joi, 31 august 2017

Salvaţi copacii!

Cineva stă astăzi la umbră pentru că altcineva a plantat cândva un copac.
(Warren Buffett)

Când îi aud pe politicieni vorbind despre “zone verzi”, “plantare de copaci”, “diminuarea poluării” etc. am senzaţia că urmaresc o comedie de prost gust…

Aproape toată lumea ştie: când trebuie să obţii ceva de la autorităţile româneşti (indiferent care!) trebuie să mergi cu un teanc de hârtii şi, de regulă, cu un dosar (plic sau cu şină, de la caz la caz). Azi, când se laudă că au cheltuit milioane de euro pentru programe in care au înregistrat, probabil, şi… bolile copilăriei!

De-ar fi birocraţia redusă poate că ar fi cărţile mai ieftine… Aţi văzut vreodată mormanele de dosare, de hârtii şi hârtiuţe care aproape ca îi sufocă pe funcţionari in birourile lor cel mai adesea minuscule?!

marți, 29 august 2017

(ne)Înţelegeri între şmecherii lumii

La Summit-ul G20* din acest an (7-8 iulie), in Hamburg de data aceasta, marile puteri nu au ajuns la un acord cu privire la încălzirea globală! Măi, să fie! S-a rezolvat cu sărăcia – şi foametea in lume – şi acum cea mai mare problemă e încălzirea globală. Prin anii 1970 se adunau pentru a ajunge la anumite acorduri cu privire la răcirea globală… In fine..

Nu se pot pune de acord asupra utilizării sintagmei “combustibili fosili”!
Statele Unite asigură că vor “lucra strâns cu alţi parteneri pentru a-i ajuta să aibă acces şi să utilizeze combustibili fosili in mod mai curat şi mai eficient”. Ceilalţi lideri, cică, se tem că orice menţiune a combustibililor fosili ar putea fi interpretată ca o aprobare mascată a politicii de la Washington… Hm. Dacă e in regulă utilizarea combustibililor fosili de ce s-ar teme să amintească ideea? Se tem că cetăţenii statelor lor vor fi nemulţumiţi de ideea care vine din S.U.A. sau că ar fi nevoie de ceva războaie pentru a ajuta pe alţii să utilizeze mai eficient aceşti combustibili? N-ar fi de acord organizaţiile ecologiste? Sau e un fel de “n-am de lucru şi hai să-mi fac”? Poate pentru că americanii doresc să exploateze aceste resurse prin fracturare hidraulică?

luni, 28 august 2017

De prin spital

Despre spitalele “de stat”… numai de bine. Faza cu cipicii obligatorii am descris-o…
In vara aceasta am avut şi alte surprize – un fel de a spune. A fost o săptămâna când am mers zilnic la spital, la cineva. Am cumpărat o pereche de cipici şi îi arătam cerberilor de la intrare de câte ori treceam pe lângă ei. “Dar să-i puneţi, nu doar să mi-i arătaţi” – mi-a zis unul într-o zi. “Desigur! Imediat ce spitalul va fi steril şi absolut toţi cei care vin de afară vor purta” – i-am răspuns. Apoi au început să mă recunoască şi nu mă mai întrebau de cipici. Poate că ar fi trebui să port, să nu infectez străzile (exagerez, desigur).
*
Într-un salon al secţiei de ortopedie oamenii erau – cei mai mulţi – imobilizaţi in pat, cu picioarele frânte sau mai ştiu eu ce… Cei mai mulţi foloseau scutece sau ploscă şi mirosurile erau, uneori, greu de suportat, dar se aerisea repede.

Curăţenia, însă… Hm. In salon, chiuveta mică, din porţelan alb, avea tentă de gri. Fiica unei paciente a cumpărat detergent şi un burete pentru a fi spălată chiuveta. A spălat-o cineva? Desigur: eu, după vreo două zile, când mi-am dat seama că nu s-a deranjat să o facă cineva plătit şi pentru asta.

