vineri, 31 decembrie 2021

În prag de An Nou

Sper să nu mă împiedic de pragul Noului An!

Zilele trecute am căutat postări în care să fi scris despre superstiții la Cumpăna dintre ani. Și n-am găsit! Cum de-am scăpat din vedere o serie de superstiții n-am idee. Nu-i bai, se remediază – nu de la sine, de la mine, dar mai încolo. Am dat, în schimb, peste postarea din 31 decembrie 2019. Citind-o, m-a pufnit râsul! Un râs amar, la început, apoi unul vesel. 

La trecerea dintre 2020 spre 2021 am făcut pe mortu-n păpușoi...

De data această scriu pe scurt, să nu mai râsu’-plânsu’ la finalul anului 2022.

Vă doresc tuturor un an cât se poate de bun!
Sănătate, bucurii, veselie și putere! 
Și îmi doresc să se îndeplinească ceea ce vă doresc!
La bună revedere in 2022!

joi, 30 decembrie 2021

Spre un nou început

Pe ultima sută de metri spre un, imediat, început de an nou, când și planurile au obosit și nu se mai realizează – or vrea concediu! Dar dacă nici la mine nu se simt – mereu! - ca-n vacanță, planurile, nu știu ce să mai zic! Nu-s planuri de genul „zugrăvesc în toată casa”, ci fleacuri de genul „hai la mine!” (că nu-s acasă). Așa cu planurile mele și azi – a doua zi, consecutiv. Nu mă plâng! Doar constat. Deși... Confucius zicea: Cel ce nu știe nimic nu se plânge de nimic. Zisa lui poate însemna mai multe. Dar tot nu mă plâng. Nu azi. Mă hotărâsem la odihnă activă, dacă tot trebuia să stau în casă. Am terminat o felicitare (mititică) începută cu vreo câteva zile în urmă
am confecționat un îngeraș, după modelul descoperit pe blog la Niko
Unii au râs de mine. Cică: „e porumbel?” Altcineva mi-a zis că o fi Casper, fantoma prietenoasă. Ha-haaa! Ce să spun! Eh! Am confecționat îngerașul fără a avea dimensiuni precise pentru fășiile de carton (nu erau scrise în „indicații”, se dădea doar un șablon de unde se decupau fâșiile) așa că am folosit ochiometrul și aripile au ieșit cam scurte. Nu-i bai! Vreau să fie îngeraș și este îngeraș.

Odihna activă încetează când sună telefonul. Cineva mă roagă să merg la farmacie să-i cumpăr leucoplast și fașă din tifon... să aibă-n casă! Când e vorba de ieșit zbor în haine! Într-o altă viață oi fi fost pompier. Îmi place să bântui pe-afară. Am și zile când poa’ să cadă cerul, că nu mă mișc! Și-am plecat la farmacie! Am scurtat drumul trecând printr-o piață agroalimentară și un băiat care avea o geantă plină cu vâsc m-a întrebat dacă nu vreau o crenguță. Deși n-am cumpărat vâsc de Crăciun, uitam să iau acum (sigur că-mi aminteam când ajungeam acasă!). Am zis că vreau, mi-a dat o creangă serioasă. Când să îi dau banii mi-a zis că mi l-a dat pentru noroc, nu pentru bani. I-am mulțumit, și am insistat să ia bani, să avem amândoi noroc, dacă tot este! A zâmbit și a luat banii. Acum am vâsc! N-am uitat de farmacie! Înaintea mea era o persoană, așa că mi-am rotit ochii-n cap și privirea în jurul meu. Într-o grădiniță de acolo am descoperit un trandafir... înghețat. A înghețat deschis. Erau și câțiva boboci, dar i-am omis din cadru – fără intenție.

Toată lumea-i mulțumită! Și eu! Și-mi tot spun: când mi-o fi mai rău, așa să-mi fie!

miercuri, 29 decembrie 2021

Adunate și compilate

Ce fac atunci când socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg și rămân cu „ferestre de timp”? „Curăț” agende și scriu bazaconii. Acum. Cu alte ocazii găsesc altceva pentru a câștiga timpul din ferestre – urmăresc vreun film sau citesc, dar acum nu am dispoziția necesară să mă culturalizez.

Iau viața în serios, dar nu mă iau pe mine prea în serios pentru că s-ar putea să ajung să-mi neg gândurile dacă le aud citite de cineva.

Nu știu să fierb apă, iar când fac un sandviș pun pâinea greșit, dar mă dau mare pe uscat lăudându-mă că știu un fapt: existențialismul bate umanismul. Fără violență! Bate, și ți se va deschide... dosar penal pentru lovituri și alte violențe!

M-am născut noaptea, dar nu noaptea trecută, așa că îmi dau cu părerea – toată lumea-și dă cu părerea. În fond, cine mă place, mă place cu păreri cu tot; cine nu, e liber ca papagalul în junglă. Nu te supăra, frate, dar nu-mi schimb opinia pentru nimeni. Apoi... Nu contează cum mă văd ceilalți, ci cum mă văd eu. Puțin îmi pasă că n-am titluri! Unii au mai multe titluri decât o carte și muncesc cot la cot cu cei fără titluri. Ce fac ei în două zile eu aș putea face în trei, dacă trebuie.

