vineri, 23 martie 2012

Frumoasa Mariana

(fragment)
Uneori, omul se simte singur… Dar se simte singur numai acela care isi doreste sa fie langa oameni, nu si acela care nu doreste compania celorlalti…

Mariana se simtea singura… Foarte singura; se simtea lasata in urma… Iubea viata, iubea oamenii, iubea natura. Avea o gluma pentru fiecare, un cuvant bun, un dar marunt de oferit… Oferea mereu: sentimente, voie buna, cadouri… Primea in schimb mult mai putin decat oferea dar nu avea pretentii – se bucura atunci cand oferea, nu cand primea. Isi spunea ca ceea ce ofera se va intoarce spre ea inzecit, atunci cand va avea nevoie… Era fericita atunci cand facea ceva pentru altii. Dar a venit momentul in care putini i-au oferit un dar important: clipe din timpul lor…
Ori de cate ori prietenii erau cu moralul la pamant ii ajuta sa-si rezolve problemele, dar putini stiau ca ea avea nevoie de un umar pe care sa planga. O durea viata, dar traia fiecare clipa ca si cum ar fi fost ultima – si orice clipa ar fi putut fi ultima…
De la ea am invatat ce inseamna “valoarea clipei”… Avea diabet de la varsta de 6 ani si era dependenta de insulina. La varsta de 31 de ani a fost operata si i s-a fixat un tub pentru dializa – de trei ori pe zi isi conecta o punga la tubul care ii asigura viata… Ii tinea companie numai mama – tatal murise cu un an inainte (cauza agravarii subite a bolii ei)… Multimea de “prieteni” se risipise cine stie pe unde… O vedeam la fel de frumoasa, la fel de ingrijita si eleganta, dar ochii ei mari – aproape negri – pierdusera stralucirea pe care o stiam… Iubitul o parasise – ea zicea ca la insistentele ei… pentru a nu-i fi “piatra de moara legata de gat” (si am crezut-o, deoarece stiam ca numai bine le-a dorit oamenilor – nu dorea sa fie chiar ea sursa nefericirii altuia). Greu puteai citi in ochii Marianei si ai mamei ei durerea care le sfarama sufletele – amandoua stiau care este sfarsitul si stiau ca nu e prea departe.
Si mama a murit… Intr-o noapte a facut atac vascular cerebral… Mariana - care aproape orbise din cauza diabetului - o auzea agonizand si se straduia sa formeze numarul de telefon al serviciului de ambulanta… Au venit, in final, au dus-o la spital pe mama, dar n-a supravietuit… Un medic crud (sau inconstient) a spus ca ar fi avut sanse de supravietuire daca ar fi ajuns in timp util la spital… Dar n-ar fi avut sens… Cine ar fi ingrijit-o pe mama daca nu s-ar fi recuperat rapid si total? Afirmatia, insa, fusese rostita si pe Mariana a doborat-o… Se simtea vinovata pentru neputinta ei. Nu se aveau decat una pe cealalta si ea n-a putut sa-si ajute mama. Isi blestema apoi mama, ca a murit inaintea ei, lasand-o – la propriu – singura pe lume: oarba, bolnava, total neajutorata… Apoi isi revenea si continua sa se agate de viata – parca facea in ciuda mortii si medicinei… Ce cruzi pot fi, uneori, medicii! Cum pot spune unui bolnav: “pentru tine singurul remediu este sapa si lopata?” Am auzit aceasta propozitie rostita de un medic… 

Mariana era trista si singura – aproape ca se simtea fizic aceasta tristete – desi buzele ei rosii erau mereu arcuite intr-un zambet. Era la fel de frumoasa: cu ochi mari, aproape negri, cu gene foarte lungi, parul negru, tuns foarte scurt si piele alba – aproape translucida – dar stralucirea ochilor nu mai era aceeasi…Iesea din casa din ce in ce mai rar, pentru ca se deplasa greoi – din cauza bolii. Putini ii mai calcau pragul… Incepuse sa “traiasca” prin ceilalti… Asculta descrierea naturii si, uneori, dorea sa stie cum arata “a treia masina” care tocmai trece pe strada… Statea la fereastra si inspira aerul, se bucura de adierea vantului sau de rafale, lasa ploaia sa o ude si soarele sa ii arda tenul… 

