pot alege ce valoare să aibă bețișoarele.
Se poate juca cu doi până la șase jucători (copii sau adulți). Nu e interzis jocul de unul singur! Bețișoarele se țin mănunchi, vertical pe masă (sau oriunde pe o suprafață dreaptă sau nu), și sunt lăsate să cadă, să se încurce. Pe rând, fiecare colectează bețișoare până când mișcă unul dintre cele aflate în grămadă. Câștigă, evident, cel care are cel mai mare număr de puncte. Jucătorul care a extras bețișorul Mikado (noi nu-i ziceam așa), de exemplu, se poate folosi de acesta pentru a extrage altele. Ultimul bețișor ridicat nu se calculează la punctaj. Jucătorii se pot ridica in timpul jocului, dar nu au voie să părăsească locul în care s-au poziționat la început.
Între copiii din gașca de la bloc acest joc nu s-a bucurat de mare succes pentru că e destul de lent și jucând-ul afară, de regulă, pe masa de ping-pong, mai adia vântul, mai suflau răutăcioșii în bețe…
Din istoria jocului
Cu mult timp înainte să apară fel și fel de jocuri de îndemânare, mai apoi jocurile video, jocul acesta cu bețișoare era util copiilor să-și dezvolte coordonarea mâna-ochi. Probabil că din același motiv a rămas, totuși, popular. E un joc care se învață ușor și este extrem de provocator.
Mikado este un joc originar din Europa. În Ungaria, de unde, în 1936 a ajuns în S.U.A., zic unii, se numea “Marokko”. Bețișoarele au nume japoneze: Mikado (împărat al Japoniei) se numește - în cazul jocului din poză - bețișorul verde, pentru că este unicul verde - și are cel mai mare punctaj.
Lungimea bețișoarelor variază. Bețele pot fi confecționate din diverse materiale.
Habar nu am de ce se numește și Mikado - nu am găsit informații online.
De-a lungul timpului, “ridică bățul” a cunoscut mai multe denumiri. Cercetătorii au constatat că este amintit și într-un cântec, pentru copii, care datează de pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, începutul secolului al XIX-lea.
Data inventării acestui joc e incertă, dar sunt cercetători care au documentat jocul din vremea nativilor americani când S.U.A. era cunoscută, încă, drept “Cele 13 colonii” (secolele 17 și 18). Nativii americani jucau cu paie de grâu și au transmis jocul coloniștilor englezi de atunci. Din generație în generație, jocul a evoluat; de regulă, erau 25 de bețișoare confecționate din bucăți subțiri de lemn care fie erau vopsite în șase culori, fie erau făcute din șase nuanțe diferite de lemn.
Care e originea jocului, de ce se numește Mikado (și chiar Marocco) n-am idee. Știu doar că mi-a plăcut foarte mult să-l joc.

Conjuraţia imbecililor. Citate favorite

- Doctore, scapă-mă de ăsta! spune directorul unei închisori unui psihiatru despre un deţinut imposibil, Quentin, care vorbea atât de mult și fără şir incât reuşise să bage la infirmerie cinci deţinuţi, pentru că aceștia îl atacau ȋncercând să-l facă să tacă și el se apăra, scoţându-i din circulaţie un timp. Internează-l la azil!
- Nu pot! Azilul e pentru nebuni, nu pentru idioţi. Ar trebui să se construiască unul şi pentru idioţi, dar vă daţi seama ce mărime ar trebui să aibă construcţia…
Filmul “Tais-toi!” (2003, tradus în româneşte “Ciocu’ mic!”, cu Jean Reno și Gerard Depardieu) - la care am râs de la prima scenă și până la ultima și din care am citat dialogul de mai sus - mi-a amintit de cartea lui John Kennedy Toole: “Conjuraţia imbecililor” (Ed. Nemira, 1995, traducere de Lidia Ionescu), pentru care autorul a primit, postum, Premiul Pulitzer. Ignatius, personajul central, nu e idiot, cum e Quentin (G. Depardieu), unul dintre personajele filmului, dar tare seamănă cu unul.
Am râs citind romanul deși nu e tocmai de râs, dar îmi imaginam persoane din realitatea pe care o trăim: politicieni, polițai, funcționari publici, “patroni”…
Mi-a venit în minte cartea și-am zis să scriu un paragraf, dar nu mă hotăram pe care să-l scriu, pentru că sunt atât de bine “legate” între ele încât un singur fragment devine ceva fără cap și coadă… Așa că am deschis cartea la întâmplare - Ignatius, ca medievalist, credea în rota Fortunae, roata norocului, o concepție centrală în De Consolatione Philosophiae, lucrarea filosofică a lui Boetius, ce pusese bazele gândirii medievale - și unde-am pus degetul arătător de acolo am copiat.
Ignatius Rilley e un tip de vreo 30 de ani, masiv spre obez, care trăiește cu mama lui, din pensia ei și scrie - de vreo cinci ani - ceea ce numește el o “capodoperă”, un tip care nu are o părere tocmai bună despre oameni (critică spiritul decadent al societățîi contemporane) și nici despre muncă, și la muncă a fost trimis de un polițist care a fost pe cale de a-l aresta, bănuindu-l că e vreun atentator, pentru că o coardă de lăută ȋi atârna din punga-ambalaj; tot acest agent a sfătuit-o pe mama lui să-l trimită la muncă, să nu-l aresteze pentru vagabondaj. Fusese acum pus faţă în faţă cu perversitatea de a trebui să MEARGĂ SĂ MUNCEASCĂ - a scris el despre unul dintre personajele capodoperei la care muncea de cinci ani, după zece ani de facultate care o ruinaseră pe maică-sa.
₪₪₪
Citate favorite, ȋntȃlnirea săptămȃnală găzduită de Zina, gȃndită ȋmpreună cu Ella, la care poate participa oricine scrie o postare cu citate care i-au atras atenția ȋntr-o carte sau în altă parte și pe care o ȋnscrie în tabelul ȋntȃlnirii de luni.
₪₪₪
[…] În timp ce Dorian deschidea cătuşele cu o cheie pe care o luase de deasupra uşii, Ignatius spuse:
- Știi, cătuşele și lanţurile au în viaţa modernă o anumită funcție pe care n-au avut-o în vedere inventatorii lor, într-o epocă mai veche și mai simplă. Dacă aș fi un antreprenor de construit suburbii, aș face să se monteze cel puţin o pereche de lanţuri cu cătuşe pe pereţii fiecărei vile de cărămidă galbenă. Când locatarii s-ar sătura de televiziune și ping-pong, sau orice fac ei în micile lor case, ar putea să se lege pe unul pe altul în lanţuri pentru un timp. Toți ar fi încântaţi. Soţiile ar spune: “Soţul meu m-a pus în lanţuri noaptea trecută. A fost minunat! Soţul tău ţi-a făcut aşa în ultimul timp?” Și copiii s-ar grăbi să vină de la şcoală acasă, la mamele lor, care i-ar aștepta ca să-i pună în lanţuri. I-ar ajuta pe copii să-și dezvolte imaginația frânată de televiziune și ar scădea în mod considerabil delincvenţa juvenilă. Când tatăl s-ar reîntoarce de la muncă, întreaga familie ar tăbărî pe el și l-ar lega pentru motivul că este destul de tâmpit să muncească ziua întreagă să-i întreţină. Rudele bătrâne și cicălitoare ar fi legate în lanţuri în garaj. Li s-ar dezlega mâinile doar o dată pe lună ca să poată semna cecurile de la asigurările sociale. Cătuşele şi lanţurile ar oferi tuturor o viaţă mai bună. Trebuie să comentez pe larg acest lucru în însemnările și notele mele.
- O, Doamne, suspină Dorian. Nu-ţi mai tace gura niciodată? […]               

