Nicolae Labiş s-a născut in
2 decembrie 1935, in Poiana Mărului, azi jud. Suceava. Clasele primare le-a
urmat la şcoala din satul natal, sub îndrumarea mamei, care era învăţătoare. De
copil compune poezii şi poveşti. Când tatăl pleacă pe front (in al doilea
război mondial) familia se refugiază într-un sat de lângă Câmpulung-Muscel; in
mai 1945 familia se reuneşte şi se stabileşte la Mălini, in Moldova
Debutează la ziarul Zori noi din Suceava (1950), dar
adevăratul debut îl consideră a fi cel din 1951, la Viaţa românească, unde i-a fost publicată poezia Gazeta de stradă.
Urmează cursurile Şcolii de
Literatură “Mihai Eminescu” din Bucureşti şi după absolvire devine redactor la Contemporanul, apoi la Gazeta literară. Se înscrie la
Facultatea de filologie (Bucureşti) dar abandonează cursurile după un semestru
(1954). Colaborează susţinut la Viaţa
românească, Iaşul literar, Gazeta literară şi altele. Debutul
editorial are loc in anul 1956, cu “Primele iubiri”. Pregăteşte pentru tipar
volumul Lupta cu inerţia, care va
apărea postum pentru că Nicolae Labiş moare, la 21/22 decembrie 1956, in urma
unui accident de tramvai. Dispariţia
prematură şi autenticitatea discursului său liric au facut curând din Nicolae
Labiş un simbol al poeziei noi, al cărei proces de regenerare l-a declanşat.
Criticul Eugen Simion l-a numit “buzduganul unei generaţii”.
₪₪₪
Aproape toţi tinerii visează
“dreptate socială” şi se agaţă de
ceea ce li se pare că se potriveşte cu gândurile lor, cu visurile lor şi învaţă
din mers cum e cu una sau cu alta. Nicolae Labiş a cochetat, şi el, cu doctrina
comunistă – a închinat comunismului câteva poeme – dar mai apoi, se pare, şi-a
schimbat calea, spre nemulţumirea comuniştilor care-l apreciau.
Poezia “Omul comun” poate fi considerată drept piatra
unghiulară a poeticei lui. De aici porneşte şi se desface principalul ei
evantai tematic, din imaginea dublată a copilului şi adolescentului, greu de
recunoscut şi totuşi aceeaşi fiinţă. Poemul insinuează tema degradărilor
treptate ale idealului in real, relaţie nu identică, de natură conceptuală, ci
prototipul evenimentului sufletesc, cu atât mai obsedant, chinuitor, in poezia
lui Nicolae Labiş, cu cât tărâmul experienţei este exclusiv al propriilor
trăiri şi reacţii.
(din Scriitori români, autori: colectiv; Ed Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1978)
In ceea ce mă priveşte, când
spun “Nicolae Labiş” mă gândesc la poemul său “Moartea căprioarei”. Când am
citit poezia prima dată – pentru că am fost obligată, la şcoală – mi s-a făcut
rău, la propriu. Am plâns in hohote la unele poezii aşa-zise pentru copii – cum
ar fi “Gândăcelul”, scrisă de Elena Farago – dar “Moartea căprioarei” mi-a
făcut râu. De atunci am mai citit despre
acest poem, dar evit să citesc versurile… Poate că impresia ar fi alta, nu
ştiu, dar prefer să nu aflu.
In “Moartea căprioarei”
reiese şi mai evidentă ideea că, din companion al animalelor, de pe tărâmul
idealului, fiinţa umană – in general – “devine vânător crud” pe măsură ce trece
timpul, omul devenind “lucid in faţa tăişului ascuţit al raporturilor vitale”
(op.citată).
Nicolae Labiş ar fi putut concura cu Eminescu? Nu vom şti
niciodată. Poeziile lui sunt tragice, in cea mai mare parte. Opera i-a fost
influenţată de Rimbaud, de Eminescu, de Ion Brad şi de Ion Pillat, de Esenin (o
spun alţii, eu nu pot avea asemenea certitudini) şi de cine
mai ştie cine, pentru că aşa se întamplă in general cu cei mai mulţi poeţi
tineri şi foarte tineri. Cei care l-au cunoscut l-au apreciat, ca om şi ca
poet.
Poiana primei amintiri
Revăd din nou poiana primei amintiri
Copilul care am fost eu spre mine vine,
Vorbeşte rar muşcându-şi buzele subţiri...
- Îmi placi. Dar eu am să devin mai bun ca tine...
Şi mă priveşte cu o candidă trufie,
În jur se leagănă-al pădurii verde cerc,
Mă simt pătruns de-o-nlăcrămată duioşie
- Copil prostuţ, tu oare crezi că eu nu-ncerc?
(din Lupta cu inerţia)
