sâmbătă, 26 septembrie 2020

Despre acoperirea feței prin lume

Să fie clar: nu îndemn la nepurtarea măștii. Dacă un om se simte în siguranță purtând masca e foarte bine; gândiți-vă și la cei care nu o pot purta și nu vor să o poarte (le agravează afecțiunile de care suferă) dar presiunea publică îi determină să riște și să o poarte. Nu sunt puțini aceștia, cum își imaginează prea mulți. (sunt și dintre cei care au probleme și o poartă – nimeni nu va încerca să-i determine să renunțe la ea). Vor spune unii: dar nu cu aceștia am treabă! Și-i cred. Ce nu pricep aceștia este că cei care nu pot purta masca se simt obligați să o poarte, pentru că au bun simt – și masca le face rău. Intre cei care nu poartă mască pot fi și imunizații. In texte este vorba despre excepții - excepții care sunt oameni.
**
Apar tot mai multe texte în care cineva dă cu parul în cei care nu-și acoperă fața. Ei își imaginează că argumentează:
- dacă un chirurg poate sta 12 ore în operație cu masca, într-o sala aerisită, primind ce-i trebuie rostind doar un cuvânt la vreo 15-30-60 de minute poate sta și cel cu probleme respiratorii care își face cumpărăturile în piață și apoi le cară într-un autobuz încins sau funcționarul/vânzătorul/profesorul etc. care vorbește ore în șir respirând într-o cârpă. Chirurgul nu are zilnic operații care durează 2-4-8-12 ore și când pleacă de la muncă nu stă cu masca în stație, nu urcă în autobuz cu masca, nu merge la magazin sau la piață cu masca. De fapt, ultima dată când au întrebat aceștia un chirurg care-i treaba cu masca lui în timpul operațiilor? În cazul în care un chirurg ar avea o problemă ar interveni imediat ceilalți medici, nu s-ar aștepta ambulanța 15-20-60 de minute.
- dacă nu ești medic n-ar trebui să vorbești despre virusuri. Hm! Trebuie doar să știi să citești și să citești în manualele și tratatele după care au învățat medicii. Nu trebuie să fii pneumolog pentru a ști să citești în cât timp se dezvoltă plămânii la om și de ce unii au rețineri când e vorba să pună masca la copii – mai ales la cei mici;
- dacă eu pot respira cu o cârpă pe față poate oricine – acesta e cel mai cel „argument” și de aceea nici nu-l comentez.
Se implementează ideea: „poartă mască, spală-te pe mâini, păstrează distanța” („să ai grijă de tine și de ceilalți”). Nimic greșit, să se înțeleagă! De tine ai grijă, poate (scrie pe site-ul OMS că masca simplă nu te protejează 100% dacă nu sunt îndeplinite toate celelalte condiții, și nu întotdeauna pot fi îndeplinite toate condițiile; masca te protejează în special de cel care strănută, tușește sau vorbește mult lângă tine). Care e grija unora față de cel care are probleme respiratorii și se forțează să poarte cârpa pe față pentru a nu avea probleme cu... empaticii care strigă disperați că vor să fie protejați?
De ce în această propagandă nu se au în vedere și excepțiile pe care le prevede legea?
În Ro nu prea e cazul de excepții – o dovadă în plus că autorităților nu le pasă, de fapt, de oamenii din categoriile vulnerabile.
Acum, excepțiile de la regula obstrucționării căilor respiratorii. Să văd aceste excepții promovate public, „virulent”, și voi crede că, măcar 50%, cineva se gândește la toți cetățenii.
În România
Excepțiile, în Ro, se referă, în ordinul de ministru, la cele considerate de medicul de medicina muncii sau de medicul școlar, astfel: cei care au probleme respiratorii, cei care depun efort în activitate, dar și copiii cu vârsta sub 5 ani. Pentru copiii cu vârsta de 5 ani sau mai mare se recomandă purtarea măștilor nemedicale (din material textil).
De pensionarii cu probleme sau de alte persoane care intră în categoria celor vulnerabile care nu au treabă cu medicul de medicina muncii sau cu cel școlar nu-i pasă nimănui.
Pentru mai multe info:
În Regatul Unit
Englezii sunt rugați chiar pe site-ul guvernamental să țină cont de aceste cazuri și să respecte excepțiile (excepții care pot apărea și în alte situații decât sunt scrise acolo). Să citiți până la capăt, pentru că e ceva ce numai lorzii pot afirma: nimeni nu trebuie pus în situația de a explica din care cauză medicală nu poartă mască (pe cale de consecință: numai reprezentanții autorităților au dreptul să pună pună astfel de întrebări).
Notez numai câteva (celelalte, multe, le găsiți pe site): să NU poarte masca cei care au sub vârsta de 11 ani (unii recomandă să nu fie purtată de cei cu vârsta sub 3 ani); persoanele care nu o pot pune, purta sau îndepărta din cauza unei boli sau deficiențe fizice sau mintale; în cazul în care atașarea, purtarea sau îndepărtarea ar provoca un stres sever.
Pentru mai multe info:
Din text: Please be mindful and respectful of such circumstances, noting that some people are less able to wear face coverings, and that the reasons for this may not be visible to others
În S.U.A., C.D.C. (centrul de control al bolilor) NU recomandă purtarea măștii, între alte excepții: în cazul copiilor care au sub vârsta de 2 ani; în cazul celor care din diferite motive nu ar putea s-o scoată în caz de nevoie, în cazul celor care au probleme respiratorii.
Mai multe info:
În Spania, NU trebuie să poarte mască, între alte excepții: cei care au sub vârsta de 6 ani, cei care au probleme respiratorii care pot fi agravate prin purtarea măștii, cei care au probleme de sănătate în care masca e contraindicată (mai multe în textul ordinului respectiv):
Exceptând vârsta de la care sunt obligați copiii să poarte mască textele legale sunt la fel în toate statele civilizate – cine vrea, se poate convinge ce și cum (aici sunt doar câteva exemple). Regulile din statele fără democrație nu m-au interesat in acest context.
O.M.S. despre masca la copii:
O.M.S. despre cei care fac sport: să NU poarte masca (v. și alte mituri „destrămate”)
Am ales pentru informații numai surse „autorizate”/guvernamentale. Dacă cineva știe modificări de ultimă oră în legislațiile unor state democratice îl rog să le dezvăluie.

