joi, 31 august 2017

Salvaţi copacii!

Cineva stă astăzi la umbră pentru că altcineva a plantat cândva un copac.
(Warren Buffett)

Când îi aud pe politicieni vorbind despre “zone verzi”, “plantare de copaci”, “diminuarea poluării” etc. am senzaţia că urmaresc o comedie de prost gust…

Aproape toată lumea ştie: când trebuie să obţii ceva de la autorităţile româneşti (indiferent care!) trebuie să mergi cu un teanc de hârtii şi, de regulă, cu un dosar (plic sau cu şină, de la caz la caz). Azi, când se laudă că au cheltuit milioane de euro pentru programe in care au înregistrat, probabil, şi… bolile copilăriei!

De-ar fi birocraţia redusă poate că ar fi cărţile mai ieftine… Aţi văzut vreodată mormanele de dosare, de hârtii şi hârtiuţe care aproape ca îi sufocă pe funcţionari in birourile lor cel mai adesea minuscule?!

marți, 29 august 2017

(ne)Înţelegeri între şmecherii lumii

La Summit-ul G20* din acest an (7-8 iulie), in Hamburg de data aceasta, marile puteri nu au ajuns la un acord cu privire la încălzirea globală! Măi, să fie! S-a rezolvat cu sărăcia – şi foametea in lume – şi acum cea mai mare problemă e încălzirea globală. Prin anii 1970 se adunau pentru a ajunge la anumite acorduri cu privire la răcirea globală… In fine..

Nu se pot pune de acord asupra utilizării sintagmei “combustibili fosili”!
Statele Unite asigură că vor “lucra strâns cu alţi parteneri pentru a-i ajuta să aibă acces şi să utilizeze combustibili fosili in mod mai curat şi mai eficient”. Ceilalţi lideri, cică, se tem că orice menţiune a combustibililor fosili ar putea fi interpretată ca o aprobare mascată a politicii de la Washington… Hm. Dacă e in regulă utilizarea combustibililor fosili de ce s-ar teme să amintească ideea? Se tem că cetăţenii statelor lor vor fi nemulţumiţi de ideea care vine din S.U.A. sau că ar fi nevoie de ceva războaie pentru a ajuta pe alţii să utilizeze mai eficient aceşti combustibili? N-ar fi de acord organizaţiile ecologiste? Sau e un fel de “n-am de lucru şi hai să-mi fac”? Poate pentru că americanii doresc să exploateze aceste resurse prin fracturare hidraulică?

luni, 28 august 2017

De prin spital

Despre spitalele “de stat”… numai de bine. Faza cu cipicii obligatorii am descris-o…
In vara aceasta am avut şi alte surprize – un fel de a spune. A fost o săptămâna când am mers zilnic la spital, la cineva. Am cumpărat o pereche de cipici şi îi arătam cerberilor de la intrare de câte ori treceam pe lângă ei. “Dar să-i puneţi, nu doar să mi-i arătaţi” – mi-a zis unul într-o zi. “Desigur! Imediat ce spitalul va fi steril şi absolut toţi cei care vin de afară vor purta” – i-am răspuns. Apoi au început să mă recunoască şi nu mă mai întrebau de cipici. Poate că ar fi trebui să port, să nu infectez străzile (exagerez, desigur).
*
Într-un salon al secţiei de ortopedie oamenii erau – cei mai mulţi – imobilizaţi in pat, cu picioarele frânte sau mai ştiu eu ce… Cei mai mulţi foloseau scutece sau ploscă şi mirosurile erau, uneori, greu de suportat, dar se aerisea repede.

Curăţenia, însă… Hm. In salon, chiuveta mică, din porţelan alb, avea tentă de gri. Fiica unei paciente a cumpărat detergent şi un burete pentru a fi spălată chiuveta. A spălat-o cineva? Desigur: eu, după vreo două zile, când mi-am dat seama că nu s-a deranjat să o facă cineva plătit şi pentru asta.

