Winnetou, Old Shatterhand, Karl May

Winnetou este prototipul indianului curat sufletește și trupește, un suflet nobil ca de cavaler medieval; cel mai viteaz; cel mei vestit și cel mai drept războinic indian - spunea Karl May despre acest personaj al său, cel mai cunoscut și aș zice cel mai îndrăgit.

In vremea copilăriei mele - când încă programul la TV era mai mult de două ore - sâmbătă seara cred, se difuzau filme cu cowboy (și cu indieni) - genul euro western. Ne jucam pe-afară "de-a cowboy-i și indienii", improvizând costumațiile și "inventând" situații. In acest context, cărțile lui Karl May se potriveau de minune. Winnetou, Old Surehand, Comoara din Lacul de Argint, au fost cele mai căutate, dar Karl May a scris mai multe cu acțiunea desfășurându-se in "Bătrânul Vest Sălbatic". (am avut toate cele trei romane amintite și le-am tot dat cu împrumut până am rămas fără ele = dacă dai, n-ai 😊) Am citit mul mai multe dintre cele scrise de acest autor.

Cele mai cunoscute și mai citite, la modul general, zic unii că au fost Winnetou, Old Shatterhand, Hadschi Halef Omar, Kara Ben Nemsi.

Am văzut și filme făcute după romanele lui Karl May - la cinematograf cele mai multe, in anii adolescenței. Cel mai mult mi-au plăcut ecranizările in care Winnetou a fost "personificat" de actorul Pierre Brice, și fratele său de cruce, Old Shatterhand (Bătrânul Pumn de Fier) era Lex Barker.

Aceste filme au fost foarte populare in Germania, apoi în toată Europa, devenind parte a genului euro western - filme western produse in Europa.

Winnetou și Old Shatterhand

Winnetou este printre cei mai cunoscuți și îndrăgiți eroi din romanele de aventuri ale literaturii universale. Este șefului tribului Mescaleros, parte a națiunii Apașe - după moartea tatălui său devine șeful tuturor Apașilor. Nobil și viteaz, curat la suflet și la trup, vestit și drept, Winnetou e înzestrat cu o inteligență remarcabilă, fiind capabil să înfrunte numeroase pericole.

Old Shatterhand (Charlie/Karl) este un german care ajunge in Vestul Sălbatic ca inginer cartograf pentru una dintre companiile care erau în concurență pentru construirea căii ferate - urma să lucreze pentru progresul civilizației, cum s-ar zice. Printr-o serie de întâmplări ajunge un soi de proscris pentru șefii și muncitorii albi de la Căile Ferate (și nu numai) și prieten bun al celor din tribul Apache (dar nu numai).

Inițierea lui în "wild west" e ghidată de Sam Hawkens, un personaj simpatic, "uns cu toate alifiile"; tot el îl supranumește Old Shatterhand, datorită abilității sale (devenită legendară) de a lovi cu pumnul atât de puternic încât putea rupe oase. A devenit destul de repede o figură respectată printre triburile native americane, cunoscut pentru curaj, înțelepciune și simț al dreptății.

Cu fiecare generație apărarea drepturilor indienilor era însoțită de ideea dispariției acestora, "fețele palide" dorindu-le extincția pentru a-și putea dezvolta in voie orașele, impunându-și supremația. Într-un astfel de context un alb care "ținea partea" indienilor nu putea trece neobservat - curând, în cărțile lui Karl May, Old Shatterhand a devenit unul dintre cei mai mari "westmeni" ai anilor 1870.

Și Winnetou, eroul nativ american, și Old Shatterhand, eroul "față palidă", prețuiesc loialitatea, prietenia și dragostea. Pe cei doi îi leagă o prietenie profundă care, într-un fel, reduce decalajul dintre nativii americani și coloniștii europeni, amândoi luptând pentru dreptate, înțelegere și pace într-un mediu dur.

In multe ocazii, cei doi prieteni dau dovadă de abilități deosebite în luptă, de compasiune față de semeni, portretizând încrederea în bunătatea intrinsecă a oamenilor, constant pusă la încercare...

Karl May - câteva date biografice

Karl (Carl) Friedrich May s-a născut în 25 februarie 1842 in localitatea Ernstthal (azi Hohenstein-Ernstthal), Saxonia, și a decedat în 30 martie 1921 la Radebeul, landul Saxonia, Germania). Timp de decenii a fost unul dintre scriitorii germani cei mai productivi și mai citiți, cunoscut mai ales pentru romanele sale de aventuri.

S-a născut într-o familie săracă și cu mulți copii - nouă dintre cei treisprezece frați și surori au murit la vârste fragede. Copilăria i-a fost marcată de lipsuri și tragedii.

După ce și-a terminat studiile de pedagogie a lucrat, până în 1863 ca asistent și profesor la o școală cu profil industrial. După ce a fost acuzat că a folosit fără permisiune ceasul de buzunar al colegului de cameră a fost condamnat la șase săptămâni de închisoare - permisul de a preda i-a fost revocat și îi era interzis și să de-a lecții particulare. La ieșirea din închisoare, in 1864, s-a trezit fără vreo perspectivă de angajare din cauza isprăvii cu ceasul. Va comite o serie de furturi și fraude care îl vor duce la un total de opt ani de închisoare.

La închisoare a avut acces la biblioteca închisorii și a deschis fereastra către alte lumi, descoperindu-și vocația: lectura și scrisul. Mai târziu va deveni unul dintre cei care au creat lumi populate cu personaje nemuritoare.

Pentru prima dată a publicat în 1874, povești captivante din Vestul Sălbatic și Orientul Mijlociu, reprezentând, zicea el, relatări din propriile călătorii. In Inn-nu-woh, Șeful Indian, cercetătorii îl "identifică" pe Winnetou de mai târziu.

Lucrează, din 1875, ca redactor de ziar și e autor independent. Are un succes extraordinar cu povestirile sale orientale de călătorie într-o revistă de familie. Din 1890, lucrările lui Karl May pentru tineri sunt publicate sub formă de carte, începând cu Fiul vânătorului de urși.