duminică, 16 februarie 2020

Scris și socotit

Cu scrisul mă descurc - în sensul că scriu corect, în general, dar nu pentru că mi-a plăcut gramatica, ci pentru că am citit foarte mult, și aș zice că am învățat mai mult “după ureche” (sau “după ochi”!)! N-am înțeles o boabă din gramatică! E drept, am destule noțiuni, dar nu suficiente - nu aș putea ajuta un copil la gramatică, de exemplu. Eram aproape de colaps când profesoara de limba și literatura română ne spunea “analizați propozițiile”! Complement direct, indirect, atribut, felul predicatului, participiul verbului, modul supin…! Mă doare capul! Realitatea este că profesoarele pe care le-am avut  in clasele V-VIII, a IX-a și a X-a nu s-au “deranjat” prea mult să explice.
Nu mă laud, dar nici nu mi-e rușine; pur și simplu nu știu. Chiar dacă nu sunt o pricepută, în cazul celor mai multe texte “simt” că ceva nu e ok - dar nu știu ce! Știu care-i predicatul și știu care e subiectul; știu că predicatul spune ceva despre subiect ș.a.m.d.. Am, totuși, câteva noțiuni de bază.
De ce v-am făcut capul mare cu ce nu știu? Să fac o introducere pentru prezentarea mapei pe care am avut-o în clasa a doua și pe care o foloseam pentru a scrie diferite cuvinte și propoziții.
E o mapă din vinilin, înaltă de 27 cm și lată de 19 cm. A comandat astfel de mape tatăl unui coleg, la fabrica unde lucra (habar nu mai am unde lucra). Bineînțeles, părinții au plătit pentru ele pentru că și atunci școala era “gratis” (doar că se plătea mai puțin pentru că, între altele, nu aveam nevoie de atâtea “caiete speciale”).
Cartonașele pe care sunt scrise literele se găseau în comerț, în cutii dreptunghiulare. Mapele, cred, le-a “inventat” învățătoarea (pentru că cei din celelalte clase nu aveau), să nu împrăștiem cartonașe în toată clasa și să le rătăcim din primele ore. Mi-a plăcut să mă joc cu literele și am tocit mapa, pentru că mă jucam și acasă. Numai cartonașele din mapă le mai am; erau foarte multe cȃndva.
Cu scrisul mă descurc, ziceam mai sus, dar cu matemtica… Vaaaai! Baza e și în capul meu, dar nu mai mult! Pot aduna, scădea, înmulți, împărți cifre mai mari numai în scris. Când auzeam de integrale, de exemplu, neuronii mei erau pe spate, toți! Bine, operațiile cu integrale sunt complicate pentru cei mai mulți. Dar… cum se folosește abacul?
Pe la începutul lunii ianuarie a.c. mi-am amintit de abac și pentru că nu-l găseam am căutat o poză pe net dar Potecuța, cu articolul ei “Ce n-am știut despre mine”, unde a scris despre socotitoare și soroban, m-a ambiționat să îl caut (știam că îl mai am!). L-a făcut pentru mine un coleg al mamei (în comerț erau din plastic) - coperțile sunt din carton îmbrăcat în pânză gri. E înalt de 20 cm și lat de 15 cm. De ce nu știu ce trebuie făcut cu el?! 

vineri, 14 februarie 2020

Epoca… MARII REDUCERI a omului fără însușiri, de Florin George Popovici

La ȋnceputul săptămȃnii am citit un text care mi-a mers la suflet pentru că “traduce” in cuvinte o parte dintre gȃndurile pe care le alerg in cap din cȃnd in cȃnd dar nu am talentul (si/sau capacitatea) de a le materializa in cuvinte. Vreau să păstrez aici - să spun și altora, interesați - idei despre “Epoca… MARII REDUCERI a omului fără însușiri”.
Copiez mai jos un fragment din eseul scris de Florin George Popovici după ce a citit un afiș scris cu greșeli.
[…] Marea reducere cognitivă - riscăm să fim reduși din punct de vedere cognitiv de fluxul nesfârșit de informații ce se revarsă zilnic asupra noastră, obosindu-ne creierul, suprasolicitându-ne pragurile percepției și ale înțelegerii. Tot mai puțin autonomi în gândire, sărăciți în privința memoriei și a imaginației, incapabili să alegem din potopul de stimuli pe cei cu adevărat relevanți și folositori, ne expunem pericolului anesteziei intelectuale, pierdem din vedere legăturile dintre date, succesiunea sau evoluția lor, procesăm tot mai puțin din punct de vedere inferențial, logic, critic. Accesăm cu lejeritate informații, însă dobândim mai greu sau deloc cunoștințe. Creierul nostru, el însuși un dispozitiv performant de calcul, se lenevește sau pur și simplu se împrăștie, riscă să „înghețe” din punct de vedere intelectual, se blochează frecvent în fața potopului de biți și megabiți. […]
Pe blogul său puteți citi și despre: Marea reducere lingvistică, Marea reducere afectivă, Marea reducere etică și spirituală, Marea reducere estetică.

