Noile fructe (1935) - Andre Gide

Nascut ca sa vada

Insarcinat sa priveasca

(Goethe, Faust)

Gide nu face filosofie si nu urmareste coerenta sistematica, el isi noteaza pareri si impresii; deci nu se incapataneaza sa nu vada ce e uneori vadit. Continuitatea dintre “a sti” si “a simti”, chiar atunci cand drumul pleaca dinspre “a simti”, i se pare si lui cateodata iluzorie, mai ales in Noile fructe […] Indoiala apare cand Gide e atent la cuvinte: Ah! cine imi va elibera spiritul de grelele lanturi ale logicii? Cea mai sincera emotie a mea, de indata ce o exprim, e falsificata. Poate fi data vina pe logica? Vorbirea nu e logica si nici visul de eliberare a lui Gide nu are consistenta: Visez armonii noi. O arta a cuvintelor, mai subtila si mai sincera, fara retorica; si care nu cauta sa dovedeasca nimic.

(Toma Pavel)

(fragment din Noile fructe)

Desigur, toata firea ne-o dovedeste, ca omul s-a nascut pentru fericire

[…]

Nu prea stiu cine m-a adus pe lume. Mi s-a spus ca Dumnezeu; si daca nu El, atunci cine?

E adevarat ca simt o bucurie atat de vie ca exist, incat uneori ma indoiesc daca nu incepusem sa doresc a exista, inca de pe cand nu existam.

Tabula rasa. Am maturat totul. Gata! Ma ridic, gol pe pamantul virgin, in fata cerului care trebuie re-populat.

Eh! Te recunosc, Foibos! Peste gazonul plin de promoroaca iti imprastii parul imbelsugat. Vino cu arcul eliberator. Prin pleoapa mea inchisa patrunde sulita ta de aur, atinge umbra; el triumfa, iar monstrul dinauntru e invins. Adu-i carnii mele caldura si ardoarea, buzei mele setea si inimii mele uimirea. Dintre toate scarile de matase pe care le arunci din zenit spre pamant, o voi apuca pe cea mai fermecatoare. Nu ma mai sprijin pe pamant; ma legan la marginea unei raze.

O, tu copil iubit! Vreau sa te trag dupa mine in fuga mea. Apuca degraba raza; uite astrul! Azvarle ce e de prisos! Nu lasa nici greutatea celui mai putin apasator trecut sa te robeasca.

Nu mai astepta! Nu mai astepta! O, drum stavilit! trec mai departe. E randul meu. Raza mi-a facut semn; dorinta mea mi-e cea mai sigura calauza si sunt indragostit de totul, in dimineata asta.

Dragoste si gandire, aici e confluenta subtila.

Pagina alba sclipeste in fata mea.

Si precum Dumnezeu se face om, tot asa gandirea mea urmeaza sa se supuna legilor ritmului.

N-am sa prind cuvintele decat de aripi. Tu esti, porumbelul bucuriei mele? Ah! nu-ti lua inca zborul spre cer. Stai; aici; odihneste-te.

Scriu pentru ca, mai tarziu, un adolescent, asemenea celui care eram la saisprezece ani, dar mai liber, mai implinit, sa gaseasca aici raspuns la palpitanta lui intrebare. Dar care ii va fi intrebarea?

Nu prea sunt in contact cu epoca, iar jocurile contemporanilor mei nu m-au distrat niciodata prea mult. Ma aplec peste prezent. Trec dincolo de el. Presimt o vreme in care nu vom mai intelege decat anevoie ceea ce ni se pare azi vital.

Visez armonii noi. O arta a cuvintelor, mai subtila si mai sincera; fara retorica; si care nu cauta sa dovedeasca nimic.

Ah! cine imi va elibera spiritul de grelele lanturi ale logicii? Cea mai sincera emotie a mea, de indata ce-o exprim, e falsificata.

Viata poate fi mai frumoasa decat admit oamenii. Intelepciunea nu e in ratiune, ci in dragoste. Ah! am trait prea prudent pana azi. Trebuie sa nu ai legi pentru a asculta legea noua. O, eliberare! O, libertate! Pana unde mi se poate intinde dorinta, acolo am sa ma duc. O, tu, pe care te iubesc, vino cu mine; pana acolo am sa te duc; iar tu, sa poti si mai departe.

