Pe lângă flori şi iarbă. Miercurea fără cuvinte

Sursa foto: Braşov, oraşul sufletului meu.

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  Jocul pornit de Carmen şi continuat de Călin. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc. Regulamentul e scris pe blogul Miercurea fară cuvinte.

Provocarea pentru azi: maci, flori de câmp, iarba verde de acasă.

Provocările lunii iunie.

HAPPY WW!

Omul beat şi mijloacele de transport in comun

Atunci când spui despre cineva “e beat”, faci o constatare; atunci când spui “e beţiv”, e o judecată - încerc să mă feresc de judecăţi. Mulţi oameni se îmbată ocazional - poate nu rezistă la băutură, nu ştiu cât alcool poate procesa ficatul lor, poate sunt foarte bine dispuşi şi chiar o cantitate mică de alcool îi ameţeşte… Din acest motiv sunt cazuri in care am intervenit in ajutorul unor oameni beţi întâlniţi pe te miri unde. Nu scriu rândurile următoare pentru a mă lăuda, ci in speranţa că vor fi mai mulţi aceia care nu vor trece indiferenţi pe lângă aceşti ameţiţi… Bineînţeles, există cazuri şi cazuri! In unele situaţii e bine să stai deoparte şi să chemi… autorităţile.

Se zice că de oamenii beţi nici pe Isus nu-l interesează. Aşa o fi… Mie mi-e milă de ei. Cei mai mulţi sunt aşteptaţi acasă de cineva… Mulţi fac şi scandal pe la casele lor… şi, poate, cei de acolo nu-i mai aşteaptă dar asta nu-i problema mea. Pentru unii e o întâmplare că s-au îmbătat, pentru alţii e un obicei… Nu ştiu pentru care e întâmplare şi pentru care obicei, şi nici nu contează, din punctul meu de vedere.

₪₪₪

Căciula neastâmpărată

Pe vremea când mai exista tramvaiul in oraş (a fost desfiinţat in anul 2006) făceam naveta spre şcoala. Într-o zi de iarnă, in tramvaiul aproape gol, un om beat aşezat pe o banchetă. Căciula de blană îi tot aluneca pe cap când într-o parte când in alta şi el şi-o aşeza aiurea. Face el ce face şi-i cade căciula. Se apleacă să o ridice şi-mi dau seama că centrul lui de greutate e atât de greşit plasat încât se va rostogoli. Nici bine nu-mi termin gândul că omul e pe jos. Era mare, curat îmbrăcat… şi mă întrebam cum l-aş putea ajuta. In legănatul tramvaiului aproape că se tăvălea pe jos in apa de la zăpada topită de pe tălpile călătorilor. Nu-l puteam lăsa in acea situaţie jalnică aşa ca m-am apropiat şi i-am oferit braţul - un punct de sprijin, chiar slab, i-ar fi putut fi de ajutor. Mi-a mulţumit bâlbâind peltic de la alcool. Nu reuşeam să îl ridic singură, dar atunci au intervenit doi bărbaţi aflaţi in tramvai şi l-au aşezat pe banchetă. Le-a mulţumit şi lor, încercând să le explice de ce a băut… Sper că a ajuns cu bine acasă.

Viteză excesivă

Cu altă ocazie, într-o staţie de autobuz, un bărbat destul de vârstnic se legăna pe picioare, ţinând strâns in pumn toartele unei pungi de nailon transparent in care avea o carte de colorat, creioane colorate şi încă ceva. M-a dus gândul la eventuali nepoţi pentru care a cumpărat culorile… A venit un autobuz, el s-a grăbit să-l prindă, s-a împiedicat şi a căzut cât era de lung, aproape de bordură. Oamenii din staţie îl priveau, cei care urcau sau coborau treceau pe lângă el. M-am apropiat să îl ajut să se ridice şi nu-mi era uşor. M-a ajutat un bărbat care trecea prin staţie şi l-am aşezat pe bancă. Ne-a mulţumit, zâmbind tâmp, parcă cu vinovăţie. Barbatul care m-a ajutat m-a întrebat dacă e cu mine; când i-am spus că nu-l cunosc a întrebat de ce l-am ajutat. Am ridicat din umeri şi am tăcut. De ce ajuţi un om?! Între timp a venit autobuzul pe care-l aşteptam şi am plecat. Apoi mi-am făcut mustrări de conştiinţă: poate ar fi trebuit să aştept, să-l urc in autobuzul de care avea nevoie – doar nu mă grăbeam! Sper să fi ajuns acasă in siguranţă.

Uşa buclucaşă

Un al treilea om beat am ridicat aproape de sub roţile unui autobuz care pleca din staţie. Era capăt de linie şi şoferul i-a închis repsectivului uşile in nas; închizându-se, omul şi-a retras brusc braţele, s-a dezechilibrat şi a alunecat cu picioarele sub autobuzul care se pusese in mişcare. Nu ştiu de unde am avut forţa – şi prezenţa de spirit – dar l-am smuls de acolo şi l-am aşezat pe banca din staţie. Era mic şi slab, dar l-am ridicat atât de puternic încât nici n-a atins pământul până l-am pus pe bancă. L-am lăsat acolo, pentru că a venit autobuzul de care aveam nevoie.

Bătaie in troleibuz

Într-o seară, pe la nouă (se întunecase afară), mergeam spre casă cu un troleibuz. Nu era aglomerat, dar nu ocupasem o banchetă – stăteam in spate, unde erau şi doi copilaşi, singuri. La un moment dat, doi bărbaţi se ridică de pe banchetele lor şi se iau la bătaie printre scaune. Mai era puţin până la următoarea staţie. Mă întrebam de ce nu sună şoferul la dispecerat, să ceară ajutor – sau la jandarmi. Dinspre cei doi veneau spre mine valuri de miros de alcool. Furibunzi, veneau spre noi, răcnind şi cărându-şi pumni. Cei doi copii s-au strâns unul lângă altul, aproape încremeniţi. Eram prinşi ca-ntr-o capcană acolo, neavând cm să ne ferim. Din fericire, in acel moment se deschid uşile, in staţie. Le strig copiilor: Coborâţi!” şi îi împing uşurel spre uşi. Mecanic, mă urmeaza. In staţie, fetiţa tremura din tot corpul şi părea că vrea să plângă. Nu aveau la ei un telefon mobil, nici eu nu aveam, să sun la părinţii lor (erau frate şi sora, am aflat). I-am întrebat pâna unde trebuie să meargă şi m-am dus cu ei, cu următorul troleu.

Şoferul acelui troleu a plecat din acea staţie cu bătăuşii înlănţuiţi! Cei care ar fi vrut să urce au renunţat, cei care erau in troleu au reuşit să coboare in aceeaşi staţie… Nu-i pot înţelege atitudinea acelui şofer dar – e drept! – nu cunosc nici procedura pentru astfel de situaţii. Ceea ce ştiu este că trebuie chemaţi jandarmii…

De ce, la vârsta lor, la acea oră, copiii erau singuri in troleu – la mare distanţă de casă – e altceva ce nu pot înţelege…

₪₪₪

Oamenii beau de-şi pierd minţile din multe motive – la un moment dat ajung să nu mai poată trăi fără alcool. Nu e problema mea, dar dacă-mi ies in drum nu pot trece cu indiferenţă. Au fost mulţi cei beţi pe care i-am scăpat de bătaie, de accidente sau de o eventuală moarte prin asfixiere, de la vomă. Mi-e milă de ei! Au fost şi ei copii şi, poate, n-au avut parte de dragoste; poate că viaţa i-a lovit atât de tare încât au cedat şi au încercat să-şi înece necazurile in alcool – şi necazurile au învăţat să înoate. Unii, poate, sunt răi in familie, dar ştiu că atunci când îi ridic de pe jos sunt doar oameni.

Despre libertate - citate

Dacă eşti gata să sacrifici puţin din libertatea ta pentru a te simţi în siguranţă, tu nu meriţi nici una, nici alta. (Thomas Jefferson)

Fiecare fiinţă omenească răspunde de grădina sa şi pictează în mintea sa acuarela vieţii aşa cum vrea să fie aceasta. Când nu mai depindem de alţii, când încetăm să ne mai comparăm şi să ne măsurăm cu ei, descoperim imediat că suntem stăpâni pe vieţile noastre. (Hermann Hesse).

