Tu râzi! Nuvela de Luigi Pirandello. Citate favorite

In nuvela Tu râzi!, domnul Anselmo este un bărbat in vârstă de 56 de ani, funcţionar cu salariu neîndestulator, aproape chel, cu o nevastă geloasă care se crede grav bolnavă şi având de crescut pe cele cinci nepoţele lăsate orfane de fiul său abia decedat şi de nora care a fugit cu un bun prieten al soţului ei.

Acest domn Anselmo râdea in somn aproape in fiecare noapte şi nevasta îl trezea trăgând de el, enervată şi geloasă, neştiind de ce râde, dar imaginându-şi fel de fel şi necrezându-şi soţul care o asigura că nu visează nimic, că nu ştie de ce râde, pentru că viaţa nu-i oferea nimic amuzant. In final, domnul Anselmo s-a dus la un tânăr medic specialist in boli nervoase, pe care încerca să-l convingă că el nu visează.

- Ei nu, credeţi-ma! Aşa vi se pare […] In realitate dumneavoastră visaţi. In mod sigur. Numai că nu păstraţi amintirea viselor, pentru că aveţi un somn greu. In mod normal ne amintim numai visele pe care le avem atunci când valurile somnului, ca să spun aşa, s-au mai rărit întru-câtva. […]

- Ce ticăloşie! lăsă atunci să-i scape domnul Anselmo. Vreau să spun, domnule doctor, ce ticăloşie să fii vesel doar in vis, şi să nu poţi şti! Pentru că, vă jur, nu ştiu absolut nimic! Nevastă-mea mă scutură, strigă Tu râzi!, iar eu rămân năucit uitându-mă la ea, pentru că nu ştiu nici că am râs, nici de ce am râs.

Dar, iată: asta să fi fost oare? Da, da. Aşa trebuie să fie. Natura, in mod providenţial, îl ajută pe ascuns in somn. De îndată ce închidea ochii din faţa priveliştii nenorocirilor sale, natura, iată, îi despuia sufletul de toate hainele de doliu şi-l purta cu dânsa, uşor, uşurel, ca un fulg, pe cărările răcoroase ale viselor celor mai vesele. Îi refuza, e drept, cu cruzime, amintirea cine ştie câtor plăceri desfătătoare; dar era cert, că, in orice caz, îi răsplătea, îi întărea pe neştiute sufletul ca să poată fi in stare, a doua zi, să îndure amărăciunile şi adversităţile destinului.

Domnul Anselmo trebui să-şi piardă şi această iluzie. O dată i se întâmplă să-şi amintească… Visa cum un coleg de serviciu, cu picioarele strâmbe ca un arc, urca cu mare greutate o scară, sprijinindu-se in baston şi, in spatele lui, venea şeful, care se amuza lovind cu bastonul lui in al celuilalt care, abia reuşind să se mai sprijine in baston, renunţa, se apleca şi prindea cu mâinile de treaptă şi începea să arunce cu picioarele, ca un măgar, in şeful care rânjea şi evita loviturile de picioare, căutând să înfigă vârful bastonului său in dosul expus al bietului om şi, in cele din urmă, izbutea – moment in care domnul Anselmo izbucnea in râs.

La asemenea privelişte, domnul Anselmo, trezindu-se cu râsul îngheţat pe buze, simţi că i se frânge inima şi i se taie răsuflarea. Oh, Doamne, de asta râdea, aşadar? de asemenea nerozii? Strânse buzele într-o strâmbătura de profundă scârbă şi rămase cu privirile pierdute. De asta râdea! Aceasta era toată fericirea de care crezuse că se bucură in vis! […] Însă spiritul filosofic, care de atâţia ani îi călăuzea mintea, îi veni şi de astă dată in ajutor şi-i demonstră că era foarte natural să râdă de stupidităţi. De ce voia să râdă? In situaţia lui trebuia să devină stupid, ca să poată râde. Altfel, cum ar fi putut râde?

(“Şalul negru. Nuvele”, de Luigi Pirandello, Editura pentru Literatura Universală, Bucureşti 1966; traducere de Alexandru Balaci.

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat.

Din biografia scriitorului Luigi Pirandello

Luigi Pirandello s-a născut la Agrigento (Sicilia, Italia) in 26 iunie 1867, in familia unui industriaş, antreprenor al unor mine de sulf şi care luptase in armata lui Garibaldi.

Luigi Pirandello se căsătoreşte cu fiica unui asociat al tatălui său şi au împreună trei copii. Un accident la mina tatălui său (in 1903) declanşează un şir de nenorociri in viata lui: soţia suferă o pareza care lasă grave sechele psihice (el a îngrijit-o cu răbdare şi devotament timp de 20 de ani, suferind voluntar, şi claustrarea, pentru a fi alături de ea când a fost închisă la ospiciu), situaţia materială devine precară şi ajunge, la un moment dat, in pragul sinuciderii. A considerat întotdeauna munca drept “cel mai bun leac împotriva răului vieţii”.

