sâmbătă, 30 iunie 2012

Poveste parfumata - Legenda macului


Candva, in negura Timpului, in triunghiul format intre statele numite azi Thailanda, Myanmar si Laos traia un tanar modest ca stare materiala dar bogat spiritual. Inainte de a se casatori tanarul a considerat ca trebuie sa cunoasca mai intai lumea, sa nu ramana cu un vis neimplinit si mai apoi atentia sa ii fie distrasa de la sotie si de la familie. Logodnica a plans si l-a rugat sa nu plece, sa nu mai amane, cu anii, casatoria hotarata inca de cand erau foarte tineri. Tanarul a ramas ferm in hotararea sa si a plecat in lume pentru a se gasi pe sine. A calatorit mult, a cunoscut multi oameni, a suferit, s-a bucurat si multe a invatat din proprie experienta - lectii care nu mai pot fi uitate vreodata.
In calatoriile lui a ajuns intr-un tinut pe care l-a considerat cel mai frumos - poate pentru ca acolo a intalnit o minunata printesa de care s-a indragostit si fericirea lui era mare pentru ca si printesa - Nin pe numele ei - s-a indragostit de el si i-a jurat iubire vesnica. Cu sufletul sfasiat intre fericirea iubirii impartasite si a datoriei fata de logodica lui care - si ea - ii jurase iubire tanarul nu a mintit-o pe printesa si i-a spus adevarul dureros: onoarea il obliga sa isi respecte cuvantul dat logodnicei inainte de plecare. Nin l-a iubit si mai mult pentru sinceritate si i-a spus ca liber este sa plece atunci cand doreste si aceasta ar trebui sa se intample cat mai curand pentru ca logodnica s-ar putea stinge in lacrimi de dor.
Tanarul a plecat, cu inima grea, dar convins ca iubirea pentru logodnica este iubirea adevarata iar iubirea pentru Nin este mai mult o placere a simturilor. Dar inima nu prea ii spunea la fel… A ajuns acasa si a fost intampinat cu bucurie de parinti si de logodnica. Cinstit din fire i-a spus si logodnicei, inainte de a se casatori, ce s-a intamplat pe meleagurile indepartate. Logodnica a zambit, linistindu-l ca Nin e departe dar ea e langa el si acolo va ramane. Au petrecut la nunta si totul parea sa fie bine - dar dorul de Nin il sfasia pe tanar zi dupa zi si noapte dupa noapte. Gandul ii era numai la ea.
Intr-o noapte a visat ca palatul printesei a ars iar frumoasa la care ii ramasese gandul a murit, inima ei transformandu-se intr-o piatra stralucitoare si rosie ca sangele, numita rubin, simbol al puterii divine, a vietii si a dragostei clocotitoare, tamaduitoarea tuturor bolilor si care are darul de a impaca iubitii certati. Rubinul ii face pe razboinici invincibili in lupta si este asociat cu pasiunea si curajul.
Nefericitul indragostit ia din nou drumul catre indepartatul castel si dupa multe peripetii reuseste sa gaseasca piatra in care, dupa cum credea el, dainuia inca inima iubitei sale. Strange piatra la piept si o duce acasa, ascunsa sub camasa, langa inima, si nu se mai desparte de ea.
Dar, intr-o zi, sotia sa, geloasa, il urmareste cand e la scaldat, ia piatra si o arunca in gradina casei. Piatra se sparge si din fiecare fragment rasare un mac. Vazand rautatea sotiei tanarul tare s-a suparat, dar nu mai avea ce face - doar sa priveasca minunatele flori rosii ca sangele care umpleau acum gradina casei. In fiecare noapte uda perna cu lacrimi de dor.
Pentru a-si lua definitiv ramas bun printesa Nin i s-a arata din nou in vis si i-a spus ca ii ofera in dar latexul existent in capsulele de mac, pentru a-si aminti vesnic de frumusetea iubirii lor tragice dar fara a mai suferi, fara ca sufletul sa-l mai doara…
*
Macul este o minunata planta perena pe care o intalnim mai peste tot (in culturile de cereale, pe campii, fanete, parloage, pe marginile drumurilor) si care nu e deloc pretentioasa, dar este foarte valoroasa.
Macul ar putea fi comparat cu un Ianus vegetal, imbinand proprietatile de o valoare exceptionala cu cele malefice.
Populatiile - din cele mai vechi timpuri - cunosteau si utilizau macul, asa arata descoperirile de natura arheologica. Se pare ca despre utilizarea opiului se stia inca de acum sapte mii de ani; ca dovada ar fi unele tablite sumeriene descoperite pe teritoriul Irakului de azi. Datorita virtutilor terapeutice remarcabile ale opiului originea macului era pusa pe seama divinitatii si exista o multime de legende care ne invata despre aparitia acestei plante care poate fi intalnita avand nu doar flori rosii ci si albe, roz, violet, albastru sau gri.
O alta legenda ne spune cum in Sambata Mare, cand toate florile s-au hotarat sa privegheze, numai macul somnoros a adormit, venindu-si in fire la strigatele de bucurie ale semenelor: "Hristos a inviat!" Atunci, macul s-a rusinat asa de tare incat a devenit din alb, asa cum era inainte, rosu aprins.
Cam toate popoarele au legende despre aparitia macului in lume.
Romanii credeau ca floarea de mac vindeca ranile sufletului ranit din dragoste si utilizau planta in potiuni magice pentru descantece si vraji. Culoarea rosu-sangeriu a macului i-a putut convinge usor despre aceasta putere vindecatore, pentru ca rosu e culoarea pasiunii si a energiei vitale, e culoarea sangelui care circula prin vene, sustinand esenta omului. Rozul, o nuanta delicata de rosu, reprezinta pasiunile mai domolite iar albul simbolizeaza inocenta si puritatea, este culoarea gandirii si a constiintei superioare.
Dar macul era considerat si ca simbol al somnului adanc si al mortii. La greci, zeii Hypnos si Thanatos (zeul Somnului si zeul Mortii) au fost reprezentati avand pe cap coronite din flori de mac sau tinand in maini aceste flori. Macul este un simbol al victimelor tuturor razboaielor.
S-ar putea spune ca macul simbolizeaza cele doua extreme esentiale in viata omului: nasterea (pentru ca din dragoste omul vine pe lume) si moartea. O alte legenda spune ca in timpul razboaielor se observa flori de mac care infloresc langa mormintele soldatilor, ceea ce ar simboliza renasterea.

Plinius cel Batran descrie in Istoria naturala si efectele semintelor de mac, planta pe care o aseaza in categoria ierburilor care aduc inaintea ochilor fantome si iluzii distractive si agreabile. Dar uita Plinius (si altii) sa mentioneze ca macul european nu are astfel de proprietati.

Urmariti Povestea parfumata a florilor de camp la Mirela.