Dacă libertatea înseamnă ceva, înseamnă dreptul de a spune oamenilor ceea ce nu vor să audă. (George Orwell)

Nimeni nu este mai înrobit decât cel care se crede liber in robia sa (Goethe).

Îşi merită viaţa, libertatea numai acela ce zilnic şi le cucereşte ne'ncetat (Goethe, in Faust).

Nu pui temelia libertăţii atunci când îi împuşti pe cei ce gândesc altfel decât tine. (Antoine de Saint-Exupery).

Când bogaţii se războiesc între ei săracii sunt cei care mor. (Jean-Paul Sartre)

Să fii liber nu înseamnă să faci tot ce vrei, ci să ştii că poţi să vrei (Jean-Paul Sartre).

Nu-i libertate, nici democraţie. Adevărata libertate e atunci când găseşti într-o librărie, pe acelaşi raft, Biblia, Coranul şi Mein Kampf.

In sfârşit realizez că oamenii sunt prizonierii telefoanelor lor, de aceea le numesc celulare.

Nu vreau să gândeşti ca mine! Vreau doar să gândeşti!

Libertatea înseamnă răspundere, de aceea majoritatea oamenilor se tem de ea. (George Bernard Shaw)

(unde nu apare un nume între parantze este pentru că nu ştiu autorul)

Neamu’ prost

Luni noaptea veneam acasă de prin oraş. Ne întâlnim cu o vecină care-şi plimba câinele. Salut-salut…

- La iarna ce-ţi mai iei pe tine?! mă ia la rost vecina, cu ton mult prea ridicat pentru acea ora din noapte, când observă că am pe mine o haină destul de groasă.

- Dar ţie nu ţi-e frig? o întreb la rândul meu, văzând-o într-o rochie fără mâneci şi cu sandale – pe la prânz temperatura a fost de vreo 22 de grade, resimţindu-se chiar mai mare, dar la acel moment era răcoare bine - pentru mine. Nu mi-ar fi dat prin minte s-o întreb dar a sărit întrebarea când am auzit-o pe a ei.

- Puţin, da, dar e sfârşitul lui mai! răspunde.

Îmi tot spun că nu mai există ceva care să mă lase fără replică şi mereu se găseşte cineva să mă contrazică. Logica unora nu-şi face loc in mintea mea oricât de mult mi-aş dori să-i înţeleg. Dacă-s minus 30 de grade in luna lui cuptor ar trebui să port maieu doar pentru că in calendar iulie e lună de vară?

Frig, cald, îmbrăcat subţire iarna sau îmbrăcat gros vara nu înţeleg de ce-i pasă cuiva cum se îmbracă altul. Când omul vrea să-şi poarte paltonul vara, la temperatură de 30 de grade la umbră, mă gândesc că n-o fi ceva in regulă cu el - sau doar vrea să se distreze pe seama celor care-l văd sau îl duce la curăţat  - dar nu mă apuc să întreb un necunoscut de ce o face… sau – mai rău – să râd de el.

Să te îmbraci “de toamna” într-o zi rece de vară mi se pare de bun simţ dacă vrei să nu răceşti.

In general, nu înţeleg de ce se iau unii pe stradă de cei care sunt îmbrăcaţi fistichiu sau au frizuri fistichii, comentându-i sau jignindu-i doar pentru că sunt îmbrăcaţi altfel decât adepţii “uniformei”. Înţeleg să nu fie de acord cu anumite haine sau frizuri, să nu le placă (e firesc - nici mie nu-mi plac multe şi unele mă amuză, mai ales că unii dintre cei care le au nu par a le fi asimilat, ci le-au ales doar pentru că “se poartă”) si chiar sa le considere scandaloase, dar de aici până la a jigni e cale lungă - ar trebui să fie.

Ce hazlii sunt unii oamenii - mai ales unii tineri - când vor să fie “la modă”, să fie deosebiţi de ceilalţi, şi ajung să semene între ei: aceeaşi culoare de păr, aceeaşi frizură, acelaşi model de haine, acelaşi model de încălţăminte, aceeaşi atitudine… Curată originalitate.

Dacă la faza cu hainele şi frizurile aş mai găsi scuze pentru cei care se manifestă zgomotos şi, deseori, jignitor la adresa celor care ies din tipar nu pot găsi vreo scuză pentru cei care comentează şi jignesc oamenii cu dizabilităţi, oamenii graşi sau slăbănogii, oamenii despre care numai mama lor ar putea spune că sunt frumoşi fizic…

Cât de sărac spiritual este acela care arată cu degetul spre altul doar pentru că acel altul e diferit?! Din punctul meu de vedere un astfel de om dovedeşte nesiguranţă de sine sau o anumită doză de… inferioritate (alt cuvânt nu-mi vine in minte).

Se spune că Benjamin Franklin ar fi zis: Mănâncă pentru plăcerea ta, dar îmbracă-te pentru plăcerea altora. Înţeleg prima idee dar, oare, de ce ar trebui să mă îmbrac pentru plăcerea altora?! Aş putea face plăcere tuturor îmbrăcându-mă într-un anume fel? Să se refere la a face plăcere unei persoane sau două…? Habar n-am ce-a vrut să zică, dar mi-e cert un lucru: n-o să port pantaloni rupţi in tur doar pentru că i-ar plăcea nu ştiu cui.  

Cadoul şi gândul. Citate favorite

Cadourile făcute fără bucurie - nu din inima curată - nu aduc vreun folos real, deoarece, odată cu el, atunci când e firesc, se dă încă ceva, nevăzut, incomparabil mai preţios decât însuşi cadoul – şi anume gândul care-l însoţeşte, adevăratul aducător de prosperitate sau nenorocire. Chiar şi cel mai neînsemnat dar bănesc (in raport cu posibilităţile) făcut însă cu bucurie, cu îndemnul sincer de a veni in ajutorul celui împovărat, îl înfăşoară pe acesta in elementul mental ca şi cu o învelitoare magică. Un asemenea dar, nu numai că a înlăturat lipsa materială pentru moment, dar i-a şi insuflat ceva, incomparabil mai preţios: l-a dăruit pe omul nevoiaş cu forţa spirituală, i-a întărit dorinţa de a prinde puteri, cu care să înlăture sărăcia şi atârnarea de altul.

Pe când omul care dăruieşte in silă sau din datorie, fără bucuria de a dărui, fără simpatie şi iubire pentru aproapele, acela poate să uşureze lipsa materială pentru o clipă, dar dania care nu e însoţită de “O bucurie adâncă şi de bune intenţii”, e stearpă pentru suflet. Darul făcut numai sub presiunea opiniei publice, cu zgârcenie, are o influenţă mentală nefastă asupra primitorului, acţiunea rea “care prin ricoşare se întoarce asupra dătătorului, conştiinţa darului silit neînsufleţindu-i omului mulţumire deplină, ci exact contrariul (Prentice Mulford).

(In Prefaţă la In zarea nemuririi, de Prentice Mulford, Ed. Lotus, Bucureşti, 1992; traducere şi prefaţă: Alexandru E. Russu-Bahmut)

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat. 

Prentice Mulford s-a născut la 05.04.1834 in Sag Harbor (Long Island), New York, şi a decedat la 27.05.1891, in barca sa ancorată aproape de Long Island – a murit liniştit, fără vreo aparentă boală sau suferinţă. După 30 de ani – cât au stat într-un mormânt nemarcat – rămăşiţele sale pământeşti au fost mutate in cimitirul Oakland din Sag Harbor şi pe piatra de căpătâi scrie: “Gândurile sunt lucruri”.

A avut o viaţă tumultoasă şi era considerat un “om ciudat”. La vârsta de 22 de ani s-a îmbarcat pe o navă, spre California - unde a stat 16 ani, fiind căutător de aur, de argint, profesor, bucătar, observator al naturii umane ş.a., dar nu pentru bani făcea ceea ce făcea, ci pentru a experimenta. A fost un profesor înţelept, mergând pe ideea că fiecare trebuie să înveţe ceea ce i se potriveşte, ceea ce i se pare necesar şi să îşi descopere singur esenţa, nu să înveţe ceea ce ştiu ceilalţi că trebuie învăţat. A scris mai multe povestiri umoristice scurte, a fost jurnalist şi autor. In anul 1865 a devenit interesat de fenomenul mental şi spiritual. A ajutat la fondarea curentului filosofic Noua gândire (The New Thought) care există şi azi, curent considerat de mulţi ca derivând din scrierile nepublicate ale lui Phineas Quimby (filosof, vindecător, mesmerist şi inventator).