- Vei respecta regulile? m-a întrebat cineva
- Nu. Le voi ignora.
- De ce ești mereu un nesuferit?
- E un hobby – ce-aș fi putut să-i răspund unuia care pune întrebări doar pentru că a aflat și el că există întrebări?
- De ce te comporți așa?
- Din trei motive: nu-i treaba ta, nu te bagă, nu te interesează.
Eram supărată, noh! Tocmai aflasem că uneori, când sapi, afli motivul pentru care unele sunt adânc îngropate. Descoperisem că asistenții social sunt birocrați antrenați să nu-și atingă scopul. Și aflasem asta de la cineva care suferă de idiotită, de boala preamăririi sinelui, altfel spus, care crede că a pus coada la prună. E clar! Nu cred că voi scăpa de șomaj așa cum am scăpat cu veniturile nedeclarate! Asta, în cazul în care nu găsesc un post de responsabil cu dezorganizarea organizării.

Când lucrurile pot merge rău așa vor merge; asta până când vor merge și mai rău. Aceasta fiind dovedită nu e cazul să ne mai arătăm optimiști, veseli râzând spre soare și cu speranțe că ajungem la mare! La mare depărtare de adevăr – asta da. Mno! Am o veste proastă și una bună: vestea proastă e că nu e nicio veste bună.

Da, știu! Am haz cât o declarație de impozit.


₪ ₪ ₪
Postare pentru Citate favorite, joc găzduit de Suzana. Nu sunt chiar citate, în adevăratul sens al termenului, dar nu-mi aparțin expresiile evidențiate cu albastru; doar le-am ales cândva, când am avut ceva de lucrat, și dacă tot au rămas...

Confucius și România. Citate favorite

Pe alocuri, înțeleptul Confucius a fost sclavul timpului său, dar a reușit să influențeze filosofia asiatică (și nu numai!) peste două mii de ani. Până și comuniștii de până la Mao Zedong îi aminteau învățăturile și susțineau că le aplică. Mao se oftica, probabil, și l-a scos pe Confucius (cu tot cu învățături) „în afara legii” – acum este, din nou, la mare cinste, dar nu toți chinezii se bucură să-i vadă statuile pe ici-colo. Deh! Vorba ‘ceea: nimeni nu-i profet în țara lui.

Confucius nu se dădea mare inovator. Spunea: Eu transmit, nu creez. Am încredere în cei vechi și-i iubesc. Aceasta este singura mea calitate, cea de a fi un bun învățător. Un învățător bun este cel care-și pune întrebări despre orice învață. Oricine discută un adevăr străvechi cu o nouă generație trebuie să-și pună la treabă capacitatea de a-i învăța pe alții. Ideile vechi nu pot înrobi un om, pentru că se schimbă și iau forme noi. Să folosim, așadar, bogățiile filosofice ale trecutului fără să uităm provocările pe care lumea prezentă le așează în fața noastră. Un elev bun este unul care ascultă ce spun, dar adaptează învățăturile mele la viața sa și nu le urmează orbește

Și la Confucius am întâlnit câteva observații de care ar trebui să țină seama politicienii, în general, și politicienii români în special (fie ei și autocrați). Voi face o remarcă foarte serioasă: politicienii români știu ce a zis Confucius și se străduiesc să pună în practică învățăturile lui:

Arta de a conduce constă în alegerea corectă a funcționarilor. E clar! Exact asta fac administratorii statului român: își aleg corect funcționarii de care au nevoie pentru a-și păstra avantajele personale și de grup. Trebuie ridicați oamenii corecți, pentru ca ei să poată pune presiune asupra celor incorecți și, astfel, cei incorecți se vor îndrepta. Exact asta fac administratorii statului nostru! Doar că... ce e strâmb pentru orice om cu creierul la purtător, pentru ei e drept – și invers.
Să fie numai oameni corecți și conducerea va înflori; fără aceștia însă conducerea decade și încetează să mai existe. A-haaa! Acesta e motivul pentru care avem tot alt guvern din șase-n șase luni – se caută oameni corecți.

Am găsit ceva de luat aminte și pentru președinte – eh, pe vremea lui Confucius era un împărat, dar uneori și președintele se crede împărat (când arată cu degetul arătător spre camera de filmat, amenințând privitorii la modul „nu-i voie, pinguini ce sunteți voi, pinguini”; „dacă nu sunteți cuminți o să... vedeți voi!”):

Împăratul are darul de a rosti discursuri frumoase, însă discursurile frumoase sunt numai o chestiune de tehnică și nu țin neapărat de virtuteAbia aștept „discursul” lui de Anul Nou! Sunt sigură ca va cuprinde și bla-bla-uri de genul „am depășit momente grele...” Când îi aud pe politicieni folosind pluralul „noi” și „greu” în aceeași frază am tendința să „ptiu-ptiu”.

În minunea de țară în care trăim s-ar potrivi o zisă de-a lui Confucius: e rușinos să fii bogat într-o țară săracă. Oh! Nu! Stop! Nu se potrivește! Țara nu-i săracă, doar că beneficiază de bogățiile acesteia doar o mână de șmecherași între care mulți, până mai ieri, aveau greieri în călcâie – vorba mamei unui prieten.