Happy weekend! - De-ale lui Nastratin



Sunt frate-meu!
Un om dintr-un târg străin, căruia hogea îi datora bani, venind în satul hogii și întâlnindu-l pe drum, îl opri și-i spuse:
- Bre, Nastratine, fă bunătatea și-mi plătește datoria.
- Nu sunt eu, sunt frate-meu! răspunse hogea la iuțeală - și-și văzu de drum.
Nu sunt eu, sunt frate-meu!
Să ne deosebești e greu.

Griji să-și facă ei, nu eu
Știindu-l plin de datorii, prietenii îi spuseră odată lui Nastratin:
- Multe griji trebuie să-ți faci, hogeo, când știi de la câți oameni ai luat bani cu imprumut.
- Nicidecum! răspunse hogea. Eu dorm foarte liniștit. Să-și facă grija ăi care m-au împrumutat.
Eu de griji nu mă omor.
Grija-i la-mprumutător.

*
Va multumesc pentru vizita si va doresc un minunat sfarsit de saptamana!

**
Postarea participa la jocul HAPPY WEEKEND! Editia a 15-a, care a inceput la Elly (Blind Love)

duminică, 24 iunie 2012

Life in pictures - In căutarea unui prieten

Legea junglei
Foto: www.apam.ro

Numele ei e Pisi. Un iubitor de animale (curajos) a salvat-o din coltii unor caini Avea o rana deschisa - cat palma de mare - si oase zdrobite si fracturi. A fost operata si se reface



 Life in pictures – gazda este Costin 


Poate va intereseaza: Cerul incruntatVeverita si motanul

sâmbătă, 23 iunie 2012

Noaptea de Sanziene, de Mircea Eliade

Actiunea romanului-fresca incepe in noaptea de solstitiu estival a anului 1938 si se incheie la cativa ani dupa al doilea razboi mondial. Cei doi - Stefan si Ileana - se intalnesc intr-o padure, in noaptea de Sanziene, asa incepe romanul, si se termina in alta padure, dupa doisprezece ani, tot in noaptea de Sanziene. Stefan si Ileana se contopesc in iubire si in moarte, adica in eternitate. Noaptea de Sanziene devine, astfel, si un timp al iubirii unice, infinite…

Sarbatoarea Sanzienelor reprezinta un fel de punct al tuturor posibilitatilor, momentul la care cerurile se deschid, permitand iesirea din timp. Romanul porneste de la o supozitie lansata de Stefan Viziru: ”Unii spun ca noaptea aceasta, exact la miezul noptii, se deschid cerurile. Nu prea inteleg cum s-ar putea deschide, dar asa se spune: ca in noaptea de Sanziene se deschid cerurile. Dar probabil ca se deschid numai pentru cei care stiu cum sa le priveasca...”
In 24 Iunie natura este in culmea fortelor sale germinative.

Personajele discuta enorm, mai ales probleme capitale: problema iubirii si a mortii, a pieirii si a salvarii universului, a participarii la istorie si a evadarii din timp. Si in acest roman oamenii sunt, aproape toti, intelectuali prin predestinare: spirite devorate probleme, insetate de cunoastere.
Noaptea de Sanziene contine elemente fantastice, stranii, fabuloase, introduse in mod firesc in tesatura realista. Umorul apare in numeroase forme: ironie, gluma blajina, satira, sarcasm, caricatura.
In roman se pune problema “iesirii din timp” Eroul - Stefan Viziru - ar fi vrut ca pentru el timpul sa se opreasca in vreme ce pentru restul muritorilor sa curga. “Vreau sa traiesc de-a pururi tanar, ca in basmul nostru Tinerete fara batranete si viata fara de moarte” – ii spune Stefan d-rei Zissu.

Mitul si simbolul solstitiului de vara il obsedau pe Mircea Eliade de cateva decenii (romanul a fost scris intre 1949-1954 si publicat in franceza, in 1955). Intr-o conferinta rostita la Radio Bucuresti (3 Iulie 1937) Eliade se referea la deosebita importanta a solstitiului de vara in viata celor vechi. In societatile agricole sarbatorile campenesti incep cu “dansurile ce tin pana in noaptea Sfantului Ioan – miezul verii – si tot atunci se logodesc perechile. Viata omului tine pasul soarelui. Si dragostea creste odata cu patrarul lunii” (Vacanta intelectualului, in Arhiva Societatii Radiodifuziunii Romane)
Finalul romanului – singurul plauzibil, moartea celor doi (Ileana si Stefan) – e in acelasi timp inceputul unei noi vieti. Fericirea suprema dinaintea “iesirii din Timp”, cand il orbira farurile masinii rasarite pe neasteptate, apropiindu-se mult de Ileana, romancierul scrie: “Simti in acea unica, nesfarsita clipa, intreaga beatitudine dupa care tanjise atatia ani, daruita de privirea ei inlacrimata. Stiuse de la inceput ca asa va fi. Stiuse ca, simtindu-l foarte aproape de ea, Ileana va intoarce capul si-l va privi. Stia ca acea ultima, nesfarsita clipa, ii va fi de-ajuns”.
Ultimul capitol e o transfigurare artistica a credintei populare romanesti ca in noaptea de Sanziene cerurile se deschid (pentru cine stie sa vada).
La miezul noptii n-a avut loc un accident de circulatie, ci o trecere in alta viata, o iesire din timp si spatiu.

Ceea ce il interesează pe Mircea Eliade nu este atat copia fidela a realitatii, cat destinul personajelor sale si diferitele conceptii despre timp pe care acestea le incarneaza: timpul fantastic, timpul psihologic si timpul istoric. Autorul aduce in prim-plan drama spirituala a omului superior, confruntat cu iminenta neantului. Spre deosebire de omul religios pentru care moartea nu reprezinta o stingere definitiva, ci echivaleaza cu trecerea intr-o alta modalitate de existenta, acesta are constiinta istoricitatii sale, ceea ce explica si starea de angoasa cauzata de sentimentul fragilitatii fiintei. Ea apare din neant, duce o existenta limitata in timp si se intoarce in neant. Ca urmare, se incearca depasirea conditiei umane perisabile prin abolirea istoriei, considerata ca o succesiune de evenimente desfasurate linear si avand un caracter ireversibil. In viziunea filosofului Petre Biris, unul dintre personajele romanului, imaginea timpului care roade nemilos existenta, anihiland-o in final, este intruchipata de un cariu: ”E un cariu. Ceasornicul Mortii, ii spun unii. Si intr-adevar este un ceasornic al mortii. Numai bataile lui imi reveleaza Timpul-Moarte, timpul in care traim noi oamenii, atunci cand spunem ca traim, ca suntem vii”.
**
Sanzienele (Dragaicele, Iele) sunt zane ale padurilor, de o frumusete extraordinara, care traiesc ascunse de ochiul omenesc in desisurile nepatrunse ale padurilor si pot fi vazute de muritori numai in noaptea de 23 spre 24 Iunie, cand cerurile se deschid. In acea noapte magica ele umbla pe pamant sau plutesc prin aer sarbatorind miezul verii prin dansuri, cantece si desfatari, pe campuri si in poiene. Legenda spune ca ele danseaza goale si muritorii care indraznesc sa traga cu ochiul – sau le intalnesc din intamplare – raman muti sau isi pierd mintile, pentru ca frumusetea lor depaseste cu prea mult puterea omului de a simti.
Sanzienele binecuvanteaza oamenii. Aduc boabe in spicele de grau, parfum si putere de vindecare plantelor si florilor, lecuiesc bolile (mai pe cele ale copiilor), alina suferintele, daruiesc rod in pantece femeilor, aduc ursita fetelor de maritat, inmultesc pasarile cerului si blagoslovesc cu pui animalele.

