N-am citit romanul, am văzut filmul. Am văzut şi ecranizarea
din 1978, cu Peter Ustinov in rolul lui Poirot, şi episodul din serialul
Poirot (1989-2013), cu David Suchet in
rolul faimosului detectiv belgian,
Hercule Poirot, excentric şi rafinat.
Cred că de-a lungul timpului mi-am imaginat cam cum ar trebui să miroasă o
adunare de indivizi bogaţi, aşa cum îmi imaginam cam cum trebuie să fi mirosit
pe strazile Londrei, de exemplu, cândva in evul mediu.
Acţiunea romanului “Moarte pe Nil” scris de Agatha Christie
şi publicat pentru prima dată in 1937, se desfăşoară cândva in anii 1930 şi se învarte
in jurul unei moştenitoare foarte bogată, frumoasă şi elegantă dar destul de
arogantă şi, oarecum, dominatoare. Toate personajele care apar au – mai mult sau
mai puţin – o legătura cu această domnişoară Linnet Ridgeway. In principal,
totul se întâmplă in Egipt – in cea mai mare parte pe Nil – personajele fiind într-o
croaziera de lux pe acest fluviu.
Despre Linnet Ridgeway
(viitoare Doyle) îmi imaginez că se parfuma discret, cu parfumuri fine. Poate
folosea Chanel No. 5, lansat de Coco
Chanel in 1921 şi care, la vremea aceea, era accesibil numai celor cu venituri
substanţiale. Sau, poate, folosea Shalimar,
lansat de Guerlain in 1925. Poate Joy,
de Jean Patou, creat in 1929, un parfum despre care se spune că a fost foarte
apreciat in ani 1930, neschimbat până azi, şi in care sunt combinate varietîţi
de flori rare in concentratie mare: iasomie, trandafir bulgăresc, ylang-ylang, trandafir
de mai, tuberoza; un parfum elegant şi opulent.
Pe scriitoarea Salome
Otterbourne - un fel de a spune scriitoare, deoarece cărţile ei erau
interzise in biblioteci pe motiv că sunt indecente şi am dedus că erau, cumva,
o formă de răzbunare pe diferite persoane din societate (sau doar bârfe) - mi-o
imaginez duhnind a parfum, lăsând in urma ei dâre. Cât de bun ar fi un parfum,
dacă cea care-l poartă lasă dâre in aer asta spune despre respectiva că nu-i
tocmai o persoană stilată, chiar dacă pare a fi. Salome nici măcar nu pare
stilată – se împopoţonează şi gândul îi e numai la sex – încă se crede tânără,
frumoasă irezistibil şi consideră că bărbaţii trebuie să-i cadă la picioare. Ar
putea cădea la picioarele ei, leşinaţi de parfum puternic şi miros de alcool
(scriitoarea fiind prietena bună cu paharul). Mi-o imaginez folosind parfumul Tabu de Dana, creat de Jean Carles,
care a fost lansat in 1932; un parfum oriental floral care mai exista şi azi.
Notele de vârf ale acestui parfum sunt portocala, bergamot, neroli, coriandru;
notele de mijloc: cuişoare, iasomie, ylang-ylang, tradafir, narcisă iar notele
de baza sunt zibeta, vetiver, cedru, paciuli, mosc, raşina benzoică. La
momentul apariţiei mulţi l-au considerat a fi “parfumul femeilor uşoare” -
poate pentru că era puternic şi senzual. Ceva mai târziu a început să fie
apreciat.
Pe Jacqueline de
Bellefort, prietenă cu frumoasa Linnet şi căreia aceasta din urmă îi “suflă
logodnicul”, mi-o imaginez folosind un parfum prea dulceag pentru gustul meu.
Imi imaginez că ar putea fi Arpege,
de Lanvin, un parfum floral lansat in 1927 şi care a devenit popular abia prin
anii 1950.
Louise Bourget, servitoarea
Linnetei folosea, probabil, parfumurile angajatoarei sale, dar turna pe ea – aşa
imi imaginez, şi nu pentru că era servitoare, ci pentru că avea un iubit egiptean
pe care, probabil, voia să-l cucerească doar pentru ea (acesta având deja o soţie).
Rosalie, fiica
scriitoarei Salome, îmi pare a fi dintre acei copii care trăiesc in umbra părinţilor
lor celebri (negativ celebru înseamna tot celebru) şi încearcă să fie altfel
decat aceştia şi din acest motiv îmi imaginez că nu folosea parfum. La fel, fără
parfum – semn al “capitalismului decadent” – îmi pare a fi şi Jim Ferguson,
un tânăr care citea “Capitalul” lui Marx şi se credea luptător pentru egalitate
între clasele sociale şi care o curta de zor pe Rosalie.