A fi sărac și a nu dispera e greu; a fi bogat și a nu deveni arogant este și mai greu – zicea Confucius. Și-avem la aroganți în Ro de nu mai avem loc de ei! Avem și disperați, iar aroganții le spun acestora proști, analfabeți funcțional, sărăntoci și altele de gen.
Pentru un sărac e dificil să trăiască fără amărăciune. Pentru un bogat este ușor să trăiască fără aroganță. Hm. Se pare că nu e chiar ușor, dacă privim mulțimea de aroganți din Ro.

În discursul pe care-l voi ține politicienilor în ajunul Anului Nou este cuprins și acest citat (tot de la Confucius): Nu poți să-ți clădești o reputație pe lucrurile pe care spui că o să le faci, ci doar pe lucrurile pe care le-ai făcut deja. Pe scurt: să nu se mai laude cu ce vor face, să ne spună ce-au făcut.


Nota bene. Confucius nu a fost român! Părinții lui nu au plecat din Dacia!
₪ ₪ ₪
Postare pentru Citate favorite, joc preluat de Suzana de la Zina, pornit în colaborare cu Ella.

marți, 28 decembrie 2021

Nu! petardelor și artificiilor

În toată lumea se practică obiceiul de a exploda artificii și petarde cu diferite ocazii: zile naționale, zile tradiționale,
zile de naștere, baluri, festivaluri, încoronări, divorțuri, botezuri, nunți etc. - nu doar de Crăciun și de Anul Nou.

Noul An e tot mai aproape și pregătirile pe care le fac oamenii pentru a-l întâmpina sunt pe terminate. Mulți și-au făcut provizii serioase nu doar de mâncare și băutură, ci și de artificii, petarde și alte materiale pirotehnice – unele fiind chiar interzise la vânzare-cumpărare pentru cei care nu au avize speciale.

Tradiția spune că spiritele rele care se înghesuie la Cumpăna dintre ani trebuie alungate cu zgomote puternice, cu focuri aprinse prin curți sau pe dealuri. În era „modernă” nu mai sunt suficiente clopotele, fluierele și altele de gen – oamenii „moderni” se întrec în a-și cumpăra pocnitori tot mai răsunătoare. Să țiuie timpanele oamenilor și animalelor, să vibreze ferestrele, să zburătăcească în noapte, speriate, păsările care zboară doar ziua. Să o ia la fugă câinii și pisicile, și în goana lor vor pierde drumul înapoi acasă...

Cum sunt afectate animalele și păsările

Poluarea produsă de materialele pirotehnice utilizate cu anumite ocazii este dăunătoare pentru biosferă în general. Sunt frumoase focurile de artificii – aș fi ipocrită să nu recunosc – dar știu cât de afectate sunt vietățile. Lumina puternică și zgomotul puternic afectează nu doar animalele de companie, ci și pe cele fără adăpost și pe cele sălbatice.

Câinii și pisicile au auz foarte sensibil și se tem instinctual – majoritatea - de zgomotele puternice. În natură, tunetele și fulgerele le sperie foarte tare! La zgomote puternice, câinii – de exemplu – scapă din lesă, pot rupe lanțul, sări garduri pe care altfel nu le-ar sări; și câinii și pisicile se pot lovi de uși, ferestre în încercarea disperată de a scapă de pericol (pentru animale, zgomotul înseamnă pericol). În astfel de cazuri animalele se pot răni sau se pierd (în goana lor nebună nu prea știu încotro se duc – și aleargă ca din pușcă! dacă ghearele lor ar fi din oțel s-ar vedea scântei în timp ce aleargă pe asfalt!) Multe dintre animalele care se pierd în preajma sărbătorilor, pentru că fug, de frică, nu-și vor mai regăsi niciodată familiile. Animalele fără stăpân aleargă ca disperatele pe străzi, plecând din zonele unde au fost măcar un pic în siguranță, și pot fi victime ale traficului auto sau ale indivizilor fără suflet.

Și caii se sperie de zgomotul petardelor și focurilor de artificii! Stresul produs de zgomot pare că le ia mințile! 
Nici inima nu le rămâne foarte sănătoasă după mai multe „etape” de stres. De asemenea, animalele cu afecțiuni ale inimii pot avea atac de cord sau atac epileptic (unde e cazul). Animalele gestante ar putea pierde sarcina din cauza acestui stres.
Veverițele, vulpile (altele de gen) își părăsesc cuiburile, vizuinile din cauza sperieturii și există riscul să nu le mai regăsească.

Grav afectate sunt și păsările: cele „de zi” sunt trezite și zboară speriate, lovindu-se de diferite obstacole, iar cele de noapte sunt derutate de lumina puternică atunci când ele se așteaptă la întuneric.

Păsările în zbor sunt dezorientate (năuce) – se rătăcesc sau se lovesc de ferestre și de clădiri din cauza impulsurilor luminoase ale artificiilor. Cele din zonele de coastă zboară, de frică, în largul mării și pot rămâne fără energia necesară întoarcerii la mal.
Rațele, gâștele, lebedele, pot fi și ele victime ale reziduurilor rezultate în urma exploziei artificiilor.
Stolurile de păsări care dorm împreună țâșnesc în zbor speriate și dezorientate, se lovesc între ele, de copaci, garduri, panouri, clădiri și alte obiecte solide pe care nu le mai pot distinge în haos – multe dintre ele mor.