Virusul zȃzaniei circulă și cu autobuzul

Îmi propusesem să nu scriu despre nebunia cu acest coronavirus care e foarte la modă azi, un bau-bau care pare că a înlocuit terorismul pe care cei mai mulți nu-l mai iau în seama și sunt aproape convinși că e o mare vrăjeală menită să țină oamenii prin case, să meargă pe burtă, să nu se mai adune și să aibă pretenții de la guvernanți etc.. Dar "m-a lovit în plin” o aberație.
Ieri seară mă sună un amic și, înainte de orice, mă ia cu:
- Tu ce părere ai despre coronavirus?
- Hei! Calcă frâna! Ce vrei să-mi comunici de fapt?
Și începe:
- Eram în autobuz, lume multă, înghesuială. O tipă tușea de zor într-o mască! Am început să comentez cu voce destul de tare, să mă audă și ea. Cine-i bolnav de gripă ar trebui să stea în casă, nu să împrăștie viruși tuturor! Se uitau oamenii la mine, se uita și ea!
- Ai auzit la tv un deștept spunând asta și ți-ai însușit acest sfat pe care nu oricine îl poate urma. Poate că femeia venea de la medic sau mergea la medic; poate că multe! Normal că se uitau oamenii la tine! S-or fi mirat ce te-a apucat! Chiar ai nevoie de atenție cu orice preț?
- Nu-i vorba de atenție! Unii trebuie educați! Tu crezi că prin masca aia nu ies virușii?
- Habar n-am! Dacă te vei alege cu gripă înseamnă că trec?! Chinezoaicele au început să se radă pe în cap, pe ideea că virusul stă acolo nu știu câte zile! Nu ți se pare vrăjeală? Pe chelie nu stă?!
- E periculos! Și gripa simplă e periculoasă! Rămân la părerea mea: cine-i bolnav de gripă să stea în casă!
- Poate că femeia era doar răcită, nu avea gripă! Și tu ai fost răcit și umblai liber pe străzi, fără mască.
- Era altceva! Eram răcit, nu aveam gripă!
- Și ești sigur că femeia din autobuz avea gripă?
- Nu, dar tușea urât! Să fii răcit sau să ai gripă și să umbli cu capul dezvelit?
- Și unii “tabagiști” tușesc urȃt! Poate că și-a scos căciula, și-a dat gluga jos să nu transpire în autobuz, să fie mai rău apoi, la coborâre.
- Poate, dar nu cred.
- Nu înțeleg: de ce tot îi tragi cu “nu cred” și de ce ești sigur că femeia avea gripă?

Și-am ținut-o în stilul acesta câteva minute bune! În final a rămas ca el: cine are gripă să stea în casă, indiferent care-i motivul pentru care e în public într-un moment sau altul. Mi s-a părut ceva exagerat! Cum să te iei de oameni necunoscuți doar așa, ‘că simți nevoia să-ți spui părerea?

Trandafirul alb și entorsa

Când eram copii, la bloc, aveam prostul obicei să rupem flori și să facem “prințese” și “prinți”; din petalele unora ne lipeam “unghii lungi” sau pur și simplu le duceam acasă, la mame și bunice. Nu o dată ne-a zis mama să nu mai rupem flori! Băieții le rupeau pentru a ne face nouă în ciudă. Nu vă imaginați că distrugeam flora din zona blocului! Că tot veni vorba! Câte flori erau atunci în zonele verzi! Și iriși, și trandafiri și multe altele (nu le mai știu denumirile). Care mai de care uda florile, le plivea, planta… Acum… jale! Pământul e bătătorit, iarbă nu crește din cauză de fel și fel de aparate de la magazinele aflate la parter… Aproape peste tot sunt chiștoace de la țigările lucrătorilor, bonuri de casă și ambalaje aruncate la întâmplare. Degeaba cureți azi, a doua zi e la fel.
Revenind… Pentru că aveam obiceiul acesta prost de a rupe flori, într-o zi, când am mers la bunici - aveam vreo 11 ani - am ieșit pe stradă; era o stradă “înfundată”, așa că mașini nu prea treceau pe acolo. Era liniște, pentru că erau doar case - unele stil vilă - și toate aveau grădini cu flori, tufe frumos întreținute și ce mai pune prin grădini omul care iubește frumosul. În una dintre aceste curți am văzut un superb trandafir alb! Era singurul așa de mare și de frumos! Pur și simplu l-am vrut! Am intrat în curte și l-am rupt. De la o fereastră o femeie a strigat la mine: “de ce ai distrus frumusețe de floare?” Nu era o voce furioasă. Am fugit, și când am ieșit pe poartă am călcat într-o “groapă” deloc mare, sucindu-mi glezna stânga! Am ajuns acasă șchiopătând, cu glezna deja umflată. În mintea mea de copil mi-am zis că s-a supărat trandafirul pe mine. Așa i-am zis și lui tata când m-a întrebat cum am reușit să-mi scrȃntesc glezna. El mi-a pus piciorul în apă rece cu apă de plumb și curând glezna s-a dezumflat, dar mă durea un pic. M-am vindecat repede. De atunci nici că am mai rupt o floare! Chiar mă certam cu ceilalți să nu le mai rupă. Și tot de atunci - mulți ani! - cum călcam pe o denivelare (sau o pietricică oricât de mică) pac! îmi suceam glezna stângă! În final, glezna a încetat să se mai umfle din orice!
Tare greu mi-am simțit sufletul… Mi-a părut atât de rău pentru gestul meu încât țin minte atmosfera din acea zi de vară. Să nu înțelegeți că și azi mă bântuie regretul, pentru că nu se întâmplă; e doar o faptă din care am învățat - e o faptă trecută in "contul experienței de viață".
Un articol al Adrianei, “The girl from yesterday”, mi-a reactualizat întâmplarea atât prin frumusețea trandafirilor din grădina ei cât și prin titlu. Îmi place să cred că nu mai sunt “cea de ieri”, cea care a rupt acel superb trandafir alb. 

joi, 13 februarie 2020

Ceva vechi. Jocul cuvintelor(237)

Arunc o privire spre acel scrin pictat cȃndva cu aripi de ȋnger din care abia se mai ȋnțelege ceva. E gol, și scorojit de apă și soare, de vȃnturi și indiferență. Cȃtă pasiune, cȃt suflet o fi pus cel care l-a lucrat.  Ȋmi place să recondiționez obiecte vechi, să le redau farmecul avut cȃndva fără a șterge patina vremii. Nu găsesc cuvinte potrivite pentru a descrie plăcerea care mă ține zile ȋntregi lȃngă un astfel de obiect ȋncercȃnd să-mi imaginez  ce secret ar putea ascunde; orice obiect vechi este ȋncărcat de secrete, chiar dacă numai in sensul că eu, privitorul de azi, nu am idee cine s-a bucurat de el cȃnd era nou și ce a ținut in el, ce a ascuns printre lucrurile ținute acolo. Prin cȃte case a trecut? Cȃte mȃini l-au atins? Pentru a putea recondiționa un obiect vechi trebuie să ȋl asculți, ca și cum ai asculta o melodie in surdină, pe care n-o auzi prea bine și mai mult o ghicești. La ceas de seară reușesc mai bine să ȋnțeleg ce ȋmi povestește un obiect vechi. Nu-mi vorbește! Transmite - ceva ca o adiere pe care doar ai senzația că o simți și e un mister cum ajungi să știi ce să faci pentru a oferi o viață nouă obiectului.
₪₪₪
Exercițiu de imaginație: Jocul celor 12 cuvinte găzduit de Eddy pe blogul său, Cartim.
Cele 12 cuvinte: scrin, secret, aripi, cuvinte, pasiune, privire, gol, apa, adiere, melodie, ceas, mister.