Doamna Van Schuyler
pare a fi o bogătaşă scăpătată sau, oricum, una obsedată de bijuterii – a
plecat in croaziera pe Nil doar pentru că Linnet Ridgeway – măritata acum cu
Simon Doyle – îşi petrecea acolo luna de miere şi avea un şirag minunat de
perle, pe care respectiva şi-l dorea. Cred că, deşi hoaţă, folosea parfumuri de
calitate şi nu turna pe ea - cred că Shalimar i se potrivea. Doamna ei de companie, Bowers, are alură masculină şi mă gândesc că parfumul era ultima ei
grijă. Mi-o imaginez folosind Blue Grass,
de Elizabeth Arden,
parfum dezvoltat in anul 1934, un parfum luxuriant, cu note de vârf: portocală,
neroli, lavanda, bergamot, la mijloc iasomie şi narcise, iar la bază boabe de
tonka, lemn de santal şi mosc.
Se zice că bărbaţii din anii 1930 nu prea foloseau apă de
colonie - in ideea că bărbatul trebuie să miroasă bărbăteşte - dar acest produs (apa de colonie) se comercializa
(aveau acces mai ales cei cu dare de mână) încă din anii 1920, devenind popular
prin anii 1950-1960. Bărbaţii anilor 1930 (cei bogaţi, in special) puneau accent pe curăţenie,
in primul rând, şi foloseau săpunuri de bună calitate atât pentru spălat cât şi
pentru bărbierit. Pentru a-şi aranja părul mai era la moda Brilliantina, dar mai puţin ca in anii 1920. Majoritatea erau raşi
– cei care aveau barbă sau mustaţă stufoase încercau să ascundă vreun defect,
vreo cicatrice. Cele mai multe produse cosmetice pentru bărbaţi erau pe bază de
citrice. Erau şi bărbaţi care utilizau câteva picături din parfumul destinat
femeilor.
Avocatul englez al Linnetei Ridgeway, Andrew Pennington, delapidator, îmi pare a fi genul de bărbat care îşi
parfumează faţa cu apă de colonie de proastă calitate.
Colonelul Race,
avocatul american al Linnetei, e un tip distins şi discret, deci şi apa de
colonie – dacă ar fi apreciat-o - ar fi folosit-o cu măsura.
Doctorul Bressner,
un tip cu metode de tratament controversate, îmi pare a mirosi mai mult a
substanţe medicinale decât a vreun parfum, dar dacă folosea apă de colonie cred
că folosea prea multă şi parfumul se amesteca rău cu mirosul de medicamente.
Simon Doyle,
falitul fost logodnic al prietenei actualei soţii e un dandy cu stil - dacă nu ţii
seama de faptul că şi-a părăsit logodnica pentru prietena acesteia – deci cred
că ştia să folosească apa de colonie astfel încât să nu leşine femeile din
cauza mirosului. Pe acest tip mi-l imaginez parfumat cu Zizonia (unisex), de la Penhaligons (lansat in 1930 şi relansat in
2001), un parfum oriental misterios, cu note de condimente arse, piper şi
patchouli (acest ingredient pare a fi fost cel mai apreciat in acei ani), dar şi
cu note de portocale dulci, vetiver şi ghimbir.
L-am lăsat la final pe Hercule
Poirot, detectivul belgian pe care mai toată lumea îl numeşte francez.
Poirot e un tip sofisticat şi, cumva, cu fixuri. Când doarme foloseşte plasa
pentru păr şi pentru mustaţă mă gândesc că folosea ceara, să păstreze forma
mustăţii pe timpul zilei şi, poate, folosea şi briliantina, pentru a da
strălucire părului. Bineînţeles că foloseşte şi after shave (precum Aqua Velva, un produs introdus pe piaţă
in 1928 de compania JB Williams) sau apa de colonie. Îmi imaginez că in preajma
lui se simte un miros de tutun amestecat cu mirosul uleiului de păr şi,
eventual, al apei de colonie.
Descrierea lui
Hercule Poirot din romanele pe care le-am citit – aşa cum mi l-am
imaginat eu pe detectiv – se potriveşte mai mult cu personajul interpretat de
David Suchet şi mai puţin cu cel interpretat de Peter Ustinov, de aceea l-am descris pe primul.
Toate aceste parfumuri se pot amesteca şi cu mirosul de
sudoare – pe Nil e foarte cald – dar şi cu mirosul fluviului, al
combustibilului folosit de vasul de croazieră ş.a.m.d. Într-un salon mic, aşa
cum era cel de pe vasul de croazieră, parfumurile devin mai puternice datorită
căldurii iar amestecul lor in aer poate fi ameţitor.
Aşa-mi imaginez eu ca miros personajele din romanul “Moarte
pe Nil”. Personajele cu apariţii scurte nu le-am amintit.
Urmatoarea poveste in 11 iunie:
Parfumul magazinelor de altădată, temă propusă de
Pandhoraa.