Ceea ce poate fi numit uimitor este faptul că până la sfârșitul secolului al XIX-lea Karl May nu părăsise niciodată Germania, și totuși a reușit să creeze o iluzie convingătoare. Pentru romanele lui de aventuri din Vestul Sălbatic și Orientul Mijlociu s-a documentat minuțios, studiind atlase geografice, jurnale de călătorie, monografii despre triburile amerindiene etc., împrumutând termeni autentici și detalii precise pentru romanele lui. A fost acuzat de plagiat, iar criticii vremii îl numeau impostor literar. Publicul nu a fost interesat, a continuat să-i cumpere cărțile și să-l laude pentru talentul său narativ unic. Karl May devenise celebru și bogat.

Abia în anul 1899 a făcut prima călătorie în Orientul Mijlociu, iar în 1908 a ajuns in Americi, la New York și Marile Lacuri, dar nu și în Vestul Sălbatic pe care l-a descris atât de convingător in scrierile sale.

In 1899-1900, călătoriile sale în Egipt, Ceylon, Sumatra, marchează punctul de cotitură în scrierile sale. Operele sale sunt din ce in ce mai dominate de alegoria pacifismului - Et in terra pax! (Și pace pe pământ!) de exemplu, care vizează egalitatea și anticolonialismul. In Ardistan și Djinnistan speculează despre progresul moral al umanității, de la rău la bine.

In martie 1912 a ținut o prelegere la Viena, numită Sus, in tărâmul oamenilor nobili, in care și-a exprimat sprijinul pentru idealurile pacifiste promovate de Bertha von Suttner (1843-1914), prezentă alături de el, laureată a Premiului Nobel pentru Pace (1905, fiind prima femeie care obține acest premiu). Când Karl May moare, la Radebeul, câteva zile mai târziu (din presupusa cauză a unei intoxicații cu plumb sau cadmiu - din cauza consumului de apă din conducte de plumb) - Bertha von Suttner îi scrie necrologul.

Cărțile scrise de Karl May în ultima parte a vieții nu au avut același succes comercial ca cele publicate la început, dar criticii le consideră mai valoroase.

Trei citate din cărțile lui Karl May

Prin vinele mele pulsează ceva din acest duh dezlănțuit și trebuie să mă supun chemării lui.

Inima decide. Dacă inima mi-ar vorbi, nu mi-ar păsa de care națiune aparține acea fată. Marele Spirit i-a creat pe toți oamenii egali. Cei care se potrivesc se vor găsi mai devreme sau mai târziu.

Îmbrățișarea dintre două suflete are sublimul eternității.

Rezumat

Winnetou și Old Shatterhand, un nativ american și un european german, sunt personaje principale in mai multe romane scrise de Karl May. Cei doi se cunosc în circumstanțe extraordinare și mai târziu devin frați de cruce, luptând împreună pentru dreptate, înțelegere, pace și având calități asemănătoare: curaj, simțul loialității, al dreptății etc.

Multe dintre romanele lui Karl May au fost ecranizate și s-au bucurat de mare succes, ca și romanele.

Karl May a avut o copilărie plină de lipsuri și tristețe. Pasiunea pentru scris și-a descoperit-o la închisoare, unde a ajuns in urma unor infracțiuni mai mult sau mai puțin mărunte. A devenit celebru și bogat prin talentul și munca sa. A scris și povestiri umoristice, polițiste, filosofice; a scris și poeme.

A descris convingător locuri și oameni din Vestul Sălbatic și Orientul Mijlociu fără a călători vreodată acolo, deși afirma că poveștile sunt născute în urma călătoriilor. A fost acuzat de plagiat, numit "impostor literar", dar publicului nu i-a păsat. S-ar putea spune că generații întregi ale secolului XX au crescut cu Winnetou...

Viața lui a fost presărată de controverse, de scandaluri, acuzații fel de fel, de neconcordanță între realitate și scrierile lui, dar impactul său cultural și literar a rămas neschimbat.

Notă. Fotografiile "secvențe din film" sunt din colecția "poze cu actori" a lui tata. Foto Karl May - Wiki.

Distrugerea parcului N Titulescu, Brașov?

Parcul Nicolae Titulescu e o oază de verdeață in mijlocul orașului, un oraș extra-aglomerat de mașini, un oraș poluat. Parcul e un punct central al vieții comunității. Am petrecut timp in acest parc de când nici nu știam in ce lume am ajuns. Poate voi mai avea parte de acest parc și la bătrânețe. 😊

Încă de când eram bebeluș părinții m-au plimbat aproape zilnic prin parc, fie iarnă, fie vară. În tinerețe am jucat șah pe mesele speciale pentru acest joc - la bătrânețe va fi hazliu să joc, din nou, șah in parcul Titulescu. Alături de o prietenă am petrecut ore in șir pe băncile parcului, zi de zi timp de cel puțin o lună, învățând la limba și literatura română pentru admiterea în anul trei de liceu (treapta a doua, cum îi zicea pe atunci). Peste zilele tinereții petrecute în acest parc aleg să sar. 😃

Câteva date despre parc

Parcul Nicolae Titulescu din Brașov e situat între Bulevardul Eroilor și strada Nicolae Iorga, lângă Primărie, peste drum de Modarom, la vreo 300 și ceva de metri de Piața Sfatului, aproape de Biblioteca Județeană, de Rectorat și, implicit, de Livada Poștei. Dincolo de strada Nicolae Iorga e Dealul Straja, unde se afla Cetățuia Brașovului.

E un parc cu istorie lungă, fiind proiectat la începutul secolului al XX-lea de Carol Hermann, grădinarul șef al orașului. In parc mai sunt și azi câțiva arbori mai speciali. Are o suprafață de circa 10 hectare. Grădinarul a adoptat un stil englezesc, cu alei șerpuite, și arbori care oferă o atmosferă deosebită în orice anotimp. Este și o fântână arteziană in parc, un loc răcoros in timpul zilelor fierbinți.

Din loc in loc sunt statui și monumente dedicate unor personalități culturale și istorice - bustul lui Nicolae Titulescu e plasat la una dintre intrările în parc. Altfel spus, plimbându-se prin parc, cei interesați au șansa să afle ceea ce, poate, nu știau.

In parc se organizează diferite evenimente culturale: concerte, festivaluri, expoziții în aer liber.

Cine și cum vrea să distrugă parcul Nicolae Titulescu

E un parc frumos, mare, parcul Nicolae Titulescu - locul de joacă pentru copii e de curând reamenajat, și-au defrișat câțiva copaci, iar altora le-au cam afectat rădăcinile. Desigur, și in acest parc, cei mai mulți arbori sunt întreținuți in stilul caracteristic tăietorilor de iarbă: se tunde coroana în întregime, cât să rămână cioturi.