miercuri, 12 februarie 2020

Confesiune despre muzica simfonică. Jocul celor 12 cuvinte(236, tema)

Încerc de ceva timp să scriu câteva rânduri despre relația mea cu muzica simfonică… Nu găsesc cuvintele potrivite, nu se leagă deloc cuvintele, deși sub formă de sentiment sunt bine conturate. Vorba Potecuței în articolul “Când scrisul nu se lasă scris”.
Profit - un fel de a spune - de tema Jocului celor 12 cuvinte, și fac o Confesiune, fără să aleg cuvintele: eu și muzica simfonică nu ne înțelegem! Și, cu toate că nu ne înțelegem, în interval de 30 de zile am fost de patru ori la concerte simfonice! În fiecare joi câte două ore - din fericire, cu o pauză de 15 minute! Opt ore de muzică simfonică în 30 de zile! Pentru mine a fost un chin! Deh! N-am gusturi rafinate.
S-a întâmplat cât am fost la Oradea. Doamna la care am stat avea abonament la Filarmonică și cum nu putea merge singură…
Când ascult muzică simfonică, de regulă, casc după primele 15 minute, dar casc astfel încât îmi trosnesc maxilarele! După încă vreo câteva minute îmi curg și lacrimile!
Sora mea - mare amatoare de muzică simfonică - îmi dădea sfaturi despre cum să ascult, să-mi imaginez, să mă las purtată de… M-am lăsat purtată de desene animate! În funcție de ceea ce auzeam aveam în filmul din cap pe ciocănitoarea Woody, pe Speedy Gonzales, Bugs Bunny, Betty Boop, Chilly Willy, Tweety ș.a.m.d.. Cu toate acestea, când ieșeam din sală, la final, îmi simțeam capul înfundat și mă durea chiar și a doua zi! Partea hazlie a fost cu cei care mă cunosc mai bine. Le-am spus unora că merg la concert sau că am fost la concert, după caz. Fără excepție, toți voiau să știe ce trupe voi asculta / am ascultat! Trupa filarmonicii! Când se prindeau că e vorba de muzică simfonică izbucneau în rȃs - și rȃdeau cu o poftă teribilă! Toți știau ce mi se întâmplă când ascult muzică de acest gen. Sunt multe “bucăți” care-mi plac - cele “alerte”, în special, și unde vioara sau pianul au mai puține de spus. Culmea e că Balada lui Ciprian Porumbescu o pot ascultă 24 de ore din 24 fără să simt epuizare. Tonurile ascuțite ale instrumentelor muzicale mă termină psihic. Totuși, suntele oricât de stridente ale unei chitare electrice, de exemplu, nu-mi provoacă reacții de căscat! La fel, și in cazul muzicii clasice din diverse filme: nu am probleme - probabil că am nevoie să văd derularea “poveștii muzicale”.
Am scăpat cu bine - cred! - după această experiență.
Acum știți despre mine că nu am gusturi muzicale rafinate, și că muzica simfonică îmi provoacă dureri de cap la propriu! Asta sunt, și cu asta defilez; nu mă dau ceea ce nu sunt.
₪₪₪
Exercițiu de imaginație: Jocul celor 12 cuvinte găzduit de Eddy pe blogul său, Cartim.
Tema:  Confesiune 

Senin de ianuarie. Miercurea fără cuvinte

Fotografii pentru jocul Miercurea fără cuvinte, inițiat și găzduit de Carmen, și pe care Călin Hera l-a susținut doi ani.
Happy WW!

marți, 11 februarie 2020

Jocul celor 12 cuvinte(236)

Buimac, citesc un mesaj - despre dependența de telefonul mobil - sosit pe sistemul “citește și dă mai departe”. Pȃnza nopții era de mult ȋntinsă peste oraș, și somnul dulce-mi era, simțindu-mă legănat ca pe valuri de mare liniștită, semn că ceva frumos visam, dar considerȃnd că un mesaj - oricare - e prioritar, am ales să nu ȋnchid telefonul nici cȃnd dorm. Mă ridic din pat și umblu hai hui prin casă. Mă ȋmpiedic ȋntr-un fald de draperie și bombăn la adresa celui care mi-a smuls somnul dulce din mine. O rază de lună, pată de culoare in obscurul camerei, mă face să zȃmbesc. Mă duc la fereastră, o deschid și privesc spre cer. Luna plină e atȃt de aproape ȋncȃt am senzația că de ȋntind mȃna pot s-o ating. Raza astrului mi-o imaginez un pod de pe care pot ajunge la fața nevăzută a Lunii. In aer plutește un parfum cu note de verde crud in plină noapte de vară. E liniște ca printre stele și nu-mi mai pare rău că am fost trezit de sunetul sosirii unui mesaj inutil. Dacă aș fi ȋnchis telefonul nu aș fi avut parte de aceste momente minunate, clipe despre care-mi place să cred că mi-au fost special destinate.
₪₪₪
Exercițiu de imaginație: Jocul celor 12 cuvinte găzduit de Eddy pe blogul său, Cartim.
Cele 12 cuvinte : panza, culoare, pod, prioritar, semn, dependenta, buimac, mesaj, note, hai hui, fald, mare.

luni, 10 februarie 2020

Cȃteva citate despre muncă. Citate favorite

Munca grea n-a omorȃt pe nimeni, dar de ce să riscăm (Edgar Bergen)
*
Ceea ce trebuie să ne fie scump e munca prin ea însăşi, iar nu răsplata. Dacă nu cauţi decât răsplata, munca ţi se va părea grea, dar dacă iubeşti munca, vei găsi şi răsplata. (Lev Tolstoi, in “Anna Karenina”)
*
Mai bine o mână plină de odihnă decât amȃndoi pumnii plini de trudă şi goană după vânt. (Eclesiastul 4:6)
₪₪₪
Citate favorite ȋntȃlnirea săptămȃnală găzduită de Zina, gȃndită ȋmpreună cu Ella, la care poate participa oricine scrie o postare cu citate care i-au atras atenția ȋntr-o carte sau în altă parte și pe care o ȋnscrie în tabelul ȋntȃlnirii de luni.
₪₪₪
- V-a plăcut meseria?
- De ce mă ȋntrebați? Credeți că cineva poate lucra o viață la un lucru de care nu se simte atras? Niciodată. Cei care, ȋntr-un fel sau altul, practică o meserie de care nu sunt legați, trădează viața. Se trădează pe ei, devin inutili. Da. Și nu va folosi vreodată nimănui. Nimănui! (Lucian Penescu, in “Diamante in umbră”, Ed. Facla, București, 1975)