Nota: Acesta nu este un rezumat propriu-zis al romanului "Noaptea de Sanziene", ci este referirea la simbolul acestei Nopti, asa cum l-a imaginat Mircea Eliade.

Happy Weekend! - Sunt frânt!


Intr-un apartament select, dintr-un bloc la fel de select, locuieste o doamna nemaritata. O vecina - curioasa ca toate vecinele - o intreaba mereu de ce nu se casatoreste, de ce nu-si gaseste si ea un barbat cumsecade.
- De ce?! intreaba domnisoara. Doar am un caine, un papagal si o pisica. Astea-mi sunt destule pana peste cap.
- Dar, totusi, aceste aceste vietati nu se pot compara cu un sot!
- Cum sa nu? Cainele maraie mereu, papagalul injura toata ziua, iar pisica-i plecata toata noaptea.

foto: via e-mail (eu doar am "inscriptionat-o")

Postarea participa la jocul HAPPY WEEKEND! - Editia a 14 - si e initiat de Elly

Iubire si din nou Iubire


… Si daca dragostea ma paraseste
De mii de ori mai mult m-as razbuna,
Apoi in ochii de-unde ies vapai
Ce-nflacareaza inima
Mi-as atinti privirea de aproape
Spre-a razbuna durerea parasirii
Si-apoi cu dragostea as face pace
(Dante Alighieri)

Cu cat sufletele sunt mai apropiate, si se oglindesc perfect unul intr-altul, cu atat iubirea se descompune mai cumplit. Unde nu exista spatiu liber, unde nu exista lumina din afara, incepe descompunerea, putrezirea. Si in paradoxul acesta consta toata tragedia; pe de o parte omul ca sa fie fericit, ca sa poata realiza viata, trebuie sa se apropie pana la depersonalizare de altul; pe de alta parte, orice apropiere stransa, orice dragoste, aduce dupa sine descompunerea, moartea in doi, putrezirea impreuna, cea mai cumplita incercare ce i-a fost ursita omului.
Mircea Eliade, Intoarcerea din Rai

Poveste Parfumata - Parfumul Noptii de Sanziene sau parfumul dansului


Dans rajput
Orchestra e asezata inapoia unei perdele: doua viori, vira, un soi de tambal si o toba surda. Dansatoarele apar toate deodata, cu sfiala marita pentru ca esti european, tinandu-se de mana - si se plimba agale prin camera ca sa le admiri costumele. Sunt unele adevarate minuni, si inspaimantator de scumpe, numai fir si matase nemaivazuta, cu coliere si nestemate. Dupa ce te-au imbiat cu tigari sau bauturi - bat din palme ca sa inceapa muzica. Stau toate langa perete si ingana muzica saltand foarte usor talpa piciorului… Pornesc aplecandu-si trupurile spre stanga, intr-o miscare precipitata, parca le-ar rasturna - si cand bratele s-au plecat, lovesc din palme si salta inapoi. Miscarea se repeta iar muzica grabeste din ce in ce mai mult ritmul, pana ce plecarile si ridicarile par niste izbucniri si caderi neinteles armonizate.

E peste putinta de a reda fascinatia dansului acesta numai ritm si numai sugestie. Cine ar putea povesti un dans rajput, cum sa poti sugera miscarile acelea de cobre somnoroase, miscari de muschi lungi, mai mult intentie decat gest, intrebarile de tresariri maniate, de idol insufletit prin minune, miscari de trunchi intreg curmate de seninatatea capului? Dans dupa dans descoperi alte ritmuri, alte prodigii de simplitate, alte unduiri chematoare, agonizante, revoltate, poruncitoare. Si apoi vine dansul final, dansul nudului, neasteptat de somptuos, aproape regal; dansatoarele si-au pastrat bijuteriile si bratarile de argint de la glezne. Pe trupurile lor alb-aramiu argintul pare o patina de gheata. Le-ai crede izbucnite din pamant, asa cum stau infipte pe picioarele greu argintate. Par idoli cu umblet de vis sau o ghirlanda de Apsaras, acele nimfe ceresti cari incanta prin  muzica si dans eternitatea zeilor indieni.
Miscarile lor, anevoie le-ai fi crezut cu putinta pentru un trup omenesc; infiorari si gesturi schitate timid, o interiorizare tot mai perfecta a ritmului, pana ce se localizeaza si straluceste intr-un singur centru.
Iar cand se opreste orchestra, impietresc si ele, in aceeasi atitudine prin care au inceput dansul si-ti apar deodata goale si absente - ca si cum ar fi fost sase statui insufletite de zane si impietrite din nou odata cu zborul lor, odata cu tacerea.

(asa descrie dansul Mircea Eliade, in “Dansuri in noapte la Jaipur”, conferinta din 24 August 1932, v. “Taina Indiei”, Ed ICAR)


Dansul, atmosfera, decorurile, timpul in care se petrece actiunea imi “descriu” parfumul Opium. La momentul dansului descris de Mircea Eliade in mod sigur erau arse plante aromatice pentru a completa efectul miscarilor asupra asistentei.
La nivelul preferintei personale parfumul Opium reprezinta cu adevarat “ceea ce este aprins”. In Noaptea de Sanziene poate fi punctul de inceput al focului Iubirii.

Dansul este cea mai frumoasa arta, pentru ca nu este traducerea sau abstractizarea vietii; este viata insasi (Havelock Ellis). Dansul inseamna geometria ideala a formei, ingemanarea artelor, dar in acelasi timp dinamism.
Sanzienele nu sunt socotite ca fiind zane rele, dar se razbuna cand sunt ofensate, starnite sau cand sunt vazute dansand. Pedepsesc omul pocindu-l, dupa ce l-au adormit cantand si cu vartejul horei jucate in jurul lui de trei ori. Mitul Sanzienelor se pare ca isi are originea intr-un vechi cult al Soarelui, la daci. Cand cerurile se deschid se zice ca ar trebui sa ne punem o dorinta si aceasta se va implini negresit. Dar dorinta trebuie formulata astfel incat sa nu fim dezamagiti ca se indeplineste doar pana la punctul in care am formulat-o si mai apoi… nu stim ce sa facem. Sanzienele pot indeplini dorinte dar sunt stricte in ceea ce priveste… exactitatea cuvantului. Ele nu calauzesc omul, chiar daca ii indeplinesc dorinta.