Azi am văzut un stol de ciori care și-a luat zborul haotic, dintr-un brad, când cineva, undeva, a aruncat o petardă zgomotoasă. Le-am văzut aproape zilnic zburând, dar au o ordine: zboară spre stânga, apoi cotesc toate, ca la semnal, spre altă direcție. Azi a fost ca și cum cineva mâzgălea aiurea cerul! A fost momentul în care m-am hotărât să scriu – pe larg - despre artificii și petarde(leg. externă)

Suferă și liliecii din cauza petardelor pentru că liliecii se bazează pe undele sonore (ecolocație) pentru a zbura și a se orienta.

Nici ecosistemele acvatice nu scapă de pofta oamenilor de a se „distra”: reziduurile și resturile artificiilor pot ateriza în râuri, lacuri, iazuri - peștii înghit aceste deșeuri și mor în chinuri.

Ce ne oferă artificiile și petardele

Pentru o bucurie de câteva minute ne alegem cu poluarea aerului, cu păsări moarte, cu animale speriate, fugite de acasă (moarte, în unele cazuri), cu accidente grave sau mai puțin grave în cazul celor care le manevrează sau care sunt în preajma lor – acum câțiva ani, la o petrecere de Revelion organizată în centrul orașului, o „rachetă” a căzut fix în capul unei femei (a fost transportată de urgență la spital pentru că și-a pierdut cunoștința – ce urmări pe termen lung a avut lovitura numai ea știe; nu am fost acolo, am aflat de la câțiva vecini prezenți la „spectacol”).

Încărcătura de elemente chimice ar trebui să ne lămurească cu privire la poluarea extensivă într-un timp foarte scurt: compuși de sulf și de carbon, urme de metale grele și gaze toxice (ozon, dioxid de sulf, monoxid de azot). Culoarea albastră din luminile artificiilor e dată de cuprul care arde; culoarea roșie e dată de stronțiu sau litiu; verdele strălucitor și albul sunt rezultatul compușilor de bariu. Compușii de potasiu și aluminiu sunt folosiți pentru a propulsa focul în atmosferă.

Toți acești compuși chimici pot rămâne în atmosferă ore sau zile și se pot recombina cu alte elemente. Prin acești „nori toxici” vor zbura păsările, inhalând ce-o fi pe acolo.
Aceste particule sunt periculoase mai ales pentru oamenii (de toate vârstele) cu probleme cardiace sau de respirație.
Zgomotele puternice sunt periculoase pentru cei cu diferite alte afecțiuni: epilepsie, autism, ca exemple, dar nici copiii mici nu le suportă prea bine.
Amintesc și pericolul de incendii...
Personal, le prefer pe acestea:

Ce se poate face

Sunt conștientă că rachetele care trimit sateliți comerciali (și nu numai) în atmosferă poluează zilnic cu imense cantități de particule; avioanele supersonice poluează, navele militare și civile poluează, submarinele poluează; rachetele cu iodură de argint anti-grindină poluează; poluează toți aceia care testează armament (inclusiv nuclear); poluează și cei care exploatează diferite mine (de aur, de exemplu); există o mulțime de industrii poluante...

Aici este vorba despre ceea ce am putea face noi, „mărunțeii”, „cantitățile neglijabile” când e vorba de profituri imense pentru o mână de indivizi care poluează: să nu le mai cumpăram, să nu le mai folosim, să nu mai dorim un astfel de spectacol. Ar scădea (cât de puțin) și poluarea dar ar scădea și profiturile celor care fabrică aceste articole pirotehnice poluante – în unele cazuri sunt fabricate de copii și nimeni nu ne spune în ce condiții, câte accidente au loc s.a.m.d. În alte cazuri, sunt folosite de copii nesupravegheați, care-și imită, de regulă, părinții, și se pot accidenta grav.


1. Imagine de lumpi de la Pixabay 
2. Imagine de Barbara A Lane de la Pixabay

duminică, 26 decembrie 2021

Mystère. Film despre un lup și un copil

Lupii se numără între animalele care îmi plac foarte mult și încerc să nu pierd ocazia de-a vedea poze cu lupi, videoclipuri cu lupi, filme artistice sau documentare cu lupi (sau să-i văd în realitate).

În seara primei zile de Crăciun am avut ocazia de-a vedea filmul „Mystère” (titlul internațional: „Vicky and Her Mystery”), realizat de francezi, difuzat în anul 2021. E un film despre prietenia dintre o fetiță în vârstă de 8 ani, Victoria (Shanna Keil), și un lup.

Este un film bazat pe fapte reale. Denis Imbert, regizorul, a auzit povestea unui bărbat care i-a dus fiicei sale un cățeluș și mai apoi a constatat că este lup.

Nu voi povesti prea multe pentru că nu vreau să divulg tot. Este un film pentru toate vârstele.