miercuri, 15 ianuarie 2020

Cățeluși de pluș. Miercurea fără cuvinte

Fotografii pentru jocul Miercurea fără cuvinte, inițiat și găzduit de Carmen, și pe care Călin Hera l-a susținut doi ani.
Happy WW!
Postare programată (comentariile sunt deschise numai azi)

luni, 13 ianuarie 2020

Un risc asumat. Citate favorite

Romanul “Risc asumat”, al lui Robin Cook are ca motto: Diavolul are puterea de a lua o înfățișare plăcută (William Shakespeare, “Hamlet”).
Câțiva cercetători de top lucrează la un nou medicament menit să scape oamenii de anxietate și alte probleme de acest gen. Cel care a descoperit ciuperca pe care o “disecă” se numește Edward, e geniu în biochimie și a găsit această ciupercă în pivnița unei case construită cu 300 de ani în urmă și care aparține iubitei lui, Kim, prin moștenire. În acea casă a locuit o femeie care a fost judecată și condamnată pentru vrăjitorie în Salem. Edward și colegii lui geniali care lucrează la acest nou medicament îl testează pe pielea lor pentru a sări peste etapele impuse de “federația medicamentelor”.
- Îți mai aduci aminte discuția noastră, mai de mult, despre faptul că nu mă simțeam în largul meu în public? Ei, bine, nu te mai simți așa când iei Ultra. Eu îl iau de nici o săptămână și deja mi-a permis să fiu eu însumi, cel care am vrut întotdeauna să fiu. Cred că ar trebui să îl încerci și tu. Ce ai de pierdut?
Ideea de a lua un medicament îndreptat împotriva firii mele nu-mi place. Personalitatea ar trebui să se formeze prin experiență, nu prin chimie.
- […] Presupun că, în calitate de chimst, e normal să gândesc altfel. Fă cum crezi, dar îți garantez că vei avea mai multă încredere în tine dacă-l iei. […]
Mai târziu, la restaurant, Kim se duse la toaletă și, stȃnd în fața oglinzii, văzu cutia în geantă. O scoase și-i desfăcu capacul. Luă o capsulă albastră între două degete și o examină. Părea incredibil să poată face ceea ce spusese Edward. […] I-ar fi plăcut să fie mai hotărâtă și mai puțin temătoare. Recunoscu că era tentant să poată scăpa atât de simplu de ușoara, dar enervanta sa anxietate. Se uită la capsulă. Apoi clatină din cap. Ezitase o clipă, dar puse capsula la loc în cutie, convinsă că medicamentele nu erau o soluție.
(traducerea romanului: Luminița Holban și Minodora Holban, Editura RAO, București, 2001)
₪₪₪
Citate favorite ȋntȃlnirea săptămȃnală găzduită de Zina, gȃndită ȋmpreună cu Ella, la care poate participa oricine scrie o postare cu citate care i-au atras atenția ȋntr-o carte sau în altă parte și pe care o ȋnscrie în tabelul ȋntȃlnirii de luni.
₪₪₪
Din fiecare nouă carte a lui Robin Cook, maestrul thriller-ului medical, răzbate, supărător, glasul adevărului (Kirkus Review).
Robin Cook s-a născut în New York City, la 4 mai 1940, într-o familie nu tocmai bine situată financiar pentru că “n-a avut camera lui”, cum chiar el declara. A absolvit Universitatea Wesleyan și Colegiul Medicilor și Chirurgilor din Universitatea Columbia încheindu-și pregătirea medicală postuniversitară la Harvard. Cook a servit în Marină din 1969 până în 1971, atingând gradul de locotenent-comandor. A scris primul sau roman, “The Year of the Intern ”, în timp ce era pe submarinul Polaris USS Kamehameha. Acest prim roman a fost un eșec. Robin Cook s-a hotărât să studieze cele mai bine vândute române și a declarat: Am studiat modul în care cititorul a fost manipulat de scriitor. Am întocmit o listă cu tehnici, pe care le-am notat pe fișe. Și le-am folosit pe toate în “Coma” (1977, unul dinre romanele care au fost ecranizate cu succes). Romanele lui sunt o combinație între faptele medicale și imaginație. Autorul a mai zis că n-a crezut vreodată să aibă atâta “material” despre care să scrie, recunoscând că, probabil, nu ar fi fost scriitorul de azi fără ritmul actual al schimbărilor în cercetarea medicală, unde există o serie de probleme diferite și multe altele care vor apărea. A scris despre ingineria genetică, donarea de organe, fertilizarea în vitro, malpraxis, turismul medical ș.a.. Cred că romanele mele chiar îi învață ceva pe cititori, a afirmat.
Având succes cu romanele sale a ales să se dedice carierei de scriitor în detrimentul celei din domeniul medical. 
***
Postare programată (comentariile sunt deschise numai azi)

miercuri, 8 ianuarie 2020

Sanitarul și ștrengarul. Miercurea fără cuvinte

Fotografii pentru jocul Miercurea fără cuvinte, inițiat și găzduit de Carmen, și pe care Călin Hera l-a susținut doi ani.
Happy WW!
(Comentariile sunt deschise numai azi - dimineață sunt in tren, spre Oradea, și nu voi putea răspunde celor care ȋși fac timp să treacă pe aici. Scuze, vă rog.)

marți, 7 ianuarie 2020

Mȃine plec

Mȃine dimineață plec spre Oradea, tot pentru 30 de zile. Cele zece ore pe care le am de petrecut în tren mă “termină” psihic! :)) Cred că drumurile lungi m-au oprit, în ultimii ani, să mai călătoresc. Nu-i bine, nu, nu. Mă simt de parcă aș merge la tăiere, nu la bine spre foarte bine. Gata cu lamentările, și la drum!
Prea multe nu s-au schimbat, în sensul că nu voi avea acces la internet - e posibil accesul, dar nu știu eu cum să fac sau telefonul nu e tocmai bun.
De-mi venea mai repede ideea să programez câteva postări aș fi fost prezentă (indirect) la jocurile Miercurea fără cuvinte și Citate favorite… Dar nu mi-a venit ideea la timp și am reușit să pregătesc numai două postări - una pentru MFC și una pentru CF. Comentariile le-am "lăsat" deschise o zi, pentru această postare și pentru zilele cu postările programate: miercuri și luni.
E o postare gen "paranteză"; așa cum eu ȋmi fac griji cȃnd cineva ȋncetează brusc să scrie, mă gȃndesc că prietenii din online ar putea să se ȋntrebe și ei dacă binele, sau răul, mă ține departe. Gata și cu explicațiile.
Să ne revedem cu bine în luna februarie! 
Vă doresc să fiți bine! 