Tot ce-i mai frumos pe lume sa fie in sufletul si viata voastra, iar Zanele bune sa aiba grija de voi si sa va indeplineasca dorintele!
Poveste parfumata Sursa parfumului minunat al povestilor este la Mirela

vineri, 22 iunie 2012

Iubire neconditionata


www.hoshinavi.com

Traia candva un om care a infruntat toate greutatile vietii si a parcurs cu dragoste toate caile lumii Maya (lumea iluziei, cum e numita in unele legende orientale) si a ajuns la poarta Nirvanei (cume e numit Raiul in Orient). Acolo il astepta un Gardian care i-a pus mai multe intrebari si l-a supus la mai multe teste. Omul avea raspunsurile corecte si toate testele le-a trecut cu succes. In Cartea Vietii Gardianul nu gasea decat fapte bune inregistrate, puritatea sufletului, curatenie si a constatat ca omul era demn sa paseasca pragul Nirvanei, cand aude un latrat.
- Ce-i asta? se mira Gardianul, privind spre picioarele omului.
- E cainele meu, prietenul care m-a insotit cu credinta pe calea vietii si mi-a fost alaturi la bine si la greu.

Valoarea inelului


Traia candva un tanar care dorea sa fie de folos societatii, dorea sa ii fie ascultate, opiniile ideile, dar semenii il luau in deradere sau pur si simplu il ignorau pentru ca nu era genul care sa insiste, sa ridice glasul sau sa devina agresiv pentru a fi ascultat. Avea impresia ca nu insemna nimic pentru nimeni.
Intr-o zi aude ca undeva, la marginea orasului, isi are bordeiul un batran intelept. Se hotaraste sa plece in cautarea inteleptului pentru a- cere ajutorul. Nu i-a trebuit mult sa afle locuinta inteleptului pentru ca toata lumea stia sa il indrume. L-a aflat pe intelept trebaluind in gradina si se cam codea sa il intrerupa din activitatea lui, dar isi ia inima in dinti si i se adreseaza:
- Buna sa iti fie ziua, inteleptule si scuza-ma ca te intrerup din ale tale; am venit la tine pentru ca ma simt mic, si neinsemnat, nimeni nu da doi bani pe mine si simt ca nu mai am forta sa fac ceva bun desi stiu ca pot fi de ajutor celorlalti. Ajuta-ma, te rog, invata-ma cum sa le schimb oamenilor parerea despre mine…

joi, 21 iunie 2012

Confucius și copilul - dialog

- Ești tu mic, dar la vorbe te pricepi - se adresează Kong Zi (Confucius) unui țânc care și-a ridicat o cetate în mijlocul drumului și i-a spus filosofului că nu e nicio lege care să silească cetatea să se ferească din calea căruței.
Băiatul a răspuns:
- Am auzit că la trei zile de la naștere peștele știe să înoate, iepurele să alerge, dragonul să-și arate colții, iar pruncul să-și recunoască părinții. Toate aceste insușiri sunt înzestrări de fire date, așa că nu poate fi vorba de pricepere.
Kong Zi îl mai întreabă pe țânc:
- În ce munți nu sunt pietre? În ce fel de apă nu trăiesc pești și raci? Ce fel de ușă n-are zăvoare? Ce fel de căruță n-are roți? Ce fel de vacă nu fată? Ce fel de iapă nu face mânz? Ce fel de foc nu scoate fum? Ce fel de femei n-au bărbați și ce fel de bărbați n-au neveste? Care sunt zilele cu ceasuri mai puține și care dintre ele au ceasuri de prisos? Ce fel de arbore nu are crengi? Ce fel de oraș n-are târg?
Copilul a răspuns repede:
- În munți de lut nu sunt pietre. În apa din fântână nu trăiesc nici pești nici raci. Ușa care nu trebuie încuiată e cea fără zăvoare. Lectica e căruța fără roți. Vaca de argilă nu fată. Iapa cioplită din lemn nu face mânz. Focul licuricilor nu face fum. Zeii nu au neveste, zânele nu au barbați. zilele de iarna au ceasuri mai puține, iar cele de vară au ceasuri de prisos. Butucul nu are crengi. Orașul pustiu nu are târg.
- Ce brazi cresc pe acoperiș? Ce trestii cresc deasupra pragului? Ce papură crește pe pat? De ce latră câinele la stăpân? De ce nora își pune soacra să muncească în locul ei? De ce se pefac păsările de curte în păsări sălbatice? De ce câinele se preface în lup?
Copilul răspunde:
- Grinzile sunt brazii de pe acoperiș. Perdelele din bambus sunt trestiile care cresc deasupra pragului. Rogojina e papura care crește pe pat. Câinele latră la stăpân atunci când acesta e însoțit de un străin. Nora își pune soacra la muncă atunci când îi cere să rupă o floare să și-o pună în păr. Păsările de curte se fac sălbatice când sunt izgonite în mlaștini. Câinele alungat în pădure se face lup.
Kong Zi:
- Știi cât de înalt este cerul? Cât de mare Pământul? Câte grinzi are bolta cerească și pe câți stâlpi se spijină Pământul? De unde bate ploaia, și de unde vine? Bruma unde se naște, și roua unde apare?
Copilul:
- Între cer și Pământ e cale lungă, de o sută milioane nouă mii nouă sute nouăzeci și nouă de li, iar Pământul e tot așa de mare. Bolta cerului n-are grinzi și nici pământul stâlpi, cerul și pământul se sprijină pe vazduhul și norii din cele patru zări. Vântul se stârnește din lacuri și mări, ploaia vine din munți. Bruma pică de sus, iar roua apare pe frunze și ierburi.
(din Legende chinezesti)

Pasiunea: unde, cand si cui este permisa manifestarea?


Cand dragostea e mare sexul nu mai conteaza - e o vorba care circula prin targ si acopera o sfera larga de amorezati. Ori, daca nici sexul nu mai conteaza cand dragostea e mare de ce sa conteze varsta si aspectul fizic, locul si timpul la care amorezatii isi manifesta acest sentiment? Ar trebui, poate, sa conteze bunul simt.