Recipientul pentru gunoi – o găleată de la vopsea lavabilă cu pungă in ea – era plin sâmbătă; până luni… a dat pe afară.
Schimbarea scutecelor absorbante folosite de pacienţi am dedus că se făcea la anumite ore. Am dedus aceasta pentru că o infirmieră i-a spus unei paciente care o ruga să o schimbe: “Nu acum e ora de schimbat”. Altfel spus, cine nu avea “norocul” să fie murdar la fund când fixase infirmiera ora “pentru schimbat” stătea aşa câteva ore, până la următoarea “oră de schimbat”. Să zicem că ar fi o logică in acest “program” – dar nu e!
La ora de schimbat… jale! Cică spaţiu steril! Scutecele murdare, mănuşile folosite când schimbau pacienţii (aceleaşi la toţi) erau aruncate direct pe cimentul salonului, lângă pat, de unde erau adunate mai apoi într-o pungă. Cum naiba să arunci pe jos scutece pline cu urină şi excremente?! E inadmisibil in orice salon de spital, dar cu atât mai mult in unul in care oamenii au suferit operaţii.

Nu ar fi fost mai bine să port cipici, şi mănuşi, şi costum de protecţie? :)

duminică, 27 august 2017

Red Dog, câinele comunitar

Red Dog este un film cu şi despre un câine din Australia, care s-a născut cândva in anul 1971 şi a murit in 21 noiembrie 1979; se presupune că s-a născut in oraşul Paraburdoo şi a devenit cunoscut datorită călătoriilor sale prin regiunea Pilbara din Australia de Vest, in căutarea stăpânului (s-a presupus) 
Are o statuie in oraşul Dampier şi o placă memorială. A fost făcut membru al clubului Dampier Salts Sport and Social şi al Uniunii Muncitorilor din Transporturi. Despre banca New South Wales se spune că l-ar fi folosit ca mascotă. Un club auto din Pilbara (de maşini 4x4) se numeşte “Red Dog”, in onoarea acestui câine.
Statuia lui Red Dog
Deşi a fost un câine iubit de majoritatea membrilor comunităţilor pe unde trecea se crede că a murit pentru că a fost otrăvit intenţionat, cu stricnină… A fost îngropat într-un mormânt nemarcat, in zona Roebourne, Australia de Vest.

Red Dog a fost un câine din rasa Kelpie şi a fost numit “cainele roşu” (red dog) din cauza prafului roşiatic din zona Pilbara; a mai fost numit: Bluey (“câinele albastru”, cum mai sunt numiţi câinii australieni de turmă), Dog of the Northwest (câinele din nord-vest) sau Tally Ho – care ar fi fost numele pe care i l-a dat cel despre care se crede că ar fi fost primul lui proprietar şi care l-ar fi dus la Dampier (Col Cummings), unul dintre oraşele in care Red Dog revenea cel mai des.

Al doilea proprietar al lui Red Dog a fost John Stazzonelli, un şofer de autobuz care obişnuia să îl ia in autobuz şi astfel câinele a călătorit in multe regiuni din Australia. După moartea şoferului câinele a călătorit mult de capul lui dar a şi fost adoptat de diferiţi oameni, inclusiv de un medic veterinar care l-a şi tratat când l-a găsit.

La ceva timp după moartea lui, scriitoarea australiană Nancy Gillespie a scris despre el in cartea sa “Red Dog” (1983), adunând anecdote şi povesti pe care le ştiau oamenii care l-au întâlnit pe Red Dog, dar şi poezii pe care i le-au dedicat oamenii care l-au iubit.  In 1993, Beverly Duckett a scris romanul “Red Dog: Pribeagul din Pilbara”.

Statuia şi povestea lui Red Dog au atras atenţia multor călători prin Pilbara şi autorul britanic Louis de Bernières a scris şi el un roman bazat pe legenda acestui câine: “Red Dog”, roman care a fost ecranizat in anul 2011 şi care s-a bucurat de multă apreciere inclusiv din partea criticilor (scenariul: Daniel Taplitz; regia: Kriv Stenders; rolul titular: Koko). In acest film actorii oameni au avut un rol oarecum secundar, accentul fiind pe Red Dog şi povestea lui; cumva, e ca şi cum am văzut totul prin ochii câinelui.