După moartea mamei, Victoria devine apatică și nu-i vorbește tatălui, considerându-l, cumva, vinovat de această moarte pentru că, deși fiind mare chirurg, nu i-a salvat viața. Tatăl ei, Stéphane (Vincent Elbaz), consideră că ar fi bine să petreacă un timp alături de ea, departe de agitația orașului, într-un sat de munte, pe lângă Lyon, unde el mergea cu părinții în copilărie. Fetița nu comentează, nu vorbește, își urmează tatăl.

Într-o zi, un necunoscut în vârstă – la ferma căruia tatăl și fiica ajung după ce se rătăcesc făcând o plimbare pe coclauri - oferă copilei un ghemotoc de blană pe care aceasta îl descoperise acolo, și-a arătat multă afecțiune pentru el. Necunoscutul îi spune despre vietate că nu are nume, că este „darul pădurii” și că va fi un animal bun dacă va fi crescut de cineva cu inima curată. Fetița îl numește imediat „Mister”. Îl ia acasă fără să știe tatăl ei.

Filmul abordează și problema fermierilor din zonă, care se plâng că lupii le ucid animalele, motiv pentru care îi vânează fără milă pentru a-și proteja avutul.

Filmul „Mystère” începe cu o haită de câțiva lupi pe care o hărțuiesc o mână de indivizi înarmați: oierii cărora lupii le-au prădat turmele. Împușcă un lup care le ține calea apoi pleacă mai departe.

Fetița a fost aleasă în rolul Victoriei pentru că dintre cele care s-au prezentat la selecție între ea și puiul de lup s-a format, imediat, cea mai bună legătură; Shanna nu avea experiență în jocul actoricesc sau în fața camerelor de filmat (am citit pe nu mai știu unde), dar este atât de naturală în rolul de prietenă a lupului încât cred că mai mult s-a jucat, și a fost treaba adulților să se descurce cu filmatul, cu montatul și ce mai fac adulții pentru un film.

Mister este tot un lup adevărat, dresat de Muriel Bec (dacă am înțeles corect). Pentru acest film puiul de lup și Shanna s-au întâlnit cu mai multe săptămâni înainte de a începe filmările pentru a putea fi creată și redată legătura puternică dintre copil și lup - lupul a crescut, practic, alături de fetiță. Această legătură va fi păstrată pe viață în realitate.

Scenele din film în care Victoria îmbrățișează și sărută lupul nu sunt trucate.

Lupii, ca și câinii, te acceptă în haita lor sau te pot accepta, ca om, să fii conducătorul haitei. Un lup se poate comporta (aproape) ca un câine, dacă e crescut de mic și iubit. In fond, lupii sunt strămoșii câinilor.

Din punctul meu de vedere, este un film care merită văzut; nici nu e lung – o oră și 24 de minute, cu tot cu „prezentări”. Un film pe gustul meu: fără scene lungite aiurea, firul derulându-se repede, fără „stop-cadru” luuung (de crezi că s-a blocat imaginea) spre zări sau mai știu eu ce.

E un film a cărui acțiune ar fi înțeleasă și dacă ar fi un „film mut”, fără explicațiile de rigoare ce caracterizează filmele mute de la începuturile cinematografiei.

Imagine de Christel SAGNIEZ de la Pixabay

sâmbătă, 25 decembrie 2021

Darurile magilor

În vremea aceea, a ieșit o poruncă de la Cezar August să se înscrie toată lumea. Înscrierea aceasta s-a făcut întâia dată pe când era dregător în Siria Quirinius. Toți se duceau să se înscrie, fiecare în cetatea lui. Iosif s-a suit și el din Galileea, din cetatea Nazaret, ca să se ducă în Iudeea, în cetatea lui David, numită Betleem, pentru că era din casa și din seminția lui David, să se înscrie împreună cu Maria, logodnica lui, care era însărcinată. (Luca 2:14)
*
Când Dumnezeu le-a prezentat planul întrupării Mântuitorului, Iosif și Maria au ascultat în toate detaliile, asumându-și toate riscurile implicate. Când Cezar August a dispus recensământul populației, ei au plecat din Nazaret spre Betleem să se înscrie. Distanța dintre cele două localități era mare și se parcurgea în câteva zile în vremea aceea, iar Maria era însărcinată (și aproape să nască) când a pornit în călătorie pe un măgăruș, alături de Iosif, ceea ce înseamnă că a durat mai mult călătoria lor, femeia având nevoie de popasuri mai dese pentru a se odihni.

Când au sosit la Betleem au găsit orășelul plin de mișcare și zgomot, gemând de numărul străinilor. Toate casele erau ocupate. Cineva i-a spus lui Iosif că grajdurile pentru caravane, tăiate în partea laterală a stâncii și situate dedesubtul hanului, erau golite de animalele lor și curățate pentru primirea de clienți. Lăsând măgarul în curte, Iosif a luat pe umeri sacii cu veștminte și cu provizii, și a coborât cu Maria treptele de piatră ce duceau la adăpostul lor. Acolo, în sărăcia cea mai desăvârșită, Mesia va veni în lume.