Cuvinte despre Natura







Petale din cuvinte, presarate in lume de altii - eu doar le-am adunat intr-o singura floare





Apartin urmatorilor: 
John Ruskin, 
W. Goethe, 
Ugo Foscolo, 
Cesare Pavesi, 
Leonardo da Vinci 

miercuri, 20 iunie 2012

Nu ma intereseaza

Profesorul Nae Ionescu imi spunea ca aproape nu-l mai intereseaza critica oamenilor care nu cred ca el. Evident: gandesti ca sa depasesti o durere sau sa limpezesti o confuzie. Nu gandesti ca sa convingi pe altcineva. Daca acel cineva pleaca de la aceleasi experiente si e cuprins de aceleasi drame - te va urmari si te va intelege. Altminteri - “nu ma intereseaza”.
Formula aceasta ar parea, la cea dintai vedere, barbara si cinica. Nu e nici una, nici alta. E formularea unei atitudini foarte obiective, foarte cuminti. Sunt contemporan cu atatea manifestari spirituale, culturale si sociale si a fi contemporan inseamna a le cunoaste si a da seama de ele. Dar mai exista si un alt fel de contemporaneitate: o contemporaneitate subiectiva, calitativa. Adica, nu ma intereseaza decat faptele semnificative si substantiale pentru mine, evident. Este un fel de alegere, de selectie personala, din toate faptele si semnificatiile contemporane. Restul le observ si le integistrez - dar nu lupt contra lor, nu-mi pierd vremea polemizand.
Polemica presupune nu numai o mare pasiune pentru adevar - dar si mult timp liber. Se pare ca insasi conceptia “timpului” s-a modificat, pentru o anumita parte din elite. Foarte putini sunt aceia care mai cred intr-o scurgere infinita de vreme, intr-un timp etern, in care va avea loc o continua evolutie, un infinit progres. Tinerii se apropie acum de o conceptie apocaliptica a timpului. Unii cred ca ciclul actual de civilizatie se sfarseste; altii cred ca se apropie de o era noua sociala; altii traiesc in panica. Maine totul se poate schimba - sau poate pieri totul. Mai este oare timp de polemica, de discutie, de controversa si calambur?
Aproape ca nu mai e timp pentru critica. Au inceput oamenii sa inteleaga ca nimic nu s-a creat in istoria omenirii prin critica. Istoria nu inregistreaza decat creatia, afirmarea.
Astfel stand lucrurile, este usor de inteles de ce majoritatea tinerilor, fara a fi cinici sau barbari, raspund adeseori: “nu ma intereseaza”. E foarte greu de dovedit ceva cu idei. E infinit mai usor de dovedit prin creatie, prin opere. Balzac a fost de nenumarate ori ridicol, dar cea mai penibila scena din viata lui a cunoscut-o atunci cand a incercat sa explice cafenelei de ce a scris “L’enfant maudit”. Nu discutati serios decat cu cei care, in prealabil, va accepta ideile. Pe ceilalti ascultati-i, inregistrati-i - si salutati politicos.
(Mircea Eliade, Fragmentarium, Ed Humanitas 1994)

Miercurea fara cuvinte - In ascensiune solitara


(Fotografia este facuta de finul meu)

MIERCUREA FARA CUVINTE (25) incepe la CARMEN, Intre vis si realitate

marți, 19 iunie 2012

Văcuța pierdută și regăsită


In vara anului 2011 germanii cautau o vacuta fugita (au gasit-o mai apoi) pentru care au compus si un cantec, cantec ce a rasunat atunci in toate pub-urile.
Povestea este si haioasa si impresionanta… din punctul meu de vedere.

Exceptand cateva cuvinte (intre care kuh si muh) nu inteleg mai nimic - dar am “prins” ideea.
Imi place cantecul!

Yvonne, die Kuh


Discriminarea bărbaților


Dovezi că bărbaţii sunt cei discriminaţi cu adevărat:

1.   Femeile pot fi promovate pe criterii gen sâni, coapse, fund, buze. Bărbaţii trebuie să aibă studii, experienţă, competenţă.

2.   În caz de dezastre, catastrofe naturale, naufragii, femeile şi copiii sunt salvaţi primii. Bărbaţii întotdeauna la urmă.

3.   Dacă două femei se îmbrăţişează, se ţin de mână, se sărută, stau împreună etc înseamnă că sunt prietene. Dacă doi bărbaţi fac asta, sunt homosexuali.

4.   Dacă o femeie nu se descurcă cu banii înseamnă că are o problemă financiară. Dacă este cazul unui bărbat, atunci el este un incapabil, un ratat, un neisprăvit.

luni, 18 iunie 2012

Pufitica & Johnny

- Ce carte zici sa iau?
- Bine, il las pe Johnny sa aleaga!
Gata! Nu mai vrem carti!
- Hai, trezeste-te, ca azi e maine!
- Daca nu ma lasi ma dau la aparatul tau!
Pufitica e foarte hotarat sa faca numai ceea ce vrea el!
Pare bland ca un mielusel dar cand ii tuna sa te tii!
Johnny, piticul cu alb mai mult, e chiar bland, dar e tare rautacios cu Pufi - uneori - si Pufi ii permite. Daca i se pare ca Johnny e in pericol nu se uita pe cine raneste - devine chiar agresiv!
De cand a venit Johnny Pufitica nu mai e la fel de vioi...

Altele:
Motănelul Johnny 

duminică, 17 iunie 2012

Life in Pictures - Natura suparata?!













"Copacii sunt efortul nesfarsit al 

Pamantului de a vorbi cu cerul"

Rabindranath Tagore



Ideea Life in Pictures apartine lui Costin Comba


Poate va intereseaza: Legea jungleiVeverita si motanul 

sâmbătă, 16 iunie 2012

Happy Weekend (2) - Vorbe


Acum, chestiuni serioase, ca de weekend:

Pe lume îţi e sortită cu ade­vă­rat numai o femeie, iar dacă n-o în­tâlneşti eşti salvat.

Nu faptul că bărbaţii se gândesc tot timpul la sex le supără pe femei, ci faptul că gânditul nu e dovedit tot timpul de fapte.

Dumnezeu a făcut fata, femeia a făcut-o bărbatul.

Nu-i foarte greu să-i iei femeia altuia, mult mai greu e să i-o dai înapoi.

Femeia care te îndeamnă să simţi cum îi bate inima pentru tine ştie că nu poţi pune mâna pe inimă, ci pe sâni.

După ce a reuşit să-i schimbe soţului toate deprin­de­rile, soţia îi reproşează că nu mai e acela cu care s-a căsătorit.

Femeia care găteşte bine îl va găsi întotdeauna pe bărbatul care mănâncă mult.

Statistica divorţurilor arată că pă­rinţii care fug de acasă sunt mult mai mulţi decât copiii.

**
Happy weekend sa aveti!!

Postarea participă la HAPPY WEEKEND! Editia 13 la Elly (Blind Love)

vineri, 15 iunie 2012

Din biografia lui Mircea Eliade

Mircea Eliade (n. (9) 13 martie 1907, București - d. 22 aprilie 1986, Chicago)
- a fost istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filozof și profesor român la Universitatea din Chicago. Filozof și istoric al religiilor, Eliade a fost profesor la Universitatea din Chicago din 1957, titular al catedrei de istoria religiilor Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetățean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite.
(wikipedia)
In 22 Aprilie 1986, ora 9:40, Mircea Eliade trece in nefiinta. Incinerarea a avut loc a doua zi. La serviciul funerar de la Capela Rockfeller din Hyde Park, campusul Universitatii din Chicago, au citit din opera lui in limba romana, franceza si engleza cei apropiati: Saul Below, Paul Ricoeur, Wendy O. Flaherty, Ioan P. Culianu.
Aprilie-Mai 1986, in Romania, Franta, Italia, America si numeroase alte tari apar articole si omagii asupra personalitatii lui Mircea Eliade, in cele mai importante publicatii.