Cei care iubesc câinii vor râde şi, poate, vor plânge la acest film. Red Dog e iubit de întreaga comunitate, el uneşte oamenii, cucereşte inima oricui îl întâlneşte. E hazliu cum şoferii opresc şi îl iau in maşină ca pe un autostopist uman.

In orăşelul Dampier comunitatea nu era foarte mare la vremea aceea şi era formată din oameni veniţi din toate colţurile lumii in speranţa unui trai mai bun. Cei mai mulţi munceau din greu, fiind departe de cei dragi, şi aproape toţi încercau să cucerească inima lui Red Dog. In final a reuşit un tânăr american şofer de autobuz, câinele alegând să doarmă pe veranda bungaloului acestuia, urmându-l pretutindeni – inclusiv in autobuz, ocupând scaunul din spatele şoferului (nicio persoană nu obiecta, chiar dacă acela ar fi fost singurul loc unde s-ar fi putut aşeza).
Ca să nu fie cu supărare câinele a fost înregistrat ca fiind “al comunităţii”.
 
scena din film
In film se derulează şi o idilă intre John, şoferul de autobuz, şi Nancy, o funcţionară frumoasă – Red Dog e cam gelos. :) Bineinţeles, nu lipseşte Cat Dog din film, motanul arţăgos al proprietarilor unui parc de rulote care interzic câinii. Motanul alungă orice câine care îndrăzneşte să adulmece prin zonă şi, la un moment dat, Red Dog şi Cat Dog vor ajunge să se înfrunte.
***
Koko (9.04.2005 – 18.12.2012) se numeşte câinele care joacă rolul titular, câine din rasa Kelpie Australian, deţinut de Nelson Woss, producatorul filmului Red Dog. A primit premiul “Zgarda de Aur” (in Los Angeles) pentru cel mai bun câine dintr-un film străin.

Câinii din rasa Kelpie sunt, parţial, descendenţi din Dingo, câinele nativ australian, Kelpie şi dingo fiind asemănători in conformaţie şi culoare, dar la vremea originii rasei câinii dingo erau interzişi ca animale de companie, fiind cunoscuţi ca ucigaşi ai oilor la vremea primei aşezări europene din Australia. Se presupune că mulţi proprietari au încrucişat câinele de cireadă australian cu dingo şi au înregistrat metişii ca fiind Kelpie – primul câine Kelpie ar fi fost înregistrat in jurul anului 1872. Denumirea e dată după numele unui spirit de apă din folclorul celtic.
Kelpie sunt câini foarte inteligenţi, agili, plin de energie, cu o personalitate foarte puternică (spre încăpăţanat) şi foarte buni câini de pază. Am aflat că există această rasă de câini abia când am văzut filmul Red Dog.
***
Filmul Red Dog (2011), e unul tare… drăgălaş. Koko îşi interpreteză excepţional rolul.

Surse foto:
https://en.wikipedia.org/wiki/Red_Dog_(Pilbara)
https://en.wikipedia.org/wiki/Australian_Kelpie

sâmbătă, 26 august 2017

Prima stewardesă româncă: Viorica Elena Huţan

In 1930 Ellen Church (22 septembrie 1904 - 22 august 1965) a devenit prima stewardesă din lume. Viorica Elena este prima stewardesă româncă - are prima diplomă acordată unei românce, de foruri internaţionale, la Bruxelles.

Viorica Elena Huţan s-a născut în 26 august 1923, în Gura Humorului, judeţul Suceava. Este sora aviatoarei din Escadrila Albă (al doilea război mondial), Stela Huţan-Palade (14/27 martie 1921 - 15 august 2010).

