Un veac de singurătate este o carte pe care am citit-o foarte greu, cu muuulţi ani in urmă; n-aş şti să spun de ce mi-a fost greu să o citesc… Poate pentru că sunt puţine dialoguri sau pentru că trecutul, prezentul şi viitorul personajelor se amestecă – pentru mine – într-o încâlceală pe care greu am reuşit s-o desfac. Poate mi-a fost greu să urmăresc din care generaţie era cutare personaj – unele au acelaşi nume, dar sunt din generaţii diferite – sau n-am reuşit să ţin minte care face parte din ce familie.
Părintele Nicanor venit in sat pentru o cununie se hotărăşte să rămână şi să salveze sufletele păcătoşilor - voia să adune bani pentru ca biserica ridicată de el să fie cea mai mare din lume, cu sfinţi in mărime naturală şi cu vitralii colorate in ziduri, ca să vină lume tocmai de la Roma să-l cinstească pe Dumnezeu in focarul nelegiuirii. […] Lăcaşul urma să aibă un clopot al cărui dangăt avea să scoale şi morţii din morminte. N-a prea reuşit doar cu vorba să convingă oamenii să doneze aşa că într-o duminică a organizat o liturghie sub cerul liber. Mulţi veniră din curiozitate. Alţii, din nostalgie. Alţii, pentru ca Dumenezeu să nu se simtă jignit de dispreţul arătat reprezentantului său pe pământ.
Nimeni nu puse la îndoială originea divină a unei astfel de demonstraţii, afară de José Arcadio Buendía, care privea imperturbabil la mulţimea sătenilor ce se îngrămădiseră într-o bună zi in jurul castanului pentru a mai asista încă o dată la spectacolul revelaţiei. De-abia apucă să se întindă puţin pe banca unde stătea aşezat şi dădu din umeri, când părintele Nicanor începu să părăsească pământul şi să se înalţe cu scaunul pe care stătea.
- Hoc est simplicissimus, zise pe latineşte José Arcadio Buendía: homo iste statum quartum materiae invenit. (1)Părintele Nicanor ridică mâna şi cele patru picioare ale scaunului se aşezară toate odată pe pământ.- Nego! zise el, tot in latineşte. Factum hoc existentiam Dei probat sine dubio. (2) […]Părintele Nicanor profită de împrejurarea că era singura persoană in stare să comunice cu el, pentru a încerca să-i insufle credinţa in creierul său tulburat. In fiecare după-amiază se aşeza lângă castan şi predica in latineşte, însă José Arcadio Buendía refuza cu încăpăţânare să admită căile întortocheate ale sofisticii şi transmutaţiile cu cacao, şi cerea ca supremă şi unică probă a existenţei lui Dumnezeu imaginea Lui fotografica, dagherotipul Lui. Părintele Nicanor îi aduse atunci medalioane şi iconiţe şi chiar o reproducere după năframa Sfintei Veronica, însă José Arcadio Buendía le respinse ca fiind nişte obiecte confecţionate de mâna omului, fără nici un fundament ştiinţific. Se arătă atât de îndărătnic încât părintele Nicanor renunţă la proiectele sale de evanghelizare şi continua să-l viziteze insufleţit fiind numai de simţăminte umanitare. Numai că atunci José Arcadio Buendía fu acela care luă iniţiativa şi încerca să-i zguduie credinţa preotului cu ajutorul a mii de şiretlicuri raţionaliste. Într-o zi, când părintele Nicanor veni să-l vadă sub castanul său, aducând cu sine o tablă de dame şi o cutie cu jetoane pentru a-l pofti să joace cu el, José Arcadio Buendía nu voi să accepte nicidecum, deoarece, după cum îi spunea, nu putea să înteleagă ce sens ar putea avea o luptă între doi adversari care erau de acord asupra principiilor luptei. Părintele Nicanor, care nu privise niciodată jocul de dame sub aspectul acesta, pierdu orice poftă de a mai juca. Din ce in ce mai uimit de luciditatea lui José Arcadio Buendía, sfârşi prin a-l întreba cum e cu putinţă să fie ţinut legat de un copac.- Hoc est simplicissimus, îi răspunse el: pentru că sunt nebun.Preocupat de atunci in primul rând de propria sa credinţă, preotul încetă să-l mai viziteze şi se dedică in întregime grăbirii construcţiei bisericii.
Despre romanul Un veac de singuratate
Cumva, romanul este (şi) despre timp, având şi elemente de fantastic, supranaturalul fiind prezentat ca fiind lumesc.
Pentru Un veac de singurătate (Cien años de
Prima ediţie a romanului a fost publicată in 5 iunie 1967 la
Buenos Aires (Argentina), de Editorial
Sudamericana, cu un tiraj iniţial de opt mii de exemplare. Este una dintre
cele mai traduse şi mai citite cărţi in limba spaniolă şi la al patrulea
Congres Internaţional de Limbă Spaniola (
Despre autorul romanului Un veac de singuratate
Gabriel García Márquez s-a născut la 6 martie 1927 in Aracataca
(Columbia) şi a murit la 17 aprilie 2014 in Ciudad de Mexico (Mexic). A fost
crescut de bunicii materni; a studiat primele clase la Colegiul San
José (azi Institutul San José),
in
In anul 1947 pleacă la Bogota, cu intenţia de a studia Dreptul şi Ştiinţele Politice la Universitatea Naţionala din Columbia, dar renunţă şi pleacă să lucreze ca reporter la ziarul El Universal, in Cartagena de Indias, după ce e asasinat liderul popular Jorge Eliécer Gaitán (9 aprilie 1048) şi lui îi sunt arse câteva dintre scrierile pe care le avea in pensiunea unde locuia.
In linii generale păstrează cariera de reporter, lucrând pentru diverse publicaţii de-a lungul timpului, atât in America Latină cât şi in Europa şi Statele Unite ale Americii.
E atras şi de cinematografie, încă din adolescenţă când, împreuna cu trei prieteni: pictorul Enrique Grau Enrique Grau, scriitorul Álvaro Cepede Samudio şi fotograful Nereo López, participă la realizarea scurtmetrajului La langosta azul (Langusta albastră).
Mai multe producţii cinematografice mexicane din anii 1960
au fost scrise de García Márquez, şi a colaborat la mai multe filme mexicane
din anii 1960 şi 1970. In 1990, la
S-a căsătorit cu Mercedes Barcha (in 1958) şi au avut împreună doi băieţi. In 22 martie 2008 cei doi soţi au celebrat “nunta de aur”.
In 1981 alege să se stabilească in Mexic din cauza persecuţiilor politice venite din partea guvernului lui Julio César Turbay Ayala (preşedinte al Columbiei între 1978-1982).
In 1982 Gabriel García Márquez a primit Premiul Nobel pentru Literatură pentru întreaga sa activitate.