În urmă cu mai mulți ani s-au cheltuit grămezi de bani (de două ori) pentru studii de fezabilitate: fostul actual primar voia parcare sub acest parc. Cu greu a fost împiedicat să-și ducă la îndeplinire planul de distrugere a parcului. Între altele, părea că vrea să facă din banii cetățenilor parcări (și) pentru hotelurile și localurile din zonă.

Nu s-a vindecat de obsesia parcării de sub parc! Ideea e vehiculată din nou, deși a întâmpinat opoziție serioasă de câte ori a pus în discuție această parcare subterană.

Acum, primarul fost actual are (și) alte gânduri: teleferic care să pornească din Parcul Titulescu și să urce până la Cetățuie - cică, să ajungă turiștii mai repede acolo. Deocamdată, Cetățuia e in reparații... închisă pentru public, altfel spus. Și, dacă tot se vor începe ceva lucrări... de ce n-ar distruge parcul care datează de circa 150 de ani?

De ce ar vrea cineva teleferic peste clădiri vechi când există căi de acces inclusiv cu mașina? Poate pentru că individul care deține in Poiana Brașov toate instalațiile de transport pe cablu, câteva hoteluri, iar in Brașov deține telefericul care urcă pe Tâmpa plus, de vreo trei ani, restaurantul Panoramic din vârful acestui munte plus teren din munte, s-ar ocupa și cu acest transport pe cablu spre Cetățuie? De ce să facă așa ceva, distrugând mare parte nu doar din Parc, ci și din dealul pe care e Cetățuia? Un microbuz (electric - că e plin orașul) ar fi suficient pentru turiștii care vor dori să viziteze Cetățuia... În vremea când Cetățuia era funcțională era arhiplină, și nu se plângea cineva că e prea greu accesul.

Acest primar, care a început ca membru în Partidul Democrat devenit Partidul Democrat Liberal și apoi, printr-o nefericită fuzine, Partidul Național Liberal, nu și-a publicat vreun CV, și nu se știe ce a muncit până în 1990, și nici până să calce în politică (prin 1992). Despre studii se vehiculează idei... El se declară profesor și se zvonește că ar fi terminat o facultate de educație fizică și sport la o universitate privată... Să fie acesta motivul (sătul de sport!) pentru care, de-a lungul timpului (a fost 16 ani primar: 2004-2020, și din nou acum, din 2024), in toate mandatele a pălăvrăgit despre "fluidizarea traficului" adică, a urmărit să transforme orașul în unul foarte prietenos cu mașinile? Pentru noul mandat obținut a pălăvrăgit despre "deblocarea orașului". Cine l-o fi blocat? Avem parcări inclusiv pe foste pășuni/zone de agrement (vezi Poiana Mică, spre Poiana Brașov). Cum deblochează orașul? Ei, na! Continuând să dezvolte infrastructură pentru trafic auto! În plus, pare că are o nouă obsesie: transport pe cablu! Tot el voia telecabină și spre Poiana Brașov, din oraș.

În plus, omu' visează la multe pasaje subterane... pentru pietoni (in general) să nu încurce traficul auto ăia de merg pe jos. Pe sub șosele, pe sub dealuri, munți și câmpii, pasaje subterane. Sper să nu-i vină ideea unui pasaj subteran pe sub râul Timiș... sau ideea unui metrou... Mai ales, sper să fie vindecat de obsesia telefericului între Parcul Nicolae Titulescu și Cetățuie; sunt destule mini-autobuze in parcul auto, iar dacă nu-s mai poate cumpăra vreo două.

De ziua Dunării

In fiecare an, in 29 iunie, e marcată Ziua Internațională a Dunării, cel mai mare fluviu din Europa (după Volga, care curge exclusiv pe teritoriul Rusiei).

Dunărea străbate zece țări: Germania (unde își are izvorul, in Munții Pădurea Neagră - prin unirea a două pâraie care se contopesc într-o anumită zonă, punct din care devine Dunăre), Austria, Slovacia, Ungaria, Croația, Serbia, Bulgaria, România, Republica Moldova și Ucraina. Pe teritoriul României se află cea mai mare parte a Dunării.

Dunărea curge spre est și trece prin câteva capitale: Viena, Bratislava, Budapesta, Belgrad.

Este fluviul care reprezintă o mare importanță pentru țările riverane: navigație, energie hidroelectrică, piscicultură, furnizare de apă pentru agricultură, industrie, populație.

Cercetătorii afirmă că acest fluviu s-a format în urmă cu circa un milion de ani, prin Cuaternar. Grecii antici numeau Dunărea Istru (între altele), iar romanii ii spuneau Danubius (Zeul Fluviilor).

Primul pod peste Dunăre a fost construit (in doi ani) după planurile lui Apolodor din Damasc (a trăit între c. 60 - c. 125; arhitectul favorit al împăratului roman Traian). Acel pod a avut un rol decisiv în cucerirea Daciei - trupele romane au trecut ușor pe teritoriul regelui Decebal. Ruinele podului pot fi observate la Drobeta Turnu Severin.

Un al doilea pod peste Dunăre a fost construit in vremea împăratului Constantin cel Mare. Ultimele poduri construite pe Dunăre au fost între Giurgiu și Ruse și între Calafat și Vidin.

Înainte de vărsarea in Marea Neagră, Dunărea formează o deltă - arie naturală protejată in România, mai ales pentru pădurea cu aspect tropical Letea. Din 1991 e inclusă in Patrimoniul Mondial. Delta Dunării are mai multe brațe, între care trei principale, accesibile navelor maritime de mare tonaj: Sulina, Sfântul Gheorghe și Chilia (acesta din urmă aparținând Ucrainei, in cea mai mare parte). Din Delta Dunării fluviul ajunge in Marea Neagră.

Mai știu despre Dunăre, pe de rost, despre Canalul Dunăre - Marea Neagră, construit in vremea regimului comunist. Se pare că ideea construirii acestui canal a aparținut lui Stalin, care-și dorea exterminare tuturor celor care s-au împotrivit regimului bolșevic in vremea lui (erau vizați in special intelectualii). Lucrările au început în anul 1949. Din acel moment, mii de oameni au murit pe acel șantier, mulți dintre ei fiind deținuți politic și de drept comun, minoritari etnici sau religioși. In timp, au lucrat acolo, pe lângă muncitori calificați (și plătiți), deținuți etc. și militari în termen. 