A terminat liceul in 1938, la Cernăuţi, iar in 1940, după alipirea Bucovinei de Nord la U.R.S.S., familia se refugiază la Bucureşti. In 1941, pentru a-şi ajuta financiar familia, se angajează ca secretară la Şcoala de Zbor fără Motor CFR (secretară de pistă la şcoala de planoare), unde şi zboară prima dată. Un an mai târziu se angajeaază la Direcţia Generală a Aviaţiei Civile (Comandamentul Tineretului Aviatic). După ce războiul se termină (comandamentul se desfiinţează), se înfiinţează şi in România prima şcoală de stewardese. Între altele, deoarece cunoştea mai multe limbi străine (rusa, engleza, franceza, germana) şi avea un aspect fizic plăcut i se propune să se înscrie. In 21 aprilie 1955 susţine examenul şi devine prima stewardesă cu diplomă din România. La vârsta de 32 de ani începe să activeze ca însoţitoare de bord, la TAROM (1955 - 1974). Timp de 20 de de ani (mii de ore de zbor) a inspirat siguranţă pasagerilor. A parcurs, printre nori, opt milioane de kilometri (Europa, China, Vietnam, India, Pakistan, Liban, Katar, Israel, Arabia Saudita, Japonia, Siberia, Thailanda, Hawai, Mexic sau America) a avut parte şi de peripeţii - unele sunt povestite de aviatoarea-scriitoare Elena Şenchea-Popescu in cartea sa Oameni ai înălţimilor senine, Editura Militară, 1980; despre altele aminteşte chiar doamna, într-un interviu publicat de Editura Mateescu (http://edituramateescu.ro/2010/09/povestea-vietii-primei-stewardese-romance/). 

vineri, 25 august 2017

In viteza tinereţii

Când suntem tineri suntem, într-o anumită măsură, egoişti. Trecem prin viaţă fluierând şi nu avem timp – poate nici nu ne trece prin minte – să privim in jurul nostru la cei care, poate, se află in ultima sută de zile a vieţii lor.

Când suntem foarte tineri nu avem idee ce înseamnă să plătim impozite, să avem grijă ca rafturile frigiderului şi cămării să fie încărcate cu de-ale gurii şi să avem mâncare pe masă de trei ori pe zi, şi multe altele ne sunt străine. Când suntem tineri unii ne pierdem repede răbdarea când vrem să cumpărăm ceva şi in faţa noastră este o persoană vârstincă şi care nu se poate hotărî ce fel de ciocolată să cumpere – nu se poate apleca spre vitrină să vadă ce scrie pe fiecare şi nici nu vede bine…
La trecerile pentru pietoni sunt şoferi care-şi pierd răbdarea când trebuie să stea pentru ca un vârstnic să traverseze mergând cu viteza melcului, poate şi trăgând după el un cărucior de piaţă încărcat… Ei nu se mai grăbesc, dar tinerii par foarte grăbiţi să ajungă… Unde? Undeva.

Pentru vârstnici – mai ales pentru cei singuri-cuc – ziua pare mai lungă decât a celor tineri şi mereu ocupaţi cu ceva… Câţi tineri ar dărui vârstnicilor din timpul lor? Nici copiii sau rudele apropiate, prea adesea, nu-şi găsesc timp să le calce pragul… Prietenii lor poate nu mai sunt, poate sunt mai bătrâni şi mai bolnavi…
Atunci când treci pragul unor astfel de oameni îţi dai seama că foarte mulţi sunt, mai mereu, pregătiţi “cu ceva bun” pentru eventuali musafiri. Uneori, bomboanele pe care le cumpără şi păstrează pentru musafiri au termenul de valabilitate depăşit…

Nu ştiu pe unde am citit: sa oferim din timpul nostru e cel mai frumos dar pe care îl putem face unui om in vârstă.