P.S. In fotografie este locomotiva din gara Oradea, pe care am observat-o cu puțin timp ȋnainte de a pleca trenul care in decembrie m-a (re)adus in Brașov, și pe care am fotografiat-o in mare grabă.

Leapșa cu un fel de muzică

Răspunsul la provocare trebuie să fie ceva care să fie muzică dar să nu fie un gen anume, cunoscut, ascultat oriunde… Ca și ceilalți participanți, afirm că nu știu dacă există vreun stil in muzică să nu facă parte dintr-o categorie.
Așa sună provocarea:
1. Postați o piesă muzicală care să nu facă parte din ceea ce numim în mod comun muzică și ascultăm de obicei la radio sau prin alte părți. Adică, să nu se încadreze nici la muzică ușoară românească, nici la muzică ușoară străină, nici la muzică populară românească, nici la muzică populară străină, nici la muzică clasică, nici la jazz, nici la rock, nici la house, nici la pop, nici manea să nu fie etc. O muzică non-standard, care v-a plăcut și pe care o recomandați și altora.
2. Dați leapșa mai departe la exact 3 blogări, pe care va trebui să-i menționați explicit, prin nume sau pseudonim. Deci fără „această leapșă poate fi preluată de X, Y, Z și de toți cei care mai doresc”, trebuie să alegeți în mod clar și explicit 3.
Provocarea am primit-o de la Dana (La capătul curcubeului). Mulțumesc, Dana.
In timp ce ascultam melodia propusă de Poteci de dor mă gȃndeam cam cum m-aș descurca eu de-aș fi provocată. Și nu-mi venea nimic in minte. Apoi am ascultat melodia propusă de Dana, și tot nu-mi venea nimic in minte, dar ceva-ceva se contura, inspirată de Potecuță. Și apoi… mi-am văzut numele! Gata, trebuia să acționez, să las gȃnditul. Și am căutat ceva pe YT, ceva ce nu mai ascultasem, dar nu știu cȃt se potrivește provocării.
La donna e mobile (vizualizare pe YT - din cauza computerului paginile se incarca greu (spre deloc) cand au video) :(
E probabil să nu fiu aici pentru a vedea eventualul “răspuns” al celor la care m-am gȃndit pentru că miercuri dimineață plec (la Oradea, din nou) și revin la ȋnceputul lunii februarie.
Să știți că nu e obligație să răspundeți provocării!  Mă gȃndesc la: Ina, Stef și karmapolice.

Clara Haskil, pianista ajutată de contesa Lily Pastré

Lily Pastré (Marie-Louise Double de Saint-Lambert), bogata moștenitoare a mărcii de vermut Noilly Prat, s-a născut în 9 decembrie 1891 la Marsilia. A fost una dintre protectoarele artei și artiștilor într-o perioadă foarte grea pentru mai toată lumea: în timpul celui de-al doilea război mondial. A adăpostit și numeroși artiști de origine evreiască, între care și pianista româncă Clara Haskil, căreia i-a plătit și tratamentul medical de care a avut nevoie la acel moment, iar în anul 1942 a ajutat-o să fugă la Vevey, în Elveția, unde marea pianistă a locuit până la sfârșitul vieții. (sursa: “Ceilalți Schindleri”, de Agnes Grunwald-Spier, Editura Meteor Publishing, 2019; traducător: Corina Tănase).
Lily Pastré a primit titlul de contesă prin căsătorie, în anul 1918 căsătorindu-se cu un conte: Jean Pastré (au avut trei copii). În anul 1940 au divorțat, Lily primind castelul Pastré din Marsilia și păstrând titlul nobiliar. În același an, a înființat o fundație (Pour que L’Esprit Vive - există și azi) care, în principal, avea scopul de a ajuta artiștii și intelectualii care deseori trăiau în condiții precare. În perioada celui de-al doilea război mondial și a ocupației germane, contesa și-a pus la dispoziție casa și averea în serviciul artiștilor exilați, care erau cu precădere evrei (din “Ceilalți Schindleri”). În anii 1920, contesa a fost membră a mai multor saloane ale societățîi din Paris, inclusiv a salonului prințesei Marie-Blanche de Polignac unde, spre sfârșitul anului 1935, într-o perioadă neagră a vieții ei, Clara Haskil l-a întâlnit pe Dinu Lipatti, acea întâlnire fiind punctul de pornire al unei strânse prietenii (leg.externa). Lily Pastré a murit în 8 august 1974, la Marsilia.
Pianista Clara Haskil s-a născut la 7 ianuarie 1895, în București, într-o familie de evrei sefarzi români. Între anii 1927-1940 locuiește în Franța, unde nu scapă de persecuțiile rasiale și, în 1941 se refugiază la Marsilia (zona liberă) iar în 1942 ajunge la Vevey (unde se va împrieteni cu Charlie Chaplin), în Elveția - este naturalizată ca elvețiană în 1949. Din cauza legilor discriminatorii din acea vreme, ca mulți alți români de origine evreiască, nu a avut dreptul la cetățenia română.
Primele noțiuni de pian le primește de la mama ei; la vârsta de 5 ani cântă în fața Reginei Elisabeta a României; la vârstă de 7 ani pleacă la Viena, unde i-a lecțîi de pian cu Richard Robert; în 1905, la vârsta de 10 ani, are primul recital public cu lucrări diferite din creația marilor compozitori, pe care le execută fără partitură. A studiat în paralel pianul şi vioara, în 1910 devenind absolventă a Conservatorului din Paris cu Premiul I la ambele instrumente. 
Și din cauza multiplelor probleme de sănătate, între 1909 şi 1938, cânta puțin, pe mari scene ale lumii (inclusiv la Ateneul Român din București), susținând concerte de caritate sau doar cât să-şi achite rochia de scenă. Primele succese rămân însă fără ecou. Potrivit mărturiilor surorii ei, Lily Haskil, n-avea încă o locuinţă, impresar şi nici pian. Adevărata consacrare cu succese răsunătoare o cunoaște după al doilea război mondial, când apare interpretând concerte de pian cu cele mai renumite orchestre, sub bagheta unor dirijori vestiți sau în duo cu celebri instrumentiști.
Moare în plină glorie, în primele ore ale dimineții zilei de 7 decembrie 1960. În 6 decembrie ajunge cu trenul la Bruxelles (însoțită de sora ei și de violonistul belgian Arthur Grumiaux), pentru un concert; se împiedică și cade pe peronul de beton al gării, suferind un grav traumatism cranian. E înmormântată în cavoul familiei din Cimitirul Montparnasse (Paris, Franța).
Clara Haskil e renumită pentru interpretarea repertoriului clasic și romantic. În mod special a fost apreciată pentru concertele și înregistrările ei cu piese de Mozart. Mulți o consideră cea mai bună interpretă, din secolul XX, a lui Mozart. Este cunoscută și pentru interpretările din Beethoven, Schumann și Scarlatti.
Contemporanii au admirat la modul superlativ arta și calitatea umană a Clarei Haskil. Charlie Chaplin, un apreciat prieten al Clarei, i-a descris talentul spunând: În viața mea am întâlnit trei genii: profesorul Einstein, Winston Churchill și Clara Haskil. Nu sunt un muzician instruit, și pot spune doar că interpretarea ei a fost rafinată, expresia ei minunată și tehnică ei extraordinară. Dinu Lipatti, bunul ei prieten, a descris modul ei de a cânta la pian ca însumarea perfecțiunii pe pământRudolf Serkin (28.03.1903 - 08.05.1991, considerat cel mai bun interpret din secolul XX al lucrărilor lui Beethoven) a supranumit-o Clara cea perfectăWilhelm Backhaus (26.03.1884 - 05.07.1969, pianist german naturalizat elvețian, primul care a înregistrat integral studiile de Chopin, în 1927, înregistrare considerată și azi una dintre cele mai reușite) a numit arta ei cel mai frumos lucru de pe pământTatyana Nikolayeva (04.05.1924 - 22.11.1993, pianista rusoaică, profesoară și compozitoare) a izbucnit în lacrimi când a ascultat-o prima oară.
*
Concursul Internațional de Pian Clara Haskil a fost fondat în anul 1963 în onoarea incomparabilei pianiste elvețiene și are loc în anii fără soț la Vevey, orașul care a adoptat-o și pe care l-a adoptat și unde o stradă îi poartă numele. Concursul, rezervat tinerilor pianiști și pianiste din lume, a devenit un renumit și prestigios factor de consacrare.
Guvernul francez îi acordă în 1957 “Legiunea de Onoare” în grad de Cavaler, evenimentul fiind sărbărtorit în primăvara anului 1958 la Manoir du Ban, pe domeniul prietenului ei Charlie Chaplin, la Corsier sur Vevey. A primit, de asemenea, de trei ori Marele Premiu al Discului din partea Academiei Charles Cros, în 1953, 1956 şi împreună cu Arthur Grumiaux în 1957.
Într-un interviu din 2013, Papa Francisc a menționat-o drept unul dintre muzicienii săi preferați, în special atunci când interpretează Mozart.
În România, cea supranumită “soarele negru al pianului” este omagiată pentru prima dată în 2014 printr-un festival organizat la Sibiu din iniţiativa pianistei Alina Azario.
În 2017 a fost lansat “Clara Haskil, le mystère de l'interprète”, un documentar de 70 de minute realizat de Pascal Cling, Prune Jaillet și Pierre-Olivier François. 
**
Bibliografie online:
sursa foto:
Clara Haskil tanara
Clara Haskil in 1959