Cineva ii fixa punga pentru dializa – de trei ori in 24 de ore (inclusiv noaptea) – si ii umplea “stilourile” cu necesarul de insulina pentru a doua zi – sa-si faca singura injectia… Sangele incepuse sa nu mai vrea sa circule si o dureau cumplit bratele… Calmantele obisnuite nu-si mai faceau efectul deloc. Mariana nu mai putea dormi, nu mai putea zambi decat cu un colt al buzelor… Dar, in sfarsit, plangea… Plangea de durere, plangea de neputinta, plangea din dragoste de viata.

Statea la masa din bucatarie – chiar daca ar fi trebuit sa se tarasca pana acolo si tot n-ar fi ramas in pat – bea cafea si fuma… Viata se scurgea din ea la o masa in bucatarie, in dreptul unei ferestre… Parea ca se simte “adierea” mortii… O liniste ciudata, ca si cum Natura ar fi incremenit in asteptarea sufletului care i se va alatura pentru vesnicie… sau, poate, erau ingerii cei care “se simteau”…? 

Mariana stia ca viata o paraseste si nu se mai impotrivea. Nu-i mai pasa deoarece stia ca nu mai are de ales. Nu mai plangea si nu mai zambea, doar astepta, suportand dureri cumplite… Cine isi poate imagina cum arata un om care asteapta ca moartea sa-l invaluie si sa-l adoarma pentru vecie? Un om care nu se mai teme de moarte pentru ca o cunoaste – deja – foarte bine… Buzele unui asemenea om nu sunt arcuite in zambet, dar chipul lui capata o lumina stranie… ca si cum spiritul ar zambi… 
Am ras cu pofta cand a spus: “Ce reclama mai buna pentru campania anti-fumat decat pe mine cu tigara in gura, cu seringa pentru insulina in mana si cu punga de dializa atarnata de burta, stand la o masa in bucatarie?” 
A doua zi a murit… 

duminică, 11 martie 2012

Testamentul unui caine

Numele meu este Bobi, sunt din rasa Boxer si am ajuns la capatul vietii mele de catel. Am avut o viata frumoasa.
Primii mei stapani nu m-au tinut in lesa si alergand dupa domnisoare – sau dupa pisici (nu mai stiu nici eu) – pentru ca primele imi plac mult iar celelalte ma cam enerveaza – m-am ratacit. In iarna grea am stat pe strada cateva luni si m-am batut pentru mancare si am suferit de frig si de foame; rinichii mei nu mai functionau. Dar am avut noroc, in Ajun de Craciun, si m-au luat in casa lor alti oameni. Nu s-au temut de alura mea de caine fioros, au stiut ce suflet am. Au avut rabdare cu mine si nu s-au suparat cand le udam podelele. M-au hranit, m-au dus la medic – ma cam tem de medici! – si m-au iubit. Si eu i-am iubit. Pe nimeni nu lasam sa se apropie prea mult de ei. Nu-nu! Eu simt cine este om bun si cine numai se preface – si stapanii au avut incredere in instinctul meu.
Cand m-am imbolnavit nu m-au eutanasiat, ci m-au ingrijit – nu as vrea sa ma despart de ei dar trebuie: pana aici am avut ulei in candela.
Voi pleca, si stiu ca va ramane un gol in sufletul lor si mai stiu ca ei isi spun ca nu vor sa mai aiba in grija un alt caine. Dar eu le las prin testament rugamintea de a alege un alt sufletel de care sa se ingrijeasca. Asa cum si eu le-am adus bucurie in suflet si zambet pe chip le va aduce si un alt semen al meu, fie ca e mai mic fie ca e mai mare. Cum eu ma bucuram, scuturandu-mi tot trupul, cand ei veneau acasa asa se va bucura si urmatorul caine. Mi-au oferit dragoste neconditionata si vreau sa ofere si altui suflet aceeasi dragoste – si noi meritam iubire, chiar meritam. Nu tradam niciodata, nu suntem inselatori; la noi nimic nu e fals. Mai facem si pozne uneori, dar invatam repede din greseli pentru ca ne iubim stapanii si nu vrem sa-i suparam. Noi nu parasim persoanele pe care le iubim, le ramanem aproape pana la moarte – a noastra sau a lor. Suferim cand pierdem omul iubit si de aceea, adesea, il urmam in lumea umbrelor curand. Noi iubim total, pentru totdeauna. Si pentru aceasta dragoste doresc acum sa ma inlocuiasca. Stiu ca in sufletul lor nici un alt catel nu ma va inlocui dar inima oamenilor e mare si stiu ca au loc acolo mai multi catei. Fiecare avem temperamente diferite, chiar daca facem parte din aceeasi rasa si de aceea omul care ne iubeste va avea mereu parte de noutati. Doar iubirea noastra pentru stapan e identica: iubim cu toata fiinta, pentru totdeauna. Suntem tristi cand stapanii sunt tristi si suntem veseli cand stapanii sunt veseli. Ne iubim stapanii si niciodata nu tradam. Bine, suntem putin neascultatori, mai ales atunci cand semenele noastre isi tin codita ridicata.
Prin acest testament imi rog prietenii sa aleaga un alt sufletel pe care sa-l iubeasca. Sunt multe ghemotoace de blana, cu suflet mare, care abia asteapta sa isi ofere Iubirea si recunostinta.