joi, 24 august 2017

Soarta copiilor lupului

Sărăcie, ruine, foamete, boli, copii orfani - Europa, la finalul Celui De-al Doilea Război Mondial… Fiecare război lasă in urmă copii orfani, părinţi distruşi de pierderea copiilor, oameni schilodiţi fizic şi sufleteşte. Al doilea război mondial mai e numit şi “războiul cel mare” – poate pentru că a cuprins întreaga lume, poate pentru că au murit milioane de oameni… Războaiele de azi nu-s nici ele prea mici şi lasă in urma lor prăpăd, oameni dezrădăcinaţi, copii orfani…

Filmul “Copii lupului” (Wolfskinder, 2013) este unul destul de greu de văzut; pentru mine aşa a fost, dar am vrut să ştiu la ce se referă titlul. E un fragment de istorie germana despre care nu auzisem până la acest film. Recunosc, am fost tentată de titlu, gândindu-mă că e cu lupi, ceva… E despre orfanii războiului, copii cărora natura le-a oferit un cămin. E fără milă natura, pe unii dintre copii lăsându-i să moară, dar oferindu-le tuturor o rază de speranţă, pentru un timp, cel puţin vara. 

marți, 22 august 2017

Gunoiul cel de toate zilele

Pentru a “salva” planeta se recomandă reciclarea. De acord. Pentru a recicla mai uşor guvernele au impus, prin lege, “colectarea selectivă”: plastic la plastic, hârtie la hârtie, sticlă la sticlă, deşeuri menajere la deşeuri menajere etc.. Asta înseamnă cel puţin câte patru recipiente plasate in toate cartierele oraşelor dar şi la nivel de sate şi comune. In multe localităţi au fost deja plasate – firmele producătoare şi-au încasat sumele (contractele fiind încheiate cu statul, evident) şi şi-au văzut de cheltuirea profitului. Pentru cei care nu respectă dispoziţiile sunt prevăzute şi ceva amenzi. Doar că legea nu prea poate fi aplicată. De fapt, n-are sens să amendez cetăţenii pentru că nu aruncă selectiv deoarece muncitorii de la salubritate descarcă in aceeaşi maşina (care macină gunoi) toate containerele şi tomberoanele ce le ies in cale şi le deşartă la baza aceluiaşi munte de gunoi (deloc selecţionat). Pentru o colectare selectivă ar trebui cel puţin patru autospeciale de gunoi. Până azi nu am văzut patru maşini diferite, dar am auzit despre poliţai comunitari care au amendat pe unii dintre cei care adunau plastic din containere...

In unele cartiere, pe lângă blocuri, au apărut de câţiva ani niste “magazii” (încuiate – până cineva a început să spargă lacătele şi nu s-a mai cheltuit pentru altele – ar fi fost şi acestea sparte) pentru containerele de gunoi. Şi vedem acolo containere cu etichete: sticlă şi plastic, hârtie şi carton, deşeuri menajere… Pentru textile nu e vreunul special, dar am văzut containere unde pot fi lăsate hainele vechi, încălţămintea etc. pentru a fi preluate de vreo organizaţie non-profit care le împarte la cei care au nevoie (doar că intră acolo unii copii şi aruncă afară ce le trebuie – sau nu le trebuie – şi multe rămân împrăştiate pe trotuare).

Toate bune şi frumoase, doar că până vine maşina de gunoi să golească aceste containere apar “căutătorii prin gunoaie” şi lasă… jale in urma lor. Uneori gunoaiele se revarsă – şi deşeurile menajere se împut, parfumând aerul de-ţi mută nasul şi pătând asfaltul. Apar acolo şi câinii fără stăpân, şoriceii, gândacii şi – mai ales! – muştele. O plăcere! Vara, multe cartiere aproape că put, iar locatarii din apropiere nu au curaj să aerisească apartamentele.

