Atunci când spui despre cineva “e beat”, faci o constatare;
atunci când spui “e be
ţiv”, e
o judecată - încerc să mă feresc de judecăţi. Mulţi oameni se îmbată ocazional
- poate nu rezistă la băutură, nu ştiu cât alcool poate procesa ficatul lor,
poate sunt foarte bine dispuşi şi chiar o cantitate mică de alcool îi ameţeşte…
Din acest motiv sunt cazuri in care am intervenit in ajutorul unor oameni beţi
întâlniţi pe te miri unde. Nu scriu rândurile următoare pentru a mă lăuda, ci
in speranţa că vor fi mai mul
ţi
aceia care nu vor trece indiferenţi pe lângă aceşti ameţiţi… Bineînţeles,
există cazuri şi cazuri! In unele situaţii e bine să stai deoparte şi să chemi…
autorităţile.
Se zice că de oamenii beţi nici pe Isus nu-l interesează.
Aşa o fi… Mie mi-e milă de ei. Cei mai mulţi sunt aşteptaţi acasă de cineva…
Mulţi fac şi scandal pe la casele lor… şi, poate, cei de acolo nu-i mai
aşteaptă dar asta nu-i problema mea. Pentru unii e o întâmplare că s-au
îmbătat, pentru alţii e un obicei… Nu ştiu pentru care e întâmplare şi pentru
care obicei, şi nici nu contează, din punctul meu de vedere.
₪₪₪
Căciula neastâmpărată
Pe vremea când mai exista tramvaiul in oraş (a fost
desfiinţat in anul 2006) făceam naveta spre şcoala. Într-o zi de iarnă, in
tramvaiul aproape gol, un om beat aşezat pe o banchetă. Căciula de blană îi tot
aluneca pe cap când într-o parte când in alta şi el şi-o aşeza aiurea. Face el
ce face şi-i cade căciula. Se apleacă să o ridice şi-mi dau seama că centrul
lui de greutate e atât de greşit plasat încât se va rostogoli. Nici bine nu-mi
termin gândul că omul e pe jos. Era mare, curat îmbrăcat… şi mă întrebam cum
l-aş putea ajuta. In legănatul tramvaiului aproape că se tăvălea pe jos in apa
de la zăpada topită de pe tălpile călătorilor. Nu-l puteam lăsa in acea
situaţie jalnică aşa ca m-am apropiat şi i-am oferit braţul - un punct de
sprijin, chiar slab, i-ar fi putut fi de ajutor. Mi-a mulţumit bâlbâind peltic
de la alcool. Nu reuşeam să îl ridic singură, dar atunci au intervenit doi
bărbaţi aflaţi in tramvai şi l-au aşezat pe banchetă. Le-a mulţumit şi lor,
încercând să le explice de ce a băut… Sper că a ajuns cu bine acasă.
Viteză excesivă
Cu altă ocazie, într-o staţie de autobuz, un bărbat destul
de vârstnic se legăna pe picioare, ţinând strâns in pumn toartele unei pungi de
nailon transparent in care avea o carte de colorat, creioane colorate şi încă
ceva. M-a dus gândul la eventuali nepoţi pentru care a cumpărat culorile… A
venit un autobuz, el s-a grăbit să-l prindă, s-a împiedicat şi a căzut cât era
de lung, aproape de bordură. Oamenii din staţie îl priveau, cei care urcau sau
coborau treceau pe lângă el. M-am apropiat să îl ajut să se ridice şi nu-mi era
uşor. M-a ajutat un bărbat care trecea prin staţie şi l-am aşezat pe bancă.
Ne-a mulţumit, zâmbind tâmp, parcă cu vinovăţie. Barbatul care m-a ajutat m-a
întrebat dacă e cu mine; când i-am spus că nu-l cunosc a întrebat de ce l-am
ajutat. Am ridicat din umeri şi am tăcut. De ce ajuţi un om?! Între timp a
venit autobuzul pe care-l aşteptam şi am plecat. Apoi mi-am făcut mustrări de
conştiinţă: poate ar fi trebuit să aştept, să-l urc in autobuzul de care avea
nevoie – doar nu mă grăbeam! Sper să fi ajuns acasă in siguranţă.
Uşa buclucaşă
Un al treilea om beat am ridicat aproape de sub roţile unui
autobuz care pleca din staţie. Era capăt de linie şi şoferul i-a închis
repsectivului uşile in nas; închizându-se, omul şi-a retras brusc braţele, s-a
dezechilibrat şi a alunecat cu picioarele sub autobuzul care se pusese in
mişcare. Nu ştiu de unde am avut forţa – şi prezenţa de spirit – dar l-am smuls
de acolo şi l-am aşezat pe banca din staţie. Era mic şi slab, dar l-am ridicat
atât de puternic încât nici n-a atins pământul până l-am pus pe bancă. L-am
lăsat acolo, pentru că a venit autobuzul de care aveam nevoie.
Bătaie in troleibuz
Într-o seară, pe la nouă (se întunecase afară), mergeam spre
casă cu un troleibuz. Nu era aglomerat, dar nu ocupasem o banchetă – stăteam in
spate, unde erau şi doi copilaşi, singuri. La un moment dat, doi bărbaţi se
ridică de pe banchetele lor şi se iau la bătaie printre scaune. Mai era puţin
până la următoarea staţie. Mă întrebam de ce nu sună şoferul la dispecerat, să
ceară ajutor – sau la jandarmi. Dinspre cei doi veneau spre mine valuri de
miros de alcool. Furibunzi, veneau spre noi, răcnind şi cărându-şi pumni. Cei
doi copii s-au strâns unul lângă altul, aproape încremeniţi. Eram prinşi
ca-ntr-o capcană acolo, neavând cm să ne ferim. Din fericire, in acel moment se
deschid uşile, in staţie. Le strig copiilor: Coborâţi!” şi îi împing uşurel
spre uşi. Mecanic, mă urmeaza. In staţie, fetiţa tremura din tot corpul şi
părea că vrea să plângă. Nu aveau la ei un telefon mobil, nici eu nu aveam, să
sun la părinţii lor (erau frate şi sora, am aflat). I-am întrebat pâna unde
trebuie să meargă şi m-am dus cu ei, cu următorul troleu.
Şoferul acelui troleu a plecat din acea staţie cu bătăuşii
înlănţuiţi! Cei care ar fi vrut să urce au renunţat, cei care erau in troleu au
reuşit să coboare in aceeaşi staţie… Nu-i pot înţelege atitudinea acelui şofer
dar – e drept! – nu cunosc nici procedura pentru astfel de situaţii. Ceea ce
ştiu este că trebuie chemaţi jandarmii…
De ce, la vârsta lor, la acea oră, copiii erau singuri in
troleu – la mare distanţă de casă – e altceva ce nu pot înţelege…
₪₪₪
Oamenii beau de-şi pierd minţile din multe motive – la un
moment dat ajung să nu mai poată trăi fără alcool. Nu e problema mea, dar
dacă-mi ies in drum nu pot trece cu indiferenţă. Au fost mulţi cei beţi pe care
i-am scăpat de bătaie, de accidente sau de o eventuală moarte prin asfixiere,
de la vomă. Mi-e milă de ei! Au fost şi ei copii şi, poate, n-au avut parte de
dragoste; poate că viaţa i-a lovit atât de tare încât au cedat şi au încercat
să-şi înece necazurile in alcool – şi necazurile au învăţat să înoate. Unii,
poate, sunt răi in familie, dar ştiu că atunci când îi ridic de pe jos sunt
doar oameni.
