Pagini
- De la inceput
- Necuvantatoare (blog)
- Amator creativ (blog)
- Câini și pisici
- Cărți
- Citate. Proverbe
- Filme
- Origine expresii. Minidictionar
- Povești cu morală
- Povești
- Jocuri-povești și alte povestiri
- Legende urbane
- Legendele florilor
- Legende-folclor-mitologie
- Sărbători. Obiceiuri
- Superstiții și credințe
- Timp
- Din Brașov
- Zile dedicate internațional și național
- Confidenţialitate. Condiţii. Contact
- Harta site
2017-08-31
Salvaţi copacii!
2017-08-29
(ne)Înţelegeri între şmecherii lumii
2017-08-28
De prin spital
2017-08-27
Red Dog, câinele comunitar
Statuia lui Red Dog |
2017-08-26
Prima stewardesă româncă: Viorica Elena Huţan
In 1930 Ellen Church (22 septembrie 1904 - 22 august 1965) a devenit prima stewardesă din lume. Viorica Elena este prima stewardesă româncă - are prima diplomă acordată unei românce, de foruri internaţionale, la Bruxelles.
Date biografice Viorica Elena Huţan
Viorica Elena Huţan s-a născut în 26 august 1923, în Gura Humorului, judeţul Suceava. Este sora aviatoarei din Escadrila Albă (al doilea război mondial), Stela Huţan-Palade (14/27 martie 1921 - 15 august 2010).
A terminat liceul in 1938, la Cernăuţi, iar in 1940, după alipirea Bucovinei de Nord la U.R.S.S., familia se refugiază la Bucureşti. In 1941, pentru a-şi ajuta financiar familia, se angajează ca secretară la Şcoala de Zbor fără Motor CFR (secretară de pistă la şcoala de planoare), unde şi zboară prima dată. Un an mai târziu se angajeaază la Direcţia Generală a Aviaţiei Civile (Comandamentul Tineretului Aviatic).
După ce războiul se termină (comandamentul se desfiinţează), se înfiinţează şi in România prima şcoală de stewardese. Între altele, deoarece cunoştea mai multe limbi străine (rusa, engleza, franceza, germana) şi avea un aspect fizic plăcut i se propune să se înscrie. In 21 aprilie 1955 susţine examenul şi devine prima stewardesă cu diplomă din România. La vârsta de 32 de ani începe să activeze ca însoţitoare de bord, la TAROM (1955 - 1974).
Timp de 20 de de ani (mii de ore de zbor) a inspirat siguranţă pasagerilor. A parcurs, printre nori, opt milioane de kilometri (Europa, China, Vietnam, India, Pakistan, Liban, Katar, Israel, Arabia Saudita, Japonia, Siberia, Thailanda, Hawai, Mexic sau America) a avut parte şi de peripeţii - unele sunt povestite de aviatoarea-scriitoare Elena Şenchea-Popescu in cartea sa Oameni ai înălţimilor senine, Editura Militară, 1980; despre altele aminteşte chiar doamna, într-un interviu publicat de Editura Mateescu (http://edituramateescu.ro/2010/09/povestea-vietii-primei-stewardese-romance/).
In ziua de 24 februarie 1962, aeronava aterizează forţat, pe burtă, in Cipru - cele patru motoare ale aeronavei s-au oprit rând pe rând la opt mii de metri deasupra Mediteranei (pericolul prăbuşirii in mare părând a fi iminent).
Avioanele RAF (Royal Air Force - Forţele Armate Britanice) urmăreau traiectoria avionului românesc care a aterizat pe o plajă din sectorul (atunci) englez.
Presa străină a scris articole elogioase la adresa echipajului din care făcea parte şi Viorica Elena (media românească a tăcut). Cu acea ocazie, totuşi, a primit Medalia Muncii. In 1966 a primit Ordinul Muncii pentru întreaga activitate. Pentru fiecare milion de kilometri parcurşi a primit câte o medalie. In anul 1971 a ocupat locul I (după Franţa) pentru şapte milioane de kilometri (record european) parcurşi ca stewardesă - inginerul Henri Coandă a trimis cu acea ocazie o lungă telegramă de felicitare. A primit distincţii şi după anul 1989: Ordinul Muncii clasa I, pentru merite deosebite în aviaţia civilă Română, o diplomă de onoare oferită de Autoritatea Aeronautică Civilă Română, alături de medalia de onoare pentru 30 de ani de la Marele Raid (ocolul Pământului in 80 de ore).
Marele Raid aerian
efectuat de compania TAROM a început la 11 decembrie 1969 şi s-a încheiat in 7
ianuarie 1970 - au fost parcursi 51.857 km in 76,25 ore. Au fost traversate
atunci trei oceane (Indian, Pacific, Atlantic), patru continente (Europa, Asia,
America - intre 28-30 decembrie 1966
TAROM a efectuat primul zbor peste Atlantic*,
* Zborul peste Atlantic. Aeronava (Ilyushin Il-18) a zburat
pe ruta Bucureşti Băneasa - Shannon (Irlanda) - Gander (Canada) - Havana
(Cuba), la bord aflându-se ansamblul de balet al Operei Române. La retur,
avionul a reuşit performanţa de a zbura fără escală între
Modelul de aeronavă Ilyushin Il-18 a decolat pentru prima dată pe 4 iulie 1957.(aeronews.ro)
Dintre toate minunatele invenții moderne, problema care mă preocupă mai mult este, desigur, transportul aerian. Zborul este, probabil, cea mai dramatică invenție a cercetătorilor științifici. Într-o perioadă scurtă, de 30 de ani, lumea a văzut visul inventatorului – materializat în primul rând de frații Wright din Kitty Hawk – devenind o realitate de zi cu zi (A.E.)