Recipientul pentru gunoi – o găleată de la vopsea lavabilă cu pungă in ea – era plin sâmbătă; până luni… a dat pe afară.

duminică, 27 august 2017

Red Dog, câinele comunitar

Red Dog este un film cu şi despre un câine din Australia, care s-a născut cândva in anul 1971 şi a murit in 21 noiembrie 1979; se presupune că s-a născut in oraşul Paraburdoo şi a devenit cunoscut datorită călătoriilor sale prin regiunea Pilbara din Australia de Vest, in căutarea stăpânului (s-a presupus) 
Are o statuie in oraşul Dampier şi o placă memorială. A fost făcut membru al clubului Dampier Salts Sport and Social şi al Uniunii Muncitorilor din Transporturi. Despre banca New South Wales se spune că l-ar fi folosit ca mascotă. Un club auto din Pilbara (de maşini 4x4) se numeşte “Red Dog”, in onoarea acestui câine.

sâmbătă, 26 august 2017

Prima stewardesă româncă: Viorica Elena Huţan

In 1930 Ellen Church (22 septembrie 1904 - 22 august 1965) a devenit prima stewardesă din lume. Viorica Elena este prima stewardesă româncă - are prima diplomă acordată unei românce, de foruri internaţionale, la Bruxelles.

Viorica Elena Huţan s-a născut în 26 august 1923, în Gura Humorului, judeţul Suceava. Este sora aviatoarei din Escadrila Albă (al doilea război mondial), Stela Huţan-Palade (14/27 martie 1921 - 15 august 2010).

A terminat liceul in 1938, la Cernăuţi, iar in 1940, după alipirea Bucovinei de Nord la U.R.S.S., familia se refugiază la Bucureşti. In 1941, pentru a-şi ajuta financiar familia, se angajează ca secretară la Şcoala de Zbor fără Motor CFR (secretară de pistă la şcoala de planoare), unde şi zboară prima dată. Un an mai târziu se angajeaază la Direcţia Generală a Aviaţiei Civile (Comandamentul Tineretului Aviatic). După ce războiul se termină (comandamentul se desfiinţează), se înfiinţează şi in România prima şcoală de stewardese. Între altele, deoarece cunoştea mai multe limbi străine (rusa, engleza, franceza, germana) şi avea un aspect fizic plăcut i se propune să se înscrie. In 21 aprilie 1955 susţine examenul şi devine prima stewardesă cu diplomă din România. La vârsta de 32 de ani începe să activeze ca însoţitoare de bord, la TAROM (1955 - 1974). Timp de 20 de de ani (mii de ore de zbor) a inspirat siguranţă pasagerilor. A parcurs, printre nori, opt milioane de kilometri (Europa, China, Vietnam, India, Pakistan, Liban, Katar, Israel, Arabia Saudita, Japonia, Siberia, Thailanda, Hawai, Mexic sau America) a avut parte şi de peripeţii - unele sunt povestite de aviatoarea-scriitoare Elena Şenchea-Popescu in cartea sa Oameni ai înălţimilor senine, Editura Militară, 1980; despre altele aminteşte chiar doamna, într-un interviu publicat de Editura Mateescu (http://edituramateescu.ro/2010/09/povestea-vietii-primei-stewardese-romance/). 

vineri, 25 august 2017

In viteza tinereţii

Când suntem tineri suntem, într-o anumită măsură, egoişti. Trecem prin viaţă fluierând şi nu avem timp – poate nici nu ne trece prin minte – să privim in jurul nostru la cei care, poate, se află in ultima sută de zile a vieţii lor.