A scris 250 de nuvele, 8 romane, 40 de lucrări teatrale. A fost un scriitor quasinecunoscut până la sfârşitul primului război mondial, când “pirandellismul” a ţâşnit ca o rachetă, prilejuind cele mai pasionante dezbateri. Din paginile sale dense, pătrunse de un umor sec, se desprinde, foarte clar, protestul pirandellian împotriva lumii burgheze şi a regulilor sale rigide, împotriva lanţurilor sociale.

(din “Cuvânt înainte”, de Alexandru Balaci)

Luigi Pirandellor a murit in 10.12.1936, la Roma, la doi ani după ce a primit Premiul Nobel pentru literatură – pentru îndrăzneaţa şi ingenioasa renaştere a artei dramatice şi scenice, a motivat juriul premiul.

O lume de hartie, de Luigi Pirandello (fragment)

Valeriano Balicci era un om care toata viata lui n-a facut decat sa citeasca. A trait si a vazut numai ceea ce altii au descris in cartile lor. Cand medicul a dat verdictul: “Vei orbi daca vei continua sa citesti” Valeriano nu l-a ascultat si a continuat sa citeasca, spunandu-si ca mai bine moare decat sa nu citeasca.

Viata nu si-o traise; putea spune ca nu vazuse bine niciodata, nimic: la masa, in pat, pe strada, pe bancile din gradinile publice, intotdeauna si pretutindeni, nu facuse altceva decat sa citeasca, sa citeasca, sa citeasca. Acum era orb pentru realitatea vie pe care nu o traise niciodata; orb si pentru cea infatisata in cartile pe care nu le mai putea citi.

Cartile lui erau lasate in mare dezordine, raspandite ici si colo, pe scaune, pe jos, pe masute, in dulapuri si aceasta dezordine ii producea acum o adevarata disperare. De atatea ori isi propusese sa puna putina ordine in haosul acela, sa aseze cartile dupa materii, dar nu o facuse niciodata, ca sa nu piarda timp. Daca ar fi facut-o s-ar fi simtit mai putin ratacit, cu mintea mai putin confuza, mai putin zapacita, apropiindu-se acum de una sau alta dintre etajere.

Dadu un anunt la ziar, ca sa gaseasca un bibliotecar experimentat, care sa accepte munca aceasta de randuire a cartilor. S-a prezentat un tanar, care s-a mirat ca un orb vrea sa-si puna ordine intre carti. Tanarul s-a gandit ca omul acela isi pierduse mintile, deoarece la fiecare titlu de carte pe care i-l citea sarea in sus de bucurie, plangea, cerea cartea si urmau atunci mangaieri nesfarsite pentru fiecare pagina, si imbratisari, ca si cum ar fi fost vorba de un prieten regasit.

In sfarsit, munca aceasta a fost terminata. Lipindu-si fruntea de cotorul cartilor aliniate pe rafturi, isi petrecea acum zilele parca asteptand ca, prin aceasta atingere materialul tiparit sa-i patrunda in creier. In mintea lui se perindau scene, episoade, fragmente de descrieri cu o amanuntime si o precizie evidenta; revedea, vedea din nou in acea lume a sa unele amanunte care-i ramasesera mai bine intiparite in minte, de-a lungul lecturilor sale repetate… Dar nu putu indura mult timp tacerea aceasta plina de neliniste. Vru ca universul lui sa capete din nou glas, sa poata auzi din nou asa cum era intr-adevar, nu cum si-l amintea el in mod confuz. Trimise un alt anunt la ziar, cautand un lector si se pomeni cu o domnisoara agitata, intr-o continua frenezie si zapaceala. Colindase fara ragaz aproape toata lumea si, dupa felul in care vorbea, lasa impresia unei ciocarlii ratacite, care o porneste in zbor cand in colo, cand incoace, nehotarata, apoi se opreste deodata, cu o puternica bataie din aripi, intorcandu-se in toate partile. Intra ca o furtuna in birou, strigandu-si numele: 

- Tilde Pagliocchini! O, pentru Dumnezeu, nu! Va rog domnule profesor, nu faceti asa cu ochii. Ma sperii. Nu-i nimic, nu-i nimic, plec.

Dar n-a plecat. Batrana servitoare ii demonstra, cu lacrimi in ochi, ca acesta era postul cel mai potrivit pentru ea.

- Dar nu e periculos?

Ce pericol? La urma urmei ce era? Doar putin cam ciudat, din cauza cartilor. A, din cauza blestematelor de carti ajunsese si ea, biata batrana, sa nu mai stie daca era femeie sau carpa se sters praful.

- Numai daca ai putea sa i le citesti bine.

- Eu? se arata cu degetul domnisoara, si incepu sa vorbeasca cu glas de zana.

Dar cand ii citi prima data lui Balicci, cu inflexiuni si modulatii, cu urcari si coborari de glas, cu opriri si lunecari bietul om se lua cu mainile de cap, se stramba si se contorsiona, ca si cum ar fi vrut sa se apere de o haita de caini care se repezea sa-l inhate.

- Nu! Nu asa! Nu asa, te implor! incepu sa strige. Te rog, cu glas scazut! Cat mai scazut! Aproape fara voce! Intelegi? Eu citeam numai cu ochii, domnisoara!