sâmbătă, 10 martie 2012

Cainele Boxer



Inregistrat in Germania
Greutate: la masculi variaza intre 30-32 kg, la femele intre 25-27 kg.
Inaltime: la masculi intre 57-62 cm, la femele intre 53-59 cm
Durata vietii: intre 7 si 12 ani, dar poate ajunge si la varsta de 14 ani (am “cunoscut” un caine Boxer care implinise 16 ani)
Media de pui fatati: 6 pui (dar se poate spune: intre 2 si 10 pui)
Reguli de hranire: nu sunt pretentiosi dar, trebuie sa evite oasele (mai ales cele care se sfarama in aschii, cum ar fi cele de pui); unii au stomacul sensibil si ar trebui hraniti cu hrana uscata; e recomandabil ca mancarea sa fie pasata, pentru a nu regurgita prea des. Ca la mai toti cainii, le plac dulciurile, dar nu sunt indicate – ba chiar ar trebui interzise (in special ciocolata)

Istoric rasa: 
Originea lui este foarte veche, stramosii sai indepartati fiind molosii antici si Dogul de Tibet, adus pe continentul european de fenicieni.

Descendentii acestor caini au proliferat in toata Europa, stand la baza raselor actuale de tip molossoid. Boxerul a fost obtinut in principal prin incrucisarea unor rase locale (Dog de Brabant) cu Bulldogul. S-a ajuns la exemplare de tip molossoid care au contribuit la obtinerea Boxerului. Pentru prima data noua rasa este mentionata in Germania in 1632. In secolul al XIX-lea, odata cu introducerea in Germania a Bulldogului Englez, a fost stabilizata linia. Interesul acordat acestui tip de caine se concretizeaza prin aparitia primului Boxer Club, in anul 1896. In anul 1898 s-a nascut o femela de culoare alba Meta von der Passage, recunoscuta ca fiind "baza de pornire" a Boxerului modern. In 1902 apare primul standard al rasei Boxer, care stabileste tara de origine Germania.


Fizic:
Este un caine de talie mijlocie spre mare, musculos, cu aspect patrat si un corp solid, atletic. Are cap mare, lat, cu bot bine dezvoltat, nu prea scurt, cu mandibula proeminenta, nasul usor turtit si buza superioara mare, groasa si lasata lateral.
Are 42 dinti si musculatura caracteristica acestei rase este in prognatism: atunci cand are gura inchisa incisivii mandibulei se situeaza in fata incisivilor maxilarului. Distanta dintre cele 2 maxilare poate fi intre 3 si 18 mm.
Ochii sunt mari de culoare caprui inchis. Urechile sunt de marime medie, lasate natural sau taiate pentru a sta ridicate. Gatul este lung si puternic. Coada  este taiata scurt si o tine ridicata – pana in 2002 se taia scurt. Blana are un par scurt, drept, lucios si lipit de corp.
Poate fi maro-roscat pana la galben, vargat pe fond galben sau brun. Are o masca neagra si pete albe pe piept, partea inferioara a picioarelor, pe cap dar nu mai mult de 1/3 din corp.