In zarea nemuririi, apărută prima dată in România in anul 1947, înainte ca cenzura comunistă să devină totală, sunt traduse câteva dintre eseurile publicate de Prentice Mulford in lucrarea sa (de şase volume) The White Cross Library - Your Forces and How to Use Them.

Cu pene şi cu blană. Miercurea fără cuvinte

Bună, vecine! Renovare apartament

- Bună, vecine! Ce cauţi in baia mea?

- Aaaa… Ăăăăă…. Ooooo…. Oh. Trebuia schimbat sifonul de scurgere.

Cât de bine au fost construite unele imobile de locuit, trecerea timpului îşi lasă amprenta dar puţini sunt cei cărora pare să le pese. Aproape pe toţi i-a interesat la un moment dat să-şi pună gresie şi faianţă in baie, bucătarie, holuri şi chiar in dormitoare.

E frumos - şi firesc - să îţi aranjezi casa, să fie cum îţi place ţie nu cum i-a plăcut proiectantului, insă cred că există unele limite. Unii au dărmat pereţi pentru a face din doua camere una; alţii au spart zidurile bucătăriilor pentru a le “deschide” spre restul casei. S-au modificat instalaţii sanitare şi electrice, s-au schimbat uşile de la casă şi de la camere… S-au lărgit camerele cu balconul şi s-au montat uşi şi ferestre termopan.

S-au montat centrale termice şi au fost găurite zidurile, pentru ţevăraie şi aerisire; s-au găurit pereţii blocurilor pentru firele de telefon, internet, televiziune – apoi s-au spart din nou, pentru a pune un fir pentru toate trei şi mai apoi iar s-au spart, pentru că unii voiau o firma de profil alţii altele…

Comercianţii au modificat configuraţia parterului, au dărâmat ziduri (nu dintre cele de rezistenţă, zic ei, dar chiar şi aşa, rezistenţa clădirii se slăbeşte şi numai prin vibraţiile produse de utilajele şi uneltele folosite pentru aceste modificări), au găurit zidurile rămase, au montat cabluri fel de fel…

Cutremurele şi ploile au acţionat şi ele, independent de voinţa oamenilor, la fel şi inundaţiile cauzate de neglijenţa unor locatari sau din cauza vechimii ţevilor… Asfaltul de la baza unor blocuri a început să se încline, între zidul blocului şi porţiunea de asfalt distanţa devenind tot mai mare – apa de ploaie se infiltrează fără “restricţii” in fundaţiile clădirilor. Când liftul e in mişcare paharele zdrăngăne pe tavă; când o maşină mai grea trece prin apropiere gemurile vitrinelor din unele apartamente / case zdrăngăne şi ele… Toate astea, însă, nu contează cât timp fiecare îşi face in casă – şi in magazin - modificări după cum îl duce capul…

Când crezi că lucrurile s-au liniştit şi vei avea parte de linişte, nu doar de zum şi zdong şi tronc ce-ţi împrăştie creierii pe cutia craniană, unora le vine cheful să-şi schimbe decorul in casa şi să mai modifice ceva instalaţii electrice şi sanitare, să mai dărâme un zid sau să ridice… Apoi, la parter vine alt comerciant, care modifica şi el, după cum se potriveşte profilului…

Şi, uite asa, vecinii ajung să se viziteze între ei prin baie: cel de sus bagă capul prin plafonul celui de jos…

- Scuză-ma, vecine!

- Eu te scuz, dar mi-ai stricat şi instalaţia electrică şi plafonul…

- Repar, să ştii, nu rămâne aşa…

- Şi până repari eu ce fac? Nimeresc buda la lumina din baia ta?

Vecinul de deasupra a săpat până a reuşit să doboare o bucată de plafon in baia noastră – cât să intre până la umeri… A doua oară ne-au făcut-o, in alt loc, mai puţin rău: n-au ajuns să-şi bage capul, ci doar să lanseze fire de ciment in capul celui ce-şi spăla dinţii. Curgea moloz pe linia deschisă între perete şi plafon – locul unde era sifonul doar s-a ondulat şi suportul becului s-a deplasat in jos, lumina începând să pâlpâie… S-a bucurat instalatorul că a fost anunţat să nu mai sape, că ajunge un etaj mai jos… El se pregătea să scoată sifonul de scurgere şi atunci s-ar fi repetat distracţia amintită mai sus.

Un fel de concluzie: nu mai poţi sta liniştit nici in propria-ţi casă. Dacă nu dau hoţii peste tine dau vecinii.

Pe unii dintre cei care ajung la medic cu tensiunea crescută medicii îi sfătuiesc: evitaţi stresul! 

Tu râzi! Nuvela de Luigi Pirandello. Citate favorite

In nuvela Tu râzi!, domnul Anselmo este un bărbat in vârstă de 56 de ani, funcţionar cu salariu neîndestulator, aproape chel, cu o nevastă geloasă care se crede grav bolnavă şi având de crescut pe cele cinci nepoţele lăsate orfane de fiul său abia decedat şi de nora care a fugit cu un bun prieten al soţului ei.

Acest domn Anselmo râdea in somn aproape in fiecare noapte şi nevasta îl trezea trăgând de el, enervată şi geloasă, neştiind de ce râde, dar imaginându-şi fel de fel şi necrezându-şi soţul care o asigura că nu visează nimic, că nu ştie de ce râde, pentru că viaţa nu-i oferea nimic amuzant. In final, domnul Anselmo s-a dus la un tânăr medic specialist in boli nervoase, pe care încerca să-l convingă că el nu visează.

- Ei nu, credeţi-ma! Aşa vi se pare […] In realitate dumneavoastră visaţi. In mod sigur. Numai că nu păstraţi amintirea viselor, pentru că aveţi un somn greu. In mod normal ne amintim numai visele pe care le avem atunci când valurile somnului, ca să spun aşa, s-au mai rărit întru-câtva. […]

- Ce ticăloşie! lăsă atunci să-i scape domnul Anselmo. Vreau să spun, domnule doctor, ce ticăloşie să fii vesel doar in vis, şi să nu poţi şti! Pentru că, vă jur, nu ştiu absolut nimic! Nevastă-mea mă scutură, strigă Tu râzi!, iar eu rămân năucit uitându-mă la ea, pentru că nu ştiu nici că am râs, nici de ce am râs.

Dar, iată: asta să fi fost oare? Da, da. Aşa trebuie să fie. Natura, in mod providenţial, îl ajută pe ascuns in somn. De îndată ce închidea ochii din faţa priveliştii nenorocirilor sale, natura, iată, îi despuia sufletul de toate hainele de doliu şi-l purta cu dânsa, uşor, uşurel, ca un fulg, pe cărările răcoroase ale viselor celor mai vesele. Îi refuza, e drept, cu cruzime, amintirea cine ştie câtor plăceri desfătătoare; dar era cert, că, in orice caz, îi răsplătea, îi întărea pe neştiute sufletul ca să poată fi in stare, a doua zi, să îndure amărăciunile şi adversităţile destinului.

Domnul Anselmo trebui să-şi piardă şi această iluzie. O dată i se întâmplă să-şi amintească… Visa cum un coleg de serviciu, cu picioarele strâmbe ca un arc, urca cu mare greutate o scară, sprijinindu-se in baston şi, in spatele lui, venea şeful, care se amuza lovind cu bastonul lui in al celuilalt care, abia reuşind să se mai sprijine in baston, renunţa, se apleca şi prindea cu mâinile de treaptă şi începea să arunce cu picioarele, ca un măgar, in şeful care rânjea şi evita loviturile de picioare, căutând să înfigă vârful bastonului său in dosul expus al bietului om şi, in cele din urmă, izbutea – moment in care domnul Anselmo izbucnea in râs.

La asemenea privelişte, domnul Anselmo, trezindu-se cu râsul îngheţat pe buze, simţi că i se frânge inima şi i se taie răsuflarea. Oh, Doamne, de asta râdea, aşadar? de asemenea nerozii? Strânse buzele într-o strâmbătura de profundă scârbă şi rămase cu privirile pierdute. De asta râdea! Aceasta era toată fericirea de care crezuse că se bucură in vis! […] Însă spiritul filosofic, care de atâţia ani îi călăuzea mintea, îi veni şi de astă dată in ajutor şi-i demonstră că era foarte natural să râdă de stupidităţi. De ce voia să râdă? In situaţia lui trebuia să devină stupid, ca să poată râde. Altfel, cum ar fi putut râde?