Image by pramit marattha from Pixabay

Votarea de toamnă

În 27 septembrie vom merge – probabil – la vot. Votanții vor fi în siguranță – anunță politicienii; cum, cine? Sigur, cei care nu vor să-și scoată cârpa de pe nas și gură pentru a fi identificați, nu se vor deplasa la vot. Chiar! Dacă-mi scot cârpa mă poate afecta vreun minuscul sferic cu trompițe – doar țopăie peste tot! Mai puțin în secțiile de votare? Cică – avea unul vise! - cine nu poartă mască în secția de votare nu votează. Ups! Nepurtarea măștii e contravenție, nu infracțiune care se pedepsește cu interzicerea dreptului la vot. Amendezi omul și... asta e! Conform legii cu privire la contravenții nu-l poți amenda pe indisciplinat, pentru aceeași faptă, din cinci în cinci minute. Ca idee! Cine nu poate purta masca în general și vrea să voteze cum procedează? Oficialii englezii – care sunt lorzi, în cea mai mare parte – i-au informat pe oameni că cei care nu pot purta masca din motive serioase nu trebuie să aibă hârtie de la medic decât dacă se simt mai confortabil având-o asupra lor. Adevărul rămâne: nu-i poți interzice votul unui cetățean cu drept de vot dacă nu vrea să poarte masca. Chiar ne iau de idioți?
La intrare și la ieșire ne vom băga mâinile în dezinfectanți cu ce știu eu ce-au pus acolo. Ne vom spăla pe mâini, adică. Și politicienii se vor spăla pe mâini și gata votarea.
Distanța dintre mascații votanți și cea dintre mascații care supraveghează votarea și cei votanți trebuie să fie de un metru. Ups! Un metru? Atunci... de ce la film, în aer liber, în piață, în magazine etc. distanța trebuie să fie de 1,5 – 3 metri? Cam la fel și prin școli. Fractură logică, dar cine să mai contabilizeze fracturile logice?
Imaginea de mai jos mi se pare edificatoare în ceea ce privește interesul unora pentru toți cei care candidează la alegerile locale.
Cine să mai ducă în casă maculatura politicienilor când s-a tot bătut toba cât rămâne micul cu trompițe pe diferite materiale? E coșul pentru hârtie dintr-o scară de bloc. Și acolo sunt banii noștri, pentru că partidele primesc subvenție de la stat conform Legii nr. 334/2006 (republicată) privind finanțarea activității partidelor politice și a campaniilor electorale.
**
Sunt aproape sigură că după votare ne vor închide, din nou, în case... 👀

vineri, 25 septembrie 2020

Nu votezi, nu ai dreptul să protestezi

Sunt cetățeni care afirmă că aceia care nu participă la votare nu au dreptul să critice pe cei care reprezintă puterea politică. Greșit.
A vota este un drept, nu o obligație. Avem și dreptul la libera exprimare, dar nimeni nu ne poate impune să ne exercităm acest drept.
Cei care nu participă la votare au dreptul să protesteze, să critice guvernarea, așa cum și cei care merg la vot au dreptul.
Alegerea de a nu vota nu înseamnă renunțarea la democrație. Toți plătim impozite către stat, toți suntem guvernați de aceiași oameni, deci toți avem dreptul să criticăm sistemul, fie că am votat, fie că nu. Banii celor care nu votează sunt tot la bugetul de stat, deci au dreptul să critice dacă acești bani nu sunt corect administrați, de exemplu.
Când cineva nu votează – pentru că nu „iubește” politica, sau din cine știe ce motive – nu înseamnă că acel cineva nu-și iubește țara și concetățenii, dar nu se simte reprezentat de grupurile prezentate în „ofertă”. Despre cineva care nu merge la vot s-
ar mai putea spune că a mers „pe mâna concetățenilor” care, poate, știu mai bine decât el cine ar trebui să conducă statul. 😉 Numai cine nu-și iubește țara tace când ceva nu e în regulă – fie că a votat, fie că nu. Nimeni n-ar trebui să rămân tăcut atunci când simte că în loc să îi meargă bine îi merge rău. Să critici un guvern (de exemplu) format din oameni - numiți de parlamentarii care câștigă voturile alegătorilor - care nu se gândesc la binele general este, practic, o datorie cetățenească, nu o datorie a celor care merg să voteze din patru în patru ani. Cetățenii care nu votează pot veghea foarte bine să nu aibă derapaje mari guvernul - au tot dreptul.
Nu toate drepturile de care au parte cetățenii într-o democrație trebuie exercitate – important este să le aibă. În democrație, un cetățean își poate exercita un drept, poate renunța la exercitarea acestuia și îl poate întoarce: am dreptul să votez – pe cale de consecință am și dreptul de a nu participa la votare. A nu vota înseamnă, practic, dreptul de a te abține de la a vota (cetățeanul alege să nu își exercite dreptul la vot, dar nu renunță la acesta).
A obliga pe cineva să participe la votare doar pentru a număra voturile „anulate” nu are vreun avantaj extraordinar pentru democrație. Obligația, în context, ar putea fi numită datorie, iar datoria nu va avea niciodată caracterul unui drept, în sensul juridic al termenului.
Prin vot, cetățenii împuternicesc o mână de oameni să le conducă „destinul social”, ca reprezentanți (mandatari), care să ia hotărâri (de exemplu) în interesul lor, al cetățenilor. Nimeni nu e obligat să împuternicească pe cineva să îl reprezinte în vreo chestiune și are dreptul să se revolte (să critice) dacă reprezentanții celorlalți îi aduc prejudicii.
Cei care nu participă la votare nu renunță la dreptul de a vota, ci aleg să nu îl exercite - temporar sau pentru totdeauna - iar acest aspect nu îi împiedică să își exercite dreptul de a protesta împotriva unui guvern care n-are nicio treabă (sau foarte puțină) cu acțiuni de interes public general.

Image by mohamed Hassan from Pixabay

joi, 24 septembrie 2020

Cameleonul

Pentru că îmi plac reptilele nu se putea să nu-mi placă și cameleonii. Îmi plac foarte mult. Sunt fantastici. Am văzut acest gen de vietăți și la zoo și în magazine specializate și în casele unora. Am impresia că au expresia unui sceptic. 😄
Am citit – relativ de curând – că ei, practic, nu-și pot adapta culoarea – deși pot „schimba” multe culori - chiar oricărui tip de elemente din mediul înconjurător. Cu toate acestea, cameleonii adesea sunt aproape imposibil de văzut. Sunt cam lipsiți de apărare: nu sunt veninoși, nu mușcă puternic (chiar dacă mușcătura e dureroasă), nu au gheare pe care să le folosească în apărare. În general, în mediul lor natural, nici nu sunt nevoiți să-și schimbe prea des culoarea pentru că seamănă cu frunzele sau ramurile. Unii cercetători sunt de părere că își schimbă culoarea și pentru a-și regla temperatura corpului: când e frig și soarele e sus, dacă nu e vreun pericol, vor deveni închiși la culoare pentru a capta căldura soarelui (cum s-a constatat la alte reptile). Sunt ființe solitare și nu prea le place compania, iar rezistența la stres e foarte mică. Partea rea este că pot muri și de stresul cauzat de prea multă căldură (încălzirea globală le dăunează mult și lor).
Intre cele 160 de specii existente unii cameleoni sunt mici de numai câțiva centimetri, alții au și mai mult 70 de centimetri. Arealul lor natural este Africa, în insula Madagascar, dar pot fi întâlniți, în natură, și în alte state. Din păcate, din cauza omului multe dintre cele 160 de specii sunt pe cale de dispariție iar despre unele se crede că nu mai au nicio șansă. Din acest motiv cameleonii sunt protejați prin lege și au rezervații în care să trăiască (mai) la adăpost de distrugători.
Cameleonul în mitologie
Mă așteptam să găsesc mai multe mituri/legende despre cameleon, dar am descoperit numai una, în mitologia grupurilor etnice vorbitoare ale limbii bantu, din Africa.
Zeul suprem, spune o legendă Zulu, a trimis cameleonul pe Pământ pentru a da oamenilor vestea că vor fi nemuritori. Cameleonul nu s-a grăbit, s-a oprit pe drum să mănânce din planta preferată. Zeul s-a supărat văzând că nu mai revine cameleonul și a trimis o șopârlă să le spună oamenilor că sunt muritori. Șopârla a ajuns prima la oameni și le-a dat vestea că va exista moarte pe Pământ.
Din acest motiv, mulți oameni Zulu sunt reticenți când întâlnesc un cameleon sau o șopârlă, crezând că acestea aduc nenorocirea în viața lor.
*
Explicația „mesajului dublu” variază de la grup la grup. În unele mituri șopârla a auzit ce-i spune Zeul cameleonului și s-a grăbit să ducă oamenilor, din invidie, vestea că vor muri. În altele, Zeul – din cauza răutății oamenilor - s-a răzgândit cu privire la nemurire și a trimis șopârla...
Misionarii creștini au adaptat mitul la religia creștină: cameleonul, care aduce vestea bună oamenilor, a fost asimilat lui Isus. (sursa: wikipedia)