luni, 6 ianuarie 2020

Opiniile magistratului. Citate favorite

Deciziile unui judecător depindeau, în mod firesc, de propria lui scară a valorilor, iar asta depindea de formația lui socială, economică și, într-o oarecare măsură, de cea politică. Câteodată, chiar și credința religioasă a unui judecător putea fi în dauna unei judecați clare. Aceasta era, într-o formă diferită, seculară îndrăzneala ce și-o asumau judecătorii cei mai mulți. Cum putea un om care nu furase niciodată să judece un hoț; cum putea un om care nu trăise niciodată ȋntr-un ghetou să-i judece pe cei ce trăiau acolo? Cea mai mare parte a judecătorilor erau influențați de acumularea experienței lor de viață atunci când rosteau chiar și cele mai mici hotărâri; doar dacă erau conștienți de forța mediului lor și se păzeau permanent de ea puteau spera să rămână tolerabil imparțiali, cel puțin.
*
Era un studiu de criminalistică făcut la UCLA (unul dintre cele cincizeci de mii de studii) […] ceva despre un experiment asupra copiilor din clasa întâi, care urmărea să constate dacă putea fi detectată la cei mici o predilecție ulterioară pentru violență. Să presupunem că ar fi descoperit că numitul Johnny Appleseed ar putea avea cele necesare pentru a face din el un viitor hoț, siluitor sau criminal. Ce era de făcut cu el? Doar nu poți închide pe nimeni pentru o crimă pe care nu a comis-o încă sau pe care urmează, poate, să o plănuiască abia de acum înainte. Deci? Îi inoculați vreo substanță miraculoasă, tot așa cum faceți ca să eliminați orice altă boală? Nu ar însemna asta controlul speciei umane? Cât de departe ar trebui să meargă în prevenirea crimei cetățenii așa-ziși cinstiți? În regulă, îi izolăm sub cheie pe cei incapabili din punct de vedere mintal, fie că au făcut sau nu ceva. Le facem vânt sub covor și încercăm să le ignorăm existența. În rândul lor intră și mulți care sunt doar alcoolici. O astfel de soartă aveau adolescenții tarați în evul mediu… erau lăsăți în seama ghilotinei. Doar așa s-ar putea merge înainte?
*
- La naiba, domnule judecător, dar ce este de făcut? Nu putem continua să lăsăm toate animalele sălbatice afară din cușcă și să sperăm că totul va fi foarte bine. Avem de-a face cu un război în plină desfășurare și nu vrem s-o recunoaștem. Într-un război, îți omorî dușmanul. Nu credeți în pedeapsa capitală?
- Nu. […] Mă îndoiesc că cineva care e pe cale să comită o crimă pasională se oprește, gândindu-se la viitor… al lui sau al altuia. Mă îndoiesc foarte mult că un ucigaș obișnuit șovăie îndelung, ca să reflecteze la faptul că ar fi spânzurat pentru fapta lui. Un ucigaș de meserie este altă poveste. Dar aceștia sunt profesioniști atenți și chibzuiți care, din nefericire, nu sunt prinși aproape niciodată…
- Ușurința noastră față de criminali își pune amprenta asupra întregii noastre societăți. Ne punem lacăte peste lacăte și prea mulți oameni poartă arme ca să se apere!Asta-i nebunie! Nimeni în țara asta nu mai e în siguranță.
- Printre atâtea rele, de la indienii ostili la războaiele civile, mă îndoiesc că cineva s-a simțit vreodată în siguranță. […] Cât timp vor fi cei care au și cei care nu au, vor exista și mișcări sociale, iar atâta vreme cât vom avea puterea să iubim și să urăm, ne vom înmulți și vom ucide.
(din “Magistratul”, de Ernest K. Gann, Editura RAO, București, 1995, traducere: Cristina Iliescu și Mirela Adăscăliței)
₪₪₪
Citate favorite ȋntȃlnirea săptămȃnală găzduită de Zina, gȃndită ȋmpreună cu Ella, la care poate participa oricine scrie o postare cu citate care i-au atras atenția ȋntr-o carte sau în altă parte și pe care o ȋnscrie în tabelul ȋntȃlnirii de luni.
₪₪₪
Ernest K. Gann (n. 13.10.1910 - d.19.12.1991) a publicat romanul “Magistratul” in anul 1982; e despre întrebările, problemele și dilemele unui magistrat cinstit (și, mai mult sau mai puțin, liberal).
Ernest Kellogg “Ernie” Gann a fost aviator, marinar, romancier, autor și, împreună cu cea de-a doua soție, a fost implicat în conservarea biodiversității. A scris și numeroase articole pentru revista “Flying”. A avut o viață aventuroasă; a fost pilot pe timp de pace și de război (al doilea război mondial), zburând și în multe țări exotice; a fost marinar, navigând pe oceanele și mările lumii; a fost scenarist și consultant pentru unele filme, inclusiv pentru unele făcute după cărțile lui. “Fate Is the Hunter” este considerată de specialiști ca fiind una dintre cele mai bune cărți despre aviație, și a fost adaptată ca film. Cartea - memoriile lui ca pilot în perioada 1930-1950 - a fost scrisă în anul 1961.
Scriitorul povestea că uneori s-ar fi legat literalmente de scaun să termine o anumită “normă de text”. A suferit și lungi perioade de “blocajul scriitorului” și mereu era îngrijorat că va rămâne fără idei. În ciuda succesului ca scriitor continua să se îndoiască de sine și se mira mai mereu când criticile erau pozitive.
În toamna anului 1991 a zburat din nou, pentru a marca 50 de ani de la promovarea sa în grad de căpitan la American Airlines. A fost ultimul lui zbor; a murit în decembrie, în urma unor probleme renale de care suferea de ceva timp. 