Având in vedere cele de mai sus (şi altele, care nu-mi vin acum in minte) nu înţeleg de ce unii militează pentru desfiinţarea toboganelor care sunt prevăzute pentru gunoi in blocurile înalte şi foarte mari, cu sute de apartamente. Sunt unii care vor containere in cartier. Cică e mai igienic! Cică, unele tobogane sunt sparte, e jeg depus pe ele şi… Ei îşi imaginează că e mai igienic să aibă containere la câţiva metri de bloc – sub ferestrele unora, desigur. Cei de la etajele inferioare vor fi primii afectaţi de putoare, de gălăgia căutatorilor, de muşte ş.a.m.d. Aceşti oameni cu idei creţe consideră mai comod să arunce gunoiul la container, să care gunoiul după ei fie vară fie iarnă, fie că ploua, ninge sau e caniculă, călcând in zoaie…
Unii preferă aşa:

Cei care au containere lângă bloc îşi doresc să aibă tobogan pentru ghenă iar unii dintre cei care au acest tobogan vor să îl desfiinţeze… Nu-i pot înţelege pe aceştia din urmă. Ei îşi imaginează că vor fi containere îngropate – aşa cum sunt in câteva locuri din Cluj (poate şi prin alte părţi) – ar putea fi o soluţie, cu condiţia să fie şi spaţiu pentru ele şi gropile să nu fie săpate prea aproape de imobile (in prea multe zone sistematizarea nu permite amplasarea acestora şi nici nu se prea poate găsi un spaţiu care să nu fie la mare departare de unele imobile – minţile creţe au găsit, totuşi, o soluţie: spaţiile verzi!!). In aceste containere îngropate gunoiul ar urma să fie aruncat printr-o fantă, selectiv. Cică nu se va putea scotoci in ele – se lăuda primarul. Nici măcar mai ieftină n-ar fi soluţia, pentru că ar fi nevoie şi de mai multe containere, iar întreţinerea mecanismelor nu e gratis. Alţi bani, altă distracţie pentru cetăţeni – m-aş mira ca tariful pentru adunarea gunoiului să nu crească.
Iniţiatorii proiectului afirmă că aceste containere sunt prevăzute cu… “protecţie pentru copii” – or fi.
Pentru cine vrea o demonstraţie:
http://www.stiridecluj.ro/economic/pubele-subterane-inaugurate-pe-o-strada-din-zorilor-video

Este hilar că toate containerele sunt deşertate într-o unică maşină care le duce la acelaşi munte de gunoi… Dacă nu se ridică selectiv de ce le mai aruncăm selectiv? Cred că mulţi au pus carul înaintea boilor  – nu e ceva de mirare pe la noi.

luni, 21 august 2017

Democraţia şi liftul cu cartelă

Unii sunt cu democraţia-n gura şi la piaţă şi la wc-ul public dar când s-o pună in practică…
Democraţia prost înţeleasă poate duce la dezastru.

Pe scurt, democraţie înseamnă puterea poporului. Printre altele, in democraţie sunt respectate drepturile omului şi hotărârile importante se iau prin vot, majoritatea având, practic, câştig de cauză. Această majoritate care hotărăşte e, cumva, un minus al democraţiei pentru că mult nu înseamnă şi bun…

Asta, la nivel macro, să zic aşa. La nivel micro, in hotărârile care se iau in asociaţiile de proprietari, de exemplu, se merge tot pe ideea majorităţii. Majoritatea poate hotărî, dar nu cu încălcarea principiilor democratice, adică, cine nu votează cum vrea majoritatea nu poate fi sancţionat şi nu i se pot interzice drepturile doar pentru că face parte dintr-o minoritate. Şi iată că am ajuns la liftul cu cartelă…

duminică, 20 august 2017

Primul western de Oscar – Cimarron

Cimarron (1931), in regia lui Wesley Ruggles, e primul western de Oscar. A primit trei premii Oscar: pentru cel mai bun scenariu adaptat, pentru cele mai bune decoruri, pentru cel mai bun film şi a fost nominalizat pentru alte câteva premii Oscar. Următorul western care a atins performanţa de Oscar pentru cel mai bun film a fost Dansând cu lupii (1990), in regia lui Kevin Costner (debut regizoral); tot el şi in rolul principal.