Când suntem foarte tineri nu avem idee ce înseamnă să plătim impozite, să avem grijă ca rafturile frigiderului şi cămării să fie încărcate cu de-ale gurii şi să avem mâncare pe masă de trei ori pe zi, şi multe altele ne sunt străine. Când suntem tineri unii ne pierdem repede răbdarea când vrem să cumpărăm ceva şi in faţa noastră este o persoană vârstincă şi care nu se poate hotărî ce fel de ciocolată să cumpere – nu se poate apleca spre vitrină să vadă ce scrie pe fiecare şi nici nu vede bine…
La trecerile pentru pietoni sunt şoferi care-şi pierd răbdarea când trebuie să stea pentru ca un vârstnic să traverseze mergând cu viteza melcului, poate şi trăgând după el un cărucior de piaţă încărcat… Ei nu se mai grăbesc, dar tinerii par foarte grăbiţi să ajungă… Unde? Undeva.

joi, 24 august 2017

Soarta copiilor lupului

Sărăcie, ruine, foamete, boli, copii orfani - Europa, la finalul Celui De-al Doilea Război Mondial… Fiecare război lasă in urmă copii orfani, părinţi distruşi de pierderea copiilor, oameni schilodiţi fizic şi sufleteşte. Al doilea război mondial mai e numit şi “războiul cel mare” – poate pentru că a cuprins întreaga lume, poate pentru că au murit milioane de oameni… Războaiele de azi nu-s nici ele prea mici şi lasă in urma lor prăpăd, oameni dezrădăcinaţi, copii orfani…

Filmul “Copii lupului” (Wolfskinder, 2013) este unul destul de greu de văzut; pentru mine aşa a fost, dar am vrut să ştiu la ce se referă titlul. E un fragment de istorie germana despre care nu auzisem până la acest film. Recunosc, am fost tentată de titlu, gândindu-mă că e cu lupi, ceva… E despre orfanii războiului, copii cărora natura le-a oferit un cămin. E fără milă natura, pe unii dintre copii lăsându-i să moară, dar oferindu-le tuturor o rază de speranţă, pentru un timp, cel puţin vara. 

marți, 22 august 2017

Gunoiul cel de toate zilele

Pentru a “salva” planeta se recomandă reciclarea. De acord. Pentru a recicla mai uşor guvernele au impus, prin lege, “colectarea selectivă”: plastic la plastic, hârtie la hârtie, sticlă la sticlă, deşeuri menajere la deşeuri menajere etc.. Asta înseamnă cel puţin patru recipiente plasate in toate cartierele oraşelor dar şi la nivel de sate şi comune. In multe localităţi au fost deja plasate – firmele producătoare şi-au încasat sumele (contractele fiind încheiate cu statul, evident) şi şi-au văzut de cheltuirea profitului. Pentru cei care nu respectă dispoziţiile sunt prevăzute şi ceva amenzi. Doar că legea nu prea poate fi aplicată. De fapt, n-are sens să amendez cetăţenii pentru că nu aruncă selectiv deoarece muncitorii de la salubritate descarcă in aceeaşi maşina (care macină gunoi) toate containerele şi tomberoanele ce le ies in cale şi le deşartă la baza aceluiaşi munte de gunoi (deloc selecţionat). Pentru o colectare selectivă ar trebui cel puţin patru autospeciale de gunoi. Până azi nu am văzut patru maşini diferite, dar am auzit despre poliţai comunitari care au amendat pe unii dintre cei care adunau plastic din containere...

luni, 21 august 2017

Democraţia şi liftul cu cartelă

Unii sunt cu democraţia-n gura şi la piaţă şi la wc-ul public dar când s-o pună in practică…
Democraţia prost înţeleasă poate duce la dezastru.

Pe scurt, democraţie înseamnă puterea poporului. Printre altele, in democraţie sunt respectate drepturile omului şi hotărârile importante se iau prin vot, majoritatea având, practic, câştig de cauză. Această majoritate care hotărăşte e, cumva, un minus al democraţiei pentru că mult nu înseamnă şi bun…

Asta, la nivel macro, să zic aşa. La nivel micro, in hotărârile care se iau in asociaţiile de proprietari, de exemplu, se merge tot pe ideea majorităţii. Majoritatea poate hotărî, dar nu cu încălcarea principiilor democratice, adică, cine nu votează cum vrea majoritatea nu poate fi sancţionat şi nu i se pot interzice drepturile doar pentru că face parte dintr-o minoritate. Şi iată că am ajuns la liftul cu cartelă…

duminică, 20 august 2017

Primul western de Oscar – Cimarron

Cimarron (1931), in regia lui Wesley Ruggles, e primul western de Oscar. A primit trei premii Oscar: pentru cel mai bun scenariu adaptat, pentru cele mai bune decoruri, pentru cel mai bun film şi a fost nominalizat pentru alte câteva premii Oscar. Următorul western care a atins performanţa de Oscar pentru cel mai bun film a fost Dansând cu lupii (1990), in regia lui Kevin Costner (debut regizoral); tot el şi in rolul principal.