Prefata la editia din 1927 a volumului Noile fructe

[…]

Cartea mea sa te invete sa te interesezi mai mult de tine decat de ea, apoi de tot restul mai mult decat de tine.

Iata ce puteai citi chiar in prefata si in ultimele fraze ale Fructelor. De ce ma silesti sa le repet?

(A.G.)

Ed pentru Literatura, 1968

Andre Gide - Paludes

(numele complet fiind Andre Paul Guillaume Gide) s-a nascut in 22 noiembrie 1869, Paris si s-a stins din viata in 19 februarie 1951, la Paris.

Scriitor, eseist, umanist francez, laureat cu premiul Nobel pentru literatura in 1947, pentru scrierile sale pline de intelegere si semnificative din punct de vedere artistic, in care problemele si conditia omului au fost infatisate cu o cutezatoare dragoste de adevar si o subtila intuitie psihologica (Almanah "Contemporanul", 1983)

Parem atat de convinsi de faptul ca tot ce se numeste inovatie caracterizeaza in mod exclusiv epoca noastra incat - in ciuda dezabuzatului “nimic nou sub soare”, de care ne amintim cand si cand - descoperim cu stupefactie ca strabunicii pot face figura de contemporani.

Motto pentru Paludes este “Spune de ce asta” (Dic cur hic, in latina) si a mentionat in dedicatie ca a scris o “satira referitoare la ce?”si a cerut in introducere ca “altii” sa-i explice propria lui scriere.

Satira a fost cel mai bine inteleasa de scriitorii din cercul lui Gide, Paul Valery scriindu-i astfel: “Poate ca m-ai prins atat de bine incat nici nu m-am recunoscut”, iar Pierre Louys crezand ca fusese portretizat in “bunul prieten Hubert”. Paul Claudel a precizat ca “Paludes e cel mai complet document pe care-l avem asupra atmosferei speciale de inabusire si stagnare pe care am respirat-o din 1885 pana in 1890”.

In Paludes povestitorului i se arunca in fata ca ar fi devenit “revolutionar”. “Dar de loc, domnilor, nu sunt revolutionar! protesteaza el indata, cam speriat. “Nu ma lasati sa termin… zic ca nu ne revoltam… pe dinauntru. Nu de repartitie ma plang, ci de moravuri…” Iar mai apoi, meditand la cele intamplate: “Poate ca sunt revolutionar, la urma urmei, din prea multa ura fata de contrariu” (conformismul, ipocrizia, meschinaria burgheza) De acest citat trebuie apropiata o declaratie din 1933: “…dar imensa majoritate a oamenilor se impaca foarte bine cu mizeria lor, nu sufera din pricina ei si nici n-o mai baga in seama. Cel care a incercat sa-i zgaltaie si sa-i faca sa se dezguste de ticaloasa lor apatie risca sa joace rolul van al agitatorului agitat din Paludes.

Cam pe aceeasi linie se va inscrie si “Prometeu rau inlantuit”. O scrisoare din 1897 (Prometeu e scrisa in 1899) cuprinde aceste randuri ale lui Gide: “Caut formula religioasa sau morala sub care sa-mi pot adaposti opozitia si cum s-o legitimez. O gasesc pe cea a lui Prometeu: “Sa te devotezi vulturului; si… atat!” Celalalt zice: “E tot ce ai gasit?” I se raspunde: “Da, tot ce-am gasit mai bun”

Gide s-a ridicat impotriva sistemelor care tind sa falsifice omul, sa-i vicieze personalitatea. Nu intamplator sacrificiul lui Prometeu nu izbuteste decat sa “infrumuteze” vulturul, care-si pastreaza cruzimea si indiferenta. Titanul redevine intr-adevar el insusi si descopera rasul, acest atribut al umanitatii, abia cand se hotataraste sa-si lichideze necrutatorul calau, abia cand inceteaza a mai iubi simbolul a tot ce “devoreaza” omenirea. Intre om si sistemele antiumane raportul e invers proportional, inflorirea lor atrage pieirea individului, el scade si ele cresc.