(“Şalul negru. Nuvele”, de Luigi Pirandello, Editura pentru Literatura Universală, Bucureşti 1966; traducere de Alexandru Balaci.

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat. 

Din biografia scriitorului Luigi Pirandello

Luigi Pirandello s-a născut la Agrigento (Sicilia, Italia) in 26 iunie 1867, in familia unui industriaş, antreprenor al unor mine de sulf şi care luptase in armata lui Garibaldi.

Luigi Pirandello se căsătoreşte cu fiica unui asociat al tatălui său şi au împreună trei copii. Un accident la mina tatălui său (in 1903) declanşează un şir de nenorociri in viata lui: soţia suferă o pareza care lasă grave sechele psihice (el a îngrijit-o cu răbdare şi devotament timp de 20 de ani, suferind voluntar, şi claustrarea, pentru a fi alături de ea când a fost închisă la ospiciu), situaţia materială devine precară şi ajunge, la un moment dat, in pragul sinuciderii. A considerat întotdeauna munca drept “cel mai bun leac împotriva răului vieţii”.

A scris 250 de nuvele, 8 romane, 40 de lucrări teatrale. A fost un scriitor quasinecunoscut până la sfârşitul primului război mondial, când “pirandellismul” a ţâşnit ca o rachetă, prilejuind cele mai pasionante dezbateri. Din paginile sale dense, pătrunse de un umor sec, se desprinde, foarte clar, protestul pirandellian împotriva lumii burgheze şi a regulilor sale rigide, împotriva lanţurilor sociale.

(din “Cuvânt înainte”, de Alexandru Balaci)

Luigi Pirandellor a murit in 10.12.1936, la Roma, la doi ani după ce a primit Premiul Nobel pentru literatură – pentru îndrăzneaţa şi ingenioasa renaştere a artei dramatice şi scenice, a motivat juriul premiul.

Dimineaţa devreme sau noaptea târziu? 3 am. Miercurea fără cuvinte

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  Jocul pornit de Carmenşi continuat de Călin. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc. Regulamentul e scris pe blogul lui Călin.

Provocarea pentru azi: Dimineaţa devreme

Provocările lunii mai.

HAPPY WW!

Şcoli sau închisori?

Catedrale şi biserici, pare a fi răspunsul. Nu afirm că ar fi rău, dar pare că nu-i suficient, in sensul de a mări numărul celor care merg la şcoală mai mult de zece clase şi de a micşora numărul celor care ajung la închisoare. Nici prea multe locuri de muncă nu asigură bisericile...

Sunt necesare şi şcolile şi spitalele şi închisorile – şi in toate să existe decenţă. Pentru mai puţine închisori e nevoie de un nivel de trai mai ridicat; numărul şcolilor e irelevant dacă mulţi copii nu vor beneficia de educaţie aşa cum “scrie la carte”.

Învăţământul o fi, teoretic, gratuit dar părinţii sunt obligaţi să cheltuiască o căruţă de bani – pe care, foarte mulţi, nu-i au. Învăţământul obligatoriu de zece clase e aproape inutil cuiva care nu îşi permite să cumpere ceea ce-i este necesar in anii de studii - uneori, profesorii dau “note de trecere” in virtutea obligativităţii celor zece clase (nu mi se pare incorect in cazul celor cu posibilităţi materiale reduse, deşi…). In plus, inegalitatea financiară între oameni afectează pe copiii ai căror părinţi nu au bani să le cumpere nu doar haine dar nici rechizite. Când manualele gratuite nu ajung pentru toţi elevii ghici cine le primeste pe cele gratuite? Copiii ai caror părinţi sunt săraci nu au nici condiţii de a învăţa, acasă, plus ca au şi multe alte probleme. Şi acesti copii săraci îşi doresc lucruri, îşi doresc să înveţe – cei mai mulţi – dar şansele lor de a-şi îndeplini dorinţele tind spre zero.

Învăţământul, in general, pare inutil in România dacă nu există locuri de muncă suficiente pentru toţi: necalificaţi, calificaţi şi super-calificaţi…

Copiii din familiile sărace nu beneficiază nici de asistenţă medicală aşa cum ar trebui; şi nici părinţii lor. Şansele ca aceşti oameni să se îmbolnăvească sunt foarte mari. La spital, in cele mai multe cazuri, sunt ultimii băgaţi in seama pentru că nu pot plăti…

Sărăcia e unul dintre factorii care conduc la infracţionalitate. Oamenii săraci nu sunt predispuşi la infracţiuni dar ajung să le săvârşească (şi) in disperare de cauză. Alţii, desigur, fură (de exemplu) pentru că obţin rapid “venituri”. Ajung să fie judecaţi şi condamnaţi. In sala de judecată se va ţine (mai mult sau mai puţin) cont că omul e la prima infracţiune, că e sărac lipit pâmântului, că şi că… In unele cazuri, oamenii nu au bani să ajungă la instanţă şi să depună mărturie in favoarea celui judecat (sau nu ştie că poate face asta pentru că unii aparători nu le vorbesc şi despre această minimă şansă de a obţine o condamnare mai mică şi / sau cu suspendare). Apoi… judecătorii sunt puţini şi dosarele sunt cu miile! Unele dosare au şi câte 100 de file – nu ma refer la dosarele “grele”, instrumentate in ani şi ani… - ci la cele ale inculpaţilor care vin din pătura săracă a populaţiei. Cât de mult ar vrea un judecător să citească toate aceste dosare, să le studieze pentru a lua o decizie cât mai corectă, îi este greu pentru că nu are, fizic, timpul necesar. Şi, iac-aşa, se umplu puşcăriile.

Paranteză: unii vor spune că politicienii condamnaţi nu sunt săraci. E drept, nu (mai) sunt la momentul judecăţii…

Întreţinerea unui deţinut costă statul (deci pe noi toţi, mai mult sau mai puţin) destul de mult. Un deţinut are parte de trei mese pe zi – ceea ce un om sărac s-ar putea să nu îşi permită; deţinutul are dreptul la asistenţă medicală (atâta câtă e), ceea ce un om sărac nu-şi permite întotdeauna. Şi, atunci, mă întreb: cum să nu le convină unora să îşi petreacă viaţa prin puşcărie dacă in libertate poate că nu au un adăpost şi nici măcar o masă asigurată in fiecare zi?

Da, sunt in puşcării indivizi cu adevărat sadici - in România mai puţin decât in alte state – dar asta nu înseamnă că trebuie să fie trataţi ca animalele, pe vremuri (când vor ieşi vor fi şi mai răi) şi, in plus, trebuie protejaţi de ei ceilalţi… Contactul între detinuţi ar trebui să fie cât mai scurt, să nu se “califice” şi găinarii, învăţând de la cei cu infracţiuni grave – acest fapt nu e posibil când sunt înghesuiţi unii in alţii.

N-ar trebui uitaţi nici cei care lucrează in penitenciare, păzind deţinuţi ş.a.. Între altele, munca lor devine mai dificilă când deţinuţii sunt claie peste grămadă şi le pot scăpa multe din vedere.

Dacă vrem mai puţini oameni in puşcărie (mai puţini infractori) poate că ar trebui să privim in altă direcţie, să găsim soluţii pentru ca tot mai puţini oameni să ajungă in puşcărie iar cei care ies să fie integraţi / reintegraţi in societate in mod real, nu doar teoretic, pentru că dă bine pe hârtie, pentru Uniunea Europeană. Un fost puşcăriaş îşi găseşte greu de lucru iar firmele care au contracte cu statul pentru a angaja foşti condamnaţi nu îşi respectă întotdeauna angajamentul, in sensul că nu le oferă condiţii tocmai bune de lucru.

In general, cel care a fost închis rămâne tarat pe viaţă. Există şi excepţii, desigur. Intervine mai apoi reabilitarea şi unii ajung chiar “jurnalişti” de marcă (de exemplu) şi mai apoi deputaţi.

Răspunsul la întrebarea din titlu? Şcoli! De fapt, mai corect ar fi: învăţătură, educaţie. Clădirile sunt relativ uşor de ridicat, dar pentru a “ridica” un om e nevoie de mult mai mult… Până atunci, însă, închisorile sunt necesare, dar nu aşa acum sunt astăzi.