Ideea canalului e de prin secolul al XIX-lea, de când Dobrogea a fost alipită României. Construcția a fost discutată și la începutul secolului XX, început șantierul in 1949, sistate lucrările câțiva ani mai târziu, reluate iar, până când Canalul a fost inaugurat in mai 1984.

In anii socialismului au fost desecate câteva lacuri, de-a lungul Dunării, care rețineau apa in timpul inundațiilor și erau o sursă importantă de pește. Desecarea lacurilor a avut consecințe grave in următorii ani, in perioadele de inundații.

Știu, desigur, despre barajul Porțile de Fier (care deservește hidrocentrala construită in colaborare cu Iugoslavia, partea iugoslavă rămasă azi in proprietatea Serbiei). Din cauza acestui baraj nu mai ajungeau sturionii (și alte specii) până la Viena - între timp, speciile rare de pești au putut fi aclimatizate din nou în special în Germania și Austria.

Având în vedere lungimea fluviului, zonele climatice și peisajele variate pe care le traversează, fauna și flora Dunării sunt foarte variate. In unele zone Dunărea are aspectul unui fluviu năvalnic de munte, in altele e un fluviu liniștit de șes. Peisajele sunt foarte frumoase de-a lungul Dunării, mai ales în zonele muntoase. Pot fi văzute și castele medievale sau alte așezări scăldate in vegetație.

De Dunăre sunt legate și câteva mii de decese, in perioada comunistă - oameni care au încercat să fugă din țară în fosta Iugoslaviei și de acolo spre statele capitaliste. Părea cea mai scurtă cale de a evada din "lagărul comunist". Puțini au reușit - între care doi prieteni din anturajul pe care îl aveam atunci. Ceilalți au sfârșit înecați, uciși de gloanțele grănicerilor sau în închisorile comuniste.

Am multe amintiri legate de Dunăre; în copilărie și adolescență am petrecut în zona Dunării mare parte din vacanțele de vară. Acolo am acceptat prima dată să mănânc scoici - unele mari cam cât palma unui adult (cele mai mici nu se adunau), cu cochilii verzui. O mătușă a mamei a făcut un fel de ciorbă (și un fel de tocană) din ele, convingându-mă să gust. Mi-a plăcut atât de mult mâncarea respectivă încât am mers și eu - mai mulți kilometri, până la Dunăre - să particip la adunat. De atunci nu am mai mâncat niciodată vreun soi de scoici, și nici n-o s-o mai fac dacă nu e chestiune de supraviețuire.

Am fost, de două ori (cu mulți ani în urmă) și în Delta Dunării, dar nu mai rețin mare lucru.

Despre Dunăre sunt multe de scris, dar știu - fără a mă documenta special - ce am scris aici (și alte câteva generalități cărora nu le-am făcut loc în acest text). 

Sursa foto: https://pixabay.com/users/coajacristian-23898778/

In foto doi se vede cea mai mare sculptură din piatră din Europa - chipul regelui Decebal sculptat la inițiativa (și pe banii) miliardarului originar din Lugoj: Iosif Constantin Drăgan (care timp de decenii a trăit departe de România). Se află in județul Mehedinți, zona Canalelor Dunării (Cazanele Mici). Sculptarea muntelui a început în anul 1994 și s-a încheiat în 2004, dar sculptura nu e 100% finalizată.

Desen stângaci - Armonia apei

Ziua Internațională a Stângacilor a fost marcată în 13 august... Am aflat citind un articol al Mihaelei: Provocare acceptata-desen stângaci.

Mihaela a participat la concursul organizat (în articolul ei sunt detaliile) și a fost premiată pentru desen. In mesajul lăsat pe blogul ei am scris c-o să desenez și eu. Am desenat, doar că am reușit să stric desenul folosind un marker, așa că am ales să fac alt desen, în 2 septembrie. Evident că e in afara concursului, dar am ales să mă provoc la ceea ce nu am mai făcut de ceva timp: să desenez și să scriu cu mâna stângă. Ce am reușit... in foto de mai jos se vede. Pe desen am greșit data - am scris pt. 13.09.2024, dar e 13 august... Am observat după ce am încărcat poza pe blog.

E adevărat că nu e pentru prima dată, că sunt multe pe care le pot face folosind mâna stângă; e adevărat că și tata ne-a provocat, în copilărie, să folosim mâna stângă, să încercăm să scriem in oglindă (asta mi-a fost imposibil s-o reușesc atunci - acum iese ceva, dar chinuit; sor'mea, în schimb, scria cu rapiditate în oglindă - mie mi se chircea neuronul).

Întotdeauna mi s-au părut interesanți cei care au ca mână dominantă mâna stângă. Cunosc câțiva stângaci, și fiecare are o altă poziție a mâinii atunci când scrie sau când desenează. Primul om pe care l-am întâlnit, și care folosea mâna stângă, mi-a fost coleg de clasă în primii opt ani de școală. Probabil că nu mi-ar fi rămas întipărit în memorie dacă în unul dintre anii de gimnaziu nu mi-ar fi fost coleg de bancă. Scria într-un mod în care mi s-a părut ciudat pentru că poziția mâinii era cam cum încearcă cineva să ascundă de colegii de bancă ceea ce scrie - greu de explicat in cuvinte cum avea aproape tot brațul pe bancă și încheietura mâinii curbată mult. Am crezut că așa scriu toți cei care folosesc mâna stângă, dar mai apoi am aflat că nu. In fine. Atunci a fost prima dată când am început să exersez la modul serios - nu precum acasă, cu tata - mâna stângă pentru a scrie. Aveam sentimentul că se contorsionează creierul, dar am reușit să scriu - foarte urât, ilizibil (nu e ca și cum aș scrie frumos cu dreapta, dar chiar era teribil scrisul executat cu stânga) dar mai apoi, prin exercițiu, am reușit să scriu ca un copil care abia a învățat să scrie. Apoi au venit anii de liceu și am... uitat de mâna stângă. Mai apoi, am avut ca teme diverse versiuni de a merge in pantofii altuia. Scrisul cu mâna stângă a fost, din nou, interesant - aflasem că folosirea ambelor mâini ajută la echilibrarea / dezvoltarea ambelor emisfere cerebrale, între altele. Am exersat, cu acele ocazii, cum e să fii nevăzător, cum e să ai numai o mână, numai un picior, cum e să nu ai bani suficienți pentru mâncare, (cam) cum e să nu ai un adăpost al tău și altele... Au fost experiențe interesante cele care pentru unii sunt un mod de viață, e viața lor (și nu mai e deloc interesant - în unele situații e tragic).