Debuteaza in 12 Mai 1921 cu articolul “Dusmanul viermelui de matase” in “Ziarul stiintelor populare si al calatoriilor” nr 21. Era semnat Eliade Gh. Mircea. Cand mi-am vazut numele tiparit - la sumar si din nou la sfarsitul articolului – inima a inceput sa se zbata. De la chioscul de unde cumparasem revista si pana acasa mi s-a parut ca toata lumea ma priveste. Triumfator, l-am aratat parintilor
(Amintiri, I, Mansarda, Madrid, Colectia Destin, 1966)
In 9 Ianuarie se casatoreste cu Christinel Cotescu (1).
18 ianuarie 1949 - apare in vitrinele pariziene tratatul de Istorie a religiilor (Editions Payot)
“Sistemul“ de lucru al lui Mircea Eliade este sintetizat in urmatoarea insemnare: Sinologul (2) Paul Demievilleil intreaba pe Puech (3): Unde gaseste Eliade toate referintele sale? In concluzie, adauga Puech, care este sistemul d-stra de lucru? Cum va documentati? Lasati impresia ca nimic nu va scapa, ca ati rasfoit si citit totul. Cum faceti?
I-am explicat: cum apartin unei culturi minore, unde diletantismul si improvizatia sunt sunt aproape fatale, am intrat in viata stiintifica plin de complexe, mai ales sub teroarea de a nu poseda o informatie la zi. Aceasta m-a impiedicat, de cand ma stiu, de a trimite un manuscris la tipografie inainte de a fi sigur ca am citit tot ceea ce a fost scris asura acestei probleme. Spaima de a descoperi lucruri cunoscute de multa vreme, de a repeta observatii facute de altii, teroarea mai ales de a ignora un document fundamental, ingropat intr-o colectie care lipsea din bibliotecile romanesti. Iata pentru ce nu indraznesc niciodata sa public un text inainte de a-mi fi petrecut o parte din vara intr-una din marile biblioteci europene (Fragments) Dupa aproape trei decenii Eliade ii va raspunde lui Claude-Henri Rocquet (4): Primul lucru pe care-l fac este sa ma indrept catre cele mai bune surse, cele mai bune traduceri sau comentarii. Pentru aceasta ma informez de la colegii mei si de la specialisti. Aceasta ma scuteste de lectura a mii de pagini de un mai slab interes. Grija de a cunoaste in profunzime sursele este, de altfel, una din cauzele pentru care mi-am consacrat sapte sau opt ani studiului Australiei: aveam sentimentul de a putea citi eu insumi toate documentele necesare, lucru imposibil pentru Africa sau triburile americane (L’Epreuve du labyrinthe)

Mircea Eliade a avut relatii de prietenie si de colaborare cum multe personalitati aflate la Paris, intre care: Elena Vacarescu, Emil Cioran, Eugen Ionescu, George Enescu.
Noteaza: Il cunosteam bine pe Caillois (5). L-am folosit mult si i-am citit cartile si articolele. Ceea ce ma atragea la el era universalismul, enciclopedismul. Era un om al Renasterii, care se interesa tot atat de mult de romantismul german ca si de miturile din Amazonia, de romanul politist ca si de arta politica.
Eliade recunoaste ca datoreaza lui Dumezil (6) intreaga sa “cariera” stiintifica in Franta. Isi exprima admiratie fata de geniul acestui savant: Ma indoiesc ca mai exista in intreaga lume un alt savant care sa posede prodigioasa lui eruditie lingvistica (cunoaste peste 30 de limbi si dialecte!), imensa lui stiinta in materie de istorie a religiilor si care sa fie in acelasi timp dotat cu asemenea talent literar. Georges Dumezil a revolutionat studiile religiilor si mitologiilor indo-europene.
In Martie 1957 se stabileste la Chicago, ca profesor de istoria religiilor.
Traiectoria mea biografica si culturala: Bucuresti, Calcutta, Lisabona, Paris, Chicago. Numai dupa epoca de activitate intensa si frenetica de la 1933 la 1940, aveam dreptul sa ma detasez de momentul romanesc si sa incep sa ma gandesc sa scriu pentru un public mai vast si intr-o perspectiva universitara…
*
Din Incercarea labirintului, de Mircea Eliade:
”Un labirint este uneori apararea magica a unui centru, a unei bogatii, a unui inteles. Patrunderea in el poate fi un ritual initiatic, dupa cum se vede in mitul lui Tezeu. Acest simbolism este modelul oricarei existente care, trecand prin numeroase incercari, inainteaza spre propriul sau centru, spre sine insusi, Atman, ca sa folosesc termenul indian... De mai multe ori am avut constiinta ca ies dintr-un labirint, ca am gasit firul. Inainte, ma simteam disperat, oprimat, ratacit... Desigur, nu mi-am spus: ”Sunt pierdut in labirint”, dar, la sfarsit, am avut totusi impresia ca am iesit biruitor dintr-un labirint. Fiecare a cunoscut aceasta experienta. Mai trebuie spus ca viata nu e facuta dintr-un singur labirint: incercarea se reinnoieste.”
**

Note:
(1) Christinel Cotescu - In 1950, la 6 ani de la moartea primei sotii (brasoveanca Nina Mares, careia i-a dedicat Tratatul de istorie a religiilor), Eliade se casatoreste cu Christinel Cotescu.
Pierderea Ninei l-a marcat profund. In ”Jurnalul portughez“, si-a marturisit dragostea pentru prima sotie, felul in care a ingrijit-o in ultimii ani de suferinta, nenorocirea marcandu-i creatiile literare si filosofice din acea perioada. Este cea mai pesimista opera a savantului.
(2) Sinologie - stiinta care se ocupa cu studul istoriei, limbii, literaturii si culturii poporului chinez.
(3) Puech - Henri Charles Puech, istoric al religiilor francez, care a ocupat catedra de Istorie a religiilor de la College de France timp de două decenii, intre 1952 şi 1972.
(4) Claude-Henri Rocquet - scriitor, poet, dramaturg, publicist, eseist francez; in lucrarile lui poate fi recunoscuta influenta Bibliei.
(5) Caillois - Roger Caillois (n. 3 Martie 1913Reims - d. 21 Decembrie1978) - scriitor, sociolog, eseist si critic literar francez, membru al Academiei Franceze.
 (6) Dumezil - Georges Dumezil (n. 4 Martie 1898 Paris - d. 11 Octombrie) - filolog, etnolog si istoric al civilizatiilor, membru al Academiei Franceze.