Cred că e greşit ca atunci când cineva vorbeşte despre condiţiile infernale din puşcării să fie contrat cu argumente gen: dar spitale? dar şcoli? Sunt chestiuni diferite care conduc la acelaşi rezultat: ceva mai bine pentru societate in general. Atunci când condamni un individ nu îl reduci la stadiul de animal (cei care se comportă inuman  nu sunt animale, ci sunt răi pentru că pot sau pentru că ceva e defect in creierul lor). Cred că e aiurea să militam pentru condiţii mai bune pentru animale şi să susţinem că puşcăriaşul merită să sufere. Unii da, merită, pentru faptele oribile săvârşite. Totuşi: vom şti vreodată ce ar fi devenit aceştia dacă viaţa lor ar fi fost altfel, dacă n-ar fi fost marginalizaţi, bătuţi, ignoraţi, educaţi rău etc. de mici, dacă ar fi avut acces la învăţătură, la asistenţă medicală?

Pentru a fi mai puţini oameni in puşcării (mai puţini infractori) e necesară (şi) o politică penală eficientă, dar şi o “apărare socială” bazată pe studii serioase privind cauzele infracţionalităţii, o politică de prevenire şi control a criminalităţii. Pentru a descoperi şi explica natura cauzelor care determină şi favorizează fenomenul infracţional e necesară o cercetare criminologică – in România a fost desfiinţat Institutul Naţional de Criminologie… In 2003 a fost înfiinţat, in 2007 a fost desfiinţat… La începutul anului s-a aprobat hotărârea de guvern pentru… re- reînfiinţare – 5 posturi deocamdată, zicea ministrul justiţiei in martie a.c., dar sunt prevăzute… 20).

Imaginea contradicţiei. Citate favorite

Pentru că am vrut să păstrez contextul, fragmentul este unul lung dar citatele dedicate jocului sunt scrise cu litere îngroşate.

*

Spiritul omenesc transformă într-o contradicţie opoziţia activă, creatoare, pe care o observă in natură şi in om. El nu poate sesiza paritatea decât prin disparitate; nu poate percepe uniunea decât prin separaţie. Inteligenţei omeneşti îi este deci proprie imaginea contradicţiei.

Însă omul ridică această imagine la rangul de expresie ultimă a realităţii. Omul, fiinţă complexă, “adoră varietatea”. El caută separaţia şi admite cu greutate faptul că tensiunea dintre două elemente poate duce la uniune constructivă, nu la ură, la luptă şi la distrugere. El îşi reprezintă complementaritatea ca aservirea unei părţi către cealaltă.

Omului i se pare greu să conceapă că de la complexitate se poate ajunge la simplitate, că opoziţia duce, in ultimă instanţă, la unitate. Mai mult decât atâta, el are tendinţa să creadă că unitatea se confundă cu uniformitatea.

Înclinaţia spre diferenţiere este atât de dezvoltată la om încât el sfârşeşte prin a descoperi o sursă de tensiune chiar şi in viaţa divinităţii. In fapt, el vede peste tot imaginea disparităţii sale interioare. Dar când devine conştient de starea sa de păcat, de “separaţie”, omul este de acum pe cale să treacă la reunificarea elementelor fiinţei sale!

Deci antinomia este indispensabilă omului nu numai pentru ca să priceapă fenomenul exterior al vieţii, ci şi pentru ca să-şi revină atunci când unitatea sa e zdruncinată.

Această vedere antinomică a lumii este posibilă datorită imaginaţiei, facultate pe care, ca şi raţiunea, Creatorul a acordat-o omului. Imaginaţia permite să se reconstituie trecutul şi să fie prevăzut viitorul; ea are un rol dintre cele mai importante in formarea ştiinţelor: ficţiunea le pregăteşte iar simbolul serveşte la reprezentarea lor. Imaginaţia are rol mai ales in exercitarea liberului arbitru: ea contribuie uneori la abaterea omului de la drumul drept al raţiunii, spre însuşi izvorul unităţii. Aşa încât, dacă este uneori cauză de împrăştiere, imaginaţia poate şi să înlesnească concentrarea şi echilibrul spiritului.

Desigur, imaginaţia oferă un mijloc de a explica lucrurile tangibile, vizibile, dar ea serveşte de asemenea la explorarea domeniilor celor mai ascunse ale vieţii şi chiar a căilor lui Dumnezeu. Această facultate face ca lucrurile să fie “vizibile”; omul şi le reprezintă după propriul său chip. Iar el n-a fost oare creat – după cum afirmă Biblia şi cum subliniază cu tărie Zoharul – după chipul lui Dumnezeu?

(Cabala, de Alexandru Şafran, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996; traducere de C. Litman, după a treia ediţie din 1983, corectată şi actualizată).

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat. 

Despre autor

Alexandru Şafran (n.12.09.1910, Bacău - d. 27.07.2006, Geneva), doctor in filosofie (Facultatea de Filosofie a Universităţii din Viena, 1934), teolog, filosof, istoric, scriitor, membru de onoare al Academiei române; între anii 1939-1948 a fost mare rabin al Cultului Mozaic din România, senator de drept in Senatul României (1940) – singurul reprezentant al populaţiei evreieşti in parlamentul român; după 1948 a fost numit mare rabin al Comunităţii evreieşti din Geneva; din acest an a predat gândirea evreiască la Universitatea din acest oraş, dar a ţinut cursuri la mai multe universităţi europene, americane şi israeliene.

Alexandru Şafran a luptat pentru ocrotirea evreilor din România in anii Holocaustului, a sprijinit activ sionismul. In timpul războiului, in cursul opresiunii naziste, deşi era ostatec, prezidează comitetul evreiesc clandestin de salvare. Pentru că a avut o poziţie independentă şi de respingere a presiunilor de infiltrare comunistă pe linie religioasă între evreii din România, in anii postbelici, a fost demis şi expatriat.

A publicat cărţi in domeniul religiei, filosofiei moralei şi misticii iudaice. Ataşat de limba şi cultura românească a fost un promotor activ al dialogului între iudaism şi crestinism.

Scrierile sale in ebraică şi in diferite limbi înglobează toate domeniile spiritualităţii evreieşti şi se disting prin caracterul lor cuprinzător. Gânditor de mare originalitate, erudit strălucit, Alexandru Şafran e considerat una dintre cele mai prestigioase figuri rabinice din vremea noastră; e cunoscut pe plan mondial ca o somitate in ştiinţele talmudice.

Despre Cabala, foarte pe scurt, citându-l pe Alexandru Şafran

Cabala este considerată adesea ca o doctrină mistică a religiei evreieşti. In realitate, ea este mai mult decât atâta: pentru cei care o studiază, gândirea ei, bogată şi vie, nu se restrânge la un sistem filosofic sau religios; într-însa nu e nimic dogmatic. Practica ei nu oferă celor care i se dedică sentimentul unei uniuni totale cu divinitatea, ea merită denumirea de mistică. Dar, mai presus de toate, ea e o manifestare creatoare a spiritului evreiesc.

La obârşia Cabalei se află o primă Revelaţie. Dar aceasta Revelaţie trebuie să se primenească pentru fiecare generaţie; pentru fiecare om pe care ea îl îndreaptă spre acte a căror deschidere este imensă, atinge dimensiuni cosmice, angajează însăşi divinitatea. Aceste acte determină raporturile lui Dumnezeu cu lumea şi omul.

Cabala e mult mai veche decât Revelaţia sinaitică. Ea dateaza din vremurile preistorice. Moise nu a făcut decât s-o introducă in istoria lui Israel. Deci Cabala depăşeşte limitele unei mistici religioase; ea este infinit mai mult decât o tradiţie ezoterică. Obiectul ei, precis şi totodată vast, este Tora. De la început, cei care au descoperit-o, au aplicat Tora graţie intuiţiei lor religioase; abia mai târziu ea a dobândit forma sa scrisă, de Lege mozaică. Israel a devenit purtătorul ei. […]

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Cabala

Lotus. Reflexii in oglindă

In buddhism, lotusul simbolizează puritatea, fidelitatea, creativitatea şi iluminarea.