În timp ce păstorii stăteau de strajă în jurul turmelor lor (afară din Betleem), din cer au venit niște îngeri care au vestit nașterea Mântuitorului. Imediat ce au aflat această veste păstorii au plecat repede spre Betleem, fără a le mai pasă ce se întâmplă cu turmele.

Cei trei Magi de la Răsărit îl căutau pe regele profețit de Valaam (scris și Balaam), un profet din Vechiul Testament, care a prezis că sosirea lui Mesia va fi marcată de o stea: Îl văd, dar acum încă nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel și va lovi pe căpeteniile Moabului și pe toți fiii lui Set îi va zdrobi. (Numeri 24:17)

Magii – oameni înțelepți, buni cunoscători ai astrologiei și astronomiei - au ajuns la Betleem călăuziți de steaua care strălucea pe cer și pe care au interpretat-o ca fiind cea din profeția lui Valaam. S-au închinat înaintea Pruncului și i-au oferit daruri: aur, tămâie și smirnă.

Aurul simbolizează faptul că magii au recunoscut în Isus un rege al cărui regat nu poate fi distrus de puterile pământești. Într-o lucrare atribuită Sfântului Beda (secolul al VII-lea), se zice că darul aurului a fost oferit de magul Melchior, un om vârstnic, cu barbă.

Din cele mai vechi timpuri, aurul a fost considerat un metal foarte rar și a fost asociat cu regalitatea, dar și cu nemurirea – datorită rezistenței sale. În vremea aceea era un dar oferit zeilor sau regilor.

Într-o altă interpretare a simbolismului darurilor pentru Prunc, aurul este semnul milosteniei. Milostenia este cheia care deschide ușile raiului. Prin porunca milosteniei, Dumnezeu ia în grijă săracii și se îngrijește de ei. Cei ce jertfesc o parte din agoniseala și avutul lor pentru ajutorarea și îndestularea celor săraci și oropsiți arată că, de fapt, îl iubesc pe El, care s-a identificat cu cei aflați în nevoi și suferințe și și-a dat viața pentru oameni, iar la judecata viitoare îi va chema la El zicându-le: Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut. (Matei 25:40).

Tămâia oferită Pruncului îl adevereau pe acesta ca Înalt Preot. Magul care a adus tămâia e descris de Sfântul Beda ca fiind un tânăr roșcat, fără barbă; era Gaspar.

Tămâia este o rășină extrasă din Boswellia, o specie de arbuști originari din Arabia de Sud și India, care nu se găsea în Israel dar era importată pentru a fi folosită în temple. Făcea parte din ofrandele de mâncare oferite în semn de recunoștință și laudă lui Dumnezeu; amestecată cu ulei, era utilizată pentru ungerea preoților. La vremea aceea era foarte valoroasă.

În altă interpretare, tămâia este simbolul jertfei și al slujirii lui Dumnezeu și aproapelui. Cei ce aduc lui Isus tămâie sunt cei ce valorifică darurile sufletești în scopul obștesc, spre bunăstarea spirituală și materială a comunității în care trăiesc și/sau își desfășoară activitatea.

Smirna, ca dar venit din partea magilor, prevestea patimile, moartea și învierea lui Isus. Magul care a dăruit smirna Pruncului era Baltazar, un om cu pielea întunecată și cu barbă deasă, scrie în "Excerpta et collectanea", lucrarea atribuită Sfântului Beda Venerabilul.

Se spune că în timpul răstignirii lui Isus i s-a oferit smirnă și vin pentru a-i alina suferința.
Smirna simbolizează durerea, moartea și viața de apoi.

În acea vreme smirna era mai prețioasă decât aurul. Era obținută din arbori originari din Arabia de Sud și din unele locuri din Africa, fiind folosită că analgezic și ca o componentă esențială în procesul de îmbălsămare.

Smirna are o aromă mai puternică decât tămâia, însă la gust este mai amară. În altă interpretare, reprezintă necazurile, amărăciunile, lacrimile și suferințele oamenilor; simbolizează poarta cea strâmtă a răbdării și a încercărilor prin care trebuie să treacă toți credincioșii creștini pentru a ajunge la limanul mântuirii, căci cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui (Matei 24:13). Toți care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Isus vor fi prigoniți (II Timotei 3:12), spune Sfântul Apostol Pavel.

❤️  Crăciun fericit! ❤️

❤️


Imagine de Jeff Jacobs de la Pixabay

vineri, 24 decembrie 2021

Bună dimineața la Moș Ajun!

De la copii, colindul:

Bună dimineața la Moș Ajun

Ne dați ori nu ne dați?

Ne dați ori nu ne dați?


Ne dați, ne dați?

           ❤️

Am venit și noi odată

La mulți ani cu sănătate

Domnul Sfânt să ne ajute

La covrigi și la nuci multe!

           ❤️

Bună dimineața la Moș Ajun

Ne dați ori nu ne dați?

Ne dați ori nu ne dați?

Ne dați, ne dați?

          ❤️

Transmit urarea mai departe, către toți cei care trec pe aici, dar mai ales pentru prieteni!