Personalitate:
Nu le este teama de nimic si sunt foarte increzatori in ei. Sunt animale excelente, nu se iau usor la bataie, dar se apara la nevoie. Raman niste catelusi toata viata si se fac placuti oriunde se duc. Daca sunt lasati singuri, pot fi daunatori: rod cam tot ce apuca, dar prefera pantofii si picioarele mobilierului din lemn. Le plac casele foarte vizitate, pentru ca le place compania oamenilor si le place sa atraga atentia asupra lor.
Alura atletica si figura  sobra, chiar crancena, ii pot speria pe neavizati dar cunoscatorii vor spune ca Boxerul este un caine de o bunatate, tandrete, si o voiosie emotionante.
Este un caine puternic, dar armonios; inteligent, curios, dornic sa invete, vigilent, vioi, chiar exuberant si activ. Vesel si prietenos in special cu copiii, fidel si atasat in special stapanului dar banuitor cu strainii poate deveni in unele imprejurari agresiv. Nu este zgomotos – de regula latra ca semnal de alarma. Bine educat accepta alti caini si alte animale de companie.
Este un caine deosebit de voluntar si are nevoie de educatie, de un stapan cu un caracter puternic. In tandemul stapan-caine primul trebuie sa stie sa comande si celalalt sa se supuna, disciplina fiind o conditie fundamentala pentru acest caine.

Ingrijire: 
Blana nu necesita o ingrijire deosebita. E un caine curat, nepretentios. Perieri ocazionale si mai frecvente in perioada de naparlire sunt suficiente. In general, este un caine sanatos dar aceasta rasa este predispusa la diverse forme de cancer. O alta boala specifica este displazia congenitala a soldului (au oasele sensibile si pot avea accidente la incheieturi). La orice modificare in comportamentul cainelui este bine sa ne adresam unui veterinar. Nu se recomanda sa fie tinut prea mult timp sub un soare puternic, pentru a preveni aparitia unui cancer de piele.

Conditii de viata: 
Avand un nivel de activitate ridicat, boxerul se simte mai bine in aer liber, cu mult spatiu de miscare, dar se poate acomoda si intr-un apartament - conditia fiind sa i se ofere posibilitatea de a face multa miscare, zilnic, alaturi de un stapan cu experienta in crestearea cainilor. Le place sa alerge in spatii largi si sa prinda mingea.
Are nevoie de dresaj, socializare, exercitii.

Dresaj: 
Datorita calitatilor sale (inteligenta, supunere, energie, curaj) este usor de dresat, pentru ca vrea sa ii faca pe plac stapanului. Invata foarte repede atat lucrurile bune cat si pe cele rele. Cand il inchizi intr-o camera nu te bucura ca ai scapat de el: isi da foarte repede seama cum se apasa clanta sau cum se rasuceste manerul.
Avand multa energie este potrivit pentru diverse activitati sportive cum ar fi dresaj, concursuri de agilitate.

Utilitate: 
A fost creat pentru paza, dar azi este (si) caine de companie.
Un devotat si de incredere paznic al locuintei si gospodariei, chiar si la batranete – apara din instinct stapanul, casa, masina (e un foarte bun aparator). Poate fi folosit si pentru indrumarea nevazatorilor dar si caine de politie. E un companion vesel si placut.
Boxerul este printre cainii cei mai bine adaptati nevoilor omului.