Altele:
Noaptea de Sanziene
Noaptea de Sanziene (2).
Nu ma intereseaza
Dans rajput
Solidarizare prin eroare.
Mai multe feluri de a pierde timpul.
Orientul viu.
Fidelitate.
Reveria.
Despre lectura.

Casatoria, aceasta institutie minunata


Casatoria este o institutie minunata; dar cine-i nebun sa traiasca toata viata intr-o institutie?


Secretul unei casatorii fericite ramane… un secret.
Henny Youngman

Casatoria: perioada in care barbatul descopera ce fel de barbat prefera nevasta lui.
The Vagabonds

O casatorie fericita ar fi aceea dintre o sotie oarba si un sot surd.
Montaigne

Casatoria e un pact facut de un barbat care nu poate dormi cu fereastra inchisa si o femeie care nu poate dormi cu fereastra deschisa.
G.B.Shaw

joi, 14 iunie 2012

Dragostea in viata noastra


Unii traiesc iubirea si reusesc sa o cuprinda in definitii; altii doar traiesc iubirea…

Neagoe Basarab ii spune fiului sau despre treptele desavarsirii: ”Ca mai intai de toate e tacerea, tacerea face oprire, oprirea face umilinta si plangere, plangerea face frica, frica face smerenie, smerenia face socoteala, iar acea socoteala face dragoste, iar dragostea face ca sufletele sa vorbeasca cu ingerii. Atuncia va pricepe omul ca nu este departe de Dumnezeu”.
(Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie)

A iubi pentru a fi iubit e omeneste, dar a iubi numai pentru a iubi e aproape ingereste.
Lamartine, Graziella

Cat de netrebnica e inima care nu stie sa iubeasca, ce nu poate sa se-mbete de iubire! Daca nu iubesti cum poti pretui orbitoarea lumina a soarelui si mangaietoarea lumina a lunii? 
Omar Khayyam

Ea si el printre picaturi: despre barbati si despre femei


Despre barbati

Sun Tzu a zis: viata e un razboi: lupti sau te antrenezi. 
Musashi a zis: alege moartea in numele datoriei. 
Gandhi a zis: un razboinic nu ucide. 
Coco Chanel a zis: daca stii ca barbatii sunt ca niste copii stii totul.

Daca nevasta e pe cale sa-ti devina prietena, e timpul sa-i propui unei prietene sa-ti devina nevasta.
(din "Dragostea dureaza trei ani", Frederic Beigbeder )

Natura l-a facut pe barbat poligam, misiunea femeii e de a-l face monogam
proverb italian

marți, 12 iunie 2012

O virgula poate salva viata unui om


Un barbat e banuit pentru o mare nelegiuire. E dus in fața judecatorului si sunt prezentate faptele, care il incrimineaza; inculpatul nu-si poate dovedi nevinovatia. Ca urmare judecatorul dicteaza:

Se se ierte nu se poate, mortii sa se dea.

Grefierul, doar prin mutarea virgulei, a reusit sa il salveze pe barbat:

Sa se ierte, nu se poate mortii sa se dea.



Dar ar putea fi si invers (virgula conduce omul la moarte)
Judecatorul sa zica: sa se ierte, nu se poate mortii sa se dea si un grefier sa scrie: sa se ierte nu se poate, mortii sa se dea.

Poate de aceea se spune ca mai bine nu pui virgula decat sa o pui gresit.

(am citit-o - cred - in Pledoarii celebre, de Yolanda Eminescu, Editura Lumina lex, Bucuresti)

duminică, 10 iunie 2012

Life in Pictures















Imaginile sunt surprinse de un prieten, in gradina casei.

Postare inscrisa in Life in Pictures


Poate va intereseaza: Legea jungleiCerul incruntat

Happy weekend (1) - Prietenie

Nu stiu cum facem ca tot alegem si alegem dar ne trezim ca, de fapt, culegem…

Bancuri:

Umbla vorba prin targ ca scriitorul brazilian Fernandes Millor, a lansat o dezbatere publica, cu tema:
Care este diferenta dintre "politician" si "hot"?
Raspunsul unuia dintre repondenti:
- Diferenta dintre un politician si un hot este ca pe primul il aleg eu, in timp ce al doilea ma alege el pe mine. Am nimerit-o?
Replica lui Millor:
- Stimate domn, sunteti un geniu. Sunteti singurul care a reusit sa gaseasca o diferenta.

La un dineu al lui Carol al II-lea, fusese invitat si Tudor Musatescu... Carol, pentru a distra putin invitatii, scrise pe un bilet: "Tudor Musatescu este primul mare magar din lume..." L-a trimis lui Tudor cu rugamintea de a-l citi cu voce tare... Tudorica se supuse si citi biletul in rasetele invitatilor... apoi cu un zambet sarcastic spuse:
- Foarte frumos maiestate, dar ati uitat sa va semnati... Carol al II lea

Puterea limbii 
Dintii catre limba: Numai putin daca te presam si te putem taia!
Limba: Numai o injuratura sa spun unei persoane si zburati toti!

Postarea participa la jocul HAPPY WEEKEND! Editia a 12-a

sâmbătă, 9 iunie 2012

Caragiale mereu actual


Aprecieri critice
C.Dobrogeanu-Gherea, Studii critice, 1956, E.S.P.L.A.

[…]
“In Scrisoarea pierduta, Cetateanul turmentat si Pristanda fac posibila toata tragi-comendia politica pe care o joaca Trahanache, Dandanache, Catavencu. Cetateanul turmentat, persoana simbolica, dupa cum am zis, prin ignoranta lui, prin lipsa de simt politic; Pristanda prin faptul ca e instrumentul acestui politicianism, si e instrument pentru ca are << noua copii… unsprezece suflete… >>

Asa e continutul, asa e satira politico-sociala din Scrisoarea pierduta. E oare adevarata aceasta satira, e oare viata noastra asa de pacatoasa, nu e oare o exageratie mare aici? Desigur ca toata viata noastra politico-sociala nu e asa cum ne e zugravita in Scrisoarea pierduta; desigur ca avem si oameni cinstiti, si alegatori cari nu sunt nici ignoranti, nici betivi, alminterelea ar trebui sa desperam de soarta si viitorul tarei… Dar toate acestea nu dau nici un cuvant in contra satirei lui Caragiale; pentru ca el nu ne-a zugravit toata viata, ci o parte a vietei, o parte caraghioasa si urita. Si ca astfel de viata, astfel de anomalii exista, ba unele cari intrec pe cele din Scrisoarea pierduta, cine ar indrazni sa nege? Si o data aceste anomalii existind, cine oare ar putea sa nege dreptul lui Caragiale, de a le ridiculiza, de a le biciui, de a le expune la risul si dispretul public? Ba nu numai ca are dreptul, ci are chiar mare merit, un merit imens ca a facut asa; si nu numai merit de artist; ci si merit cetatenesc, merit de a-si fi facut datoria.”
***

Cata “materie prima” ar fi avut Caragiale la dispozitie de ar fi fost martor la intamplarile din zilele pe care le traim.