❤️ La mulți ani! ❤️ Crăciun fericit! ❤️


Imagine de Gerhard G. de la Pixabay

joi, 23 decembrie 2021

Beteala de Crăciun. Legendă

Beteala pe care o așezăm între ramurile bradului este – se poate spune – tot un simbol al Crăciunului, și profit de ocazie (apropierea Crăciunului) să scriu aici o legendă descoperită când căutam informații despre vâsc și legendele țesute în jurul acestuia.
Legenda îmi sună cunoscut – probabil că am mai citit-o/auzit-o pe undeva, dar o uitasem total.
*
Întâmpinarea zilei Nașterii Domnului nu se face numai cu daruri, mâncare și băutură, curățire sufletească, ci și cu o desăvârșită curățenie în casă.

O gospodină, luându-și rolul foarte în serios, a curățat casa de praf și de toate pânzele pe păianjen pe care le tolera prin colțuri, peste an. Păianjenii, nu prea bucuroși de deranj, s-au ascuns în pod, unde au așteptat să se liniștească lucrurile.

Când s-a lăsat seara, au pornit încetișor spre locurile unde-și avuseseră căsuțele. Mare le-a fost mirarea când au văzut în cameră un brad frumos împodobit. Așa de mult le-a plăcut încât au coborât să vadă totul de aproape. Și-au mers în sus și în jos, în stânga și în dreapta, pe toate ramurile bradului. Făcând asta au lăsat în urma lor firele mătăsoase care aproape au acoperit ramurile. Dimineață, când spiritul Crăciunului a intrat în casă și a văzut bradul astfel acoperit, a hotărât să transforme pânzele de păianjen în decorațiuni strălucitoare, cu fire aurii și argintii.

Păienjenii erau creaturi ale lui Dumnezeu, nu le putea alunga, nu voia să le distrugă pânzele, dar se gândea și la gospodina care muncise atâta pentru ca totul să fie perfect pentru întâmpinarea Fiului Domnului.

Se spune că de atunci oamenii obișnuiesc să agațe între crengile bradului beteală strălucitoare, dar și un ornament în forma unui păianjen.

*
Pentru că am aflat despre ornament-păianjen am confecționat unul pentru brad (mă gândeam că nu am măcar un ornament nou pentru acest an – acum am!)
Nu e tocmai ca în modelul de la adresa de mai jos, dar îmi place; și e tot ce contează.
https://www.thespruce.com/legends-explaining-the-christmas-symbols-1254302

miercuri, 22 decembrie 2021

Superstiții despre vâsc

Vâscul (Viscus album) e o plantă semiparazită care crește pe alte plante, dar nu e total dependent de copac: are capacitatea de a produce clorofilă și de a trage energie de la soare.

Influențată, probabil, de poveștile cu și despre druizi, mult timp am crezut că vâscul crește numai pe stejari, dar am aflat că și alți copaci „găzduiesc” vâsc: mesteacăn, plop, tei, salcie, paltin, jugastru, păducel, măr, păr, brad, molid, pin. Vâscul de stejar diferă, un pic: are frunze căzătoare și fructul are o singură sămânță.

Într-o zi de iarnă, pe cale ferată ce trece printre munți și dealuri, am văzut în depărtare, în copacii golași, o mulțime de „cuiburi” ca niște sfere verzui, și mă minunam cât de multe sunt! Habar nu aveam ce vedeam! Am aflat mai târziu – în timp – că acele „cuiburi” erau... vâsc! Toantă mă mai am!

Vâscul rămâne verde și iarna, fiind rezistent la frig și întuneric, dar e o plantă periculoasă pentru copacul pe care crește; a fost numit și „planta-vampir”, pentru că extrage substanțele nutritive, mineralele și apa de care planta are nevoie, rămânând astfel verde tot anul și rezistând perioadelor de secetă. Un copac pe care vâscul s-a dezvoltat în exces va slabi și, în final, va muri pentru că devine sensibil la atacurile dăunătorilor; ramurile parazitate de vâsc se vor usca în timp – totuși, vâscul crește lent. Cu toate că e semiparazit, e important în ecosistem (adăpost și hrană pentru diferite specii) și în viața oamenilor (în medicină).

Fructele albicioase (rozalii sau roșiatice, în funcție de specie) apar spre sfârșitul toamnei, începutul iernii și sunt toxice. Nu sunt toxice și pentru sturzi și mătăsari, care sunt foarte atrași de bobițele albe. Aceste păsări fac ca vâscul să crească atât de sus în copaci: își ascut ciocurile de o creangă sau își lasă fecalele în zonele înalte ale copacilor, semințele de vâsc lipindu-se astfel de scoarța copacului.

În credințele popoarelor europene, dar nu numai, vâscul (numit și „creanga de aur”) e considerat o plantă sacră, cu proprietăți magice. E simbol al curățeniei spirituale, al armoniei și libertății, dar reprezintă și sănătatea, viața lungă, norocul și bucuria – pentru anul care vine.

Grecia antică este cea mai veche cultură cunoscută pentru venerarea vâscului – grecii antici numeau fructele sale „sperma stejarului” și au considerat planta un simbol al fertilității masculine. În mitologia greacă, Eneas avea asupra sa vâsc („creanga de aur” - doi porumbei l-au îndrumat spre aceasta) pentru a fi protejat în călătoria sa în infern și pentru a-și asigura reîntoarcerea.