In rolurile principale din Cimarron sunt actori despre care abia cu această ocazie am aflat: Richard Dix, Irene Dunne, Estelle Taylor şi Roscoe Ates (poate că i-am mai văzut prin filme dar nu le-am ştiut numele – preocuparea de a şti numele actorilor din filmele pe care le văd prezintă interes pentru mine foarte rar). Mi se pare tare ciudată interpretarea actorilor! Obişnuită cu ceea ce văd in ultimii ani mi se par ciudaţi (prea teatrali) chiar şi actorii pe care i-am văzut in filme realizate in anii ‘970-‘980…

Filmul Cimarron este adaptarea romanului omonim scris de Edna Ferber şi publicat in anul 1929. Titlul, Cimarron, derivă din denumirea Teritoriul Cimarron, “Ţara Nimănui”, o zonă situata in Vest şi Vestul Mijlociu din Statele Unite ale Americii, unde îşi aveau teritoriile indigenii americani precum triburile Cherokee şi Sioux. Aceste teritorii au fost declarate libere la a fi ocupate şi a început “Goana după pământ” – a fost la propriu o goană, la început: doritorii se aliniau (călare, in căruţe, pe jos) şi se dădea startul; alergau toţi şi îşi ocupau o suprafaţă de teren pe care o marcau trăgând dâre in praf, sau in alte moduri, şi devenea a lor.
Filmul e puţin diferit de roman - din ceea ce am înţeles - inclusiv referitor la perioada istorică şi localizarea acţiunii.

sâmbătă, 19 august 2017

Hatufim, un serial despre prizonieri de război

V-a plăcut serialul Homeland? Poate e cazul să vedeţi serialul care l-a inspirat: Hatufim (Prisoners of War: 2009-2012), producţie israeliană.

După ce am văzut trei seriale israliene: Kfulim - False Flag (Steag Fals*), Fauda (Haos, in arabă) şi Hatufim - Prisoners of War (Prizonieri de Război, regizat de Gideon Raff) mă declar fan al filmelor de gen produse de israelieni. Toate cele trei seriale amintite sunt genul “thriller, dramă”, şi fiecare se referă la lupta dintre israelieni şi arabi.

E drept, filmele americane sunt mai strălucitoare, mai spectaculoase dar şi mai… propagandistice in prea multe puncte. Homeland – un serial care mi-a plăcut foarte mult – e bun, dar “modelul” care l-a inspirat e şi mai bun – din punctul meu de vedere. Americanii au făcut un serial bun, dar nu au putut scăpa de obsesia lor cu “lupta împotriva terorismului” (spre sfârşit, parcă-parcă, au lăsat-o mai moale).

Hatufim e mai echilibrat in prezentarea "taberelor", mai sofisticat, mai profund. Este un film (şi) despre drama unor familii de soldaţi: trei soldaţi israelieni (Nimrode Klein, Uri Zach şi Amiel Ben Horin) au fost prizonieri timp de 17 ani şi au îndurat torturi fizice şi psihice greu de imaginat. In urma unor lungi negocieri soldaţii sunt eliberaţi – unii dintre cetăţenii israelieni vor considera că preţul plătit pentru eliberarea lor a fost prea mare… Acasă, însă, ajung numai Nimrode şi Uri, pe picioarele lor; trupul lui Amiel vine in sicriu şi sora lui îl vede mereu (halucinează) şi discută cu el şi nu crede că e mort deşi trupul a fost examinat pentru identificare şi ingropat. Cei doi supravieţuitori au nervii la pământ şi încearcă să facă faţă acestei întoarceri la viaţa pe care au părăsit-o forţat in urmă cu 17 ani. Cel mai bine – mai in siguranţă – se simt când sunt împreună, pentru că împreună au suferit, au plâns, au sperat ani la rând şi chiar şi aşa nici între ei nu pot discuta ororile pe care le-au îndurat.