In Cambodgia, florile de lotus cresc sălbatic dar sunt şi cultivate. Floarea este utilizată in general pentru a decora locuinţele şi ca ofrande, dar şi in consumul alimentar – totul e comestibil la această plantă; tulpinile lungi pot fi folosite in salate şi mâncăruri de legume; rădăcinile pot fi consumate dar trebuie bine fierte pentru îndepartarea eventualilor dăunatori; seminţele seamăna cu cele ale stejarului şi pot fi consumate crude, după ce sunt scoase din coaja – la gust seamănă cu nuca.

Minunata floarea de lotus a devenit simbol al Cambodgiei. Deoarece noaptea se închide şi se scufundă, iar dimineaţa se înalţă deasupra apei este considerată simbol al trezirii la viaţa spirituală (nu doar in traditţa buddhistă). Multe temple din Cambodgia – inclusiv celebrul Angkor Wat – sunt construite după “modelul” florii de lotus.

Templul Angkor Wat (marele templu) a fost construit in secolul XII de un rege local şi e cel mai bine conservat loc din punct de vedere arheologic. Este cel mai important centru religios – prima dată a fost hindus, dedicat zeului Vishnu, apoi a devenit buddhist. Arhitectura este caracteristică khmerilor, cei care, in jurul anului 400 e.n. au creat pe actualul teritoriu al Cambodgiei statul numit Chen-la, influenţat de cultura indiană şi care a atins apogeul in jurul anului 700 sub conducerea rajahului Jayavarman I. După mai multe urcuşuri şi coborâşuri ceea ce devenise Imperiul Khmer a dispărut complet in secolul XV, pe teritoriul său dezvoltandu-se diferite regate hinduse şi buddhiste (wikipedia).

Sursa foto: Turism de Aventura - in 2021 adresa nu mai exista (Cambodgia, 2017).

Dacă doreşti să participi, publică într-un articol pe blogul tău o imagine sau un clip pe care tocmai le-ai "văzut in oglinda ta“ (poate fi si cea retrovizoare) şi inscrie articolul la Reflexii in oglindă.

Parfum de personaje. Moarte pe Nil.

N-am citit romanul, am văzut filmul. Am văzut şi ecranizarea din 1978, cu Peter Ustinov in rolul lui Poirot, şi episodul din serialul Poirot (1989-2013), cu David Suchet in rolul faimosului detectiv belgian, Hercule Poirot, excentric şi rafinat. Cred că de-a lungul timpului mi-am imaginat cam cum ar trebui să miroasă o adunare de indivizi bogaţi, aşa cum îmi imaginam cam cum trebuie să fi mirosit pe strazile Londrei, de exemplu, cândva in evul mediu.

sursa

Acţiunea romanului “Moarte pe Nil” scris de Agatha Christie şi publicat pentru prima dată in 1937, se desfăşoară cândva in anii 1930 şi se învarte in jurul unei moştenitoare foarte bogată, frumoasă şi elegantă dar destul de arogantă şi, oarecum, dominatoare. Toate personajele care apar au – mai mult sau mai puţin – o legătura cu această domnişoară Linnet Ridgeway. In principal, totul se întâmplă in Egipt – in cea mai mare parte pe Nil – personajele fiind într-o croaziera de lux pe acest fluviu.

Despre Linnet Ridgeway (viitoare Doyle) îmi imaginez că se parfuma discret, cu parfumuri fine. Poate folosea Chanel No. 5, lansat de Coco Chanel in 1921 şi care, la vremea aceea, era accesibil numai celor cu venituri substanţiale. Sau, poate, folosea Shalimar, lansat de Guerlain in 1925. Poate Joy, de Jean Patou, creat in 1929, un parfum despre care se spune că a fost foarte apreciat in ani 1930, neschimbat până azi, şi in care sunt combinate varietîţi de flori rare in concentratie mare: iasomie, trandafir bulgăresc, ylang-ylang, trandafir de mai, tuberoza; un parfum elegant şi opulent.

Pe scriitoarea Salome Otterbourne - un fel de a spune scriitoare, deoarece cărţile ei erau interzise in biblioteci pe motiv că sunt indecente şi am dedus că erau, cumva, o formă de răzbunare pe diferite persoane din societate (sau doar bârfe) - mi-o imaginez duhnind a parfum, lăsând in urma ei dâre. Cât de bun ar fi un parfum, dacă cea care-l poartă lasă dâre in aer asta spune despre respectiva că nu-i tocmai o persoană stilată, chiar dacă pare a fi. Salome nici măcar nu pare stilată – se împopoţonează şi gândul îi e numai la sex – încă se crede tânără, frumoasă irezistibil şi consideră că bărbaţii trebuie să-i cadă la picioare. Ar putea cădea la picioarele ei, leşinaţi de parfum puternic şi miros de alcool (scriitoarea fiind prietena bună cu paharul). Mi-o imaginez folosind parfumul Tabu de Dana, creat de Jean Carles, care a fost lansat in 1932; un parfum oriental floral care mai exista şi azi. Notele de vârf ale acestui parfum sunt portocala, bergamot, neroli, coriandru; notele de mijloc: cuişoare, iasomie, ylang-ylang, tradafir, narcisă iar notele de baza sunt zibeta, vetiver, cedru, paciuli, mosc, raşina benzoică. La momentul apariţiei mulţi l-au considerat a fi “parfumul femeilor uşoare” - poate pentru că era puternic şi senzual. Ceva mai târziu a început să fie apreciat.

Pe Jacqueline de Bellefort, prietenă cu frumoasa Linnet şi căreia aceasta din urmă îi “suflă logodnicul”, mi-o imaginez folosind un parfum prea dulceag pentru gustul meu. Imi imaginez că ar putea fi Arpege, de Lanvin, un parfum floral lansat in 1927 şi care a devenit popular abia prin anii 1950.

Louise Bourget, servitoarea Linnetei folosea, probabil, parfumurile angajatoarei sale, dar turna pe ea – aşa imi imaginez, şi nu pentru că era servitoare, ci pentru că avea un iubit egiptean pe care, probabil, voia să-l cucerească doar pentru ea (acesta având deja o soţie).

Rosalie, fiica scriitoarei Salome, îmi pare a fi dintre acei copii care trăiesc in umbra părinţilor lor celebri (negativ celebru înseamna tot celebru) şi încearcă să fie altfel decat aceştia şi din acest motiv îmi imaginez că nu folosea parfum. La fel, fără parfum – semn al “capitalismului decadent” – îmi pare a fi şi Jim Ferguson, un tânăr care citea “Capitalul” lui Marx şi se credea luptător pentru egalitate între clasele sociale şi care o curta de zor pe Rosalie.

Doamna Van Schuyler pare a fi o bogătaşă scăpătată sau, oricum, una obsedată de bijuterii – a plecat in croaziera pe Nil doar pentru că Linnet Ridgeway – măritata acum cu Simon Doyle – îşi petrecea acolo luna de miere şi avea un şirag minunat de perle, pe care respectiva şi-l dorea. Cred că, deşi hoaţă, folosea parfumuri de calitate şi nu turna pe ea - cred că Shalimar i se potrivea. Doamna ei de companie, Bowers, are alură masculină şi mă gândesc că parfumul era ultima ei grijă. Mi-o imaginez folosind Blue Grass, de Elizabeth Arden, parfum dezvoltat in anul 1934, un parfum luxuriant, cu note de vârf: portocală, neroli, lavanda, bergamot, la mijloc iasomie şi narcise, iar la bază boabe de tonka, lemn de santal şi mosc.

Se zice că bărbaţii din anii 1930 nu prea foloseau apă de colonie - in ideea că bărbatul trebuie să miroasă bărbăteşte - dar acest produs (apa de colonie) se comercializa (aveau acces mai ales cei cu dare de mână) încă din anii 1920, devenind popular prin anii 1950-1960. Bărbaţii anilor 1930 (cei bogaţi, in special) puneau accent pe curăţenie, in primul rând, şi foloseau săpunuri de bună calitate atât pentru spălat cât şi pentru bărbierit. Pentru a-şi aranja părul mai era la moda Brilliantina, dar mai puţin ca in anii 1920. Majoritatea erau raşi – cei care aveau barbă sau mustaţă stufoase încercau să ascundă vreun defect, vreo cicatrice. Cele mai multe produse cosmetice pentru bărbaţi erau pe bază de citrice. Erau şi bărbaţi care utilizau câteva picături din parfumul destinat femeilor.

Avocatul englez al Linnetei Ridgeway, Andrew Pennington, delapidator, îmi pare a fi genul de bărbat care îşi parfumează faţa cu apă de colonie de proastă calitate.