Vâscul era considerat plantă sacră și de norvegieni, de celți, de vechii germani (care credeau că planta provine direct din cer), dar și de indienii nord-americani.

Popoarele germanice o considerau și plantă medicinală (are proprietăți medicinale); planta a fost numită iarba-druizilor, fuga-dracului, mătura-vrăjitoarelor (în America de Nord) s.a.
În cultura anticilor, vâscul era considerat plantă magică și era folosită ca afrodisiac pentru a stimula fertilitatea. Era așezat în leagănele copiilor pentru a nu fi furați de zâne. În țara Galilor se credea că, așezat sub pernă, induce vise premonitorii. În Suedia era ținut în case pentru a preveni incendiile; italienii aveau aceeași credință: protecția împotriva focului. În unele zone era legat în ciorchini și agățat în fața caselor pentru a speria demonii care trec pe acolo. În alte locuri, vâscul era folosit în ritualuri dedicate pentru găsirea comorilor. A fost considerat și panaceu.

Celții considerau această plantă ca fiind de esență divină, cel mai prețios vâsc fiind cel de stejar (se găsea cel mai rar), pe care îl numeau „lacrima stejarului”. Culegerea vâscului de stejar – în apropierea solstițiului de iarnă - era însoțită de ceremonii fastuoase. Druizii, îmbrăcați în alb, tăiau vâscul cu o seceră de aur – planta nu trebuia să atingă pământul, pentru a nu-și pierde proprietățile magice - apoi îl înveleau într-o mantie albă. Se adunau ofrande, se jertfeau doi tauri albi, se înălțau rugi către zei pentru a fi gonite duhurile rele. Atârnau crengile de vâsc deasupra ușilor pentru a-și proteja locuințele împotriva fulgerelor și spiritelor rele.

În credința druizilor, vâscul era simbol pentru pace și prietenie. Tradiția cerea ca dușmanii care se întâlneau în pădure, întâmplător, sub un pom în care era vâsc, să depună armele și să accepte un armistițiu până a doua zi.

Vâscul și obiceiul sărutatului

În mitologia scandinavă boabele albe ale v
âscului se spune că sunt lacrimile vărsate de zeița Frigga la moartea fiului ei Baldur (Balder/altele) – devenind astfel un simbol al dragostei. Alții spun că s-ar fi convenit – după moartea lui Baldur – că oricare doi oameni care trec pe sub vâsc să schimbe un sărut în memoria frumosului zeu.

Sărutul sub vâsc a fost asociat cu festivalurile organizate cu ocazia Saturnaliilor; mai târziu, cu tradițiile legate de căsătorie – una dintre credințele care au stat la baza obiceiului era ideea că vâscul e un leac pentru infertilitate.

În țările anglo-saxone, mai ales, tradiția spune că cei care se sărută sub o ramură de vâsc vor avea parte de fericire și bucurie. E semn de bun augur al dragostei: de Crăciun, oricare fată stătea sub o creangă de vâsc nu putea refuza sărutul, ceea ce putea însemna iubire, prietenie sau noroc. Fata care se găsea sub vâsc și rămânea nesărutată avea ghinion în dragoste în anul care urma, și rămânea nemăritată.

Dacă un cuplu îndrăgostit se sărută sub vâsc înseamnă că vor avea o relație lungă și fericită.

Se spunea că de fiecare dată când un bărbat săruta o femeie trebuia să rupă și una dintre bobițele albe ale vâscului – când nu mai erau bobițe pe creanga (coronița) de vâsc nimeni nu se mai săruta sub ea. Cei care refuză un sărut sub vâsc se spune că vor avea ghinion în anul următor. În unele culturi sărutul sub vâsc este o promisiune de căsătorie.

Washington Irving a scris, în anul 1820, în „Ajunul Crăciunului” (a treia povestire din cinci adunate într-o carte despre Crăciun): Un tânăr ar trebui să culeagă o boabă de fiecare dată când sărută o fată sub planta agățată, iar când boabele s-au terminat puterea romantică a plantei încetează. De atunci, mulți tineri au căutat ramuri de vâsc pline cu boabe albe, pe care le-au atârnat în casele lor.

În multe zone, obiceiul sărutatului sub vâsc se practică și de Crăciun și de Anul Nou; în alte zone, ori de Crăciun, ori de Anul Nou.

Simbol al sărbătorilor de iarnă

Considerat protector pentru casă și familie, vâscul a devenit, în timp, un simbol al sărbătorilor de iarnă. În ajun de Crăciun, oamenii își împodobesc casele cu vâsc, pentru pace sufletească (și ca simbol al bucuriei). Agățat deasupra ușii, de Anul Nou, în special, vâscul aduce noroc în casă, bunăstare și fericire.

Conform unor tradiții, vâscul ar trebui păstrat în casă până în anul următor – se credea că protejează casa de fulgere și foc. O crenguță de vâsc era adesea ținută afară, agățată pe clădirea ce se dorea protejată, timp de douăsprezece luni, până la următoarea sărbătoare de Crăciun, când era schimbată.

Această mulțime de obiceiuri dovedesc că vâscul a avut un efect profund asupra vieții și imaginației oamenilor.


Imagine de congerdesign de la Pixabay