sursa foto: Extreme Travel and Adventure (Uganda, 2017)

miercuri, 23 septembrie 2020

Publicitate la greu


Se face publicitate la greu în reviste și ziare, la radio și TV, pe coperta cărții, în filme, în povești scrise sau vorbite... Începe un film sau o emisiune anume – divertisment sau informativă? Înainte de toate ți se spune „cine” sponsorizează programul respectiv. Au ajuns – unele reclame – adevărate „soap opera”: încep azi cu ceva și continuă...
câte puțin în fiecare zi. Găsești prin reviste fel de fel de mostre – de creme, de parfum de alte cele - în ideea că cineva le va „iubi” și va cumpăra produsele „întregi”. Ți se tot spune că îți trebuie aia sau aia, că aia sau aia îți fac bine încât dacă le vezi mereu și mereu ajungi să crezi că-ți trebuie, că-ți sunt utile fel și fel de chestii și, evident, faci ce poți să le achiziționezi. Bine! Unii fac tot ce pot – uneori și ce nu ar trebui să facă – pentru a obține ce (cred că) le trebuie. Te dai cu alifia X și-o să ai ten de bebeluș! Uită să spună că numai bisturiul sau „botulinica” mai poate ajuta pe cineva să aibă ten de bebeluș de pe la 60 de ani în sus (sunt si exceptii, desigur!), și mulți par să nu observe tinerii care fac reclamă au cel mult vârsta de 20 de ani.
Vechea economie capitalistă în care produsele sunt fabricate și vândute pentru profit, spre a satisface cererea consumatorilor care-și exprimă necesitățile nemediate prin intermediul pieței, cedează tot mai mult în fața unei economii capitaliste postmoderne, în care nevoile sunt fabricate pentru a satisface oferta producătorilor care-și comecializează produsele nemediate prin intermediul promovării, al influenței, al ambalării și al publicității. (...) Sectorul bunurilor e capturat de telesectorul intoxicării, al cărui obiectiv nu este altul decât sufletul omenesc”. (Benjamin R. Barber, „Jihad vs McWorld”, Ed. Incitatus, București, 1995). De exemplu, reclama pentru camioane Mazda, în 1992: noul camion Mazda „e ca un prieten” – mai mult, un prieten cu "un V-6 nou și un suflet pe măsura”. În altă campanie publicitară, American Express se asociază cu The Body Shop al Anitei Roddick pentru a exploata ecologia, drepturile omului și ceea ce numesc ei „comerțul onorabil”. Reclama se încheie cu o declarație de suflet: „American Express cunoaște multe magazine bune pentru trupul dv., iar Anita cunoaște un magazin pentru suflet”. (din cartea amintită mai sus)
Tiparul, bănuiesc, îl recunosc cei care nu schimbă canalul când apare „rubrica de publicitate” la TV.
Reclamele la diverse produse sunt acum o adevărată industrie. În cartea sa, Benjamin R. Bareber, scrie: cheltuielile globale pentru publicitate au crescut cu o treime mai repede decât economia mondială și de trei ori mai repede decât populația lumii, ajungând de șapte ori mai mari din 1950 până în 1990, de la modesta sumă de 39 de miliarde de dolari până la 256 de miliarde de dolari. Din 1990 și până acum au mai crescut!
Reclamele se revarsă prin tot felul de programe informative și de divertisment, ștergând frontierele. Reclamele simulează judecăți editoriale independente și devin editoreclame (advertorials – din „advertisement” și „editorial”), ele infestează programele de știri și le transformă în infopublicitate (infomercials – din „information” și „commercial”). Cum încep, adesea, „calupurile" de reclame? „Urmează mesaje de interes public”. Infopublicitatea (acele mesaje publicitare lungi în care apar fel și fel de indivizi care laudă un produs sau altul) oferă consumatorilor mai multe informații despre produsele respective decât reclamele de alt gen. Și „fericitul telespectator” dacă va comanda „acum” va beneficia de produs la jumătate de preț! Stuart Elliot, care se ocupă de publicitate în New York Times și se presupune că le știe pe toate, a fost totuși uimit: „Cine și-ar fi putut imagina că adunătura aia pestriță de actorași de mâna a șaptea, pești și travestiți care ne vâră pe gât spray de păr, echipamente sportive din plastic și cosmeticale la suprapreț slujește interesul public?"
Novatoarele industrii virtuale ale McWorld-ului generează fabrici de necesități virtuale (agenți de publicitate, divizii corporatiste de comunicare și relații cu publicul, fundații de afaceri) unde emoțiile sunt identificate și manipulate cu ajutorul imaginilor care făuresc dorințe noi.
McWorld e o cultură a produsului mai presus de orice, propulsată de comerțul expansionist. Configurația sa e americană, forma sa e stil, bunurile sale sunt imagini. Este o lume nouă a plusvalorii globale unde, în locul vechiului strigăt „Proletari din toate țările , uniți-vă! Nu aveți de pierdut decât lanțurile voastre! se aude noul strigat: „Consumatori din toate țările, uniți-va! Avem tot ce va doriți în lanțurile noastre!” (din cartea amintită mai sus)
Aproape, orice site accesez dau de publicitate! Uneori „personalizată” – unii știu mai bine decât mine de ce am nevoie! La tv, publicitate! (am renunțat de ceva timp la tv); am renunțat și la ziare și reviste (nu neapărat din cauza reclamelor dar din ce-am mai răsfoit mi se pare că-s număr egal de pagini: articole și publicitate). Pe stradă, panouri imense de publcitate! Pe stradă am ajuns să văd doar imensele panouri, refuz să citesc / văd ce-i pe ele. Până să renunț la TV schimbam canalul când începea publicitatea – acum s-au șmecherit: pe toate canalele e publicitate cam la aceeași oră. Treaba lor! Când e publicitate știu că vreo 10-15-30 de minute pot face orice altceva, când chiar vreau să văd ceva la tv.
Doar mie mi se pare că suntem înconjurați de panouri publicitare și bombardați cu „mesaje de interes public”?