2017-08-25
In viteza tinereţii
2017-08-24
Soarta copiilor lupului
In film: Hans, Karl, Louise, Christel |
2017-08-23
Munţii sunt oasele pământului (John Ruskin). MFC.
2017-08-22
Gunoiul cel de toate zilele
2017-08-21
Democraţia şi liftul cu cartelă
2017-08-20
Primul western de Oscar – Cimarron
2017-08-19
Hatufim serial despre prizonieri de razboi
V-a plăcut serialul Homeland? Poate e cazul să vedeţi serialul care l-a inspirat: Hatufim (Prisoners of War: 2009-2012), producţie israeliană.
După ce am văzut trei seriale israliene: Kfulim - False Flag (Steag Fals*), Fauda (Haos, in arabă) şi Hatufim - Prisoners of War (Prizonieri de Război, regizat de Gideon Raff) mă declar fan al filmelor de gen produse de israelieni. Toate cele trei seriale amintite sunt genul “thriller, dramă”, şi fiecare se referă la lupta dintre israelieni şi arabi.
E drept, filmele americane sunt mai strălucitoare, mai spectaculoase dar şi mai… propagandistice in prea multe puncte. Homeland – un serial care mi-a plăcut foarte mult – e bun, dar “modelul” care l-a inspirat e şi mai bun – din punctul meu de vedere. Americanii au făcut un serial bun, dar nu au putut scăpa de obsesia lor cu “lupta împotriva terorismului” (spre sfârşit, parcă-parcă, au lăsat-o mai moale).
Hatufim e mai echilibrat in prezentarea "taberelor", mai sofisticat, mai profund. Este un film (şi) despre drama unor familii de soldaţi: trei soldaţi israelieni (Nimrode Klein, Uri Zach şi Amiel Ben Horin) au fost prizonieri timp de 17 ani şi au îndurat torturi fizice şi psihice greu de imaginat. In urma unor lungi negocieri soldaţii sunt eliberaţi – unii dintre cetăţenii israelieni vor considera că preţul plătit pentru eliberarea lor a fost prea mare…
Acasă, însă, ajung numai Nimrode şi Uri, pe picioarele lor; trupul lui Amiel vine in sicriu şi sora lui îl vede mereu (halucinează) şi discută cu el şi nu crede că e mort deşi trupul a fost examinat pentru identificare şi ingropat.
Cei doi supravieţuitori au nervii la pământ şi încearcă să facă faţă acestei întoarceri la viaţa pe care au părăsit-o forţat in urmă cu 17 ani. Cel mai bine – mai in siguranţă – se simt când sunt împreună, pentru că împreună au suferit, au plâns, au sperat ani la rând şi chiar şi aşa nici între ei nu pot discuta ororile pe care le-au îndurat.
Un psihiatru militar îi ia in primire pentru a-i interoga, să fie sigur că nu reprezintă un pericol pentru siguranţa statului, in sensul să nu fi fost îndoctrinaţi şi să fi trecut “de partea cealaltă”. El sesizează unele discrepanţe in declaraţiile celor doi, dar nu poate fi sigur dacă sunt minciuni sau tortura mentală şi fizică la care au fost supuşi e cauza pentru aceste discrepanţe şi incoerenţe in declaraţiile foştilor prizonieri.
Deşi nu sunt împuşcături şi urmăriri spectaculoase filmul e intens. E atât de bine realizat încât stai cu sufletul la gură să afli ce urmează in legatură cu soldaţii şi agenţiile serviciilor secrete, cu evoluţia vieţii amoroase a personajelor, cu reintegrarea prizonierilor de război in societate după o perioadă de captivitate de 17 ani.
Evenimentele se derulează lin, deşi scene din trecut se împletesc cu cele din prezent – pentru a explica, pe măsură ce se desfăşoară filmul – firul întămplărilor. Spectatorul poate deduce ceea ce nu se spune, poate deduce firul întâmplărilor următoare pentru că îi sunt date multe indicii, ceea ce rar (spre deloc) se întâmplă in acest gen de filme, accentul fiind pe acţiune.
Tema prizonierilor de război israelieni se poate spune că este una nu prea exploatată şi poate de aceea filmul este foarte interesant (in opinia mea).
Atunci când un soldat israelian este luat prizonier de vreo organizaţie teroristă cetăţenii pun presiune pe guvern să plătească răscumpărarea, oricât de mare ar fi aceasta, şi să-l aducă acasă. Unii ajung acasă, alţii nu; unii ajung mai devreme, alţii mai târziu iar după ce trece valul de bucurie al reîntâlnirii televiziunile şi ziarele nu mai scriu despre ei, drama familiilor in care revin aceşti soldaţi nu este pe larg cunoscută, dar când ceva se întâmplă unui soldat aproape toţi cetăţenii israelieni simt ca şi cum lor li s-a întâmplat ceva.
Totuşi, oricât de bogată le-ar fi imaginaţia, oricât de empatici ar fi, cei care nu au trecut prin aşa ceva nu pot înţelege, nu-şi dau seama ce înseamna; In plus, după ce aceşti “dispăruţi in misiune” sunt aduşi acasă sunt repede uitaţi… Revenirea dintr-un prizonierat in care sunt torturaţi înseamnă abia primul pas pe calea grea ce va urma. (afirmaţiile, cu alte cuvinte, aparţin regizorului).
Mi-au plăcut mult şi Kfulim şi Fauda, dar Hatufim m-a impresionat mai mult decât primele două.
2017-08-18
Furăciosul funcţionar corupt
2017-08-16
Spre înălţimi. Miercurea fără cuvinte
Provocările lunii august.