Colonelul Race, avocatul american al Linnetei, e un tip distins şi discret, deci şi apa de colonie – dacă ar fi apreciat-o - ar fi folosit-o cu măsura.

Doctorul Bressner, un tip cu metode de tratament controversate, îmi pare a mirosi mai mult a substanţe medicinale decât a vreun parfum, dar dacă folosea apă de colonie cred că folosea prea multă şi parfumul se amesteca rău cu mirosul de medicamente.

Simon Doyle, falitul fost logodnic al prietenei actualei soţii e un dandy cu stil - dacă nu ţii seama de faptul că şi-a părăsit logodnica pentru prietena acesteia – deci cred că ştia să folosească apa de colonie astfel încât să nu leşine femeile din cauza mirosului. Pe acest tip mi-l imaginez parfumat cu Zizonia (unisex), de la Penhaligons (lansat in 1930 şi relansat in 2001), un parfum oriental misterios, cu note de condimente arse, piper şi patchouli (acest ingredient pare a fi fost cel mai apreciat in acei ani), dar şi cu note de portocale dulci, vetiver şi ghimbir.

L-am lăsat la final pe Hercule Poirot, detectivul belgian pe care mai toată lumea îl numeşte francez. Poirot e un tip sofisticat şi, cumva, cu fixuri. Când doarme foloseşte plasa pentru păr şi pentru mustaţă mă gândesc că folosea ceara, să păstreze forma mustăţii pe timpul zilei şi, poate, folosea şi briliantina, pentru a da strălucire părului. Bineînţeles că foloseşte şi after shave (precum Aqua Velva, un produs introdus pe piaţă in 1928 de compania JB Williams) sau apa de colonie. Îmi imaginez că in preajma lui se simte un miros de tutun amestecat cu mirosul uleiului de păr şi, eventual, al apei de colonie.

Descrierea lui  Hercule Poirot din romanele pe care le-am citit – aşa cum mi l-am imaginat eu pe detectiv – se potriveşte mai mult cu personajul interpretat de David Suchet şi mai puţin cu cel interpretat de Peter Ustinov, de aceea l-am descris pe primul.

Toate aceste parfumuri se pot amesteca şi cu mirosul de sudoare – pe Nil e foarte cald – dar şi cu mirosul fluviului, al combustibilului folosit de vasul de croazieră ş.a.m.d. Într-un salon mic, aşa cum era cel de pe vasul de croazieră, parfumurile devin mai puternice datorită căldurii iar amestecul lor in aer poate fi ameţitor.

Aşa-mi imaginez eu ca miros personajele din romanul “Moarte pe Nil”. Personajele cu apariţii scurte nu le-am amintit.

O poveste pentru Clubul Condeielor Parfumate găzduit de Mirela. Tema, Parfumul personajelor din romanul “Moarte pe Nil”, a fost propusă de Radu Florin.

Urmatoarea poveste in 11 iunie: Parfumul magazinelor de altădată, temă propusă de Pandhoraa.

Fapta bună face bine la suflet

Nu este animal pe pământ, nici pasăre care zboară, decât în neamuri, ca şi voi. Nu am lăsat nimic nepomenit în Carte. Apoi, la Domnul lor vor fi adunate. [Sura Al-An'am:38, Coran]

Atunci când o persoană ţine orice animal departe de mediul său natural este responsabilă pentru animalul respectiv şi trebuie să aibă grijă de el: trebuie să-i ofere hrană, apă, un loc in care să stea in siguranţă şi, uneori, îngrijire medicală.

Profetul Muhammed le-a spus companionilor săi o poveste despre un bărbat care călătorea şi care era foarte înfometat şi însetat. Într-un final, bărbatul a găsit un fir de apă ce ţâşnea dintr-o stâncă. S-a căţărat pe stâncă şi a băut apa; când a terminat a găsit jos un căţel care lingea picăturile de apă care se scurgeau pe pământul arid. Bărbatului i s-a făcut milă de căţel şi s-a urcat din nou pe stâncă, a pus apă într-unul din pantofii săi şi i-a dat câinelui să bea. Allah Cel Iertător a fost mulţumit de fapta bărbatului şi i-a iertat toate păcatele.

Companionii Profetului au întrebat: O, Profetule! Allah ne iartă nouă păcatele dacă ne comportăm bine cu animalele?

Profetul a răspuns: Este o răsplată pentru orice lucru bun pe care îl faceţi oricărei fiinţe vii.

Profetul le-a povestit companionilor săi şi despre o femeie care a fost trimisă în iad pentru că a ţinut captivă o pisică iar aceasta a murit de foame pentru că femeia nici nu a eliberat-o, să îşi poată găsi singură hrana.

Dincolo de orice învăţătură religioasă, omul care face, din suflet (nu pentru că dă bine) o faptă bună (pentru semenii săi sau pentru orice altă vietate) - cât de mică sau neînsemnată ar putea părea această faptă - simte aproape instantaneu un val de căldură plăcută care-i cuprinde trupul; e ca un zâmbet ce luminează sufletul, şi in acele momente are senzaţia că orice e posibil. Numai cei care au făcut o faptă bună, dezinteresat, ştiu cât de bogaţi sunt - ei deţin o avere ce nu poate fi apreciată in bani. Aceşti oameni au o inimă frumoasă, nu perfectă.

Strict litera legii

Nu cred că există om care să nu fi avut contact direct cu vreun funcţionar public – funcţionar de stat, altfel spus, al cărui salariu e plătit (şi) din banii cetăţenilor in interesul cărora se presupune că lucrează.

Dacă o persoană care stă la “biroul de informaţii” ar putea fi “auxilar” – nu are statut de funcţionar public – nu la fel e cazul celor care primesc, eliberează etc. diverse documente. Să zicem că “auxiliarii”  au scuze când o dau de gard.

Zilele trecute, cu o procură, merg să ridic de la primărie un act pentru o prietenă. Întind procura; îmi cere actul de identitate. Dau să-l scot din geantă… şi-mi amintesc că era acasă! De la primărie urma să merg la priveghiul mamei prietenei care-mi făcuse procura in cauză şi schimbasem genţile. Am făcut ce-oi fi făcut şi cartea de identitate a rămas acasă. Ştiind că notarilor le permite legea să confirme identitatea unei persoane pe care o cunosc personal (art. 85 din legea notarilor publici), atunci când aceasta (din cine ştie ce motiv) nu are un act de identitate asupra ei şi trebuie să încheie vreun act, le spun celor două funcţionare că una dintre colegele lor din biroul vecin mi-ar putea confirma identitatea iar in dosarul actului respectiv există o copie după actul meu de identitate. Una dintre ele s-a răstit:

Unde gropile sunt permise. Miercurea fără cuvinte

Sursa foto: Braşov, oraşul sufletului meu.

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  Jocul pornit de Carmenşi continuat de Călin. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc. Regulamentul e scris pe blogul lui Călin.

Provocarea pentru azi: Gropi.

Provocările lunii mai.

HAPPY WW!

Meritul personal. Citate favorite

Despre meritul personal, din Caracterele (vol. I), de La Bruyère , Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968; traducere: Aurel Tita.

Despre mulţi inşi putem spune că numai numele e de ei. Când îi vezi de foarte aproape, nu dai pe dânşii două parale. De departe, sunt impunători.

Pentru un om fără lăudători şi fără proptele, care nu face parte din nicio şleahtă, ci e singur şi, in loc de altă recomandare, n-are decât meritul lui - cu prisosinţă - câtă îngrozitoare trudă să iasă la lumină din bezna in care se află şi să ajungă la situaţia unui prostănac înfumurat, care se bucură de trecere!

Fragmente alese pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat. Click&Comment Monday! E sloganul acestui joc.