Image by Sharon Ang from Pixabay

Miniaturi în natură. Miercurea fără cuvinte



Fotografii pentru jocul
Miercurea fără cuvinte, inițiat de Carmen și preluat de Zina.
Sursa foto: Extreme Travel and Adventure (Botswana, Africa)
HAPPY WW!
*
*
*

marți, 22 septembrie 2020

Copii și părinți, pe stradă

Din seria indiscrețiilor, din nou. Oamenii care în public se poartă civilizat nu e obligatoriu să se comporte la fel și la adăpostul zidurilor apartamentelor, dar cei care se poartă urât în public e (aproape) sigur că se poartă la fel și în casă.
**
În zona blocului e azi un du-te vino ca la gară... Vreau nu vreau ascult conversații, certuri, îndemnuri, înjurături și ce mai fac oamenii pe stradă. Unele conversații sunt savuroase, altele scârboase și mai sunt bârfele dar și unele fragmente interesante.

În urmă cu vreo două săptămâni treceau o femeie și-un băiețel mititel (după glăscior) – posibil mama și copilul ei.
- Eu vreau să-ți fac o surpriză foarte mare și foarte frumoasă, dar numai dacă ești ascultător. Dar tu nu vrei să fii ascultător – spunea femeia.
După câteva secunde, copilul zice:
- Nu-mi plac surprizele.
Femeia n-a mai glăsuit sau, dacă a glăsuit, ieșiseră deja din „raza” auzului meu.
**
O altă mamă (cred), alt copil, săptămâna trecută. Copilașul și mai mic decât primul (aș zice) pentru că vorbea „peltic” și numai el (și mama lui, probabil) știa ce zice.
- Nuuu maaai intraaa în iaaarbă – zicea ea, pe ton de jelanie. Te rooog, nu mai intra în iarbă. Vrei să teee im-boool-naaaa-veeesti? Nu mai pune mâna pe aia! Vrei să te îmbolnăvești și să ajungi la spital? se răstește pe tonuri înalte – am tresărit și eu, pentru că nu mă așteptam la așa reacție violentă după ce tocmai se jeluise cu voce moale. Și copilul începe să plângă din tot sufletul, „țipând cu sughițuri”.
**
Ies cu Miki "la păscut" pe la prânz. Pe aleile de lângă bloc un copil mititel pe o tricicletă din plastic ședea sub un pom în zona verde, și nu voia să se mai miște de acolo, râzând la cățel și arătând spre el. Miki era ocupată cu ale ei așa că i-am zâmbit băiețelului și mi-am văzut de drum vreo doi pași distanță, unde s-a înțepenit cățelul în iarbă cercetând cine știe ce foarte interesant. Mama copilului îl tot chema pe piticuț să vină la ea. La un moment dat aud rostit printre dinți, aproape șoptit: „De ce nu vii când te chem?” Întorc capul, amuzată, dar mi-a pierit pofta de zâmbit. Femeia tocmai răsucea pavilionul urechii micuțului – deloc în joacă! M-a durut pe mine! Copilul a început să plângă! Și ce plânset! Dar din iarbă nu se mișca. Mi-a stat pe limbă să zic ceva, dar nu te bagi în educația pe care o dau părinții copiilor. Cred că femeia a observat că am văzut-o pentru că și-a îndulcit tonul foarte mult și îi tot spunea: „De ce n-o asculți pe mama? De ce nu faci ce zice mama? De ce nu vii când te cheamă mama?” Plângând în hohote micuțul a pornit, în final – pedala plângând...
**
Până să se redeschidă grădinițele și școlile câteva familii din zonă se adunau în fața blocului de pe la orele 19-20 și rămâneau să-și supravegheze copiii la joacă până pe la 22:30 – 23. Una dintre aceste familii – cu o fetița mititică – locuiește în blocul unde locuim. Aproape în fiecare seară o auzeam râzând când mergeau spre casă. Taică-său îi tot spunea câte ceva și ea râdea în hohote! Acele hohote de râs cristalin cum numai copiii au! N-am cum să descriu ce simțeam! Mi se lățea zâmbetul până în adâncul sufletului!

Image by OpenClipart-Vectors from Pixabay

duminică, 20 septembrie 2020

Constelații de sateliți comerciali

De la Sputnik 1, primul satelit artificial din lume lansat de ruși în cosmos în 1957, sute de sateliți au fost lansați, dar industria aviatică n-a avut de suferit. Zeci de ani, avioanele, rachetele, sateliții și-au împărțit cerul fără probleme, deși cantitatea de „gunoi” care plutește în spațiu este foarte mare, unele obiecte având și dimensiuni mari – o coliziune ar putea conduce la un potențial dezastru, având în vedere viteza foarte mare la care s-ar produce (în unele cazuri). Cu mii de sateliți în cosmos cantitatea de „gunoi” va crește – implicit va crește și riscul de accidente.
În ultimii ani – mai ales începând cu 2018 (când lansările s-au dublat față de 2016) – avioanele companiilor aviatice consumă mai mult combustibil dacă aleg rute ocolitoare spre destinație pentru a evita oprirea la sol. Spațiul aerian se închide de câte ori e de lansat o rachetă, adică, din ce în ce mai des pentru a se evita ciocnirea cu vreo rachetă și alte accidente dacă lansarea eșuează. Deocamdată nu există tehnologia care să permită calcularea exactă a unei arii anume; se alege aleator o „suprafață” și se închide pentru cât mai mult timp posibil. De exemplu, pentru o lansare care durează 10 minute spațiul aerian (culoarul de zbor din zona lansării) trebuie închis cel puțin pentru o oră – ceea ce provoacă întârzieri. În caz că lansarea nu poate avea loc din cauza vremii sau din cauza vreunei defecțiuni tehnice spațiul aerian va fi închis și trei ore (poate mai mult).
Multe dintre statele lumii (SUA, Anglia, Canada, Spania, India, China, Danemarca etc. s.a.m.d.) au companii cu planuri de a lansa sateliți comerciali. Negocierile pentru licențe și testele au început din 2019 (și chiar mai devreme).
FAA (Federal Aviation Administration, SUA) insistă ca spațiul aerian comercial, din moment ce activează în spațiul aerian național, să fie supus acelorași reglementări de siguranță ca și în cazul companiilor aeriene. Evident că „lansatorii” nu vor asta – în ideea că ei nu sunt aviație ci... transportatori comerciali spațiali.
Bătălia pentru cer” pare să fi fost declanșată de când cu lansarea inaugurală a rachetei Falcon Heavy a celor de la SpaceX, când FAA a trebuit să închidă spațiul aerian din zona Floridei între 13:30 și 16 (interval de lansare aprobat federal), deși pentru lansare ar fi fost necesare doar 10 minute; din cauza vremii lansarea a avut loc abia la ora 13:45. În acea zi au avut întârzieri (și ocoliri) 563 de avioane. În acea săptămână, din cauza vremii și a sistemului de control al traficului aerian, întârzierile s-au produs cam la două zile, fapt care a atras atenția presei iar companiile aviatice au început să întrebe de ce să amâne zborurile pentru așa ceva. Acea lansare a fost de testare și n-a avut o „țintă” precisă – a fost, practic, o anomalie în domeniul lansărilor, deci nu o regulă.
În mai 2019 încă se lucra la o nouă tehnologie (Space Data Integrator – SDI) pentru ca data lansărilor să nu mai fie transmisă telefonic, ci computerizat, calculatorul analizând cât spațiu e necesar să fie închis pentru fiecare lansare. În noiembrie 2019 FAA încă nu urmărea activitățile de lansare și reintrare în spațiu în timp real și nu putea genera calcule în timp real cu privire la spațiul aerian pentru a putea lua măsuri de siguranță în cazul unor „resturi” ce ar putea cădea după o lansare eșuată.

