joi, 31 august 2017

Salvaţi copacii!

Cineva stă astăzi la umbră pentru că altcineva a plantat cândva un copac.
(Warren Buffett)

Când îi aud pe politicieni vorbind despre “zone verzi”, “plantare de copaci”, “diminuarea poluării” etc. am senzaţia că urmaresc o comedie de prost gust…

Aproape toată lumea ştie: când trebuie să obţii ceva de la autorităţile româneşti (indiferent care!) trebuie să mergi cu un teanc de hârtii şi, de regulă, cu un dosar (plic sau cu şină, de la caz la caz). Azi, când se laudă că au cheltuit milioane de euro pentru programe in care au înregistrat, probabil, şi… bolile copilăriei!

De-ar fi birocraţia redusă poate că ar fi cărţile mai ieftine… Aţi văzut vreodată mormanele de dosare, de hârtii şi hârtiuţe care aproape ca îi sufocă pe funcţionari in birourile lor cel mai adesea minuscule?!

Vara trecută am fost la primărie să solicit transcrierea unor documente străine. S-a uitat funcţionara in dosar şi a început: mai trebuie aia, şi aia – aşază toate documentele in ordine şi le prinde cu o agrafă - şi încă două rânduri de cópii (îmi zice).. Între timp, cu privire unele, mandantul s-a răzgândit şi n-a mai vrut acte româneşti. In iunie anul acesta se răzgândeşte din nou şi vrea să depun dosarul (in lege nu s-a schimbat ceva). Fac toate cópiile necesare – am in total trei teancuri de hârtii; le grupez după “modelul” oferit de funcţionară cu un an in urmă şi hai la primărie. Nu nimeresc la aceeaşi funcţionară şi începe distracţia. Desface toate cele trei teancuri de hârtii, le face vraişte pe birou, şi începe: aveţi aia? Da, e acolo. Unde, doamnă, că am aici toate hârtiile pe care mi le-aţi dat? Încep şi eu să scotocesc printre hârtii şi o pescuiesc pe cea solicitată. O ţinem aşa vreo zece minute. La un moment dat îmi cere un original. Trebuie să fie acolo, era prins in primul teanc de hârtii, cu toate celelalte originale. Căutăm împreună şi ea zice la un moment dat: dacă nu e trimit dosarul cu copia… Haida-de, in gândul meu! Mă trimiteai acasă dacă nu zăreai orginalul in teanc (un teanc trebuie să conţină documentele in original sau cópii legalizate). Apoi tronc! Unde e certificatul de căsătorie al părinţilor? Dădeam mărunt din buze, ca peştele. Păi… nu mi s-a cerut până azi – doar că n-o înjur (am şoptit însă un la naiba). De ce le-o fi trebuit, in fond? Un cetăţean român nu poate solicita acte de naştere pentru copiii lui daca nu e căsătorit? Copiii se fac, cumva, cu certificatul de căsătorie? E obligatorie căsătoria pentru cei care doresc să aibă copii? Obişnuită cu funcţionarii din România, aveam la mine toate actele mandantului – nu ştii ce li se năzare să-ţi solicite. Şi parcă tot cer, pe măsură ce văd că le ai pe toate in traistă – ca şi cum ar căuta un motiv să te facă pleci şi să revii in altă zi. Doar n-or fi plătiţi la număr de fraier care trece prin biroul lor…

Cât am fost acolo, la biroul apropiat, o funcţionară se răstea la o doamnă. Mai apoi, au venit doi tineri care întrebau ce şi cum despre căsătorie… Funcţionara la care eram eu se răstea la ei. Tinerii întrebau, politicos, ce şi cum, ea le răspundea răstit şi ei, in final, au zis: bine mulţumim. Nu ştiu ce au înţeles ei, pentru că eu n-am înţeles – dar, e drept, eram şi cu mintea tăieţei.

Unele funcţionare au un stil prea răstit de a se adresa oamenilor. Da! Unii dintre noi suntem enervanţi şi pricepem mai greu logica necesarului de topuri întregi de hârtii in “era digitalizării”, dar ei sunt acolo şi pentru a ne îndruma. Una m-a întrebat, cu altă ocazie: Eu să vă spun ce să faceţi? Păi cine, femeie? Nu şi pentru asta eşti plătită? Şi mai vor ca cetăţenii să fie solidari cu ei când vine vorba de majorarile salariale, de alte probleme pe care le au şi vor să le rezolve prin grevă sau altfel…

Am întâlnit o mulţime de funcţionari politicoşi, răbdători! Ăştia arţăgoşi, încruntaţi, plictisiţi le strică firma! Credeţi-mă, există funcţionari la stat de ţi-e mai mare dragul să îi întâlneşti!

Încă una şi gata! Programul este, într-o zi, până la ora 18:30. Cel mai adesea aleg acea zi pentru că nu e prea multă lume după ora 17. O dată, automatul pentru bonuri n-a funcţionat – am crezut că s-a terminat hârtia sau s-a defectat, pentru că mereu am luat bon de ordine la ora 17 şi in acea zi nu ieşea. Ce-mi zice funcţionara când îi spun că e posibil să se fi terminat hârtia din automat? “Programul e până la ora 16 dar eu sau colegele mele mai stăm pentru a răspunde la unele întrebări”. Cred că am ţinut gura deschisă câteva secunde. Poftim?!!!! (vorba unora: nu pofti, că ţi se apleacă!)
Ştie cineva unde este şcoala de tupeişti? 

marți, 29 august 2017

(ne)Înţelegeri între şmecherii lumii

La Summit-ul G20* din acest an (7-8 iulie), in Hamburg de data aceasta, marile puteri nu au ajuns la un acord cu privire la încălzirea globală! Măi, să fie! S-a rezolvat cu sărăcia – şi foametea in lume – şi acum cea mai mare problemă e încălzirea globală. Prin anii 1970 se adunau pentru a ajunge la anumite acorduri cu privire la răcirea globală… In fine..

Nu se pot pune de acord asupra utilizării sintagmei “combustibili fosili”!
Statele Unite asigură că vor “lucra strâns cu alţi parteneri pentru a-i ajuta să aibă acces şi să utilizeze combustibili fosili in mod mai curat şi mai eficient”. Ceilalţi lideri, cică, se tem că orice menţiune a combustibililor fosili ar putea fi interpretată ca o aprobare mascată a politicii de la Washington… Hm. Dacă e in regulă utilizarea combustibililor fosili de ce s-ar teme să amintească ideea? Se tem că cetăţenii statelor lor vor fi nemulţumiţi de ideea care vine din S.U.A. sau că ar fi nevoie de ceva războaie pentru a ajuta pe alţii să utilizeze mai eficient aceşti combustibili? N-ar fi de acord organizaţiile ecologiste? Sau e un fel de “n-am de lucru şi hai să-mi fac”? Poate pentru că americanii doresc să exploateze aceste resurse prin fracturare hidraulică?
Combustibil fosil se referă la depozite geologice subterane de materii organice formate din plante şi animale putrezite care s-au transformat în ţiţei, cărbune, sau gaze naturale, sub acţiunea căldurii şi a presiunii din scoarţa terestră, de-a lungul sutelor de milioane de ani.

Cărbune?! Din câte mine de cărbuni au fost in România aproape toate au fost închise (comunităţile unde funcţionau acestea fiind aproape distruse din cauza lipsei locurilor de muncă). In 2018 vor mai fi închise încă două. In Marea Britanie am înţeles că ultima mină de cărbuni a fost închisă in anul 2015.

Oh, dar nu despre cărbune e vorba! Am aflat din diverse surse că americanii (şefii de concerne, indivizii cu diverse interese) sunt obsedaţi de gazele naturale, de gazele de şist şi, desigur, de ţiţei.

Prin 2005-2006 s-a descoperit petrol in Sahara – curând după aceea statele din zonă: Sudan, Alegeria, Niger, Libia, Egipt (chiar şi Tunisia – iulie 2015 a declarat stare de urgenţă din cauză de război) au fost destabilizate. Desigur, se urmăreşte… democratizarea acestor state.

Sahara ocupă mari porţiuni din statele Maroc, Libia, Egipt, Algeria, Mali, Tunisia, Mauritania, Niger, Ciad, Sudan şi o mică parte din Burkuna Faso şi Senegal. 
Nordul Saharei dispune de numeroase bogăţii naturale. Petrolul şi gazele naturale sunt extrase din Algeria, Libia şi Tunisia, iar fierul şi fosforitele, din Mauritania şi Sahara Occidentală. Alte zăcăminte existente: sare, cărbuni, cupru, mangan, uraniu, plumb, volfram, titan şi zinc.
Diamante se găsesc (şi) in Botswana, diverse zăcăminte (inclusiv petrol şi gaze naturale) in zona Amazonia; petrol in Timorul Oriental, minerale (zinc, crom, cărbune ş.a.) in Kosovo… Cam in toate zonele de război sunt multe resurse naturale neexploatate sau neexploatate suficient…

Prin anul 2004 s-a susţinut că nu există petrol in Sahara Occidentala dar s-a dovedit a fi altfel…
Prin anul 2005 a început scandalul împotriva celor câteva mari companii (in majoritate) străine care exploatau subsolul saharian. Contractele au ajuns la termen - in unele cazuri - şi oficialii locali nu au mai permis reînnoirea acestora, făcând şi presiuni asupra celor care mai aveau până la termenul final.
Prin anul 2007 s-au mai descoperit ceva hidrocarburi şi alte cele dar contractele cu străinii (capitalişti)  au fost refuzate.
Prin anul 2009 popoarele din zonele respective au început să lupte pentru… democraţie - şi o tot fac, rând pe rând… sprijinite ba de o putere ba de alta - pentru că preţul resurselor tot creşte şi creşte…

N-a trecut prea mult timp de la vremea când se vehicula sintagma “Primăvara arabă” – desemnează o serie de mişcări de protest care au avut loc in mai multe state din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord  începând cu sfârşitul anului 2010 (in special in statele unde domnea un regim autoritar sau totalitar). Manifestări de amploare au avut loc in state precum Egipt, Algeria, Libia, Iordania, Yemen, Kuweit, Maroc, Bahrein, Iran. De o mai mică amploare au fost demonstraţiile prin Sahara Occidentală, Cisiordania, Irak, Senegal, Arabia Saudită, Oman, Sudan ş.a..

Nemulţumirile in Egipt au început cu doi ani mai repede, in aprilie 2008, când muncitorii au declarat grevă generală pe motivul scăderii salariilor şi creşterii costului la alimente – in special cei din industria textilă (de stat); grevele fiind interzise in Egipt la acea vreme, cel puţin, autorităţile au împrăştiat in forţă grevistii. Fitilul era aprins aşa că la sfârşitul lui 2010 n-a durat mult să explodeze situaţia…

Preşedintele egiptean Hosni Mubarak, a demisionat in februarie 2011, in urma unor îndelungi şi violente (la un moment dat) proteste. In 2009 se întâlnise cu preşedintele S.U.A. de atunci, Barak Obama, pentru a discuta procesul de pace in Orientul Mijlociu.
In ianuarie 2008 Parlamentul European (pe motivul existentului acord euro-mediteraneean) a emis o rezoluţie cu privire la situaţia (nedemocratică) din Egipt, in care se cerea respectarea drepturilor fundamentale ale omului, in principal.

Razboiul civil in Siria a început in 2011 (la scară mică e de prin 2009), dar nu s-a sesizat “opinia publică” până când nişte zănatici au început să decapiteze in direct şi mii de oameni au luat calea pribegiei, şi nu doar din Siria, ci şi din taberele de refugiaţi (Turcia, Iordania, Liban, Egipt, Arabia Saudita) unde au stat doi sau mai mulţi ani. In Siria s-a descoperit de curând gaz

Astfel de evenimente “mărunte” au avut loc in mai toate statele amintite, dar puţini sunt cei care le-au dat sensul cel mai corect probabil… Nu trebuie decât să urmărim unde se descoperă diverse resurse naturale şi vom observa că foarte curând începe “democratizarea”. Corect, cei mai mulţi dintre cetăţenii acelor state trăiesc in totalitarism, in teroare, in sărăcie… dar nu de ieri de azi, însă startul pentru democraţie se dă in preajma descoperirii de resurse naturale importante.

Din coincidenţe “in serie” şi prea puţine informaţii disponibile pe scară larga iau naştere teoriile conspiraţiei. Totuşi… Ceea ce s-a susţinut cândva despre unele teorii că ar fi ale conspiraţiei s-a dovedit peste timp că erau fapte.

Vorba ‘ceea: Când a auzit că in Australia s-a descoperit petrol preşedintele S.U.A. a exclamat: Offf! Ei au deja democraţie!

₪₪₪
* G20 = Grupul celor 20 de miniştri ai finanţelor şi ai guvernatorilor băncilor centrale 

luni, 28 august 2017

De prin spital

Despre spitalele “de stat”… numai de bine. Faza cu cipicii obligatorii am descris-o…
In vara aceasta am avut şi alte surprize – un fel de a spune. A fost o săptămâna când am mers zilnic la spital, la cineva. Am cumpărat o pereche de cipici şi îi arătam cerberilor de la intrare de câte ori treceam pe lângă ei. “Dar să-i puneţi, nu doar să mi-i arătaţi” – mi-a zis unul într-o zi. “Desigur! Imediat ce spitalul va fi steril şi absolut toţi cei care vin de afară vor purta” – i-am răspuns. Apoi au început să mă recunoască şi nu mă mai întrebau de cipici. Poate că ar fi trebui să port, să nu infectez străzile (exagerez, desigur).
*
Într-un salon al secţiei de ortopedie oamenii erau – cei mai mulţi – imobilizaţi in pat, cu picioarele frânte sau mai ştiu eu ce… Cei mai mulţi foloseau scutece sau ploscă şi mirosurile erau, uneori, greu de suportat, dar se aerisea repede.

Curăţenia, însă… Hm. In salon, chiuveta mică, din porţelan alb, avea tentă de gri. Fiica unei paciente a cumpărat detergent şi un burete pentru a fi spălată chiuveta. A spălat-o cineva? Desigur: eu, după vreo două zile, când mi-am dat seama că nu s-a deranjat să o facă cineva plătit şi pentru asta.

Recipientul pentru gunoi – o găleată de la vopsea lavabilă cu pungă in ea – era plin sâmbătă; până luni… a dat pe afară.
Schimbarea scutecelor absorbante folosite de pacienţi am dedus că se făcea la anumite ore. Am dedus aceasta pentru că o infirmieră i-a spus unei paciente care o ruga să o schimbe: “Nu acum e ora de schimbat”. Altfel spus, cine nu avea “norocul” să fie murdar la fund când fixase infirmiera ora “pentru schimbat” stătea aşa câteva ore, până la următoarea “oră de schimbat”. Să zicem că ar fi o logică in acest “program” – dar nu e!
La ora de schimbat… jale! Cică spaţiu steril! Scutecele murdare, mănuşile folosite când schimbau pacienţii (aceleaşi la toţi) erau aruncate direct pe cimentul salonului, lângă pat, de unde erau adunate mai apoi într-o pungă. Cum naiba să arunci pe jos scutece pline cu urină şi excremente?! E inadmisibil in orice salon de spital, dar cu atât mai mult in unul in care oamenii au suferit operaţii.

Nu ar fi fost mai bine să port cipici, şi mănuşi, şi costum de protecţie? :)

duminică, 27 august 2017

Red Dog, câinele comunitar

Red Dog este un film cu şi despre un câine din Australia, care s-a născut cândva in anul 1971 şi a murit in 21 noiembrie 1979; se presupune că s-a născut in oraşul Paraburdoo şi a devenit cunoscut datorită călătoriilor sale prin regiunea Pilbara din Australia de Vest, in căutarea stăpânului (s-a presupus) 
Are o statuie in oraşul Dampier şi o placă memorială. A fost făcut membru al clubului Dampier Salts Sport and Social şi al Uniunii Muncitorilor din Transporturi. Despre banca New South Wales se spune că l-ar fi folosit ca mascotă. Un club auto din Pilbara (de maşini 4x4) se numeşte “Red Dog”, in onoarea acestui câine.
Statuia lui Red Dog
Deşi a fost un câine iubit de majoritatea membrilor comunităţilor pe unde trecea se crede că a murit pentru că a fost otrăvit intenţionat, cu stricnină… A fost îngropat într-un mormânt nemarcat, in zona Roebourne, Australia de Vest.

Red Dog a fost un câine din rasa Kelpie şi a fost numit “cainele roşu” (red dog) din cauza prafului roşiatic din zona Pilbara; a mai fost numit: Bluey (“câinele albastru”, cum mai sunt numiţi câinii australieni de turmă), Dog of the Northwest (câinele din nord-vest) sau Tally Ho – care ar fi fost numele pe care i l-a dat cel despre care se crede că ar fi fost primul lui proprietar şi care l-ar fi dus la Dampier (Col Cummings), unul dintre oraşele in care Red Dog revenea cel mai des.

Al doilea proprietar al lui Red Dog a fost John Stazzonelli, un şofer de autobuz care obişnuia să îl ia in autobuz şi astfel câinele a călătorit in multe regiuni din Australia. După moartea şoferului câinele a călătorit mult de capul lui dar a şi fost adoptat de diferiţi oameni, inclusiv de un medic veterinar care l-a şi tratat când l-a găsit.

La ceva timp după moartea lui, scriitoarea australiană Nancy Gillespie a scris despre el in cartea sa “Red Dog” (1983), adunând anecdote şi povesti pe care le ştiau oamenii care l-au întâlnit pe Red Dog, dar şi poezii pe care i le-au dedicat oamenii care l-au iubit.  In 1993, Beverly Duckett a scris romanul “Red Dog: Pribeagul din Pilbara”.

Statuia şi povestea lui Red Dog au atras atenţia multor călători prin Pilbara şi autorul britanic Louis de Bernières a scris şi el un roman bazat pe legenda acestui câine: “Red Dog”, roman care a fost ecranizat in anul 2011 şi care s-a bucurat de multă apreciere inclusiv din partea criticilor (scenariul: Daniel Taplitz; regia: Kriv Stenders; rolul titular: Koko). In acest film actorii oameni au avut un rol oarecum secundar, accentul fiind pe Red Dog şi povestea lui; cumva, e ca şi cum am văzut totul prin ochii câinelui.

Cei care iubesc câinii vor râde şi, poate, vor plânge la acest film. Red Dog e iubit de întreaga comunitate, el uneşte oamenii, cucereşte inima oricui îl întâlneşte. E hazliu cum şoferii opresc şi îl iau in maşină ca pe un autostopist uman.

In orăşelul Dampier comunitatea nu era foarte mare la vremea aceea şi era formată din oameni veniţi din toate colţurile lumii in speranţa unui trai mai bun. Cei mai mulţi munceau din greu, fiind departe de cei dragi, şi aproape toţi încercau să cucerească inima lui Red Dog. In final a reuşit un tânăr american şofer de autobuz, câinele alegând să doarmă pe veranda bungaloului acestuia, urmându-l pretutindeni – inclusiv in autobuz, ocupând scaunul din spatele şoferului (nicio persoană nu obiecta, chiar dacă acela ar fi fost singurul loc unde s-ar fi putut aşeza).
Ca să nu fie cu supărare câinele a fost înregistrat ca fiind “al comunităţii”.
 
scena din film
In film se derulează şi o idilă intre John, şoferul de autobuz, şi Nancy, o funcţionară frumoasă – Red Dog e cam gelos. :) Bineinţeles, nu lipseşte Cat Dog din film, motanul arţăgos al proprietarilor unui parc de rulote care interzic câinii. Motanul alungă orice câine care îndrăzneşte să adulmece prin zonă şi, la un moment dat, Red Dog şi Cat Dog vor ajunge să se înfrunte.
***
Koko (9.04.2005 – 18.12.2012) se numeşte câinele care joacă rolul titular, câine din rasa Kelpie Australian, deţinut de Nelson Woss, producatorul filmului Red Dog. A primit premiul “Zgarda de Aur” (in Los Angeles) pentru cel mai bun câine dintr-un film străin.

Câinii din rasa Kelpie sunt, parţial, descendenţi din Dingo, câinele nativ australian, Kelpie şi dingo fiind asemănători in conformaţie şi culoare, dar la vremea originii rasei câinii dingo erau interzişi ca animale de companie, fiind cunoscuţi ca ucigaşi ai oilor la vremea primei aşezări europene din Australia. Se presupune că mulţi proprietari au încrucişat câinele de cireadă australian cu dingo şi au înregistrat metişii ca fiind Kelpie – primul câine Kelpie ar fi fost înregistrat in jurul anului 1872. Denumirea e dată după numele unui spirit de apă din folclorul celtic.
Kelpie sunt câini foarte inteligenţi, agili, plin de energie, cu o personalitate foarte puternică (spre încăpăţanat) şi foarte buni câini de pază. Am aflat că există această rasă de câini abia când am văzut filmul Red Dog.
***
Filmul Red Dog (2011), e unul tare… drăgălaş. Koko îşi interpreteză excepţional rolul.

Surse foto:
https://en.wikipedia.org/wiki/Red_Dog_(Pilbara)
https://en.wikipedia.org/wiki/Australian_Kelpie

sâmbătă, 26 august 2017

Prima stewardesă româncă: Viorica Elena Huţan

In 1930 Ellen Church (22 septembrie 1904 - 22 august 1965) a devenit prima stewardesă din lume. Viorica Elena este prima stewardesă româncă - are prima diplomă acordată unei românce, de foruri internaţionale, la Bruxelles.

Viorica Elena Huţan s-a născut în 26 august 1923, în Gura Humorului, judeţul Suceava. Este sora aviatoarei din Escadrila Albă (al doilea război mondial), Stela Huţan-Palade (14/27 martie 1921 - 15 august 2010).

A terminat liceul in 1938, la Cernăuţi, iar in 1940, după alipirea Bucovinei de Nord la U.R.S.S., familia se refugiază la Bucureşti. In 1941, pentru a-şi ajuta financiar familia, se angajează ca secretară la Şcoala de Zbor fără Motor CFR (secretară de pistă la şcoala de planoare), unde şi zboară prima dată. Un an mai târziu se angajeaază la Direcţia Generală a Aviaţiei Civile (Comandamentul Tineretului Aviatic). După ce războiul se termină (comandamentul se desfiinţează), se înfiinţează şi in România prima şcoală de stewardese. Între altele, deoarece cunoştea mai multe limbi străine (rusa, engleza, franceza, germana) şi avea un aspect fizic plăcut i se propune să se înscrie. In 21 aprilie 1955 susţine examenul şi devine prima stewardesă cu diplomă din România. La vârsta de 32 de ani începe să activeze ca însoţitoare de bord, la TAROM (1955 - 1974). Timp de 20 de de ani (mii de ore de zbor) a inspirat siguranţă pasagerilor. A parcurs, printre nori, opt milioane de kilometri (Europa, China, Vietnam, India, Pakistan, Liban, Katar, Israel, Arabia Saudita, Japonia, Siberia, Thailanda, Hawai, Mexic sau America) a avut parte şi de peripeţii - unele sunt povestite de aviatoarea-scriitoare Elena Şenchea-Popescu in cartea sa Oameni ai înălţimilor senine, Editura Militară, 1980; despre altele aminteşte chiar doamna, într-un interviu publicat de Editura Mateescu (http://edituramateescu.ro/2010/09/povestea-vietii-primei-stewardese-romance/). 
In ziua de 24 februarie 1962, aeronava aterizează forţat, pe burtă, in Cipru - cele patru motoare ale  aeronavei s-au oprit rând pe rând la opt mii de metri deasupra Mediteranei (pericolul prăbuşirii in mare părând a fi iminent). Avioanele RAF (Royal Air Force - Forţele Armate Britanice) urmăreau traiectoria avionului românesc care a aterizat pe o plajă din sectorul (atunci) englez. Presa străină a scris articole elogioase la adresa echipajului din care făcea parte şi Viorica Elena (media românească a tăcut). Cu acea ocazie, totuşi, a primit Medalia Muncii. In 1966 a primit Ordinul Muncii pentru întreaga activitate. Pentru fiecare milion de kilometri parcurşi a primit câte o medalie. In anul 1971 a ocupat locul I (după Franţa) pentru şapte milioane de kilometri (record european) parcurşi ca stewardesă - inginerul Henri Coandă a trimis cu acea ocazie o lungă telegramă de felicitare. A primit distincţii şi după anul 1989: Ordinul Muncii clasa I, pentru merite deosebite în aviaţia civilă Română, o diplomă de onoare oferită de Autoritatea Aeronautică Civilă Română, alături de medalia de onoare pentru 30 de ani de la Marele Raid (ocolul Pământului in 80 de ore).

Marele Raid aerian efectuat de compania TAROM a început la 11 decembrie 1969 şi s-a încheiat in 7 ianuarie 1970 - au fost parcursi 51.857 km in 76,25 ore. Au fost traversate atunci trei oceane (Indian, Pacific, Atlantic), patru continente (Europa, Asia, America - intre 28-30 decembrie 1966 TAROM a efectuat primul zbor peste Atlantic*, Africa), 27 de ţări şi 5 mări. Ruta: plecarea din Bucureşti, Istanbul, Karaci, New Dehli, (Agra-Taj Mahal), Thailanda (Bangkok), Birmania (Rongun), Thailanda, Hong Kong, Malaysia, Japonia (Tokio - Nagoia), insulele Wake, U.S.A. - Hawai (Honolulu), U.S.A.: Los Angeles, Mexico City, Acapulco, New York (anul nou 1970 aici l-au petrecut). La aterizare o pasăre s-a lovit de avion. Apoi, insulele Canare (Las Palmas), Roma, Istanbul, Bucureşti. Zborul (Marele Raid) a fost un record la nivel mondial.

Viorica Elena Huţan a murit in anul 2008. Fiul ei este Constantin Huţan (comandor) - inginer specialist în armament şi instrumente de bord, fost profesor (foarte apreciat) la Academia de Aviaţie - şef de catedră, de unde s-a şi pensionat. Fiica lui a terminat (intre altele) facultatea de aeronave.

Nota
* Zborul peste Atlantic. Aeronava (Ilyushin Il-18) a zburat pe ruta Bucureşti Băneasa - Shannon (Irlanda) - Gander (Canada) - Havana (Cuba), la bord aflându-se ansamblul de balet al Operei Române. La retur, avionul a reuşit performanţa de a zbura fără escală între Gander şi Budapesta. In cockpit s-au aflat comandanţii Constantin Iancu şi Nicolae Milea, respectiv copiloţii Boris Capbătut şi Marcel Botez.
Modelul de aeronavă Ilyushin Il-18 a decolat pentru prima dată pe 4 iulie 1957. (aeronews.ro)


Pentru mai multe informaţii:
Motivul cedarii motorelor aeronavei, in 1962
https://www.facebook.com/media/set/?set=a.326005984117846.92450.121190867932693&type=3
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Viorica_Elena_Hu%C5%A3an
http://www.aviatori.ro/dict_pers.php?sel=H
https://en.wikipedia.org/wiki/Ellen_Church
Carti: Oameni ai înălţimilor senine, de Elena Şenchea-Popescu; Îndrăgostitele aerului, Constantin C. Gheorghiu, Ed Dacia, 1984; Amazoanele cerului, de V. Firoiu, Ed Albatros, 1980.

vineri, 25 august 2017

In viteza tinereţii

Când suntem tineri suntem, într-o anumită măsură, egoişti. Trecem prin viaţă fluierând şi nu avem timp – poate nici nu ne trece prin minte – să privim in jurul nostru la cei care, poate, se află in ultima sută de zile a vieţii lor.

Când suntem foarte tineri nu avem idee ce înseamnă să plătim impozite, să avem grijă ca rafturile frigiderului şi cămării să fie încărcate cu de-ale gurii şi să avem mâncare pe masă de trei ori pe zi, şi multe altele ne sunt străine. Când suntem tineri unii ne pierdem repede răbdarea când vrem să cumpărăm ceva şi in faţa noastră este o persoană vârstincă şi care nu se poate hotărî ce fel de ciocolată să cumpere – nu se poate apleca spre vitrină să vadă ce scrie pe fiecare şi nici nu vede bine…
La trecerile pentru pietoni sunt şoferi care-şi pierd răbdarea când trebuie să stea pentru ca un vârstnic să traverseze mergând cu viteza melcului, poate şi trăgând după el un cărucior de piaţă încărcat… Ei nu se mai grăbesc, dar tinerii par foarte grăbiţi să ajungă… Unde? Undeva.

Pentru vârstnici – mai ales pentru cei singuri-cuc – ziua pare mai lungă decât a celor tineri şi mereu ocupaţi cu ceva… Câţi tineri ar dărui vârstnicilor din timpul lor? Nici copiii sau rudele apropiate, prea adesea, nu-şi găsesc timp să le calce pragul… Prietenii lor poate nu mai sunt, poate sunt mai bătrâni şi mai bolnavi…
Atunci când treci pragul unor astfel de oameni îţi dai seama că foarte mulţi sunt, mai mereu, pregătiţi “cu ceva bun” pentru eventuali musafiri. Uneori, bomboanele pe care le cumpără şi păstrează pentru musafiri au termenul de valabilitate depăşit…

Nu ştiu pe unde am citit: sa oferim din timpul nostru e cel mai frumos dar pe care îl putem face unui om in vârstă.

joi, 24 august 2017

Soarta copiilor lupului

Sărăcie, ruine, foamete, boli, copii orfani - Europa, la finalul Celui De-al Doilea Război Mondial… Fiecare război lasă in urmă copii orfani, părinţi distruşi de pierderea copiilor, oameni schilodiţi fizic şi sufleteşte. Al doilea război mondial mai e numit şi “războiul cel mare” – poate pentru că a cuprins întreaga lume, poate pentru că au murit milioane de oameni… Războaiele de azi nu-s nici ele prea mici şi lasă in urma lor prăpăd, oameni dezrădăcinaţi, copii orfani…

Filmul “Copii lupului” (Wolfskinder, 2013) este unul destul de greu de văzut; pentru mine aşa a fost, dar am vrut să ştiu la ce se referă titlul. E un fragment de istorie germana despre care nu auzisem până la acest film. Recunosc, am fost tentată de titlu, gândindu-mă că e cu lupi, ceva… E despre orfanii războiului, copii cărora natura le-a oferit un cămin. E fără milă natura, pe unii dintre copii lăsându-i să moară, dar oferindu-le tuturor o rază de speranţă, pentru un timp, cel puţin vara. 

“Copiii lupului” au fost numiţi copiii germani orfani din Prusia de Est, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Între sfârşitul anului 1944 şi ianuarie 1945 naziştii le-au interzis civililor să plece, ei considerând evacuarea semn de capitulare. In timp ce Armata Roşie se apropia cei mai mulţi civili erau pregătiţi de evacuare dar până in ultima clipă guvernatorul naţionalist Erich Koch a decretat că fuga e ilegală şi cei prinşi că fug vor fi aspru pedepsiţi. Era, pentru prea mulţi, prea târziu când a permis evacuarea. Invazia a determinat milioane de oameni să fugă şi mulţi adulţi au fost ucişi; au lăsat in urma lor orfani care învăţau să se descurce singuri de la vârste fragede, fiind nevoiţi să facă şi lucruri care ar fi grele şi pentru un adult. Cei mai mulţi copii orfani s-au ascuns in păduri, mulţi au fost ucişi de bombele aliate sau de soldaţii ruşi care dădeau de ei pe undeva.
Mii de copii au rămas orfani, au fost abandonaţi, violaţi sau răpiţi. Mulţi dintre lituanieni infiau unii copii (cei mai mulţi erau puşi la muncă in schimul adăpostului şi hranei), le schimbau numele german şi le cereau să îşi ascundă originea – ar fi avut de suferit şi unii şi alţii dacă ruşii ar fi ştiut.

Câteva sute de “copii ai lupului” au fost descoperiţi după separarea Lituaniei de Rusia; circa o sută mai locuiesc încă acolo dar de la începutul anilor 1990 mulţi dintre adulţii care au făcut parte din acest “grup” au luptat pentru obţinerea cetăţeniei germane – reprezentanţii ministerului de interne german susţin că cei care au părasit Königsberg (capitala “Prusiei de Est”, azi Kaliningrad, Rusia) au renunţat la cetăţenia germană. Din anul 2008, prin legea lituaniană, persoanele care au avut de suferit din cauza celui de-al doilea război mondial şi al ocupaţiei sovietice benficiază de unele compensaţii – inclusiv aceşti “copii ai lupului”. In Germania se pare că nu vor să ştie despre existenţa acestor copii dar primesc o mică bursă trimestrială obtinuţă pentru ei de Wolfgang Freiherr von Stetten. Mulţi dintre “copiii lupului” caută să afle despre soarta rudelor, să obţină cetăţenia germană, să se reunească şi cu restul familiei şi să rămână credincioşi culturii germane.

Rick Ostermann (debut regizoral in filmele de lung metraj) se concentrează in special pe copii, pe solidaritatea lor, pe pragmatismul lor. S-a inspirat şi din istoria proprie-i familii.
Copiii, maturizaţi fortat prea devreme, sunt nevinovaţi, ei ucid pentru a supravieţui şi nu au vreo ideologie. Pericolele sunt la tot pasul, soldaţii nu au chip iar populaţia ţării are un rol secundar in acest film. “Copiii lupului” poate fi văzut şi ca o dramă existenţială ce poate avea loc in orice moment, in orice loc.
Denumirea nu e întâmplătoare; copiii se luptă precum lupii pentru a nu muri de foame, mănâncă broaşte, insecte, păsări şi pui de animale mici. Mulţi dintre copiii germani din Prusia de Est şi-au pierdut familia şi au rămas fără adăpost, la mila naturii şi a forţelor de ocupaţie sovietice.

Filmul ilustrează un crâmpei din viaţa câtorva copii rămaşi orfani şi care erau nevoiţi să se descurce singuri pentru a supravieţui. Personajele centrale sunt doi fraţi: Hans şi Fritz. Mama lor zace, bolnavă, într-o clădire in ruină, pe un deal. Ei caută mâncare şi îi aduc şi ei. Femeia, cu ultimele forţe, încearcă să le transmită mândria de a fi germani, rugându-i să nu-şi uite numele, să nu uite cine sunt. Hans poartă la gât amuleta familiei. Ca frate mai mare, pare mai neajutorat când e vorba să facă ceea ce e necesar pentru supravieţuire şi acceptă ceea ce face fratele mai mic.

Hans şade in iarba înaltă; e murdar, flămând, nemişcat. Ochii goliţi de orice expresie rătăcesc dezorientaţi. La câţiva metri distanţă fratele său mai mic, Fritz, fură ouăle dintr-un cuib aflat la înălţime, într-un copac. Ouăle se sparg in buzunarul unde le pune şi amândoi copiii ling restul de gălbenuş şi caută un nou plan pentru a găsi ceva de mâncare. Tot ce găsesc împart şi cu mama lor…
In film: Hans, Karl, Louise, Christel
Într-o dimineaţă, Fritz, sec şi rece, îşi trezeşte fratele spunând: “Hans, trezeşte-te; mama a murit”... Cel mare plânge, cel mic adună lucrurile şi se pregăteşte de plecare. Cei doi copii încarcă trupul mamei într-o roabă improvizată şi îl lasă, acoperit  cu o pătura, la o margine de drum…
Pleacă spre Lituania, la un ţăran despre care mama le-a zis că va avea grijă de ei. Pe malul unui râu dau de o barcă găurită şi de o femeie moartă; doua puştoaice apar din pădure şi se iau la ceartă pentru resturile de barcă; sunt urmărite de doi soldaţi ruşi înarmaţi. Fritz (care nu ştia să înoate) şi fetiţa mai mică (Ruth) se agaţă de o scândură şi plutesc in derivă; Hans şi adolescenta (Christel) înoată in altă direcţie – puştoaica îi zice să nu se ducă după frate, cum voia, ci să înoate, să scape de ruşi. Ajungând la mal au mai dat de doi copilaşi: o fetiţă (Louise) şi un băieţel (Karl) care îşi căutau mătuşa; Christel le spune că pe mal nu erau decât soldaţi şi îi îndeamnă să meargă cu ei – cei mici îi urmează mecanic. In pădure, Christel le spune că mătuşa era pe mal, dar era moartă şi acum ea e mătuşa lor…

Copiii au mai multe aventuri triste… Ajung pe la diferite ferme – la unele sunt primiţi pe termen scurt (localnicii se tem de represaliile sovieticilor), de la unele sunt alungaţi cu câinii.

Nu va povestesc filmul… E dificil (pentru mine) să povestesc in aşa fel încât să se înţeleagă drama acestor copii şi fără a divulga anumite întâmplări. E un film dur. La un moment dat m-am gândit că s-ar putea ca aşa să arate iadul pe pământ. 

miercuri, 23 august 2017

Munţii sunt oasele pământului (John Ruskin). MFC.






Prin Munţii Rwenzori (aducător de ploaie), Munţii Lunii din Africa; lanţ muntos - mic dar spectaculos - la graniţa dintre Uganda şi Congo.
Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  Jocul pornit de Carmen şi continuat de Călin. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc.
Provocarea: munţi
HAPPY WW!

marți, 22 august 2017

Gunoiul cel de toate zilele

Pentru a “salva” planeta se recomandă reciclarea. De acord. Pentru a recicla mai uşor guvernele au impus, prin lege, “colectarea selectivă”: plastic la plastic, hârtie la hârtie, sticlă la sticlă, deşeuri menajere la deşeuri menajere etc.. Asta înseamnă cel puţin câte patru recipiente plasate in toate cartierele oraşelor dar şi la nivel de sate şi comune. In multe localităţi au fost deja plasate – firmele producătoare şi-au încasat sumele (contractele fiind încheiate cu statul, evident) şi şi-au văzut de cheltuirea profitului. Pentru cei care nu respectă dispoziţiile sunt prevăzute şi ceva amenzi. Doar că legea nu prea poate fi aplicată. De fapt, n-are sens să amendez cetăţenii pentru că nu aruncă selectiv deoarece muncitorii de la salubritate descarcă in aceeaşi maşina (care macină gunoi) toate containerele şi tomberoanele ce le ies in cale şi le deşartă la baza aceluiaşi munte de gunoi (deloc selecţionat). Pentru o colectare selectivă ar trebui cel puţin patru autospeciale de gunoi. Până azi nu am văzut patru maşini diferite, dar am auzit despre poliţai comunitari care au amendat pe unii dintre cei care adunau plastic din containere...

In unele cartiere, pe lângă blocuri, au apărut de câţiva ani niste “magazii” (încuiate – până cineva a început să spargă lacătele şi nu s-a mai cheltuit pentru altele – ar fi fost şi acestea sparte) pentru containerele de gunoi. Şi vedem acolo containere cu etichete: sticlă şi plastic, hârtie şi carton, deşeuri menajere… Pentru textile nu e vreunul special, dar am văzut containere unde pot fi lăsate hainele vechi, încălţămintea etc. pentru a fi preluate de vreo organizaţie non-profit care le împarte la cei care au nevoie (doar că intră acolo unii copii şi aruncă afară ce le trebuie – sau nu le trebuie – şi multe rămân împrăştiate pe trotuare).

Toate bune şi frumoase, doar că până vine maşina de gunoi să golească aceste containere apar “căutătorii prin gunoaie” şi lasă… jale in urma lor. Uneori gunoaiele se revarsă – şi deşeurile menajere se împut, parfumând aerul de-ţi mută nasul şi pătând asfaltul. Apar acolo şi câinii fără stăpân, şoriceii, gândacii şi – mai ales! – muştele. O plăcere! Vara, multe cartiere aproape că put, iar locatarii din apropiere nu au curaj să aerisească apartamentele.

Având in vedere cele de mai sus (şi altele, care nu-mi vin acum in minte) nu înţeleg de ce unii militează pentru desfiinţarea toboganelor care sunt prevăzute pentru gunoi in blocurile înalte şi foarte mari, cu sute de apartamente. Sunt unii care vor containere in cartier. Cică e mai igienic! Cică, unele tobogane sunt sparte, e jeg depus pe ele şi… Ei îşi imaginează că e mai igienic să aibă containere la câţiva metri de bloc – sub ferestrele unora, desigur. Cei de la etajele inferioare vor fi primii afectaţi de putoare, de gălăgia căutatorilor, de muşte ş.a.m.d. Aceşti oameni cu idei creţe consideră mai comod să arunce gunoiul la container, să care gunoiul după ei fie vară fie iarnă, fie că ploua, ninge sau e caniculă, călcând in zoaie…
Unii preferă aşa:
Cei care au containere lângă bloc îşi doresc să aibă tobogan pentru ghenă iar unii dintre cei care au acest tobogan vor să îl desfiinţeze… Nu-i pot înţelege pe aceştia din urmă. Ei îşi imaginează că vor fi containere îngropate – aşa cum sunt in câteva locuri din Cluj (poate şi prin alte părţi) – ar putea fi o soluţie, cu condiţia să fie şi spaţiu pentru ele şi gropile să nu fie săpate prea aproape de imobile (in prea multe zone sistematizarea nu permite amplasarea acestora şi nici nu se prea poate găsi un spaţiu care să nu fie la mare departare de unele imobile – minţile creţe au găsit, totuşi, o soluţie: spaţiile verzi!!). In aceste containere îngropate gunoiul ar urma să fie aruncat printr-o fantă, selectiv. Cică nu se va putea scotoci in ele – se lăuda primarul. Nici măcar mai ieftină n-ar fi soluţia, pentru că ar fi nevoie şi de mai multe containere, iar întreţinerea mecanismelor nu e gratis. Alţi bani, altă distracţie pentru cetăţeni – m-aş mira ca tariful pentru adunarea gunoiului să nu crească.
Iniţiatorii proiectului afirmă că aceste containere sunt prevăzute cu… “protecţie pentru copii” – or fi.
Pentru cine vrea o demonstraţie:
http://www.stiridecluj.ro/economic/pubele-subterane-inaugurate-pe-o-strada-din-zorilor-video

Este hilar că toate containerele sunt deşertate într-o unică maşină care le duce la acelaşi munte de gunoi… Dacă nu se ridică selectiv de ce le mai aruncăm selectiv? Cred că mulţi au pus carul înaintea boilor  – nu e ceva de mirare pe la noi.

luni, 21 august 2017

Democraţia şi liftul cu cartelă

Unii sunt cu democraţia-n gura şi la piaţă şi la wc-ul public dar când s-o pună in practică…
Democraţia prost înţeleasă poate duce la dezastru.

Pe scurt, democraţie înseamnă puterea poporului. Printre altele, in democraţie sunt respectate drepturile omului şi hotărârile importante se iau prin vot, majoritatea având, practic, câştig de cauză. Această majoritate care hotărăşte e, cumva, un minus al democraţiei pentru că mult nu înseamnă şi bun…

Asta, la nivel macro, să zic aşa. La nivel micro, in hotărârile care se iau in asociaţiile de proprietari, de exemplu, se merge tot pe ideea majorităţii. Majoritatea poate hotărî, dar nu cu încălcarea principiilor democratice, adică, cine nu votează cum vrea majoritatea nu poate fi sancţionat şi nu i se pot interzice drepturile doar pentru că face parte dintr-o minoritate. Şi iată că am ajuns la liftul cu cartelă…

O femeie, sosită intr-un imobil in urmă cu doi ani, prin căsătorie - locuieşte in apartamentul cumpărat de socri, pe acelaşi palier cu aceştia. La etajul cinci liftul ajunge când ajunge – sunt şapte etaje, 28 de apartamente, oamenii sunt activi in scara respectivă, şi ea se plânge că veşnic e liftul ocupat şi se mişcă prea lent pentru cât e ea de grăbită (deocamdată e in concediu pentru creşterea copilului şi iese la plimbare cu căruciorul de trei ori pe zi – şi nimeni nu s-a plâns cât de des e liftul ocupat de ea). De când a venit a început cu idei, ultima fiind reparaţia generală a liftului. Probabil că e necesară – dacă mă gândesc că blocul e vechi şi, probabil, liftul nu a avut parte de vreo reparaţie capitală (nu ştiu, nu locuiesc acolo, ştiu din povestite).

Femeia in cauză doreşte ca reparaţia liftului să fie achitată într-o singură tranşă, in avans, prin adunarea banilor de la oameni. Cei care şi-au exprimat până acum părerea sunt împotrivă, pentru că ori nu-şi pot permite să plătească dintr-o dată o sumă foarte mare (sumă care, in cazul unora, depăşeşte câştigul lunar) ori vor să se asigure că nu rămân şi fără toţi banii şi fără reparaţie.
Posesoarea ideilor creţe pretinde că se va supune la vot şi se va face cum hotărăşte majoritatea: liftul va fi cu cartelă şi cine nu plăteşte nu va avea dreptul să folosească liftul iar cui nu-i convine să-şi vândă proprietatea şi să cumpere una unde îşi permite să plătească - o dorinţă care nu-i va fi îndeplinită, desigur.

Ce nu ştia (nu vrea să ştie) femeia in cauză:
- astfel de plăţi nu se fac, in totalitate, in avans (ar fi absurd, pentru că nu există certitudinea că firma angajată va fi una de cuvânt);
- nu poate îngrădi dreptul unora la lift: unii dintre cei care pot plăti doar in rate (mici) sunt vârstnici şi locuiesc la etaj – nu doar că i-ar aduce in imposibilitatea de a-şi procura alimentele de bază dar le-ar pune viaţa in pericol dacă aceştia ar avea vreodata nevoie de ambulanţă (mulţi au avut nevoie, de câteva ori); nu poate obliga pe cei care plătesc să coboare de câte ori vor avea musafiri…
- nu ştie că cei care pot şi vor să plătească nu vor s-o facă in avans şi nu vor să le îngrădească altora dreptul de a folosi liftul – majoritatea pe care se bazează ar fi formată doar din familia ei.

Cei de la etajul unu, in ideea democraţiei aşa cum o înţelege femeia in cauză, au spus că ei vor să fie blocată uşa liftului la etajul lor pentru că oricum folosesc scările, in principal. Femeia nu a fost de acord pentru că in acest mod s-ar mări nu doar cota pe care trebuie să o plătească familia ei pentru reparaţie, ci şi cota lunară a cheltuielilor cu liftul.

M-am distrat şi m-am întristat când această femeie şi-a pledat cauza… I-am spus ce am avut de spus şi de atunci mă salută din vârful buzelor când ne vedem prin cartier.
Pe de altă parte, m-am bucurat să constat (din nou!) că mai există şi oameni cu creierul la ei… N-ar trebui să fie de mirare că mai există oameni care nu se gândesc numai la ei dar...

duminică, 20 august 2017

Primul western de Oscar – Cimarron

Cimarron (1931), in regia lui Wesley Ruggles, e primul western de Oscar. A primit trei premii Oscar: pentru cel mai bun scenariu adaptat, pentru cele mai bune decoruri, pentru cel mai bun film şi a fost nominalizat pentru alte câteva premii Oscar. Următorul western care a atins performanţa de Oscar pentru cel mai bun film a fost Dansând cu lupii (1990), in regia lui Kevin Costner (debut regizoral); tot el şi in rolul principal.

In rolurile principale din Cimarron sunt actori despre care abia cu această ocazie am aflat: Richard Dix, Irene Dunne, Estelle Taylor şi Roscoe Ates (poate că i-am mai văzut prin filme dar nu le-am ştiut numele – preocuparea de a şti numele actorilor din filmele pe care le văd prezintă interes pentru mine foarte rar). Mi se pare tare ciudată interpretarea actorilor! Obişnuită cu ceea ce văd in ultimii ani mi se par ciudaţi (prea teatrali) chiar şi actorii pe care i-am văzut in filme realizate in anii ‘970-‘980…

Filmul Cimarron este adaptarea romanului omonim scris de Edna Ferber şi publicat in anul 1929. Titlul, Cimarron, derivă din denumirea Teritoriul Cimarron, “Ţara Nimănui”, o zonă situata in Vest şi Vestul Mijlociu din Statele Unite ale Americii, unde îşi aveau teritoriile indigenii americani precum triburile Cherokee şi Sioux. Aceste teritorii au fost declarate libere la a fi ocupate şi a început “Goana după pământ” – a fost la propriu o goană, la început: doritorii se aliniau (călare, in căruţe, pe jos) şi se dădea startul; alergau toţi şi îşi ocupau o suprafaţă de teren pe care o marcau trăgând dâre in praf, sau in alte moduri, şi devenea a lor.
Filmul e puţin diferit de roman - din ceea ce am înţeles - inclusiv referitor la perioada istorică şi localizarea acţiunii.
Personajul central, Yancey Cravat, e inspirat de Temple Lea Houston (12.08.1860 – 15.08.1905), avocat şi politician care a fost membru in Senatul statului Texas între 1885 şi 1889.

Yancey Cravat: avocat, ziarist, predicator, pricepându-se aproape la orice, cu un spirit de aventură foarte dezvoltat, iubitor de libertate (şi-a numit primul născut Cimarron = Sălbăticia), căsătorit cu Sabra. Când guvernul permite colonizarea teritoriului statului Oklahoma de azi (22 aprilie 1889), Cravat e între primii care revendică o bucată de teren pentru familia lui şi se mută acolo din Wichita, unde locuia cu familia soţiei, neducând lipsă de ceva, dar alegând aventura – soţia îl urmează cu inima deschisă, fiind alături de el la bine şi la rău, iubindu-l, acceptându-i multe, înţelegându-i dorinţa de aventură (deşi refuză să îl mai urmeze după ce se stabilesc in orăşelul Osage şi pun bazele unui ziar local, devenind cetăţeni importanţi în zonă).

Yancey îl ştie şi pe Kid, un bandit căruia îi cere să nu intre să jefuiască in oraşul lui, Osage (dupa numele tribului care si-a avut teritoriul in zona) dacă vrea să trăiască. In şase luni de la înfiinţare orăşelul Osage avea zece mii de locuitori şi oamenii continuau să vină.

In 1893 statul cumpără teritorii Cherokee (cu 1,40 dolari / acru) şi îl oferă cetăţenilor care vor. Yancey Cravat pleacă singur – soţia şi copiii rămân in Osage, unde ziarul merge bine. Indienii au fugit din calea “feţelor palide”, a început războiul americano-spaniol… Cinci ani nu s-a mai ştiut nimic de Cravat - doar zvonuri: ba că a murit luptând împotriva spaniolilor, ba că e colo, ba că e dincolo. In 1889 apare, şi e întâmpinat ca un erou. Candidează pentru funcţia de guvernator, scrie un editorial despre cum guvernul vrea să fure, din nou, teritoriile indienilor şi e numit “editorialistul călăuzitor al naţiunii”. Pleacă din nou şi nimeni nu mai aude ceva despre el. Soţia conduce singură ziarul şi se descurcă foarte bine; ajunge congresman şi e foarte apreciată, dar chiar şi in anul 1929 mai speră să-şi revadă soţul… liberal şi libertin.

₪₪₪
O altă adaptare a romanului o face Arnold Schulman, in 1960. Filmul, in regia lui Anthony Mann, îi are in rolurile principale pe Glenn Ford şi Maria Schell.
*** 
Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Cimarron_(film_din_1931)

sâmbătă, 19 august 2017

Hatufim, un serial despre prizonieri de război

V-a plăcut serialul Homeland? Poate e cazul să vedeţi serialul care l-a inspirat: Hatufim (Prisoners of War: 2009-2012), producţie israeliană.

După ce am văzut trei seriale israliene: Kfulim - False Flag (Steag Fals*), Fauda (Haos, in arabă) şi Hatufim - Prisoners of War (Prizonieri de Război, regizat de Gideon Raff) mă declar fan al filmelor de gen produse de israelieni. Toate cele trei seriale amintite sunt genul “thriller, dramă”, şi fiecare se referă la lupta dintre israelieni şi arabi.

E drept, filmele americane sunt mai strălucitoare, mai spectaculoase dar şi mai… propagandistice in prea multe puncte. Homeland – un serial care mi-a plăcut foarte mult – e bun, dar “modelul” care l-a inspirat e şi mai bun – din punctul meu de vedere. Americanii au făcut un serial bun, dar nu au putut scăpa de obsesia lor cu “lupta împotriva terorismului” (spre sfârşit, parcă-parcă, au lăsat-o mai moale).

Hatufim e mai echilibrat in prezentarea "taberelor", mai sofisticat, mai profund. Este un film (şi) despre drama unor familii de soldaţi: trei soldaţi israelieni (Nimrode Klein, Uri Zach şi Amiel Ben Horin) au fost prizonieri timp de 17 ani şi au îndurat torturi fizice şi psihice greu de imaginat. In urma unor lungi negocieri soldaţii sunt eliberaţi – unii dintre cetăţenii israelieni vor considera că preţul plătit pentru eliberarea lor a fost prea mare… Acasă, însă, ajung numai Nimrode şi Uri, pe picioarele lor; trupul lui Amiel vine in sicriu şi sora lui îl vede mereu (halucinează) şi discută cu el şi nu crede că e mort deşi trupul a fost examinat pentru identificare şi ingropat. Cei doi supravieţuitori au nervii la pământ şi încearcă să facă faţă acestei întoarceri la viaţa pe care au părăsit-o forţat in urmă cu 17 ani. Cel mai bine – mai in siguranţă – se simt când sunt împreună, pentru că împreună au suferit, au plâns, au sperat ani la rând şi chiar şi aşa nici între ei nu pot discuta ororile pe care le-au îndurat.

Un psihiatru militar îi ia in primire pentru a-i interoga, să fie sigur că nu reprezintă un pericol pentru siguranţa statului, in sensul să nu fi fost îndoctrinaţi şi să fi trecut “de partea cealaltă”. El sesizează unele discrepanţe in declaraţiile celor doi, dar nu poate fi sigur dacă sunt minciuni sau tortura mentală şi fizică la care au fost supuşi e cauza pentru aceste discrepanţe şi incoerenţe in declaraţiile foştilor prizonieri.

Deşi nu sunt împuşcături şi urmăriri spectaculoase filmul e intens. E atât de bine realizat încât stai cu sufletul la gură să afli ce urmează in legatură cu soldaţii şi agenţiile serviciilor secrete, cu evoluţia vieţii amoroase a personajelor, cu reintegrarea prizonierilor de război in societate după o perioadă de captivitate de 17 ani.

Evenimentele se derulează lin, deşi scene din trecut se împletesc cu cele din prezent – pentru a explica, pe măsură ce se desfăşoară filmul – firul întămplărilor. Spectatorul poate deduce ceea ce nu se spune, poate deduce firul întâmplărilor următoare pentru că îi sunt date multe indicii, ceea ce rar (spre deloc) se întâmplă in acest gen de filme, accentul fiind pe acţiune.

Tema prizonierilor de război israelieni se poate spune că este una nu prea exploatată şi poate de aceea filmul este foarte interesant. Atunci când un soldat israelian este luat prizonier de vreo organizaţie teroristă cetăţenii pun presiune pe guvern să plătească răscumpărarea, oricât de mare ar fi aceasta, şi să-l aducă acasă. Unii ajung acasă, alţii nu; unii ajung mai devreme, alţii mai târziu iar după ce trece valul de bucurie al reîntâlnirii televiziunile şi ziarele nu mai scriu despre ei, drama familiilor in care revin aceşti soldaţi nu este pe larg cunoscută, dar când ceva se întâmplă unui soldat aproape toţi cetăţenii israelieni simt ca şi cum lor li s-a întâmplat ceva. Totuşi, oricât de bogată le-ar fi imaginaţia, oricât de empatici ar fi, cei care nu au trecut prin aşa ceva nu pot înţelege, nu-şi dau seama ce înseamnă…  In plus, după ce aceşti “dispăruţi in misiune” sunt aduşi acasă sunt repede uitaţi… Revenirea dintr-un prizonierat in care sunt torturaţi înseamnă abia primul pas pe calea grea ce va urma. (afirmaţiile, cu alte cuvinte, aparţin regizorului).

Mi-au plăcut mult şi Kfulim şi Fauda, dar Hatufim m-a impresionat mai mult decât primele două.
₪₪₪
* Steag fals = operaţiune sub acoperire conceputa pentru a induce în eroare publicul / adversarul, astfel încât operaţiunea pare ca şi cum ar fi efectuată de alte entităţi; operaţiunile de gen nu sunt limitate la operaţiuni de război şi contra-insurgenţă ci au fost (şi sunt) utilizate şi pe timp de pace.
Un exemplu de operaţiune “steag fals” e prezentată in filmul-satiră Wag the Dog (Înscenarea, 1997) 

vineri, 18 august 2017

Furăciosul funcţionar corupt

Se întreba cineva – cu voce tare – de ce continuă să fure un funcţionar care deja a reuşit să se îmbogăţească. Întrebarea m-a uimit, pentru că răspunsul e logic: dacă se opreşte din furat (a se înţelege trafic de influenţă, luare de mită etc.) nu va mai putea să-şi întreţină ceea ce a obţinut prin mijloace necinstite: vile, case de vacanţă, yahturi, abonamente pentru diverse, copiii la şcoli străine ş.a.m.d.. Pe scurt: nu-şi va putea menţine stilul de viaţă pentru că astfel de oameni nu sunt capabili să realizeze ceva prin muncă. Furăciosul se pricepe numai la a lua de-a gata, nu se pricepe să învârtă afaceri cinstite.

Când despre vreun politician (in special) sau despre vreun fost ofiţer de secu sau miliţie sau despre vreun şef de sindicat bogat se spune “om de afaceri” e doar pentru că are o societate comercială mai mult sau mai puţin prosperă dar se vorbeşte, de fapt, despre contracte cu statul – in cea mai mare parte – despre preluări de fabrici, imobile etc. pe care le vinde sau le închiriază, despre înţelegeri făcute in detrimentul oamenilor pe care îi reprezintă etc.. Cum să nu fie “buni afacerişti” când iau pe mai nimic şi vând pentru miliarde? Apoi, când vine vorba să-şi justifice averile – că-i trece vreunuia prin minte să adune cifrele şi-i dă cu rest – “afaceriştii” încep să declare că banii cei mulţi le-au fost donaţi de părinţi sau alte rude şi prieteni sau împrumutaţi de pe la persoane fizice. Curiosul căruia i-a dat cu rest socoteala merge pe fir şi află că părinţii respectivului au o pensie de mizerie şi n-au fost proprietari de terenuri sau clădiri in viaţa lor. Prietenii despre care zice el că i-au împrumutat banii ori se descoperă că nu ar fi avut posibilitatea altfel decât teoretic ori nu pot nici ei să justifice sumele mari pe care… le-au dat cu împrumut.

Nu e deloc greu de înţeles de ce anumite întreprinderi cu sediul in apartament de bloc şi cu doar unul - cel mult doi salariaţi - obţin contracte de milioane de euro de la stat… Fiecare îmbogăţit trebuie să aibă o firmă pentru că banii trebuie spălaţi undeva (justificaţi cumva).

E destul de uşor de dovedit (pentru profesionişti) că anumite persoane nu pot justifica sumele imense pe care le cheltuie; nu-şi pot justifica averile. De ce nu sunt “puricaţi”? Pentru că bicoz , cum ar zice romglezul: trafic de influenţă… eventuale ameninţări… ziceţi voi.

Încrengătura corupţiei e cumplită şi nu e uşor să găseşti firul de care să tragi pentru a descâlci ghemul spinos. Chiar dacă găseşte cineva acest fir are nevoie de spate lat, pentru că fără sprijin instituţional puternic sfârşeşte (in cel mai bun caz) prin a fi discreditat, marginalizat social.