Un psihiatru militar îi ia in primire pentru a-i interoga, să fie sigur că nu reprezintă un pericol pentru siguranţa statului, in sensul să nu fi fost îndoctrinaţi şi să fi trecut “de partea cealaltă”. El sesizează unele discrepanţe in declaraţiile celor doi, dar nu poate fi sigur dacă sunt minciuni sau tortura mentală şi fizică la care au fost supuşi e cauza pentru aceste discrepanţe şi incoerenţe in declaraţiile foştilor prizonieri.

Deşi nu sunt împuşcături şi urmăriri spectaculoase filmul e intens. E atât de bine realizat încât stai cu sufletul la gură să afli ce urmează in legatură cu soldaţii şi agenţiile serviciilor secrete, cu evoluţia vieţii amoroase a personajelor, cu reintegrarea prizonierilor de război in societate după o perioadă de captivitate de 17 ani.

Evenimentele se derulează lin, deşi scene din trecut se împletesc cu cele din prezent – pentru a explica, pe măsură ce se desfăşoară filmul – firul întămplărilor. Spectatorul poate deduce ceea ce nu se spune, poate deduce firul întâmplărilor următoare pentru că îi sunt date multe indicii, ceea ce rar (spre deloc) se întâmplă in acest gen de filme, accentul fiind pe acţiune.

Tema prizonierilor de război israelieni se poate spune că este una nu prea exploatată şi poate de aceea filmul este foarte interesant. Atunci când un soldat israelian este luat prizonier de vreo organizaţie teroristă cetăţenii pun presiune pe guvern să plătească răscumpărarea, oricât de mare ar fi aceasta, şi să-l aducă acasă. Unii ajung acasă, alţii nu; unii ajung mai devreme, alţii mai târziu iar după ce trece valul de bucurie al reîntâlnirii televiziunile şi ziarele nu mai scriu despre ei, drama familiilor in care revin aceşti soldaţi nu este pe larg cunoscută, dar când ceva se întâmplă unui soldat aproape toţi cetăţenii israelieni simt ca şi cum lor li s-a întâmplat ceva. Totuşi, oricât de bogată le-ar fi imaginaţia, oricât de empatici ar fi, cei care nu au trecut prin aşa ceva nu pot înţelege, nu-şi dau seama ce înseamnă…  In plus, după ce aceşti “dispăruţi in misiune” sunt aduşi acasă sunt repede uitaţi… Revenirea dintr-un prizonierat in care sunt torturaţi înseamnă abia primul pas pe calea grea ce va urma. (afirmaţiile, cu alte cuvinte, aparţin regizorului).

Mi-au plăcut mult şi Kfulim şi Fauda, dar Hatufim m-a impresionat mai mult decât primele două.
₪₪₪
* Steag fals = operaţiune sub acoperire conceputa pentru a induce în eroare publicul / adversarul, astfel încât operaţiunea pare ca şi cum ar fi efectuată de alte entităţi; operaţiunile de gen nu sunt limitate la operaţiuni de război şi contra-insurgenţă ci au fost (şi sunt) utilizate şi pe timp de pace.
Un exemplu de operaţiune “steag fals” e prezentată in filmul-satiră Wag the Dog (Înscenarea, 1997) 

vineri, 18 august 2017

Furăciosul funcţionar corupt

Se întreba cineva – cu voce tare – de ce continuă să fure un funcţionar care deja a reuşit să se îmbogăţească. Întrebarea m-a uimit, pentru că răspunsul e logic: dacă se opreşte din furat (a se înţelege trafic de influenţă, luare de mită etc.) nu va mai putea să-şi întreţină ceea ce a obţinut prin mijloace necinstite: vile, case de vacanţă, yahturi, abonamente pentru diverse, copiii la şcoli străine ş.a.m.d.. Pe scurt: nu-şi va putea menţine stilul de viaţă pentru că astfel de oameni nu sunt capabili să realizeze ceva prin muncă. Furăciosul se pricepe numai la a lua de-a gata, nu se pricepe să învârtă afaceri cinstite.