 Stuart Gray/University of Strathclyde/YT

În următorii ani, companiile SpaceX, Amazon (Proiectul Kuiper) - SUA, OneWeb (Anglia), Telesat (Canada) și-au anunțat intenția de a lansa în spațiu până la 46.100 de sateliți, cantitate de obiecte ce depășește cu foarte mult cantitatea de obiecte trimise în spațiu în ultimii 60 de ani. Pe lângă aceste companii sunt și altele, din toată lumea. Sateliții care vor fi lansați în spațiu nu sunt numai cei care oferă internet de mare viteză în orice loc de pe Pământ și care au nevoie de antene („stații terestre”) plasate la distanțe relativ mici intre ele pretutindeni pe Pământ pentru „a putea face legătura”. Datorită scăderii dimensiunii și a costurilor sateliților, cosmosul va fi împânzit cu sute de alți sateliți mici pentru diverse scopuri.
SpaceX a lansat 422 de sateliți până în mai 2020. Licența inițială pentru Starlink (de la SpaceX) a fost pentru 12 mii de sateliți, iar acum a fost modificată pentru 30 de mii. Va lansa sateliți la fiecare două săptămâni în tot anul 2020.
Amazon nu a lansat până în noiembrie 2019 niciun satelit dar a cerut licență pentru 3236 de sateliți.
Telesat, din Canada, la sfârșitul anului 2019 încă negocia pentru 300 de sateliți, sperând că vor oferi servicii regionale în 2022 și servicii globale în 2023.
Kleos Space (India) speră să-și lanseze sateliții în prima jumătate a lunii noiembrie 2020.
GalaxySpace (China) și-a lansat prima rachetă cu sateliți pentru internet de mare viteză în decembrie 2019. Constelația va avea până la 1000 de sateliți.
OneWeb (Anglia) a lansat în februarie 2019 primii șase sateliți, apoi s-a oprit. Reprezentanții companiei anunțaseră reînceperea lansărilor pentru ianuarie 2020, lansările fiind lunare. În martie 2020 a lansat alți 34, din Kazahstan.
Sateliot (Spania), primul operator de telecomunicații prin satelit care va furniza servicii globale speră ca până în 2022 să lanseze prima să constelație de 100 de nanosateliți.
De ce sunt necesari așa de mulți sateliți? Pentru că, spre deosebire de cei deja existenți (GEO) – care sunt geostaționari (ceea ce permite antenelor de pe sol să se îndrepte direct spre satelit) , sunt mari (cântăresc peste 1000 kg) și orbitează la o distanță de 36 mii de km de Pământ – aceștia noi, LEO (Low Earth Orbit) – orbitează la 500-2000 km de Pământ și sunt mici (cca 500 kg). Apropierea de Terra permite o viteză mai mare de transfer date dar având o zonă de acoperire mai mică pentru a transmite continuu semnale de comunicare e nevoie de o „constelație” de sateliți (sau mega-constelație) – se asigură astfel o acoperire uniformă și la scară largă într-o zonă geografică predefinită.
Ce spun astronomii despre inițiativele comercianților miliardari? Că e de rău! Roiurile de sateliți sunt, între altele, o sursă de poluare luminoasă.
Despre sateliții care existau până acum afirmă: sunt situați pe orbite previzibile, poziția lor poate fi anticipată și sateliții evitați prin programele existente; au luminozitate scăzută – dacă e observat unul nu produce efecte persistente când a ieșit din raza telescopului; sunt în număr mic și atunci când apar în raza vizuală a observatorului ținta astronomică poate fi observată din nou fără întârzieri semnificative, trec repede și vor fi complet întunecați după amurgul astronomic chiar și când se află pe orbita joasă a Pământului (ceea ce nu s-a întâmplat cu primul dintre sateliții de la SpaceX, care a fost criticatar putea fi „clasificat” între primele 50 cele mai luminoase stele din univers. Luminozitatea acestor sateliți comerciali trebuie neapărat micșorată pentru că astronomii nu vor mai putea calcula (între multe altele) luminozitatea altor stele pe care le descoperă în observațiile lor. Va diminua SpaceX luminozitatea? Astronomii bănuiesc că o vor face... parțial; pentru cei deja lansați... asta e.
Altă problemă de care se vor face „vinovați” acești sateliți pentru internet de mare viteză se referă la căutarea și descoperirea, mult mai dificilă, a asteroizilor și cometelor, obiecte cosmice care pot fi observate cel mai bine imediat după apusul soarelui și până la răsărit, iar acești sateliți sunt în acest interval foarte luminoși. Din cauza intrușilor strălucitori vor interveni dificultăți în identificarea și măsurarea anumitor evenimente tranzitorii și variabile, cum ar fi supernovele, stelele variabile etc. Dacă aceste companii nu vor începe să facă modificările necesare știința astronomiei va fi modificată definitiv în rău – sunt de părere astronomii.
Oamenii de știința din domeniul climei sunt siguri că toate aceste lansări de rachete vor crea ceea ce astronomii numesc un „cer nocturn distopic”; va fi accelerată schimbarea climei iar stratul de ozon ar putea fi epuizat și mai repede. Sistemul digital global reprezintă în prezent 4% din totalul emisiilor de gaze cu efect de seră iar consumul de energie crește anual, afirmă Jean-Marc Jancovici.
E posibil ca sateliții comerciali privați închidă fereastra către stele – și nu trebuie să fii astronom pentru a înțelege acest fapt, trebuie doar să știi să citești și să te intereseze părerea astronomilor.