Sa mai zica cineva ca oamenii se schimba! Sau ca se schimba moravurile… Moravurile nu se schimba, doar ca unele au fost legiferate, in sensul de a fi clar pentru toata lumea ca nu mai sunt… prohibite.

Cred ca s-a spus despre Ion Luca Caragiale tot ce se poate spune si nu am talent pentru a reda  - mai frumos sau mai spumos - impresia pe care a lasat-o si asupra mea prin scrierile sale.

Azi - poate coincidenta, poate nu - mi-am amintit de ce nu ma mai uit la TV de ceva timp.
Pentru ca nu am avut de ales - asa a fost conjunctura - urmaream unele stiri - la un post TV cu acoperire nationala - transmisii de prin tara. Un baiat zicea de zor, fara promter si folosind cat mai putine vocale, despre suta de ani trecuta de la moartea lui Caragiale. Si zicea ceva de genul: “Desi au trecut o suta de ani vremurile sunt aceleasi ca atunci dar vremea a trecut peste vremuri” Ce-o fi vrut sa zica stie numai el - si poate afla seful lui. “Si pentru ca nu avem voie sa discutam despre alegeri - zice acelasi tanar - ne putem referi la operele lui Caragiale si sa avem si noi dilema cetateanului turmentat: Eu cu cine votez?

O suta de ani de la moartea lui Ion Luca Caragiale

Impotriva subventiilor de stat, de I.L.Caragiale
Trebuie sa copiati Http in browser
http://romani.co.uk/index.php?option=com_fireboard&Itemid=126&id=4615&catid=1&func=fb_pdf 
Postat initial de Sorin M

Poetii, literatii, artistii sunt oameni foarte ciudati, dar ceea ce e foarte ciudat e ca poetii, literatii si artistii sunt foarte ciudati tocmai cand n-au talent de loc, asa ca nu poti sa-ti explici de ce, fiind oameni ca toti oamenii, sunt asa de ciudati...
Dar, in sfarsit! asa sunt poetii, literatii, artistii, mai ales cand n-au talent de loc.
De una dintre ciudateniile acestora voiesc sa spun cateva cuvinte, anume despre vecinica plangere ca poetii, literatii si artistii nu sunt incurajati la noi indestul, ba chiar ca sunt foarte putin luati in seama.
Plangerea aceasta este o tema pe care se fac fel de fel de variatiuni. De exemplu... Publicul nostru cel mare este indiferent fata cu literatura si arta nationala... Societatea culta citeste carti straine... Publicatiunile literare romane si mai ales poezia romana nu se cauta...  Aceasta vecinica plangere, ciudatenia aceasta, atinge culmea cand, dupa osandirea publicului celui mare si a societatii culte, se incepe acuzarea guvernului, a statului...
Incai daca particularii nu simt nevoia poeziei, literelor si artelor; daca societatea romana n-are destul sentiment patriotic pentru a incuraja versul, proza si orice arta facute de romani - macar guvernul, statul sa vie in ajutorul acestor nobile productiuni! Dar nu! guvernele, statul sunt si mai indiferente si mai vitrige cu inchinatorii muzelor nationale!...
Ia sa cercetam mai de aproape plangerea dumnealor...
Ma rog, sa ne intelegem: ce poftiti d-voastra?... sa se-ncurajeze poezia, literele si artele, sau poetii, literatii si artistii? Caci este ceva aici care nu trebuie trecut cu vederea... Presupunand ca, in adevar, poezia, literele si artele sunt lucruri neaparat necesare unei societati, pentru a le avea, trebuieste talent mai-nainte de toate; pe cata vreme pentru a te face poet, literat sau artist nu trebuie talent numaidecat.
Ca traiesc poetii in lipsa... De! asta poate fi adevarat, insa numai pentru acei poeti cari sunt saraci de fel; fiindca in nici o parte de lume poezia n-a constituit si nu ar putea constitui o industrie prea lucrativa. Cand poetii au avere, fireste ca nu traiesc in lipsa.
Ca poetii, literatii si artistii mor in spitale; asta e adevarat, insa iar in parte; fiindca daca au casa lor si rostul lor, mor acasa. Daca n-au insa casa, unde sa-si zaca boala din urma, atunci, tot e bine ca mor la spital; ar fi desigur mai rau sa moara la vreun gard.
Eminescu si Alecsandri, Dumnezeu sa-i odihneasca! au murit unul la spital, fiindca suferea de o boala foarte grea de ingrijit intr-o casa particulara saraca; cestalalt a murit in vestitu-i castel de la Mircesti...
Pentru aceasta deosebire de stare, contimpuranii si urmasii n-au facut si n-au sa faca vreo deosebire in stima acordata celor doi ilustri poeti nationali...
A! stima!... Dar asta e putin lucru?
Cine are putin talent, slava Domnului! este la noi destul de stimat si de considerat. Afara, se-ntelege, de cateva secaturi invidioase, pe cari nu le lasa sa doarma, pe cari le doare si le ofticeaza succesul omului cu talent, nici un concetatean nu-i refuza acestuia tot succesul, toata stima. [...] De viata trista pentru copii se teme parintele, si, dupa viata bolnava, nu e viata mai trista decat viata ridicula, si nu e, poate, o viata mai ridicula decat a omului care, inchipuindu-si ca are talent, isi da toate ostenelile
sa probeze cu prisos ca nu-l are - viata omului care strica in sec hartie nevinovata, pentru a se putea plange din ce in ce mai amar contra societatii indiferente si ingrate, ca nu incurajeaza poezia, literele scl... scl...
Dar, in sfarsit, chiar asa, eu nu crez sa fie undeva o societate, unde care cum se scoala si ia o pana in mana sau imbratiseaza o cariera frumoasa sa fie atat de binevoitor primit sau tolerat ca la noi.
Nu cred sa fie pe lume tipografie mai putin nazuroasa decat a noastra romaneasca. Cu ce cheltuiala, putin importa, fie din avere proprie, fie de la parinti, de la amici, din pomana, se gasesc totdeauna destui gologani ca orice e scris pe hartie cu mana asta-seara sa fie a doua zi dimineata chiar
tiparit, spre vecinica pastrare. [...]
De cate ori auz pe cineva vaicarindu-se ca literele si artele frumoase nu sunt incurajate la noi, ii spun: poate sa ai dreptate intrucatva, dar, in orice caz, vinovatul sau mai bine vinovatii pentru aceasta trebuiesc cautati nu intre public, nu in societate, ci intre aceia cari le profeseaza. [...]
Nu! Precum am mai spus-o si in alta parte: literatura si artele frumoase, dupa cat se fac si, mai ales, dupa cum se fac la noi, sunt prea din cale-afara incurajate; asa ca parca n-ar strica sa incepem odata a le cam descuraja.