Despre carte

La apariţia cărţii lui Jean de La Bruyère, Caracterele sau moravurile acestui veac (1688), contemporanii au fost unanimi in a exclama: Stranie operă! […] In vrmea lui La Bruyere, romanul aştepta încă la porţile literaturii. Cu excepţia Prinţesei de Cleves a Madeleinei de La Fayette, capodoperă de analiză psihologică, genul era pur recreativ. Rari erau autorii care să-l fi învigorat prin încorporarea unor frânturi din realitatea contemporană. […] Echivalentul cărţii lui La Bruyere ar fi, mai aproape de noi sau de zilele noastre, un vast roman realist-critic, cum vor compune Balzac ţi toti scriitorii angajati pe calea deschisa de el. […] (Marivaux, Proust, Andre Gide ş.a)

La Bruyère a început prin a traduce in franţuzeste caracterele lui Teofrast, poligraf grec, discipol al lui Aristotel pe vremea când Elada antică se pleca sub jugul cuceritorilor macedoneni (sec. IV i.e.n.). Teofrast i-a servit doar ca introducător, ca paravan pentru a strecura in dosu-i propriile lui Caractere, cele ale veacului său, identice ca titlu cu ale peripateticianului mort cu aproape două mii de ani înainte, dar altceva in esenţă, compuse nu din intenţii de pur moralist, ci cu indignarea criticului social.

La aparitiţia cărţii La Bruyère a avut parte de mulţi cititori şi mulţi duşmani, exact cum i-a prezis Nicolas de Malézieu (scriitor, elenist şi matematician francez) căruia La Bruyere îi ceruse părerea. A avut şi susţinători de vază, prieteni preţuitori ai calităţii operei sale: scriitori bine văzuţi de rege ca Racine şi Boileau, prelaţi influenţi ca Bossuet şi nobili literaţi ca Rabutin de Bussy, vărul doamnei de Sevigne.

In multe dintre cugetările sale reeditează pesimismul lui La Rochefoucauld, dar rămân un document social. Din punct de vedere literar, introduc in zugravirea portretelor, principalul titlu de glorie al lui La Bruyere, reuşita lui netăgăduită, latura operei lui prin care depăşeste clasicismul şi vesteşte zorile veacului următor.

(din Prefaţa scrisa de N.N. Condeescu)

Cartea lui e aspru criticată, autorul e ironizat, cartea lui neintrând in tiparele timpului său. Autorul mediocru din 1688 e primul care a compus în mod sistematic o carte sub formă fragmentară - afirmă, trei secole mai târziu, Pascal Quignard)

Despre autor

Jean de La Bruyère s-a născut in 16 august 1645, la Paris, in familia lui Louis de La Bruyere (un slujbaş mic: controlor al rentelor primăriei pariziene) căsătorit cu Elisabetha Hamonyn, fiica unui procuror de la Chatelet, o familie din clasa micii burghezii.  

Perioada copilăriei sale şi a tinereţii nu este foarte cunoscută, dar se pare că şi-a petrecut cea mai mare parte a copilariei la ţară, probabil in provincia Vendomois. Fără ajutorul unui unchi burlac, familia, împovărată de copii, ar fi cunoscut mizeria.

Şi-a făcut studiile la un colegiu de provincie al călugărilor din ordinul Oratorienilor, cu program dominant de studii eline, la terminarea căruia tatăl îl îndrumă către studiul dreptului. La 3 iunie 1665 La Bruyere îţi susţine lucrarea de licenţă in drept şi la scurtă vreme e primit ca avocat in baroul din Paris, unde, timp de opt ani, se pare că a susţinut procese neînsemnate, ale oamenilor necăjiţi, rămânând cu totul in umbră.

Era, din fire, modest, şi nu urmărea funcţii sau bani. Cunoştea un singur om de curte, preţuitor al erudiţiei lui umaniste: Jacques Bossuet, episcopul de Meaux, fost profesor al Delfinului (fiul prim născut al regelui) şi la recomandarea căruia a ajuns să lucreze pentru prinţul Louis de Conde, ca perceptor pentru nepotul de fiu al acestuia. După moartea prinţului nu s-a mai îngrijit nimeni de educaţia nepotului in cauză dar La Bruyere a trăit acolo (castelul din Chantilly din ţinutul Valois) cea mai mare parte din ultimii săi ani, cu titlu de gentilom şi o pensie de trei mii de livre.

La Chantilly, înfăţişarea lui distrată, gesturile lui lipsite de ostentaţie, persoana lui aparent ştearsă i-au permis vreme de mulţi ani să studieze netulburat nobilimea şi pe linguşitorii acesteia, să-şi completeze astfel repertoriul social pe care avea să-l publice.

Celebrul moralist francez moare la 11 mai 1696, la Versailles. E înmormântat in biserica Saint-Julien, dărâmată in 1797.

Logica şi igiena

De Crăciun, anul trecut, am mers la spital in vizită la cineva... venit in vizită şi care a suferit o uşoară intoxicaţie (a constatat medicul), dar manifestată suficient de puternic încât să sperie omul cardiac şi să-l trimita la spital cu două zile înainte de Crăciun.

Bun (adică rău). Hai să mergem la om in ziua de Crăciun. Ningea frumos, nu era frig. Intrăm in holul spitalului, parcurgem vreo cinci metri şi ne opreşte gardianul:

- Mergeţi şi luaţi papuci de protecţie de la aparat.

Îl privim lung, privim gresia plină de urme de apă scursă de pe cine ştie câte zeci de bocanci şi cizme, dar luăm ”acoperitori” – un leu perechea. Ne aşezăm pe banchete, lângă alte persoane care făceau acelaşi lucru, îi punem şi... trecem cu ei călcând prin urmele de apă murdară spre uşa care dă spre secţii. Că au intrat destui fără ”acoperitori” doar amintesc. Corect! Şi noi am fost neatenţi (ne-am luat ca oile după berbec) - când ne-am dat seama ce aiuriţi am fost eram deja pe hol, la lift. Gardianului nu i s-a părut ciudat.

Zilele trecute, aceeaşi gândire ondulată, in acelaşi spital. Am văzut mai mulţi oameni intrând fără ”acoperitori” şi mi-am zis că le-o fi venit mintea la cap: ori toţi ori niciunul. Nooo! Mă opreşte paznicul:

- Unde mergeţi?

- La etajul cinci.

- Trebuie să luaţi papuci de protecţie.

In acel moment a trecut pe lângă noi o femeie, a deschis uşa spre secţii şi dusă a fost.

- Cum vine asta? Unii-s mai fraieri? Doamna de ce nu trebuie să aibă? mă adresez gardianului.

- E însoţitoarea unui pacient şi vine des.

- Domnule! izbucnesc in râs. Faci mişto de mine?! Adică, însoţitorii veniţi de-afară nu au... păduchi pe tălpi?

I-am citit perplexitatea pe moacă şi mi-am luat ”acoperitori”. Moaca lui a făcut mai mult decât toţi banii înghiţiţi de maşinărie de la începutul anului.

Nu am nimic de comentat împotriva acestui mod de a proteja spitalele, dar să fie pentru toţi la fel. Altfel ce sens mai are?! Doar aşa, să justifice unii administratori de spitale banii pe care-i dau unor firme care furnizează ”acoperitori”? Sunt medici şi asistente care ies din spital, la fumat. Sunt pacienţi care ies din spital şi merg pe la chioşcurile din apropiere să-şi cumpere câte ceva...

A! La stomatologie. Toţi pacienţii / clienţii din sala de aşteptare aveau ”acoperitori”. Cineva mi-a spus să-mi pun şi eu pentru că nu mă primeşte in cabinet. Am pus - aici erau gratis (luam şi de nu erau gratis). Nu trec cinci minute şi intră un tip cu o valijoară, trece ca vântul printre noi şi intră in unul dintre cabinete. Fac ochii mari. Peste câteva minute iese dentistul cu tipul, discutând amical. Având mâncărimi sub limbă, zic:

- Domnul a uitat să pună ”acoperitori”.

Amândoi mă privesc ca şi cum aş fi fost un viermişor vorbitor.

- Domnul este furnizorul nostru - îmi răspunde dentistul, cu ironie.

Am ridicat doar din umeri, zâmbind tâmp (cred) pentru că m-a lăsat fără replică. Acesta a fost primul caz de logică creaţă care m-a izbit in circumvoluţiuni.

In loc de concluzie

Intră doctorul în salon şi o vede pe asistentă scuturând un pacient care dormea. Mirat, o întreabă:

- Ce-i faci bietului pacient?

- Îl trezesc să-şi ia somniferul!

Ninsă. Miercurea fără cuvinte

Fotografie pentru Miercurea fără cuvinte!  Jocul pornit de Carmen şi continuat de Călin. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc. Regulamentul e scris pe blogul lui Călin.

Provocarea pentru azi: Autoportret. Am ales… portret, din motive nu doar tehnice.

Provocările lunii mai.

Foto prelucrată cu: http://funny.pho.to/