Pentru mai multe informații, imagini și explicații științifice accesați site-urile:
*
*
*
https://www.theverge.com/2019/5/16/18535813/commercial-spaceflight-federation-aviation-falcon-heavy-airspace-faa-traffic
*

https://fas.org/sgp/crs/space/IF11351.pdf

*
https://www.cnbc.com/2019/12/14/spacex-oneweb-and-amazon-to-launch-thousands-more-satellites-in-2020s.html
*
https://www.washingtonpost.com/gdpr-consent/?next_url=https%3a%2f%2fwww.washingtonpost.com%2fgraphics%2f2018%2fbusiness%2fspacex-falcon-heavy-launch-faa-air-traffic%2f
*
http://interactive.satellitetoday.com/via/march-2020/the-top-10-hottest-satellite-companies-in-2020/
*
https://www.futurithmic.com/2020/03/10/5g-from-space-role-of-satellites/
*
https://www.capacitymedia.com/articles/3824786/chinas-galaxyspace-5g-satellite-launches-into-leo
*
https://www.satellitetoday.com/launch/2019/10/21/kleos-space-confirms-launch-date-for-satellites/
*
https://www.recorder.com/my-turn-mirin-deployment-5G-012320-THURSDAY-32173759
*
http://www.parabolicarc.com/2020/06/18/sateliot-to-launch-5g-internet-of-things-satellite-constellation/
*
https://www.space.com/spacex-starlink-satellite-megaconstellation-launch-photos.html
*
https://techblog.comsoc.org/2019/12/13/china-to-launch-first-private-5g-satellite-by-end-of-2019/
*
https://www.oneweb.world/media-center/oneweb-successfully-launches-34-more-satellites-into-orbit-in-second-launch-of-2020
(postare programata)

vineri, 18 septembrie 2020

Șana Tova! Să ai un an bun!

Un An Nou Dulce tuturor celor care sărbătoresc... trecerea dintre ani!
După tradiție, Rosh Hashana (cunoscută și ca Yom Teru’ah = Sărbătoarea Trâmbițelor) ar fi, de fapt, ziua în care se aniversează crearea omului, a lui Adam. Pesach, care marchează exodul din Egipt, e considerată ziua de naștere și anul nou pentru poporul evreu pentru că atunci evreii s-au format ca națiune.
*
Sărbătoarea Anului Nou a început în această seară, la apus, și durează până duminică seară; se trece din anul 5780 în anul 5781.
Rosh HaShana (Roș HaȘana = Anul Nou) e ziua supranumită Capul Anului (rosh=cap; shana=an). Ziua Anului Nou e variabilă de la an la an dar schimbarea are loc toamna, în septembrie-octombrie; calendarul evreiesc este lunisolar, cu 12 luni. În Israel se folosesc ambele calendare.
Șana este un cuvânt care vine din radicalul Yașan, care înseamnă vechi. Repetarea anotimpurilor este un îndemn tacit de a repeta faptele anului trecut, dar pentru a nu cădea în capcana rutinei omul trebuie să se oprească, să evalueze ce a făcut în anul care se încheie și să stabilească obiective pentru anul care începe. Cărțile sfinte spun că perioada aceasta a anului e dedicată judecății, soarta omului urmând să fie pecetluită la sărbătoarea Yom Kippur (Ziua Ispășirii) care urmează după 10 zile de la Anul Nou (Cele zece zile ale căinței).
Un obicei important de Rosh HaShana este suflatul din Șofar (shofar/corn de berbec); suflatul în corn simbolizează „trezirea” poporului pentru a medita la faptele din trecut și schimbarea în bine a celor rele. În cele două zile se suflă din șofar la sinagogă. Când Rosh HaShana cade într-o sâmbătă (șabat, ziua a VII-a de odihnă) nu se suflă.
Pentru cina de Anul Nou masa e decorată cu lumânări de sărbătoare și nu lipsesc fructele de sezon (în special strugurii). Între alimentele tradiționale sunt peștele (simbolizează prosperitate și belșug), pâinea albă împletită și prăjitura cu miere. Populare sunt merele cu miere și pâinea înmuiată în miere (simbolizând un nou an dulce). Și rodia este un fruct de sărbătoare.
În timpul sărbătorii oamenii trebuie să fie veseli, optimiști, în ideea că la sfârșitul zilei Dumnezeu le va accepta rugăciunile și căința.

Image by Ri Butov from Pixabay

joi, 17 septembrie 2020

Un pic despre reguli

Regulile ne spun ce se cere, ce e interzis sau cum trebuie făcut un lucru sau altul. Birocrații, funcționarii guvernamentali acționează după reguli; profesorii impun reguli pentru clasă; există reguli pentru conducătorii auto, pentru a construi centrale energetice nucleare și pentru a mări la maximum potențialul sexual; reguli pentru radicali și pentru conducători, reguli pentru regi și pentru gospodine, pentru minte și pentru haos. Există reguli pentru încălcarea regulilor și alte reguli pentru a trata cu cei care încălca regulile. Multe reguli sunt codificate și articulate prin canale oficiale, dar majoritatea regulilor nu sunt decât rareori, sau niciodată, oficializate.
Regulile ajută să se construiască și să se perpetueze temele fundamentale, traiectoriile și tonurile lumilor noastre sociale. Conformându-ne regulilor, făurim tipare de „viață cotidiană care sunt cunoscute în comun cu altele și pe care ceilalți le iau ca pe niște certitudini”. (Garfinkel, 1967) Conștiința practică, în esență, „constă din a cunoaște regulile și tacticile prin care se constituie și se reconstituie viața socială cotidiană. Relativa previzibilitate a obiceiurilor și rutinelor personale cu baza în tiparele sociale guvernate de reguli îi ajută pe oameni să se simtă mai în siguranță pe plan emoțional (Giddens, 1984, 1990, 1991).
Harold Garfinkel a demonstrat relația intimă dintre și existența printre lumile ipotetice, rutinare și ordinea socială, cu o serie de „experimente în încălcarea normelor”, pe care studenții lui le-au întreprins la Universitatea din California, Los Angeles (1967). Distrugând intenționat rutinele și „expectativele de fundal", studenții au provocat haosul social. Un exemplu simplu: în interacțiunea de rutină, „Ce faci?”, studenții au ignorat convenția socială: „Bine, mulțumesc, dar tu?” interacționând la modul: „În ce sens, ce fac? Fizic? Mintal? Spiritual?” Rezultatul a fost că cel care întrebase „ce faci?” a fost total derutat, chiar frustrat în unele cazuri și unii s-au supărat. Astfel de exerciții relevă profunda structură a comportamentului social de rutină și angajamentul nostru de a acționa normativ pentru îndeplinirea chiar și a celor mai aparent neimportante activități zilnice. Actorii sociali își normalizează experiențele interpretând lumea în termenii expectativelor de fundal structurate.
Cei mai mulți dintre noi respectă de bunăvoie regulile sociale în majoritatea cazurilor, mai ales nenumăratele reguli nerostite. Astfel funcționează societățile și se evită dezordinea. Nerespectarea regulilor sociale e considerată uneori chiar o „comportare disfuncțională”, patologică. Aici, însă, trebuie mare grijă. Evaluările funcționalității sunt obligatoriu subiective. Ceea ce e considerat funcțional sau disfuncțional, normal sau deviant, stabilizator sau destabilizator, reprezintă întotdeauna o interpretare efectuată de indivizi sau grupuri în conformitate cu propriile lor motivații și viziuni asupra lumii.
După cum sublinia cu ani în urmă Robert Merton (1957), practicile sociale convenționale funcționează frecvent mult mai mult în folosul subgrupelor puternice, decât în acela al grupelor marginalizate sau chiar al societății ca întreg. Pentru a înțelege regulile, pe cei ce le creează, le formulează și le pun în aplicare, precum și consecințele lor, trebuie întotdeauna să ne întrebam: pentru cine funcționează regulile?
Regulile sunt omniprezente și influente, dar nu rămân în niciun caz uniforme, definitive sau universale. Unele reguli sunt clare, altele se prezintă ambiguu. Unele sunt specifice anumitor situații, altele au aplicări mai generale. Au un caracter ierarhic. Anumite reguli pot fi încălcate de unii oameni, dar nu și de alții. Unele rămân relativ necontestate, în vreme ce altele sunt sfidate în mod regulat. Există reguli care contrazic alte reguli.
În toate culturile, regulile sunt interpretate situațional. Comportamentul strict în conformitate cu regulile literare antrenează riscul de a deveni un „sclav fără judecată”, în locul unui „utilizator competent al regulilor” (Garfinkel, 1967)
(v mai mult în „Manipularea prin informație – mass-media - comunicare”, de James Lull, Ed. Antet; titlul original: „Media, Communication and Culture: A Global Approach”, 1995)