vineri, 9 martie 2012

Ion Luca Caragiale

(n. 30 ianuarie 1852, Haimanale, jud Prahova, azi I. L.Caragiale, jud Dambovita, d. 9 iunie 1912, Berlin)
A fost dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic si ziarist roman, de origine greaca. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg roman; a fost ales, post-mortem, membru al Academiei Romane..
I-a fost postum harazit scriitorului prin excelenta reputat ca lenes la scris, sa fie dat ca exemplu de ordine si de exactitate in acest sector al vietii sociale. Caragiale nu lasa nici o scrisoare fara raspuns. Nici nu lasa lucrul de azi pe maine. Oricine i-ar fi scris, ca sa-i solicite un serviciu sau doar ca sa-l intrebe de sanatate ori sa-i indrepte urari de zile faste, primea neintarziat raspunsul, care lua rareori forma simplificata a biletului. Cand era vorba de un vechi prieten, Caragiale ii consacra o veghe, la masa de lucru, iar rezultatul era o scrisoare de oarecare proportii, calda, miezoasa, cu neasteptate formulari si cu glume spontane, adevarat eveniment familial entru destinatar si cercul sau de prieteni.
Scrisoare catre Ioan C. Pantu
Bucuresti, 21 Martie 1892
Frate Pantule,
Pentru buna ta scrisoare si pentru serviciul ce mi-ai facut, iti multumesc din inima. Nu-ti pot exprima placerea ce mi-au facut cuvintele tale incurajatoare: cand am aprobarea unui cerc asa de inteligent ca al vostru, se-ntelege ca trebuie sa fiu mandru, si nimic nu e mai necesar pentru un om de spirit, strivit de multimea neghiobilor si railor, decat mandria; in mandrie si in despret e scaparea celui maltratat sau nebagat in seama de aceia pentru a caror luminare lucreaza el storcandu-si mintea si sufletul.
Asa e de adanca aceasta simtire la mine incat iata pentru ce anume iti scriu, scurt si cuprinzator:
Ar fi posibil sa traiesc eu cu nevasta-mea in Brasov dand lectii – eu de limba franceza si cea romana si pentru incepatori in familii, iar nevasta-mea de limba engleze, franceza si de piano? – Am incercat s-o fac asta la Sibiu acum un an. Sibienii nu m-au incurajat indestul sa fac acest pas. Daca s-ar putea si ce masura ar avea aceasta posibilitate, te intreb pe tine, caruia sunt sigur ca nu ti-ar displacea sa fim impreuna. Ar fi o mare satisfacere pentru mine, ca o lucrare mai larga, o lucrare la care gandesc si pentru care am adunat material destul, s-o pot scrie afara din tara romaneasca, unde de-atata vreme puternicii deosebiti ce s-au perindat la putere vor sistematic, sub fel de fel de cuvinte, sa ma tina intr-o pozitie umilitoare si inferioara.
Un exil voluntar mi-ar da multa energie de lucru, mai ales ca m-as afla intr-un asa inteligent cerc ca al vostru. Eu fac apel dar la voi toti, la tine indeosebi, sa ma ajutati in pasul ce voi sa fac.
Astept raspunsul tau si te rog sa primesti asigurarea celor mai bune sentimente din partea vechiului tau.
I.L.Caragiale
(scrisoarea e in pastrarea Universitatii din Cluj, colectia Andrei Birseanu, publicata de Ion Breazu in periodicul Transilvania, Sibiu, anul 72, iunie 1941, la Cronici. I.L.Caragiale si Transilvania)
Ioan C. Pantu (1860-1927), scriitor si profesor la Scoala comerciala romina din Brasov (1882-1918), a publicat indeosebi lucrari in stiintele comerciale. Era fiul avocatului C. Pantu (1824-1885), deputat in dieta Ardealului si fratele naturalistului Zaharia C. Pantu, autorul dictionarului botanic cu titlul ”Plantele cunoscute de oporul roman” (1906)

Catre G. Grideanu (cunoscut comerciant bucurestean)
1.1.1894
Crenvirstul international saluta cu respect cirnatul romin.
Berea cosmopolita felicita cu stima pelinul national.
Berarul Caragiale saluta si felicita cu dragoste pe confratele sau d. G. Grideanu supranumit Conasul romin.
La multi ani cu fericire si cu toate cele dorite,
I.L.Caragiale
Membru romin al Societatii internationale a chelnerilor din tinarul regat al Rominiei.
(facsimile la muzeul Teatrului National din Bucuresti. Publicata in ”Dimineata”, 8 Iulie 1912: O felicitare a lui Caragiale)