vineri, 3 ianuarie 2020

Un loc mai bun. Provocare muzicală

Ca multe altele, cȃntecul “A Better Place” e menit să ne dea speranța că lumea poate fi un loc mai bun. Am ales melodia pentru a continua, oarecum, gȃndul pe care l-a avut Carmen la Provocarea muzicală din această săptămȃnă.
A Better Place (vizualizare pe YT)
Friendship Friday!
Nu contează cine ești - ce religie ai, ce rasă, ce gen - nu contează unde trăiești, fiecare dintre noi are dreptul să trăiască liber, cu demnitate, in pace. African sau american, asiatic sau european, toți suntem la fel. Hi! Salut! Salam! Shalom! Negru sau alb, roșu sau galben, toți suntem la fel.

Caractere dezvăluite

Se spune că în situații excepționale oamenii își dezvăluie adevăratul caracter. Sunt oameni pe care îi știi de-o viață și îi consideri niște “papă-lapte” pentru că nu sunt agitați să facă și să desfacă, iar în situații excepționale (cutremure, incendii, inundații etc.) ȋi vezi cum devin lideri și, prin calmul lor, reușesc să salveze vieți și bunuri, gestionȃnd situația ca și cum asta ar fi făcut toată viața. Și vezi, în același gen de situații, oameni pe care-i considerai puternici, adevărați protectori, cum o iau la goană fără să ofere cuiva ajutor, fără să le pese pe cine calcă în picioare.
Ce-mi veni cu “povestea” asta? La o postare despre foc, Laura a amintit într-un comentariu un film: “Flăcările destinului”, despre un incendiu într-un bazar din Paris și despre lașitatea unor bărbați, despre interese diverse apărute din dramele unora. Lașitatea mi-a amintit o întâmplare petrecută cu ani în urmă; nu voi uita niciodată acea zi, chiar dacă mi-o amintesc doar ocazional.  
În vara anului 1986 (cândva în august, nu știu data exactă și nu am căutat-o pe net), eram la o prietenă care locuia la etajul șapte al blocului. Ne-am adunat câțiva la o ceașcă de vorbă până ea termina de gătit pentru ziua aceea. Eram acolo: eu, ea (T), cei doi frați ai ei, prietenul meu de atunci, un amic, bunica prietenei (foarte bătrână și fără prea multă vlagă în picioare), mama prietenei (și aceasta în pat, bolnavă). Râdeam, discutam, în bucătărie. La un moment dat am avut senzația că se depărtează de perete capacul aragazului. N-am avut timp să spun “cred că e cutremur” pentru că a și început să se legene blocul, la modul serios. Ședeam pe un scaun lângă fereastra deschisă. Am aruncat o privire pe fereastră și-am zis pas: nu se putea scăpa pe acolo. Pe scări nu e indicat să fugi, cu liftul nici atât… M-am reașezat pe scaun și mi-am aprins o țigară. Ciorba din oala de pe foc sărea în jurul aragazului. T. a stins focul și, încetișor, a reușit să pună oala în chiuvetă. M-a rugat să o ajut să le ducem in cadrul unei uși pe mama și bunica ei. Clătinându-ne, ținându-ne de ziduri și mobile, cu chiu cu vai am reușit să le aducem în holul de la intrare. M-am reîntors la masă, să-mi continui țigara - “fie ce-o fi mi-am zis”. La etaje inferioare am mai “prins” cutremure, dar era prima dată la etajul șapte! Ce să faci în astfel de situație?! Să te arunci pe fereastră?!
Ce au făcut cei patru tineri viteji, altfel, nevoie mare? La primul semn de cutremur s-au adunat ciorchine pe pragul ușii de la intrare, pe care o deschiseseră larg, și întindeau mâinile spre noi, strigând in cor: “Haideți aici! Haideți aici!” Cum ședeam pe scaunul de lângă fereastră  - T. se așezase și ea la masa din bucătărie, și fumam amȃndouă - i-am văzut pe cei patru cât de caraghioși arată înghesuiți pe acel prag! Nu aveai loc să arunci un ac între ei! Unde să mai încapă patru femei, între care două bolnave?! I-am arătat scena gazdei și m-a pufnit râsul! Am rȃs cu lacrimi! La fel și T.! Îi priveam și râdeam ca proastele, comentând cu voce tare ce “bărbați de nădejde” avem lângă noi! Cutremurul se potolise, dar ei tot acolo erau! Imaginați-vă patru tineri înalți, lați în spate, cu vârste cuprinse între 20 și 25 de ani, înghesuiți în cadrul unei uși și dând din mâini ca o caracatiță din tentacule! Singurul ”ajutor” primit de la ei a fost imperativul indemn “haideți aici”. De atunci, cȃnd ȋmi vine in minte oricare dintre cei patru ȋi văd - pe toți - numai in postura aceea caraghioasă.