autor foto geralt.

luni, 14 septembrie 2020

Teoriile conspirației mai sunt și adevărate

suricata
Peste timp, unele teorii ale conspirației s-au dovedit a fi fost evenimente care s-au întâmplat în istorie dar la vremea lor au fost ironizate iar cei care le susțineau au fost marginalizați, în cel mai bun caz, unii pierzându-și credibilitatea, alții locul de muncă, sau pierzând și una și alta. De-ar putea, ne-ar striga: „V-am spus eu?”

Un prim exemplu de teorie a conspirației dovedită eveniment istoric este cazul jurnalistului Gary Webb, premiat cu Pulitzer, jurnalist la San Jose Mercury News, un ziar din nordul Californiei, a fost primul – în istoria presei americane – care a documentat și a publicat complicitatea CIA cu traficanții de droguri din America Centrală. Oliver North, pe atunci director adjunct la Consiliul de Securitate Naționala venise cu ideea ca banii confiscați de la traficanții de droguri să fie folosiți pentru finanțarea grupării Contras – a fost refuzat, dar nu era singurul cu astfel de idei. Banii obținuți din vânzarea de droguri erau necesari pentru finanțarea rebelilor Contras din Nicaragua - în 1984 Congresul SUA voia să taie finanțarea acestor trupe iar oficiali de rang înalt căutau alte metode de a-i ajuta: „sovieticii nu trebuie să dețină avanposturi în America Centrală”, zicea Ronald Reagan, președintele de atunci. „Succesul comunismului în America Centrală e un pericol ca 100 de milione de oameni, din Panama, la granița sudică a SUA, să ajungă sub controlul unor regimuri prosovietice. Dacă nu-i finanțăm pe luptătorii pentru libertate le vom da sovieticilor mână liberă în America Centrală”.
În reportajul său, „Dark Alliance” (1996), Gary Webb a afirmat și faptul că fluxul secret de droguri și bani a avut o legătura directă cu explozia ulterioară a abuzului de cocaină crack care a făcut ravagii în cele mai vulnerabile cartiere afro-americane din California (în anii 1980).
La vremea când Webb și-a scris reportajul, directorul de atunci al CIA declara că nu e nicio dovadă că agenția pe care o conduce ar fi colaborat cu traficanții de droguri din Nicaragua.
Agenții CIA n-au făcut mare lucru pentru a distruge credibilitatea lui Gary Webb – s-au ocupat de asta jurnaliști de la publicații precum The Times, The Post, Los Angeles Times. S-a scris despre el că e schizofrenic, mincinos, homosexual, pedofil, că-și bate câinele s.a.m.d.. Adevărul nu contează în astfel de situații pentru că ceea ce se urmărește este ca oamenii să uite dezvăluirea - își vor aminti doar că ești un pedofil nebun, și nu mai exiști. Cel mai puternic sunt atacați cei care sunt aproape de adevăr. Gary Webb n-a mai putut lucra ca jurnalist; linșajul mediatic nu i-a distrus doar cariera.
Cei care au analizat faptele cuprinse în reportaj au criticat și faptul că Webb, deși afirmă că a încercat să obțină un punct de vedere al CIA dar nu i s-a răspuns la telefon, n-a scris despre asta. În principal, cu unele inadvertențe – jurnalistul a lucrat singur pentru a-și documenta reportajul – Gary Webb a scris adevărul.
În 1998, CIA a făcut public un raport de 400 de pagini, recunoscând afilierea cu membrii Contras implicați în traficul de droguri, dar fiind în plin scandal sexual: Clinton – Lewinsky, presa din SUA a ignorat raportul.
Mai multe info:
Între mai recentele „teorii ale conspirației” intră și Operațiunea Desert Storm (1990) – invadarea Irakului de americani și aliații lor. Despre războiul din 2003 în Irak se știe clar azi că a fost pornit tot pe un ghem de minciuni, iar irakienii nu au azi nici democrație și nici un trai mai bun – din contră. Se mai știe că numai vreo 10 mii de civili au murit în războiul început în 2003 dar, de fapt, sunt sute de mii, și mulți au murit din cauze adiacente războiului; și nu prea se știe că Irak a fost bombardat – mai mult sau mai puțin - un sfert de secol (începând cu 1990 și până prin 2015. 
Revenind la Desert Storm. În 1990 majoritatea statelor au condamnat invazia Irakului din Kuweit. Nu li se putea solicita americanilor să-și trimită fii și fiicele pentru a lupta într-un război care nu era al lor, așa că s-a bătut monedă pe faptul că Irak urmărește o expansiune generală în zona Orientului Mijlociu: după Kuweit vor urma celelalte dacă nu oprește cineva această expansiune. Pentru a dovedi existența pericolului au fost făcute cunoscute public date despre imagini din satelit făcute de spioni, pe scurt, cei de la Pentagon afirmând că au estimat (pe la mijlocul lunii septembrie 1990), adunați la granița cu Arabia Saudită (principalul furnizor de petrol pentru SUA), cca. 250 de mii de soldați irakieni, 1500 de tancuri, amenințând un stat prieten. Așa ceva pare o clară intenție ostilă. Anunțând că a desfășurat trupe în Golf în august 1990, George HW Bush (tatăl celui care a declanșat războiul din 2003) a declarat: „Am demarat această acțiune pentru a ajuta guvernul saudit în apărarea patriei sale” și a cerut poporului american „sprijinul în decizia pe care a luat-o pentru a apăra ceea ce este corect și a condamna ceea ce nu e în regulă”. Doar că... o jurnalistă de la St. Petersburg Times, Jane Heller, nu s-a mulțumit cu declarația președintelui și pozele oficialilor și a obținut imagini ale zonei de la sateliți comerciali, imagini captate la momentul în care se presupunea că serviciile secrete americane descoperiseră o armată amenințătoare: era doar deșert și nimic altceva. A sunat la secretarul apărării de atunci, Dick Cheney, și a spus că are dovezi certe împotriva a ceea ce s-a publicat despre trupele irakiene la granița cu Arabia Saudită. Răspunsul „oficial” a fost: „Aveți încredere în noi”.
Pentru a fi și mai convingători, într-o audiere organizată de Congres pentru Drepturile Omului (octombrie 1990), a apărut o adolescență în vârstă de 15 ani care a mărturisit că a fost voluntară la spitalul al-Adan din Kuweit, unde a văzut soldați irakieni smulgând zeci de bebeluși din incubatoare, lăsându-i să moară pe cimentul rece. Mărturia a oripilat, evident, opinia publică. Șapte senatori americani au citat mărturia ei în discursuri prin care îndemnau pe americani să sprijine războiul, iar Bush senior a repetat povestea în zece ocazii separate în săptămânile care au urmat. În 1992, John MacArthur (un predicator cunoscut din Sun Valley, California) a dezvăluit pentru The New York Times că adolescenta este, de fapt, fiica ambasadorului Kuweitului în SUA, mărturia ei fiind aranjată de organizația „Citizens for a Free Kuwait” care milita în favoarea guvernului kuweitian pentru ajutor armat și care a plătit câteva milioane de dolari firmei americane de „relații publice” Hill & Knowlton pentru a concepe o campanie care să câștige sprijinul american pentru război. Cu doar câteva săptămâni înainte de invazie, Amnesty International a acuzat guvernul kuweitian că a închis zeci de dizidenți, fără proces, și i-a torturat. Firma de PR a încercat să spele imaginea statului care plătea și a organizat fel de fel de acțiuni care să arate un Kuweit „curat”, dar nimic n-a prins la public. Și atunci au inventat atrocitățile cu bebelușii, iar oamenii s-au mobilizat. Cei de la Amnesty International au cercetat faptele pretinse de adolescentă și au aflat că irakienii au jefuit spitalele, dar bebelușii uciși erau fabulație.
Care a fost, de fapt, miza acestui război? Petrolul.
Amănunte la adresa de mai jos:
Cu toate minciunile dovedite lumea s-a lăsat prostită și în 2003, deși au fost voci care au susținut „cauza falsă” a declanșării războiului. Dar... aceia erau „conspiraționiști idioți”. Doar pentru că o majoritate a  susținut că „Pământul nu se învârte” n-a făcut din idee un adevăr.