Paludes a fost scrisa la varsta de 25 de ani si Prometeu rau inlantuit la varsta de 30 de ani si au fost definite de autor drept sotii, dar ar fi gresit sa le consideram drept simple farse: Andre Gide a “glumit serios” (cum zice literatul din Paludes)

(prefata si traducere la Paludes si Prometeu rau inlantuit, Editura pentru Literatura Universala, 1969)

**

Paludes (mlastini e traducerea din latina) e povestea unui celibatar, Titir, care traieste intr-un turn inconjurat de mlastini si care mereu priveste si admira mlastinile, si e fericit - mlastinile, insa, isi schimba mereu aspectul, in functie de anotimp, in functie de cum e vremea, dar vietile burghezilor raman mereu si mereu la fel, cu fiecare zi care trece.

Toate profesiunile fara folos pentru sine sunt cumplite – cele ce nu aduc decat bani – si atat de putini incat trebuie sa o iei mereu de la capat. Cate stagnari! In clipa mortii ce vor fi realizat? – Isi vor fi ocupat locul! – Cred si eu! l-au ales marunt, ca si ei. Mie toate astea mi-s indiferente, fiindca scriuPaludes, dar alminteri as gandi despre mine ce gandesc despre ei. Zau, ar trebui sa incercam sa ne mai schimbam felul de viata.

- L-am vazut pe Titir, ii spune literatul iubitei sale care nu prea intelege mare lucru din poveste.

- Celibatarul?

- Da, numai ca in viata e insurat, tata a patru copii. Il cheama Richard… nu-mi spune ca abia a plecat, nici nu-l cunosti.

Angele a spus atunci, cam intepata:

- Vezi bine ca povestea ta nu era adevarata!

- De ce nu era adevarata? Pentru ca, in loc de unul singur sunt sase? L-am zugravit pe Titir singur, ca sa concentrez monotonia; e un procedeu artistic; doar n-ai fi vrut sa-i arat pe toti sase dand cu undita?

- Sunt sigura ca au, in viata, indeletniciri diferite!

- Daca le-asi descrie, ar parea diferite; odata povestite, intamplarile nu-si mai pastreaza valorile pe care le aveau in viata. Ca sa ramai veridic esti nevoit sa le mitocosesti. Important e sa arat emotia pe care mi-o provoaca.

- Dar daca emotia e falsa?

- Emotia, draga mea, nu-I niciodata falsa; n-ai citit si tu ca greseala incepe o data cu judecata? Si ce rost are sa poveststi de sase ori? De vreme ce impresia pe care o lasa e aceeasi, zau, de sase ori… Vrei sa stii cu ce se indeletnicesc in realitate?

- Spune, a zis Angele; pari scos din fire.

- De fel, am strigat… Tatal copiaza acte; mama vede de casa; un baiat mare da lectii; un altul ia lectii; fata cea mare schioapata; cea mica, prea mica, nu face nimic. Si mai e si bucatareasa… Pe sotie o cheama Ursule…Ia seama ca toti fac, zi de zi, acelasi lucru!!! […] Totul in viata lui a fost facut pentru a astupa niste goluri, pentru a umple niste lacune prea gaunoase – totul! Inclusiv familia. S-a nascut vaduv; zi de zi, aceleasi lamentabile compromisuri, surogate ale tuturor lucrurilor mai de soi. Si, pe deasupra, nu-ti face o parere proasta despre e, e cat se poate de virtuos. De altfel, se socoteste fericit. […] Angele, draga mea, la urma urmei nu ti se pare ca adevarata aventura lipseste din viata noastra?

- Vrei sa plecam amandoi intr-o scurta calatorie? Uite, sambata… ai ceva de facut?

- Dar ce vorba-i asta, Angele… poimaine?

- De ce nu? Am pleca impreuna dis-de-dimineata; […]

**

Nu accepta viata asa cum ti-o propun oamenii. Nu inceta de a te convinge ca viata ar putea fi mai frumoasa; a ta si a celorlalti; nu alta viata, viitoare, care ne-ar consola de aceasta si ne-ar ajuta sa-i acceptam mizeria. Nu accepta. Din ziua in care vei incepe sa intelegi ca nu Dumnezeu, ci oamenii sunt raspunzatori de aproape toate nenorocirile vietii, nu te vei mai resemna.

*

A cauta tot timpul sa-ti fie comod, sa te instalezi “cat mai bine”, iata un mare semn de mediocritate.

*

Cand un filosof iti raspunde nu mai pricepi nici ce l-ai intrebat.

(din Paludes)

Altele:
Noile fructe, Andre Gide