Multe amintiri s-au derulat în timp ce desenam cu mâna stângă, dar mă opresc aici. Ceva ce mi s-a părut foarte interesant: derulând amintiri, în gând, nu mă mai gândeam că folosesc mâna stângă și aveam sentimentul că asta fac de obicei; cum conștientizam că desenez cu stânga, cum devenea anevoios...

Un mar la oglinda. Reflexii in oglinda

O fotografie pe care tot vreau s-o povestesc de vreo două săptămâni...

Mami a venit pe aici înainte de Paști și a mai stat vreo săptămână după. Între altele, m-a rugat să-i copiez pozele de pe telefon pe un stick și să o ajut să șteargă câteva pentru că-i rămânea telefonul fără memorie. Zis și făcut. Pentru șters poze, evident, era necesar să stau lângă ea, să-mi spună ce să șterg...

Când am ajuns la poza postată aici m-am bucurat că e cu reflexii în oglindă, numai bună pentru rubrica-joc găzduită de Carmen și inițiată cândva de SoriN (http://fewstuff.blogspot.com/).

Cine dorește să participe postează pe blogul propriu (de joi până marți, inclusiv) o fotografie cu reflexii în oglindă (poate fi și cea retrovizoare) și înscrie link-ul in tabelul de pe blogul gazdei: Între vis și realitate.

O întreb pe mami cum de i-a venit ideea să fotografieze mărul solitar. Și-mi zice că i-a plăcut că are frunzele ca două urechi pleoștite. Apoi zice, nedumerită: Dar nu știu cine e în spate! Am privit-o zâmbind, dar ea era serioasă și se întreba al cui trunchi se vede în spatele mărului. E imaginea ta, în oglindă – zic, încă fiind convinsă că glumește. Privește poza lung, mă privește, și-ncepe să râdă - cu lacrimi! Cred că am râs amândouă câteva minute...

Sigur că are o scuză: avea la ochi ochelarii de distanță și nu prea distingea bine ce-i pe ecranul mic al telefonului.

Soricelul Bo. Mascota de Advent

Am cumpărat „șoricelul Bo” pe la mijlocul anilor 1990 dintr-un butic aflat în nu mai știu ce stație de metrou – în București, nu în New York City. L-am văzut în ziua când tocmai plecam din București și după ce ne-am cumpărat biletele de tren nu ne-au mai rămas prin buzunare decât monede. Prețul șoricelului nu mi-l amintesc, dar știu că nu aveam suficiente monede pentru a-l achiziționa. Asta a fost. Am ajuns la Brașov și în ziua următoare am luat la pas cât de multe buticuri am aflat pe unde sunt. Nicăieri n-am găsit un așa șoricel! Ce-a rămas de făcut? Să urc în tren, să cumpăr șoricelul, și să revin la Brașov cu următorul tren. Zis și făcut – am plecat singură, cu un tren mai de dimineață, am găsit gaura de metrou și buticul, am cumpărat șoricelul – era ultimul rămas și codița era cam ciudată, dar l-am luat; l-am prins pe rucsac și m-am refugiat în gară, în așteptarea trenului care urma să mă ducă acasă.

Am ajuns acasă obosită dar fericită că de rucsacul meu atârna șoricelul mult dorit (hamster negru, vreau să zic - ce dacă al meu are coada lungă?). 😊

Bonny, cățelușa pe care o aveam atunci, m-a întâmpinat așa cum știa ea: a alergat din ultima cameră, adunând covoare, și a sărit cu lăbuțele din față pe mine, dând din tot corpul ca și cum ar fi fost toată o coadă. La un moment dat se oprește – ținându-mă cu labele din față ca într-o îmbrățișare - și tot adulmeca spre spate, unde era rucsacul. Își pierde interesul pentru mine, trece la spate și agață șoricelul cu colții ei – voia șoricelul la fel de mult ca mine! Daaar! Când a strâns de el s-a auzit un sunet ascuțit, foarte puternic. Bonny a sărit într-o parte și a început să latre ca la intruși; eu am sărit în cealaltă parte, aruncând rucsacul din spate. Și eu, și Bonny, ne-am apropiat ușor de șoricel – l-am apăsat pe burtă și iar a țipat! Bonny lătra, eu râdeam în hohote și nu puteam explică asistenței care se ivise de ce facem atâta gălăgie – așa că am mai apăsat o dată burta șoricelului. Bonny a început să latre, asistența s-a dat câte un pas în spate, iar eu, în genunchi lângă rucsac, râdeam cu lacrimi, gândindu-mă (nu mă întrebați cu ce!) cum de nu mi-am dat seama că șoarecele are în el o „pompiță” care-l face să chițăie la apăsare?! Dacă apăsam pe el, din greșeală, în compartimentul în care eram când am venit? Aș fi sărit de fund în sus și cred că nu doar eu.

Din acea zi Bonny a vrut ca șoricelul să fie al ei. Cum să-i refuz cățelușei această plăcere?A devenit jucăria ei preferată. Ea, care făcea bucățele mici-mici (toca, efectiv) orice prindea în dinți cu șoricelul acesta s-a jucat finuț. Sigur că i-a ciufulit blănița, și-l spălăm aproape zilnic, da-i plăcea să-l chițăie de numa’! Îl strângea între fălci, șoarecele chițăia strident, ea-l arunca, alerga în jurul lui lătrând, apoi iar îl lua și-l chițăia. Evident că nu-i lăsăm șoarecele tot timpul – aveam vecini și pe atunci! Oriunde ar fi fost, orice ar fi făcut, când apăsam șoarecele pe burtă Bonny alerga de nebună prin casă, deschizând toate ușile care-i stăteau închise (știa să apese clanțele) și se înființa lângă mine. Lua cu bucurie jucăria și-și găsea un colțișor în care să o molfăie – renunțase, la un moment dat, să apese prea tare și șoricelul nu mai țipa disperat, ci doar sunete slabe scotea. Nu, nu se stricase – la fel de tare chițăie și azi, dar nu l-am mai apăsat pe burtă din anul 2000, când a murit Bonny. L-am apăsat zilele acestea, când m-am hotărât să fie mascota pentru Adventul fotografic (cine vrea să se joace trebuie să acceseze link-ul, pentru indicații).