- Foarte rau, domnule profesor! Bine e sa citesti cu glas tare. Altfel e mai bine sa nu citesti deloc! Iertati-ma, ce rost are? Ascultati (izbi cu incheieturile degetelor in carte). Nu suna! Surd. Inchipuiti-va, domnule profesor, ca v-as saruta.

Balicci se crispa, speriat.

- Iti interzic!

- Nu, iertati-ma. Va e teama sa nu va sarut cu adevarat? Nu va sarut. Spuneam asta ca sa va fac sa intelegeti numaidecat diferenta. Bine, o sa incerc sa citesc aproape fara glas.

Dar la a doua incercare profesorul se contorsiona si mai rau ca prima data. Orice glas, afara de al sau (slab si dogit), facea ca universul lui sa-i para strain.

- Domnisoara, te rog, incearca numai cu ochii, fara glas.

- Ce spuneti? Fara glas? Si atunci ce? Pentru mine?

- Da, asta e, pentru dumneata.

- Foarte multumesc! izbucni sarind in picioare. Va bateti joc de mine? Ce vreti sa fac eu cu cartile dumneavoastra, daca nu veti auzi nimic?

- Iata, am sa-ti explic – ii raspunse, cu un suras plin de amaraciune. Simt o mare placere sa citeasca cineva aici, in locul meu. Dumneata poate nu vei izbuti sa intelegi aceasta placere. Dar ti-am mai spus: acesta e universul meu, ma consoleaza sa stiu ca nu-i pustiu, ca cineva traieste intr-insul. Eu o sa te ascult intorcand paginile, o sa ascult tacerea dumitale atenta, o sa te intreb din cand in cand ce citesti si dumneata ai sa-mi spui… o, va fi destul un semn… si eu o sa te urmaresc in memorie. Vocea dumitale, domnisoara, strica totul! 

- Dar va rog sa credeti ca vocea mea e foarte frumoasa…

- Te cred, stiu, zise Balicci repede. Nu vreau sa te jignesc. Dar imi coloreaza totul altfel; intelegi? Iar eu am nevoie sa nu se schimbe nimic; ci fiecare lucru sa ramana asa cum il stiu. Citeste, citeste. O sa-ti spun eu ce trebuie sa citesti. Ramai?

- Ei bine, raman. Dati-mi cartea!

De indata ce Balicci ii dadea cartea, domnisoara pleca din birou in varful picioarelor si se ducea sa stea de vorba cu batrana servitoare. In timpul acesta Balicci traia in cartea pe care i-o daduse si se bucura de placerea pe care-si inchipuia ca o simte ea: din cand in cand o intreba: - Frumos, nu-i asa? sau: - Ai intors pagina? Dar, neauzindu-i nici rasuflarea, isi inchipuia ca era cufundata in lectura si ca nu-i raspundea ca sa nu intrerupa cititul. 

- Da, citeste, citeste… o indemna el atunci, incet, aproape cu voluptate.

Uneori, intrand in birou, domnisoara il gasea pe profesor cu coatele pe bratele fotoliului si fatza ascunsa in maini.

- Domnule profesor, la ce va ganditi?

- Vad… ii raspundea el cu o voce care venea parca de foarte departe. Apoi, tresarind, cu un oftat: Imi amintesc totusi ca erau de piper.

- Ce erau de piper, domnule?

- Niste arbori…

- Sa caut acum arborii de piper? il intreba inspaimantata si enervata.

- Daca ai vrea sa-mi faci placerea aceasta…

Cautand, domnisoara maltrata paginile si se enerva, iar el o ruga sa caute incet. Incepuse sa se plictiseasca. Era obisnuita sa zboare, sa alerge, pe calea ferata, cu bicicleta, cu vaporul. Sa alerge! Sa traiasca! Se inabusea in universul acesta de hartie. Si intr-o zi, cand Balicci ii dadu sa citeasca niste amintiri din Norvegia, nu se mai putut stapani. La un moment dat, cand o intreba daca-i placea pasajul care descrie catedrala din Trondhjem, langa care se intinde, printre arbori, cimitirul unde in fiecare sambata seara, rudele ramase in viata aduc mortilor ofrande de flori proaspete, a izbucnit:

- Nici gand! Nici gand! Am fost acolo, stiti? Si pot sa va spun ca nu e cum scrie aici!

Balicci se ridica tremurand de manie si furie:

- Iti interzic sa-mi spui ca nu e cum scrie aici! striga ridicand amenintator bratele. Ce-mi pasa mie ca ai fost dumneata acolo? Este cum scrie aici si nu altfel! Trebuie sa fie asa si nu altfel! Vrei sa ma distrugi? Pleaca! Nu mai poti sta aici! Lasa-ma singur!

Ramas singur, Valeriano Balicci, dupa ce ridica de pe jos, bajbaind, cartea pe care domnisoara o azvarlise, se prabusi in fotoliu, cu fatza asezata pe carte. Nimic nu trebuia atins: frigul, zapada, florile proaspete, umbra albastra a catedralei… Era asa si nu altfel universul lui. Universul lui de hartie. Tot universul lui.

Traducerea Al. Balaci, Editura pentru literatura universala, 1986