In rolurile principale din Cimarron sunt actori despre care abia cu această ocazie am aflat: Richard Dix, Irene Dunne, Estelle Taylor şi Roscoe Ates (poate că i-am mai văzut prin filme dar nu le-am ştiut numele – preocuparea de a şti numele actorilor din filmele pe care le văd prezintă interes pentru mine foarte rar). Mi se pare tare ciudată interpretarea actorilor! Obişnuită cu ceea ce văd in ultimii ani mi se par ciudaţi (prea teatrali) chiar şi actorii pe care i-am văzut in filme realizate in anii ‘970-‘980…

Filmul Cimarron este adaptarea romanului omonim scris de Edna Ferber şi publicat in anul 1929. Titlul, Cimarron, derivă din denumirea Teritoriul Cimarron, “Ţara Nimănui”, o zonă situata in Vest şi Vestul Mijlociu din Statele Unite ale Americii, unde îşi aveau teritoriile indigenii americani precum triburile Cherokee şi Sioux. Aceste teritorii au fost declarate libere la a fi ocupate şi a început “Goana după pământ” – a fost la propriu o goană, la început: doritorii se aliniau (călare, in căruţe, pe jos) şi se dădea startul; alergau toţi şi îşi ocupau o suprafaţă de teren pe care o marcau trăgând dâre in praf, sau in alte moduri, şi devenea a lor.
Filmul e puţin diferit de roman - din ceea ce am înţeles - inclusiv referitor la perioada istorică şi localizarea acţiunii.

sâmbătă, 19 august 2017

Hatufim, un serial despre prizonieri de război

V-a plăcut serialul Homeland? Poate e cazul să vedeţi serialul care l-a inspirat: Hatufim (Prisoners of War: 2009-2012), producţie israeliană.

După ce am văzut trei seriale israliene: Kfulim - False Flag (Steag Fals*), Fauda (Haos, in arabă) şi Hatufim - Prisoners of War (Prizonieri de Război, regizat de Gideon Raff) mă declar fan al filmelor de gen produse de israelieni. Toate cele trei seriale amintite sunt genul “thriller, dramă”, şi fiecare se referă la lupta dintre israelieni şi arabi.

E drept, filmele americane sunt mai strălucitoare, mai spectaculoase dar şi mai… propagandistice in prea multe puncte. Homeland – un serial care mi-a plăcut foarte mult – e bun, dar “modelul” care l-a inspirat e şi mai bun – din punctul meu de vedere. Americanii au făcut un serial bun, dar nu au putut scăpa de obsesia lor cu “lupta împotriva terorismului” (spre sfârşit, parcă-parcă, au lăsat-o mai moale).

vineri, 18 august 2017

Furăciosul funcţionar corupt

Se întreba cineva – cu voce tare – de ce continuă să fure un funcţionar care deja a reuşit să se îmbogăţească. Întrebarea m-a uimit, pentru că răspunsul e logic: dacă se opreşte din furat (a se înţelege trafic de influenţă, luare de mită etc.) nu va mai putea să-şi întreţină ceea ce a obţinut prin mijloace necinstite: vile, case de vacanţă, yahturi, abonamente pentru diverse, copiii la şcoli străine ş.a.m.d.. Pe scurt: nu-şi va putea menţine stilul de viaţă pentru că astfel de oameni nu sunt capabili să realizeze ceva prin muncă. Furăciosul se pricepe numai la a lua de-a gata, nu se pricepe să învârtă afaceri cinstite.