Mai este un concurs-joc: Ornamente de brad.

Vi-l prezint pe Bo, șoricelul-breloc-mascotă, în ziua Sfântului Andrei.

Așa s-a nimerit, pentru că nu am vrut să-l prezint fix în prima zi din calendarul de Advent, când el trebuie să prezinte tricolorul.

Sănătate și bucurii celor care poartă prenumele Sfântului Andrei!

Penar din carton. Back to school

Abia ce-a început luna septembrie! Mai e un pic și începe luna octombrie! Zboară filele din calendar, nu glumă!

Pentru a patra și ultima temă din Calendarul Recreativ 2022, „sezonul” Back to School (26.09 – 02.10), am confecționat un penar din carton.

Penarele sunt menite să protejeze conținutul – penarul pe care l-am făcut dintr-o cutie de la ciocolate mici nu o prea face în mod real, dar totuși sunt protejate (măcar de praf).

Intenția a fost să îmbrac în piele sau material textil cutia, dar s-a dovedit a fi prea complicat pe acest format de cutie așa că am vopsit cu negru scrisul și unele elemente decorative, apoi am făcut pete cu bronz auriu. În zonele negre total arată bine petele de bronz, dar pe unde erau desene... mmmvaaai cum arăta! Așa că am lipit imagini cu pisoi. Și pe interior am lipit imagini cu pisoi.

Ustensilele de scris și rigla sunt prinse cu bandă din piele cusută de cutie. Ascuțitoarea și guma de șters nu au un „locaș” al lor, dar când penarul este închis n-au spațiu să se „plimbe” de colo-colo.

Amintiri din școala generală (socialistă)

În clasele II-VIII mi-a plăcut întotdeauna începutul de nou an școlar, în septembrie, pentru că mergeam cu părinții să cumpărăm rechizite. Am afirmat deseori: nu mi-a plăcut să merg la școală, dar mi-a plăcut să fiu alături de alți copii, să cumpăr rechizite (să-mi cumpere părinții!) s.a.. În clasele I-IV învățătoarea le-a dat tuturor părinților o listă cu ce trebuia cumpărat. La „intrarea” în clasa I-a nu am fost cu ei: nu voiam să merg la școală!

Atunci, școala era „mai gratis” cu mult decât acum, iar manualele erau asigurate pentru toți elevii, și se transmiteau generațiilor următoare – „programa” nu se schimba de la an la an.

Când am fost elevă, uniforma la școală era obligatorie (într-un fel, nu era ceva rău, dar implica unele costuri suplimentare și o „uniformitate” neplăcută).

Pentru că toți eram forțați să purtăm același fel de haine penarul era unul dintre simbolurile individualității. Primul meu penar a fost unul îngust, din lemn lăcuit, cu nu mai știu ce desen imprimat pe capac, și locașurile pentru creioane, gumă de șters etc. erau compartimentate prin șipci din lemn – de capac era atașată o „numărătoare” cu bile colorate. Mi-a plăcut acel penar pentru că arăta ca o casetă (adoram casetele! și acum îmi plac).

În comerțul socialist se găseau multe feluri de penare, din materiale și în forme diverse, dimensiuni variate – aveam de unde alege, altfel spus. Când au apărut penarele chinezești (mirosind puternic a chimicale) a fost un fel de „nebunie”! Toată lumea le voia – mai ales fetele! - pentru că erau vesel colorate, cu imagini ale personajelor din desenele animate „la modă” atunci, aveau oglinjoară și – unele – erau dotate cu creioane colorate, carioci, gumă de șters, riglă, ascuțitoare s.a.m.d. în funcție de necesități; unele aveau o singură „cutie”, altele două, suprapuse.

Penarele mele au rămas – aproape toate – în stare bună, pentru că le schimbam des (azi schimb așa gențile). Cele mai multe le-am dat, dar am păstrat unul primit cadou de la o prietenă de familie:

Am purtat acest penar în toți anii de liceu și mult timp după aceea. Acum e mai mult decor, și-a pierdut vinilinul de pe vârf, culorile, îngălbenite de vreme, nu mai strălucesc.

Am terminat cu notarea amintirilor!

Din istoria penarului

Deși primul penar din lume nu e la fel de vechi ca primul creion are și acesta o istorie de câteva sute de ani. Până la acest joc „Back to school” nu mi-a trecut prin minte să caut informații despre primul creion, prima gumă de șters etc.. Și pentru că am căutat și despre penar mi-am adus aici câteva informații.

Primul penar din lume se pare că a fost făcut în jurul anului 1880, de Lothar von Faber, producător renumit de creioane din Germania. Și-a confecționat o cutie de călătorie artizanală pentru a-și expune creioanele. Ideea acestei cutii a prins repede și au fost confecționate inclusiv din materiale prețioase precum argintul și fildeșul, fiind considerate un accesoriu elegant pentru creioane.

Tot cam la acea vreme, casetele din lemn și metal au fost produse și în China și exportate în alte părți ale lumii.

În anii 1950, băncile comandau din când în când tocuri personalizate cu numele lor pentru a le oferi anumitor clienți.

În Statele Unite, primul brevet universal pentru un penar (cutie pentru creioane) fost acordat în anul 1946 inventatoarei Verona Pearl Amoth care a confecționat o trusă pentru a împiedica creioanele să găurească îmbrăcămintea, dar și pentru a proteja vârful creioanelor.

Trusa proiectată de inventatoare era pentru șase creioane, fiecare introdus într-un orificiu sau fantă la capătul carcasei, capătul neascuțit al creionului rămânând afară pentru a putea fi scos și folosit. Carcasa trebuia purtată vertical pentru a rămâne creioanele la locul lor – avea și un suport care o ținea în poziție verticală pe o masă, de exemplu. Alte instrumente de scris și diversele accesorii nu aveau loc în această carcasă.

Primele cutii/penare pentru creioane erau cilindrice sau circulare (se înfășurau sul). Astăzi sunt într-o mare varietate de forme, materiale, culori, dimensiuni. Au structuri mai tari: lemn, metal, plastic sau mai moale: piele, material textil, vinilin etc. - cele din materiale moi se închid de regulă cu fermoar.

Info online despre istoria penarului

https://ourpastimes.com/minesweeper.html

Etichete pentru caiete. Back to school

O etichetă pentru caiet ar trebui să conțină informații despre deținătorul caietului (nume, prenume, clasa – în cazul elevilor) și, eventual, despre... caiet, adică „materia” căreia îi este dedicat (la fel și în cazul manualelor/cărților).

Exact! Tema cu numărul trei, în Calendarul ReCreativ, este despre etichete – eticheta de caiet/carte nu cea de la Curtea regelui Franței!

Tabelul pentru înscrierea postărilor este pe blogul Explorator prin viață: Back to School.

Am detestat cu pasiune acea hârtie albastră și poroasă (se găsea și lucioasă și mai puțin poroasă), și etichetele acelea dreptunghiulare, albe cu chenar albastru, pe care le-am m„prins” când am început școala. Bine! Și la grădiniță am avut parte de ele; caietul de mai jos e caietul de desen de la... grădiniță! 

Am descoperit cu mai mulți ani în urmă că l-au păstrat părinții. Încă nu vreau să dovedesc că acum desenez la fel de... frumos ca la grădiniță, deci nu fac poze desenelor!

În clasa a II-a am început să personalizez etichetele, să lipesc abțibilduri pe învelitorile colorate ale cărților și caietelor și învățătoarea mi-a „reproșat” că „nu se face așa ceva”, pentru că toți copiii trebuie să aibă la cărți și caiete etichete albe și învelitorile trebuie să fie „curate”. Mi-a intrat pe-o ureche și mi-a ieșit pe alta ce mi-a zis ea (și asta n-avea legătură cu faptul că eram blondă). Atunci i-a chemat pe părinți la școală. Ei ce să zică?! N-au contrazis-o. Și atunci am lipit etichete personalizate și abțibilduri pe „coperțile” interioare (nu pe cărți, pe învelitori).

Pentru că nu mă număr printre cei care s-au întors la școală în septembrie aș fi putut să confecționez etichete pentru borcane cu murături sau gemuri, de exemplu, dar „conservele” mele se reduc la ceea ce cumpăr din magazin; aș fi putut confecționa etichete pentru ghivecele cu flori, dar pentru acelea am „fanioane”, dar numai când plantele sunt foarte mici (sau n-au răsărit) – să nu uit ce e acolo și când le-am plantat. Așa că am făcut trei etichete din hârtie galbenă pentru „jurnale” inexistente.

Am vrut, neapărat, să „conserv” undeva decupajele minuscule cu câini și pisici, imagini de pe „prospectul” unor feluri de mâncare pentru câini și pisici.

Mă „laud" cu etichetele următoare:

Și cam atât. Aceasta o consider a fi cea mai simplă temă – sigur, poate fi și complicată, dar m-am gândit să nu exagerez.

Înghețată pe săturate

Alte texte aveam în minte să scriu, să public, dar mi-am amintit de zilele în care am mâncat înghețată pe nerăsuflate. Nu mă săturasem, efectiv, dar...

Pentru jocul Activități de vară am confecționat trei „cornete de înghețată” și mi-am amintit (sigur, îmi amintesc destul de des dacă-i în context) de două zile în care am mâncat înghețată până la punctul de îngheț.

Nu încercați așa ceva!

Când m-am angajat prima dată în „câmpul muncii” am avut, între altele, o colegă care părea să fie „copia mea” (sau eu a ei – tot aia); aveam cam aceleași idei, ne plăceau și ne displăceau cam aceleași lucruri, fapte, aceiași oameni și eram la fel de (i)mature.

Se spunea că primul salariu câștigat trebuie „spart” cu prietenii, colegii. Zis și făcut: în ziua în care am luat primul salariu am invitat-o pe M. în oraș, la cofetărie sau vedem noi unde. Era în luna septembrie, dar era cald ca vara. Mi-a venit ideea cu înghețata (ne plăcea la amândouă). Și-am hotărât să luăm la rând cofetăriile și să nu ocolim nici chioșcurile sau automatele (deservite de personal uman la acel moment) cu înghețată.

Atelierul era pe o stradă din apropierea cinematografului Patria (o zona centrală a orașului), unde se afla una dintre cele mai faine cofetării din oraș (nu la fel de faină ca atunci când eram copil dar încă faină). Am intrat acolo și am comandat câte o cupă de înghețată cu mai multe arome. Apoi alte cupe, cu înghețată de ciocolată și tot așa am mâncat vreo șase cupe. A fost punctul de plecare, cofetăria numita „Patria” pe atunci. Apoi am luat orașul la pas, spre Piața Sfatului (ca distanță nu cred că sunt mai mult de 2 km de la Patria), mâncând înghețată oriunde o găseam. Din Piață am revenit spre zona Patria prin altă parte a orașului, și-am mâncat înghețată. Erau o mulțime de cofetării în acele zone, și multe „chioșcuri”. Nu ne-am săturat de înghețată, dar am renunțat să mai mâncam pentru că nu mai puteam vorbi și abia înghițeam: gâturile noastre n-au reacționat prea plăcut la atâta „frig”.

Am ajuns acasă cu nasul roșu, curgând, și peste noapte am avut frisoane, am strănutat să-mi sară ochii din cap. Am refuzat să înghit pastile, pentru că – în mintea mea – nefiind, practic, „bolnavă de răceala” ci doar „înghețată pe interior” n-aveau sens pastilele.

A doua zi m-am prezentat la muncă răgușită, cu nasul curgând. M. era fix în aceeași stare, suferise aceleași simptome. Ne-a pufnit râsul pe amândouă și, la terminarea programului, ne-am gândit... s-o luăm de la capăt cu mâncatul de înghețată, pe „principiul” „cui pe cui se scoate”. Surpriză! Am băgat înghețată în noi până când am putut din nou să vorbim clar. N-am ajuns în Piața Sfatului când nici nasul nu ne mai curgea și ne simțeam amândouă ca și cum n-am fi mâncat decât o prăjiturică. Am dovedit, totuși, maturitate: am hotărât să nu mergem mai departe cu mâncatul de înghețată, să nu provocăm soarta. Eram mulțumite că ne-am „vindecat”.