Imagine de Claudia Marín de la Pixabay

duminică, 13 septembrie 2020

N-a vrut să fie doamnă

În urmă cu vreo doi ani eram în vizită la o doamnă în vârstă. Din vorbă în vorbă aduce discuția la muncă, locuri de muncă, tineri care încă nu muncesc și stau cu părinții. Îi spun că e greu de găsit un loc de muncă potrivit mai ales când abia ai terminat studiile.
- Accepți orice – zice ea – și când se ivește ceva potrivit schimbi locul de muncă.
N-am insistat, dar i-am spus că nu e chiar așa și nu e nimic rău ca oameni să aleagă ceea ce li se potrivește – chiar dacă mai apoi își vor schimba alegerea, constatând că nu li se potrivește cum credeau. Dreptate avea și ea, pentru anumite situații.
- Uite! A. O știi, venea la mine pentru terapia de care am avut nevoie (dau din cap că o știu). Avea doctorat în finanțe, lucra la o multinațională din București și câștiga foarte mult.
- De copiii pe care îi vedea doar la final de săptămâna se ocupau părinții ei; mi-a zis că a divorțat imediat după ce a născut al doilea copil și-i era tot mai greu sa facă naveta săptămânal – îndrăznesc să observ.
- Dar erau bine îngrijiți și aveau de toate! (mai puțin părinții lângă ei, am gândit dar n-am zis nimic). S-a lăsat de munca în multinațională, a închiriat o casă și s-a apucat de ce face ea acum – dădea din mână, să-i zic eu ce face A. acum.
- Terapii alternative.
- Așa! Și mama ei s-a supărat tare de tot pentru că A., în loc să fie o doamnă, a ales să facă asta! (a spus „asta” ca și cum ar fi fost ceva rușinos).
Mi s-au adunat ochii la centru! Doar o ajutase mult terapia respectivă – venea A . zilnic, la început, apoi din două-n două zile, o dată pe săptămână... până n-a mai fost nevoie (timp de șase luni). Și nu erau deloc ieftine ședințele!
- Scuze, munca într-o multinațională o face „doamnă”? De câștigat câștigă cel puțin la fel de bine, a văzut o mulțime de țări exotice mergând la pregătire, copiii stau cu ea, ba chiar îi poate duce cu ea în străinătate... și-a cumpărat casă... Nu ceea ce are o face doamnă. E o doamnă prin comportament, prin sufletul pe care-l are...
A. e o tipă de 40 și ceva de ani, care nu doar că arată muuult mai tânără, dar se vede pe chipul ei sănătatea, bucuria, dragostea de oameni. Îi place ceea ce face și, vorba ei: „când n-o să-mi mai placă sau n-o să mai pot aleg altceva”...
- Eeee, știi ce vreau să zic. Una e când spui că lucrezi într-o multinațională, alta când ești terapeut independent. Altfel te vede lumea...
- Sunt sigură că pe A. n-o preocupă deloc cum o vede lumea și dacă a ales să plece dintr-un loc unde lucra zi-lumină pentru a deveni propria-i șefă e clar că i se pare mai potrivit ceea ce face acum: ajută oameni făcând ce-i place. Și-a transformat pasiunea în muncă. Se pot lăuda mulți cu asta? Are și timp liber când și cât vrea.
- Eu cred că foarte mult contează și unde lucrezi; oamenii te judecă și după locul de muncă și după salariu...
- Unii oameni judecă alți oameni din reflex. Nu cred că e firesc să facă cineva ceea ce cred alții că e ok doar pentru a fi bine văzuți.

Discuția a continuat, dar era mai mult monologul doamnei – nu mai comentam pentru că am văzut că se cam enervase. Degeaba am vrut să schimb tema; am plecat mai repede decât îmi propusesem. Această doamnă este una dintre acele persoane care au agenda plină cu numere de telefon și adrese ale oamenilor care... i-ar putea fi utili în cine știe ce împrejurare. Mi-a făcut capul mare și cu această temă, cu altă ocazie.

Secvența mi-a revenit în memorie după ce am citit la Mona un text (între altele despre numele oamenilor „utili” în agendă) și imediat apoi am citit la Suzana altul, care m-a condus, indirect, la un video despre motivul pentru care unii muncesc mult și sunt foarte obosiți și alți care muncesc la fel de mult dar nu se simt epuizați. Pe scurt: ambele postări mi-au adus în actualitate amintirea.
video: