vineri, 28 ianuarie 2022

Felicitare și mărțișor cu mărgele

Mai e un pic-pic și începe luna februarie. Cât un fulg de nea, atât mai este! A nins în ianuarie, și-a nins frumos, doar că n-am prea avut timp să mă bucur de zăpadă așa cum mi-aș fi dorit. Nici n-am fotografiat ninsoarea/zăpada și nu doar pentru că nu mi-ar fi reușit pozele, dar m-am gândit că iubind zăpada atât de mult să n-o topesc cu dragostea mea fierbinte! 

Un pic de zăpadă tot am adus aici, dar poza este preluată de la Brașov, orașul sufletului meu, un fotograf care arată orașul așa cum nu-l văd în fiecare zi, cum nu l-am cunoscut; într-un fel, orașul s-a transformat sub ochii mei – s-a schimbat în bine, în unele puncte, și în mai puțin bine în altele și foarte rău în ceea ce privește construirea de clădiri pe te miri unde, inclusiv pe dealuri, și tăierea exagerată a copacilor pentru a face loc... asfaltului.

Fotografia este din 21 sau 22 ianuarie.
Acum nu mai e așa de multă zăpad
ă și nici atât de pufoasă – joi a dat și soarele, și-a mai fleșcăit-o.

Pentru un oraș despre care „edilii” spun că îl vor verde se taie cam mulți copaci, se construiește pe cam prea multe dealuri. Oraș verde! Verde de ciudă că nu se mai văd munții din cauza construcțiilor! În fine, trec peste.

M-am luat cu zăpada și orașul și-am uitat de mărțișor și felicitare.

În săptămâna 24 – 30 ianuarie Calendarul ReCreativ este cu felicitări și mărțișoare din mărgele.

Acum... n-aș zice că ceea ce am făcut respectă perfect tema, dar și mărțișorul și felicitarea au mărgeluțe. Altfel nu m-am priceput (și nici nu mai am prea multe mărgeluțe „de nisip”).

Felicitarea e pe carton galben-pai – m-am inspirat după una veche (din colecție) și i-am lipit o margine aurie pe partea din „spate”, care e un pic mai lată decât fața.

Mărțișorul
l-am dorit „buchet de flori” dar a ieșit „ghiveci cu flori”.
Tema pentru săptămâna viitoare ar trebui s-o încep de azi, dar... e sfârșit de săptămân
ă, sistemul de operare (cred că el e cu pricina!) face figuri și mă mișc în blogosferă ca un cosmonaut în nava lui: leeeeentoooo. Sigur! Sistemul de operare și mărțișoarele n-au ni’c în comun, doar că am ceva „restanțe” în vizitele pe bloguri.

Și dacă ceva poate merge prost, de ce să nu meargă?! Mă lasă și mouse-ul: eu clic, el clic-clic! Și-nchid două pagini în loc de una, și alte bazaconii. Pe "șoricel", însă, l-am rezolvat rapid: am inversat funcțiile butoanelor.

joi, 27 ianuarie 2022

Denial. Negare. Film

Printr-un concurs de împrejurări am ajuns să văd, de curând, filmul Denial (2016), ecranizare a unui fapt real: procesul intentat de David Irving (autor britanic de scrieri istorice, mai ales despre al doilea război mondial, cu accent pe Hitler) și Dr. Deborah Lipstadt, profesor de istorie evreiască modernă și studiul Holocaustului, la o universitate din SUA.

Amintesc acest film pentru că este Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului. În 27 ianuarie 1945, trupele sovietice eliberau supraviețuitorii din lagărul nazist de la Auschwitz-Birkenau (pe actualul teritoriu al Poloniei).

Există oameni care neagă că genocidul împotriva evreilor ar fi avut loc. Indivizi precum David Irving vor să-l reabiliteze pe Hitler (între altele) și susțin că nu de la el a pornit ideea exterminării tuturor evreilor din Germania, și mai apoi din toate teritoriile cucerite. Faptul că cineva neagă ceva ține de dreptul la libera exprimare, dar în momentul în care unii oameni – mai ales cei recunoscuți cu autoritate în domeniu - interpretează deformat – cu intenție! - anumite documente istorice, nu mai e vorba despre libera exprimare, ci despre minciună: ei mint oamenii prin interpretările pe care le dau documentelor și faptelor pentru că vor să-și susțină o teorie, un punct de vedere etc..

În anul 1993, Deborah Lipstadt a publicat cartea Denying the Holocaust: The Growing Assault on Truth and Memory, carte în care, ocazional, critică unele dintre scrierile lui David Irving. În anul 1996, Irving o cheamă în judecată în Anglia (alături de editura care i-a publicat cartea), acuzând-o de calomnie. În sistemul juridic britanic, în cazul calomniei, apărarea trebuie să-și dovedească nevinovăția și nu reclamantul să dovedească că a fost calomniat. Irving susține că a fost numit „negaționist”, ceea ce a atras valuri de ură împotriva lui, afectându-i și cariera de autor (Irving, însă, începuse să nu mai fie credibil de pe la sfârșitul anilor 1980). Autoarea s-a referit la el ca la un revizionist care (între altele) neagă numărul victimelor evrei în timpul celui de-al doilea război mondial. Decizia în proces a fost dată în aprilie 2000.

Tribunalul britanic a constatat că Irving este un rasist, antisemit și negaționist activ al Holocaustului care pentru propriile sale motive ideologice a denaturat persistent și deliberat dovezile istorice. In lucrările lui, Irving a denaturat rolul îndeplinit de Adolf Hitler în realizarea Holocaustului pentru a-l descrie într-o lumină favorabilă. Apelul lui Irving a fost respins.

Povestea din film e concentrată asupra experienței personale a autoarei și în procesul ecranizat se pierd unele declarații ale istoricilor care au fost citați ca martori, dar ideea se înțelege. Avocații care au reprezentat-o pe Deborah Lipstadt (și editura Penguin Books) au reușit să demonstreze că David Irving interpretase eronat - cu intenție – unele documente pe care le-a cercetat deoarece voia neapărat să-și susțină punctul de vedere. Judecătorul a întrebat la un moment dat: Dacă Irving chiar crede ce spune? Asta nu e minciună. Dar Irving nu credea – dacă ar fi crezut n-ar fi interpretat/tradus în favoarea teoriei sale anumite documente din arhive. Studiind tot ce a scris și publicat Irving, cercetând discursurile pe care le-a ținut în public (și care au fost înregistrate), comparându-le cu documentele pe care Irving pretindea că le-a descoperit și studiat, experții martori pentru Deborah au ajuns la concluzia, imposibil de combătut, că Irving e rasist, e antisemit și alți anti, deformând – cu intenție - fapte și documente în interes personal, dar și în interesul grupărilor extremiste. Scopul lui esențial a fost „reabilitarea” lui Hitler, despre care a scris la un moment dat că acesta, de-ar fi știut, ar fi încercat să oprească planul „Soluția finală”.

Când a sosit la Londra pentru proces, Deborah era de părere că nu un tribunal e potrivit pentru a judeca un adevăr istoric... Tot ea insistă asupra dreptului oricui la libera exprimare. Libertatea cuvântului înseamnă să poți spune orice dorești, dar nu să minți și să nu te aștepți la a suporta consecințele. (...) Nu toate opiniile sunt la fel și unele lucruri se întâmplă cum spunem noi. Au apărut sclavia și moartea neagră. Pământul e rotund. Banchizele se topesc și Elvis a murit. (Deborah Lipstadt, la conferința de presă după câștigarea procesului).

**

De-a lungul timpului, David Irving a făcut turnee prin statele europene, în Statele Unite ale Americii, în Australia și Noua Zeelandă ținând discursuri în apărarea lui Hitler și a național-socialismului, dar în ultimii ani turneele lui au fost limitate pentru că, în timp, Germania, Austria, Australia, Noua Zeelandă i-au interzis intrarea. Austriecii l-au și condamnat la 3 ani de închisoare, pentru discursuri ținute în anul 1989, dar a făcut doar 13 luni de închisoare, undeva prin 2005-2006, apoi a fost deportat în Marea Britanie.

Cei care neagă Holocaustul își bazează afirmațiile pe următoarele, în principal:

1. Nu a existat nicio încercare sistematică (organizată) a naziștilor de a ucide toți evreii din Europa.
2. Numărul victimelor este exagerat – în opinia lor (bazată pe ce?! mă întreb) numărul celor uciși e mai mic de 5-6 milioane;
3. Auschwitz nu a fost construit special pentru exterminare; nu au existat camere de gazare sau spații speciale pentru exterminare – poate că ar trebui ca mai mulți oameni să viziteze acest lagăr-muzeu teribil, pe care Irving l-a numit „atracție turistică”! Chiar dacă acolo ar fi murit în chinuri "numai" o mie de oameni - zece oameni, un om! - cine e de bună credință nu poate face astfel de afirmații. Josef Mengele a lucrat acolo, și a făcut experimente inumane pe cel puțin 7000 de deținuți (majoritatea dintre aceștia au murit în timpul acestora sau imediat după).
4. Holocaustul este un mit inventat de evrei pentru a primi compensații financiare și pentru a crește bogățiile statului Israel.

Faptul în sine, că cineva neagă ceva, poate părea neimportant, dar dacă se insistă pe astfel de negări ale unor adevăruri istorice există un pericol real ca respectivele fapte să se repete deoarece „nu vedem semnele” că ceva e pe cale să se repete. Pentru a împiedica negarea Holocaustului în public, unele state au adoptat legi prin care incriminează explicit sau implicit negarea Holocaustului: Austria, Belgia, Canada, Republica Cehă, Elveția, Franța, Germania, Israel, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Olanda, Polonia, Portugalia, România și Slovacia.

Organizațiile care reprezintă grupurile victimelor din timpul Holocaustului au avut, în general, păreri împărțite cu privire la propunerea pentru astfel de legi. Există o mulțime de critici cu privire la acestea, mai ales cu referire la libertatea de exprimare. Discursurile de sorginte comunistă erau interzise în anii 1940, și comuniștii erau vânați. La ce-a folosit românilor, de exemplu, această interdicție? Consider că educația este o metodă cu rezultate mai bune pe termen lung, decât legile de combatere a negării Holocaustului. Li se dă apă la moară extremiștilor... Aplicarea unor astfel de legi ar putea face martiri din cei închiși pentru încălcarea lor.

În ianuarie 2019, într-un interviu pentru The New Yorker, cu ocazia publicării cărții sale Antisemitism: Here and Now, istoricul Holocaustului, Deborah Esther Lipstadt și-a exprimat (din nou) opoziția față de legile împotriva exprimării negării Holocaustului:

Mă opun ferm legilor împotriva negării Holocaustului. În primul rând pentru că sunt un susținător destul de feroce al Primului Amendament. De când am fost dată în judecată pentru calomnie sunt și mai mult. Nu cred că aceste legi sunt eficiente. Cred că transformă tot ce nu e permis în fructe interzise. (...) Al treilea motiv pentru care sunt împotriva lor este că nu vreau ca politicienii să decidă cu privire la ceea ce poate și nu poate fi spus. Asta mă sperie enorm.
Noam Chomsky este de părere, între altele, că astfel de legi aduc deservicii memoriei victimelor Holocaustului.
Alături de negarea genocidului, încercările de a justifica genocidul sunt pedepsite în mai multe țări. Oare, ce fel de oameni sunt aceia care vor să... justifice genocidul? sau rasismul sau orice fel de discriminare?
Holocaustul a existat – inclusiv cel din România. Dacă în România ar fi fost „lapte și miere” pentru evrei atunci de ce unii români au ascuns în pivnițe, poduri și pe te miri unde, evrei? De ce multe altele, de fapt?!

Sursa foto: https://en.wikipedia.org/wiki/File:Denial_(2016_film).jpg

miercuri, 26 ianuarie 2022

Legile de la Nürnberg și nu numai

Germania n-a ajuns o dictatură nazistă peste noapte; totul s-a întâmplat cu pași mici, pe fondul crizei economice (și nu numai) care a urmat primului război mondial (1914-1918). Mare criză economică mondială (Marea Depresiune, 1929-1933) i-a fost foarte utilă unuia ca Hitler. Crizele social-economice sunt favorabile ascensiunii tiranilor și instaurării dictaturilor.

În general, o criză serioasă începe cu o criză a prețurilor, apoi e ca într-un joc cu piese de domino: criza prețurilor atrage criza veniturilor urmată de criza consumului; criza producției atrage criza locurilor de muncă și șomajul și se ajunge la criza finanțelor statului și, inevitabil, se ajunge la neîncrederea în cei care administrează statul. Inflația și șomajul ating cote greu suportabile, pe scurt. O astfel de situație duce la o criză de alterare a stării de spirit a unei populații sărăcite și criza morală este doar la un pas. Azi, unei părți a populației i se interzice ceva; mâine, o parte a populației este obligată la ceva și tot așa, câte un pic, să nu bată la ochi.

Istoricii sunt de părere că Marea Depresiune a avut un rol important în declanșarea celui de-al doilea război mondial.

Conjunctura social-politică în Germania

În toamna anului 1918 împăratul Wilhelm al II-lea a demisionat, determinat de înfrângerea din primul război și mișcările revoluționare interne – a plecat în exil, în Olanda. Socialiștii au preluat puterea și au proclamat republica. Pentru a împiedica invadarea țării au semnat armistițiul impus de cei care au câștigat războiul, ceea ce le-a atras ostilitatea naționaliștilor care refuzau să recunoască această înfrângere. Tratatul de la Versailles stipula că Germania urma să renunțe la mai multe dintre teritoriile sale, să demilitarizeze Renania, să plătească reparațiile de război și să suporte unele sancțiuni economice. Mulți germani au perceput tratatul ca o umilire, mai ales articolul în care Germania era declarată responsabilă pentru război. Condițiile sociale, politice, economice de după război au fost exploatate de Hitler în scop politic.

Între 1924-1925 țara își mai revenise după recesiunea cauzată de pierderea primului război mondial. În 1925, Mareșalul Paul von Hindenburg, candidatul dreptei, a câștigat alegerile prezidențiale și regimul (democratic) s-a consolidat. Germania devenise republică prin Constituția din 1919; era republică federală, cu landuri care aveau fiecare Adunare constituantă proprie aleasă, aveau un guvern de land. Landurile aveau unele prerogative în domeniul poliției, al cultelor, al culturii și educației, dar adevărata putere era statul federal, puterea fiind împărțită între Parlament și președintele Republicii. Era un stat descentralizat.

În 1929 a început „marea depresiune”. Șomajul a crescut enorm – în 1932 ar fi fost afectați de șomaj circa 6 milioane de germani.

Între 1929-1933 a crescut influența național-socialiștilor. Societatea oscila între comuniști și naziști (Partidul Muncitoresc German Național-Socialist – NSDAP, condus de Hitler din 1921). Comuniștii nu colaborau cu socialiștii (moderați) aflați la putere pentru că în 1919 aceștia au înăbușit insurecția spartakistă (a comuniștilor). Sponsorizat de unii mari industriași germani, profitând de dezbinarea stângii politice, partidul lui Hitler a câștigat alegerile parlamentare din 1932 – o majoritate relativă, dar care i-a permis intrarea în Parlament. Hitler a emis pretenții la funcția de prim-ministru și, în ianuarie 1933, președintele von Hindenburg l-a numit cancelar (Kanzler = prim-ministru). Hitler a ajuns la putere legal, câștigând alegerile la urne. Cetățenia germană a obținut-o în 1932 (el fiind austriac prin naștere).

Niciun dictator nu poate conduce singur. Puterea politică e mai ușor de câștigat decât de păstrat, așa că Hitler s-a înconjurat de oameni loiali și fanatici, pe care îi răsplătea pentru serviciile aduse. Pe lângă asta, s-a dat ca fiind „om din popor” – la vremea aceea, susțin unii istorici, muncitorii aveau mustață ca a lui Hitler. Fiind „om din popor”, care a și fost închis pentru convingerile sale ideologice (la închisoare a scris „Mein Kampf”), înțelegea foarte bine nevoile cetățenilor.

Hitler a înțeles imediat capacitatea de influență a propagandei și, încă din 1930, l-a desemnat pe Joseph Gobbels ca șef al aparatului de propagandă. Noile tehnici de îndoctrinare și propagandă (radioul, afișele electorale) au fost folosite cu succes de naziști și deplasându-se cu automobile de lux și avioane închiriate de deplasau rapid în foarte multe locuri în cadrul campaniilor electorale.

În februarie 1933 Hermann Göring înscenează incendiera Reichstagului și curând după aceea Hitler emite un decret prin care abrogă dreptul „habeas corpus” – un recurs în drept prin care o persoană poate raporta o arestare sau o detenție ilegale și poate cere unei instanțe să constate dacă arestarea/detenția sunt legale – dar și alte legi și drepturi cetățenești.

Prin Legea pentru Reconstruirea Reichului (30 ianuarie 1934), dintr-un stat federal descentralizat, Germania devine un stat centralizat: sunt desființate parlamentele statelor federației – drepturile suverane ale poporului sunt transferate guvernului central; administrațiile statelor federale au fost puse sub controlul administrației centrale.

Legea a fost adoptată sub presiunea mulțimii adunate în stradă și a terorii instaurate de „Batalioanele de Asalt” (SA) și a celeilalte organizații paramilitare, SS ("Eșalonul de protecție”).

În martie 1934, un act administrativ transformă Germania, peste noapte, în dictatură: Legea împuternicirii, prin care cancelarul avea aceleași puteri legislative ca și cele al Reichstagului, șeful guvernului putea aproba amendamente la constituție în mod arbitrar și avea puteri speciale în caz de urgență (un fel de "ordonanțe de urgență). Legea suspendă, practic, toate libertățile civile și transformă Germania într-o țară cu un singur partid politic.

În august 1934 președintele von Hindenburg moare, iar parlamentul dominat de naziști unește funcțiile oficiale ale președintelui Reichului cu cele ale prim-ministrului în una singură și Hitler e investit cu noul titlul de Führer (conducător și cancelar al Reichului).

Germania sub conducerea nazistă

stea galbena in sase colturi, semn inventat de nazisti pentru evrei
Statul german, în perioada anilor 1933 – 1945, a fost sub controlul ferm al partidului nazist (NSDAP), sub regimul dictatorial al liderului nazist Adolf Hitler. Țara era numită Germania Nazistă, Germania național-socialistă, Germania hitleristă sau Al Treilea Reich (Al Treilea Imperiu, Imperiul German 1933-1945).

Planul lui Hitler începuse cu mulți ani în urmă, iar el a avut răbdare, urcând cu pași mărunți treptele spre puterea absolută. Populația pe care voia să o supună trebuia mai întâi manipulată, să creadă că totul era spre bunăstarea ei, și abia apoi putea interveni când și cum voia, după ce-i subjuga pe oameni fermecându-i (spunându-le ce voiau să audă) și apoi terorizându-i. Totalitarism fără teroare nu există... Și a fost înființată poliția secretă de stat (Gestapo) – forța polițienească ce acționa în afara autorității civile - ai cărei membri controlau direct societatea civilă. Au fost „descoperiți” mii de „spioni” și „trădători” (critici ai regimului și disidenți). Dată fiind creșterea economică – prin „inginerii financiare”, desființarea sindicatelor și controlul salariilor (control excesiv în general) – și standardul de viață îmbunătățit, cetățenii germani erau mulțumiți, așa că au rămas tăcuți și supuși, ba chiar – unii – s-au alăturat „linșajului colectiv” din noaptea de 9 noiembrie 1938 („noaptea de cristal” – noaptea pogromului), acțiune organizată la nivelul Germaniei și Austriei (care fusese anexată) când mii de evrei au fost scoși din case, bătuți, uciși, magazinele lor au fost distruse. Pogromul a avut ca pretext asasinarea secretarului de legație al reprezentanței diplomatice germane de la Paris de un tânăr evreu polonez care a vrut să răzbune suferințele și umilințele la care au fost supuși părinții săi în urma politicilor naziste.

Marea majoritate a cetățenilor germani nu au participat la violențe și jafuri – au fost martori tăcuți ai pogromului; oricum n-ar fi putut face nimic. Violențele au durat 24 de ore.

Hitler a știut să manipuleze mulțimea furioasă pe fondul neputinței politice a celor aflați la putere (până la el), foametei și lipsei locurilor de muncă, nemulțumirii că erau considerați vinovați pentru război și altele, inclusiv apelând la mândria poporului german și susținând că învingerea în război a fost din cauză că au fost trădați.

Evreilor li s-a interzis să profeseze ca medici, avocați, profesori și au fost obligați să își înregistreze proprietățile, care ulterior au fost confiscate. Afacerile evreilor au fost „vândute” forțat către non-evrei. Foarte mulți evrei au părăsit Germania până în septembrie 1939 și dintre cei rămași mai mult de jumătate își pierduseră proprietățile.

Legile de la Nürnberg (Legile rasiale de la Nürnberg)

Ideologia nazistă (socialismului național) considera că puritatea etnică și rasială a poporului german e o realitate fundamentală și, în baza acestei ideologii pseudoștiințifice, naziștii și-au fundamentat programul de persecuție și exterminare sistematică a celor pe care-i considerau „nedemni de a trăi”: evreii, țiganii, oamenii de culoare, Martorii lui Iehova, socialiști, comuniștii, cei cu handicap mintal, fizic sau afecțiuni genetice, infractorii de drept comun, prostituatele și alte persoane considerate de ei a fi „asociale”.

În iulie 1933 a fost adoptată Legea pentru Prevenirea Apariției Copiilor cu Boli Ereditare (legea sterilizării – un fel de eugenie asupra societății) – medicii erau cei care depuneau cererile în cazurile când considerau necesar și o instanță hotăra dacă da sau ba. Naziștii nu au fost primii și nici ultimii care au avut astfel de idei și practici.

Naziștii au avut și un program (Aktion T4) de eutanasiere (prin „decretul de eutanasiere” semnat de Hitler în 1939). Din toamna anului 1939 până în august 1941, mii de bolnavi mintal au fost exterminați în cele șase stabilimente de eutanasie din Germania, unde oamenii erau trimiși după un examen sumar.

Încă de când a scris „Mein Kampf” („Lupta mea”, carte publicată prima dată în iulie 1925), Hitler împărțea oamenii în „rasă superioară” și „rasă inferioară” (în baza teoriei lui Darwin în „oameni” și „maimuțe”) și îi considera pe evrei vinovați (între altele) de primul război (aceștia erau vinovați și pentru al doilea – a scris-o în testamentul său politic înainte de a se sinucide).

Etapele abrutizării nu au așteptat războiul – cum ar putea crede unii – și nici măcar ajungerea naziștilor la putere pentru că din anii imediat publicării „manifestului”, trupele SA (cămășile brune) defilau pe străzi scandând „Moarte evreilor”! Și cântând „Când sângele evreiesc țâșnește sub cuțitul meu”.

Legile de la Nürnberg sunt numite două (trei) legi adoptate în Germania nazistă în septembrie 1935 (cu ocazia celui de-al șaptelea congres al partidului): Legea pentru protecția sângelui german și a onoarei germane și Legea cetățeniei Reichului. (a treia: Legea stindardului Reichului).

Primele două legi, în special, au afectat viața cotidiană a tuturor evreilor din Germania în toate aspectele sale și au determinat un nou val de interdicții spontane privind participarea evreilor la viața socială. Între altele, au fost obligați să poarte un semn distinctiv: steaua in șase colțuri, și înainte de a fi transportați în lagăre de muncă și exterminare au fost închiși în ghetouri – pe motiv de „sănătate socială” (în anul 2020, un fost primar din România dorea ștampilarea anumitor oameni, iar autoritățile române centrale au ordonat sechestrarea - pe motiv de "sănătate publică" – cetățenilor români (?!) care intrau în România).

Istoricul Hans Mommsen, pentru a descrie modul în care mediul de afaceri, organizațiile profesionale și chiar administrațiile localităților au depășit directivele regimului nazist în ceea ce privește excluderea evreilor din societatea germană, a folosit sintagma radicalizare cumulativă: o urcare, total improvizată la fiecare pas, de la o treaptă la alta (...) Doar ordinele vagi și perspectiva distorsionată a fanatismului ideologic au permis un program, apoi o realitate concretă care și-a desfășurat o dinamică proprie.

Legile de la Nürnberg au fost aplicate – mai mult sau mai puțin – în toate teritoriile ocupate de naziști, nu doar în Germania.

Legea pentru protecția sângelui german și a onoarei germane a interzis căsătoria dintre evrei și non-evrei de origine germană, a incriminat relațiile sociale dintre aceștia și a interzis evreilor să angajeze ca servitoare femei cu vârsta sub 45 de ani.

Legea cetățeniei Reichului a fost menită pentru a defini cui se aplică prima lege. Astfel, numai cei cu „sânge german sau înrudit” puteau fi cetățeni ai Germaniei – evreii au fost definiți ca rasă, li s-a retras cetățenia germană și au fost reduși la statutul de „supuși ai statului” (la începutul lunii ianuarie a.c., președintele Franței a declarat într-un interviu: O persoană iresponsabilă nu mai este un cetățeanse referea la unii anume, dar „iresponsabil” are un sens mult mai larg; chiar de n-ar avea, tot greșit ar fi). Orice persoană care avea trei sau mai mulți strămoși de origine evreiască era definită ca evreu, inclusiv cei convertiți la creștinism și copii și nepoții convertiților – împărțirea a fost lărgită pe mai multe grade, în funcție de numărul de strămoși evrei și alte câteva criterii.

Cetățenii au fost încurajați să raporteze poliției orice suspiciune cu privire la „crima” relațiilor interrasiale și nu numai; statul avea nevoie ca populația să fie „ochii și urechile” lui în mai multe chestiuni. Informatorii aveau motivații diferite: convingerile politice, prejudecăți, dorința de a rezolva unele neînțelegeri, răzbunare, dorința patriotică de a fi „bun cetățean”. Oamenii, mai ales evreii, erau îngroziți. Nu trimiteau scrisori, nu mai conversau la telefon, nu mai discutau cu nimeni pe stradă de teamă că oricine ar putea fi informator.

În timpul celui de-al doilea război mondial multe state aliate sau dependente de Germania au adoptat propriile versiuni ale acestor legi. Până în anul 1941, Bulgaria, Croația, Franța (Vichy), Italia, România, Slovacia, Ungaria au promulgat legislație antievreiască.

Aceste legi s-au aplicat mai apoi și altor categorii sociale: gitani, homosexuali, oameni cu dizabilități etc.

Sterilizarea forțată în lume

Nu e ca și cum în mileniul trei ar fi altfel, dar termenii sunt mai pretențioși: bază de date ADN - pentru cercetări în vederea eradicării anumitor boli genetice (și nu numai), inginerie genetică, analize medicale genetice ș.a.m.d. Și se discută despre transumanism.

Din 1948 în 1996, în Japonia s-a aplicat o lege „eugenică”, fiind sterilizate persoanele care aveau dizabilități mintale și/sau intelectuale. În Suedia, o lege asemănătoare a existat între 1905-1975, iar între 1972-2013, sterilizarea era o condiție pentru intervenția chirurgicală de schimbare de sex. În S.U.A., prima încercare de a impune o lege privind sterilizarea forțată a fost în 1849; în 1907, statul Indiana a fost primul care a adoptat o lege de gen privind pe cei cu handicap mintal. În 1936, propaganda nazistă și-a susținut „cauza” amintind S.U.A. ca aliat în „mișcarea eugenică”. În administrația Nixon, anii 1970, a fost majorată finanțarea pentru sterilizare – voluntară – a celor cu venituri mici; ulterior s-a dovedit că medicii nu s-au prea deranjat să informeze pacienții că-i sterilizează. Sterilizate fără consimțământ au fost și foarte multe femei nativ-americane. În California, cică, s-ar fi dovedit că în 2010 se mai practica sterilizarea forțată, în închisori. 

Mă opresc aici cu exemplele, dar mai sunt destule.

Nu înțeleg ce se întâmplă cu lumea! Ce-au făcut naziștii este rău! Dar ce fac cei de azi cum este? Faptul că sunt condiții „igienice” și intervențiile se numesc altfel schimbă răul în bine? E bine ca politicienii să hotărască cine are dreptul să devină părinte și cine nu; cine merge la școală și cine nu, ca exemple?! 

joi, 20 ianuarie 2022

Configurare blogroll-listă bloguri

Nu dau lecții de configurare! Ooooh, nu! Solicit ajutor. Mulțumesc.

In blogroll (lista de bloguri) - partea stângă a blogului - am adunat de-a lungul timpului adresele blogurilor care mi-au plăcut în mod deosebit. Unele îmi plac și acum, deși nu s-a mai publicat ceva de mai mulți ani – poate că acei autori au alte bloguri acum, și n-am habar. Nici nu contează. Poate că unii au renunțat, pur și simplu sau – partea cea mai tristă – poate că nu mai are cine să publice pe blogurile lor. Toate acest bloguri le vreau în listă, dar sunt câteva pe care aș vrea să le șterg și... e imposibil.

Modificările făcute pe platforma Blogger probabil că au omis „actualizarea” listelor vechi de bloguri și nu pot adăuga adresa unui blog și nu pot șterge adresa unui blog care nu mai există, de exemplu, sau a unuia pe care nu-l mai vreau.

Pentru a adăuga bloguri noi am ales o nouă listă de bloguri (un „obiect gadget” nou). Mă gândesc că va trebui să mut manual toate adresele din vechea listă în cea nouă și apoi să elimin – cu adrese cu tot – lista veche... Pfuuu! Aș prefera să existe o cale mai ușoară.

O întrebare pentru cine știe – și vrea să-mi răspundă: pot șterge, într-un fel, acele bloguri din listă?! Poate că e posibil și nu-mi dau seama cum... Urmez „indicațiile”, șterg adresa blogului respectiv, salvez, dar când trebuie să mai salvez și ștergerea... nu se mai activează opțiunea – și blogul e tot acolo!

Completare după publicare

Am făcut câteva fotografii ecranului („salvare ecran” nu știu cum se face pe acest aparat).

Accesez „Tablou de bord”, apoi „Aspect”, apoi gadgetul „lista de bloguri” (unde apăs „Editați”). Se deschide o fereastră:
Caut blogul în lista care se derulează, clic pe iconul „coș de gunoi” – blogul nu mai este. Derulez la final, unde apare: „Anulează” și „Salvați” – apăs "salvați" și fereastra se închide, 
dar apare următoarea:
În cazul acesteia nu mai este activată nici opțiunea „Salvați” nici alta, și pot „scăpa” de fereastră apăsând tasta „Esc”. Și n-am făcut nimic, pentru că blogul este tot acolo.

marți, 18 ianuarie 2022

Mărțișor și felicitare cusute

Pentru a treia săptămân
ă, în Calendarul ReCreativ tema este „mărțișoare și felicitări cusute, croșetate, tricotate”.

De croșetat nu poate fi vorba! Nu știu să fac nici „șnur” cu croșeta. De tricotat, am mai tricotat: fulare, pleduri, veste, folosind ace groase, să meargă repede, și lucrând un model unic: unul pe față, unul pe dos. Nici ochiuri pe andrea nu știu să pun, dar am învățat cum să închei. Altfel spus: să tricotez mărțișoare cu andrele de 10 ar fi prea de tot! Am ales cusutul! Și alegerea mi-a retrezit „coșmarul” din școala generală, de la orele de „lucru manual”. Detestam cu pasiune să cos pe etamină cruciulițe și liniuțe sau să cos goblen! Oricât m-am străduit reușeam ceva de zicea profa că am cusut cu ochii închiși! De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere! De ce-mi cerea profa aceea?! Salvarea neuronului meu a venit în anul (nu mai știu în ce clasă eram) când ni s-a dat de ales: cusut pe etamină și altele sau croitorie. Datorită mașinii de cusut am terminat anii de gimnaziu cu neuronul întreg! Plus că profa începuse să-mi îndrăgească pasiunea pentru croitorie și mi-a zis că pot veni la atelier de câte ori vreau să cos ceva. Mama avea mașina de cusut, dar mergeam des la atelier, unde profesoara își petrecea unele „ferestre” din orar să-mi arate una-alta.

Mărțișorul pentru Calendarul ReCreativ din prezent e o inimă cusută (cu ață roșie!) pe o țesătură ușor plasticată; inelul pentru șnur este prins între rotundul cusut și un altul, menit să ascundă dosul operei de artă. 

Am pus și un pic de lipici cu sclipici, să arate mai festiv.
Felicitarea
! B
eznă totală de idei. Și atunci, neuronul meu credincios m-a trimis mai mult înapoi în timp, în „școala primară” unde, la orele de lucru manual, aveam cartoane desenate și perforate, și puteam coase fel de fel – se găseau în comerț, și erau în cutie nu doar cartoane, ci și ață colorată. Acum îmi amintesc că tot pe vremea aceea erau și niște „truse” numite „să țesem frumos” – erau fâșii de hârtie (cam cum sunt fâșiile pentru quilling) și „urzeala” tot din hârtie. Ceva mai târziu am învățat să țesem la gherghef.

Și asta am făcut: am perforat un carton.

Am desenat trei flori, am perforat contururile și am... cusut! Aproape că-mi place mai mult cum arată pe dos!
Cu 
șnur e felicitare potrivită în luna martie;
fără 
șnur e felicitare potrivită în mai multe ocazii.
Cartonul cusut l-am lipit pe un altul, albastru, pentru că mi-am dorit „contrast”, dar nu m-am gândit că pe cartonul albastru nu se poate scrie cu orice, dacă nu vreau să chinui ochii celor care ar primi o astfel de felicitare.
 

sâmbătă, 15 ianuarie 2022

Discursul lui V (for Vendetta)

V for Vendetta
este un film din 2006, bazat pe o serie de cărți de benzi desenate realizate în anii 1980 de Alan Moore și David Lloyd. Acțiunea este plasată în viitor (undeva în jurul anului 2015), într-o societate distopică, în Londra dintr-o Mare Britanie totalitară.
Un politician ambițios și foarte religios s-a gândit să preia puterea politică. A reușit să-i supună pe cetățeni cu un virus eliberat în trei puncte distincte, virus care a ucis zeci de mii de oameni. Apoi, după ce a fost ales – miracol! - s-a descoperit remediul, iar el și mai mulți acoliți au devenit obscen de bogați. Anii au trecut. Teama pe care o sădise în mintea oamenilor avea acum rădăcini adânci. Cine îndrăznea să miște-n front ajungea repede „la anchetă”, apoi era încarcerat sau executat. Alții – homosexuali, lesbiene, imigranți, cei de altă religie etc. - dispăreau fără urmă. Muzica, obiectele de artă ("decadentă") și o mulțime de cărți erau interzise (cine era descoperit că deține un exemplar din Coran, de exemplu, era executat fără măcar un simulacru de proces), telefoanele erau ascultate s.a.m.d.. Stingerea se dădea la ora 23 și cine era prins afară după acea oră „merita” tot ceea ce-i făceau „Trădătorii” – golani colaboratori ai Poliției Secrete.

V, care umblă îmbrăcat în negru, cu pelerină, pălărie și o mască „Guy Fawkes” e dedicat eliberării concetățenilor de cei care i-au supus prin teroare. Vrea să le reamintească noaptea de 5 noiembrie 1605, când Guy Fawkes a vrut să arunce în aer Parlamentul. V este un personaj complex: intelectual, tandru, puternic, strălucitor, dar și singuratic, violent, răzbunător – condus de o vendetă personală.

La un moment dat pătrunde în sediul televiziunii naționale și accesează canalul de urgență, adresându-se telespectatorilor:

Ca mulți dintre voi, apreciez confortul rutinei zilnice, siguranța lucrurilor familiare, liniștea repetiției. Îmi plac ca oricui altcuiva. Dar, în spiritul comemorării evenimentelor importante din trecut, asociate de obicei cu moartea cuiva sau cu finalul unei lupte oribile (...) m-am gândit să marcăm acest 5 noiembrie, o zi care nu mai e rememorată, din păcate, făcându-ne timp pentru o discuție. Sunt oameni care nu vor să vorbim, desigur. Chiar acum se dau ordine prin telefon și oameni înarmați vin încoace. De ce? Pentru că, deși bastonul poate fi folosit în locul conversației, cuvintele rămân mai puternice. Cuvintele oferă mijloacele spre sens și, pentru cei care le ascultă, enunțarea adevărului. Adevărul e că în țara asta se întâmplă ceva teribil de în neregulă, nu? Cruzime și nedreptate, intoleranță și oprimare. Și acolo unde înainte aveați libertatea de-a obiecta, de a spune ce credeți, acum sunt cenzori și sisteme de supraveghere, care vă includ în conformitate și vă supun. Cum s-a ajuns aici? Cine e de vină? Unii sunt mai responsabili decât alții și vor fi trași la răspundere, dar adevărul e că, dacă îi căutați pe vinovați, trebuie să vă priviți în oglindă. Știu de ce ați tăcut... Știu că vă temeți. Cine nu s-ar teme? Război, teroare, boli. Multe probleme v-au corupt rațiunea și v-au răpit bunul simț. Teama v-a învins și, speriați, ați apelat la înaltul cancelar, Adam Sutler. El v-a promis ordine, pace. A cerut ca în schimb să vă supuneți în tăcere. Aseară, am vrut să pun capăt acestei tăceri. Am distrus Old Bailey pentru a aminti acestei țări ce uitase. Acum peste 400 de ani, un mare cetățean a dorit ca 5 noiembrie să ne rămână veșnic în memorie. Spera să amintească lumii că dreptatea, justiția și libertatea nu sunt doar cuvinte, ci perspective. Dacă n-ați văzut nimic, dacă crimele acestui guvern vă sunt necunoscute, vă sugerez să lăsați ca 5 noiembrie să treacă neobservat. Dar dacă vedeți ce văd și eu, dacă simțiți ce simt și eu, dacă vreți ce vreau și eu, stați alături de mine, peste exact un an, la porțile Parlamentului. Împreună, le vom oferi un 5 noiembrie ce nu va fi uitat niciodată.

V își încheie transmisia și reușește să scape, dar toate canalele de știri vorbesc despre „mesaje ale urii” și despre faptul că „teroristul” care a folosit arme împotriva civililor neînarmați (erau înarmați și nu erau civili) a fost ucis. Populația n-a crezut că V a fost ucis.

₪ ₪ ₪
Postare pentru Citate favorite, joc găzduit de Suzana.

Imagine de OpenClipart-Vectors de la Pixabay

miercuri, 12 ianuarie 2022

Mărțișor și felicitare quilling

Au zilele o viteză de zbor mai ceva ca șoimii călători! N-am clipit de zece ori și-i deja a doua săptămână din 2022. Până azi a fost vreme ca de primăvară, dar fără ploaie și fără soare prea mult. Azi a pișcat gerul un pic, dar zăpada... mai încălău. Nu mă plâng, doar constat.

În această săptămână (10 – 16 ianuarie) tema pentru Calendarul ReCreativ este „mărțișoare și felicitări în tehnica quilling”.

Pentru că tot e vraiște în jurul meu mi-am zis să profit de ocazie și să lucrez în tehnica quilling. Ce sofisticat mi se pare că sună „să lucrez în...”! E ca și cum m-aș pricepe! Am învățat în anul 2019 și de atunci nici că am mai încercat.

Felicitarea pe care am realizat-o este de cca 10 cm. Ce floare reprezintă? O floare cu petale portocalii.

Am mai lipit și trei petale roz (din h
ârtie lucioasă) și doua fâșii de carton (mov – arată albastru în foto – și auriu) pentru că mi s-a părut cam sărăcuță felicitarea.
N-am scris „martie” pe carton pentru că n-am vrut să am un rebut – e absorbant cartonul și cine știe ce ar fi ieșit.
Buburuza seamănă cu un clown! (am folosit același tip de carton)

Mărțișorul este o floare albastră (din hârtie lucioasă– cele trei frunze abia se observă, iar după ce i-am pus șnur arată de parcă-i spânzurat!

E și cam mare! La el am lucrat prima dată și nu mi-am dat seama că fâșiile de hârtie sunt prea lungi.
Acul e confecționat de mine, când am făcut ghiocelul folosind această tehnică – nici nu știam că există așa ceva când am răspuns provocării de atunci!
Bine
înțeles că nu am hârtie specială pentru quilling – fâșii gata tăiate, cu diferite lățimi, diferite culori; nu am avut nici șablon pentru a reuși „cercuri” egale ca dimensiuni; după ce se înfășoară hârtia pe ac trebuie apoi lăsată să se „deschidă” un pic, pentru a avea o formă frumoasă la „modelare”. Hârtia pe care am folosit-o nu are proprietățile celei pentru quilling și am mai aranjat cu acul „interiorul” petalelor și frunzelor.

Atâta pot, atâta dau! Da-mi place să mă joc!