Ne-am testat limitele, într-un fel, și-am verificat „principiul” „cui pe cui se scoate”. Poate că e valabil „principiul” sau doar am avut noroc. Nu știu.

După câteva luni am făcut același lucru cu dulciurile: am mâncat prăjituri și bomboane pe același traseu. Ne-a fost rău de-am crezut că ne întoarcem pe dos, dar a doua zi am luat-o de la capăt și ne-am revenit. N-am rămas cu sechele! 

Nu încercați așa ceva!

Cum ziceam: pagina aceasta nu era „programată”; e „rezultatul” confecționării celor trei cornete de înghețată.

Image by Jan Vašek from Pixabay

Simboluri de Mărțișor

Calendaristic, a venit Primăvara! E prima zi de primăvară, e Ziua Mărțișorului!

Potrivit tradiției, mărțișorul era un șnur bicolor în care se împleteau iarna și vara – se oferea în dar de 1 Martie, de ziua Dochiei, la început de an agrar. Mai apoi, șnurului i-a fost atașat un bănuț din aur sau argint. Folcloriștii par a fi de acord că patronul spiritual al mărțișorului este Baba Dochia, ca stăpână a zilei de 1 martie – unele legende spun că ea este cea care a tors firul mărțișorului când a urcat la munte cu oile.

Tradițiile variază în ceea ce privește originea și forma „primului mărțișor”, dar ideea e aceeași: mărțișorul protejează împotriva deochiului, alungă paguba și dușmănia, aduce noroc și sănătate.

Micuțele obiecte la care se atașează firul alb-roșu sunt tot mai diferite în „epoca modernă”. Cât ar fi de diferite e bine că mai există; unele au ac precum broșele – ceea ce este un plus pentru că pot fi prinse mai ușor pe haină, dar unele mărțișoare au dimensiuni mari-mari (din ce-mi dau eu seama, mărțișoarele tradiționale sunt mititele – talismanele, în general, nu trebuie să fie cât o medalie de olimpiadă).

M-am luat cu vorba și-am neglijat ce-am vrut să scriu: despre simbolurile obiectelor mititele pe care le mai poartă pe rever sau la încheietura mâinii (sau cum le-or purta) oamenii.

Nu știu dacă a făcut cineva o statistică, dar îmi place să cred că cele mai multe mărțișoare oferite sunt cele în formă de inimă.

Inima e simbolul iubirii, în primul rând, dar inima e și simbol al frumuseții, al bunătății sufletului.

Buburuza aduce noroc și protecție. Buburuze roșii cu puncte negre nu am ca mărțișoare - nu iau în calcul buburuza pe care am făcut-o din scoică (nu mai e în posesia mea)

Trifoi cu patru foi. Este un simbol universal al norocului: sănătate, dragoste, celebritate, bogăție – una pentru fiecare foaie. Se spune că cel care poartă asupra lui un trifoi cu patru foi va avea noroc în dragoste și va fi apărat de spiritele rele.

Potcoava. La început, potcoavele, erau confecționate din fier. Protejează – oameni și animale deopotrivă - împotriva vrăjitoarelor, zânelor și duhurilor rele. E simbol al norocului, vitalității, fertilității.

Ancora. Este simbol al speranței, al credinței, al stabilității.

Cheia. Simbol al norocului: cheia spre succes, cheia spre împlinirea idealurilor.

Coșarul. Coșarul negru este un vechi simbol românesc al norocului.

Ghiocelul. Un simbol al speranței, al curajului, al fidelității, al puterii de rezistență. Ghiocelul e un adevărat simbol al primăverii.

Florile de primăvară și fluturii ca mărțișoare reprezintă renașterea naturii și bucuria. Ca mărțișor, 

fluturele este și simbol al sociabilității și al sensibilității.

Trandafirul. Petalele lui, se spune, exprimă infinitul; induce sentimente bune persoanei care îl primește. Trandafirul e întâlnit într-o mulțime de legende, în superstițiile popoarelor.

Steaua. Este tot un simbol al norocului: „stea norocoasă”. Pitagora considera că această formă geometrică reprezintă perfecțiunea. În colecția de mărțișoare nu am găsit unul cu o stea.

Porumbelul. În tradiția mărțișorului aduce vestea bună a trezirii naturii la viață. Oferit copiilor și tinerilor subliniază inocența; dăruit femeilor e semn al aprecierii frumuseții. Mărțișor „porumbel” nu-mi amintesc să fi văzut în realitate.

Diverse. În zonele Banat, Bistrița-Năsăud, Bucovina, Maramureș și Moldova, în ziua de 1 martie fetele oferă mărțișoare băieților (lucrate de ele, conform tradiției), iar băieții oferă fetelor mărțișoare și mici cadouri în ziua de 8 martie. (am citit pe wikipedia).

Tradiția Mărțișorului există în Bulgaria (Martenița, și pare să aibă o altă origine față de mărțișorul românesc, și alte legende, evident), în Macedonia și în Albania.

La 1 martie încep și „Zilele Babelor”.

*

Pentru că tot am scotocit în colecția de mărțișoare am mai fotografiat și dintre cele care nu apar la „simboluri” (nu pentru că nu ar fi „purtătoare de simbolistică”) – aveam de gând să fotografiez mai multe dar timpul n-a fost de acord, ceea ce n-a făcut decât să-mi bucure răbdarea care era pe terminate. Am ales (aproape la întâmplare) mărțișoarele care mi-au atras atenția.

Mărțișoarele-pisici îmi sunt foarte dragi, dar am găsit doar trei căutând pe repede-înainte ; am și câini-mărțișoare, dar n-am mai reușit să le fotografiez.

Portretele (cu ghilimele și fară) sunt mărțișoare pe care le-am primit în timp, în perioade anume. Vrăjitoarea am primit-o în vremea când mă jucam de-a ghicitul în cărțile de Tarot și în cărțile Lenormand (oracol).

De cărțile Lenormand am scăpat repede, adică le-am dat cui le-a vrut pentru că... prea au nimerit adevărul! Cărțile de Tarot le-am păstrat, pentru că sunt... filosofie (știu că pare greu de crezut).

Mărțișorul cu pachetul mă distrează și azi; l-am primit în anul în care am început să fumez.