Spiridusul suparat. Impodobim bradul

La rădăcina unui brad ședea, pe un covor de mușchi, un gnom cam supărat. Avusese stabilită o întâlnire cu un om – o fată foarte frumoasă.

Auzise el o vorbă: „îți ofer inima-n dar” și-a venit cu ea în mâini, s-o ofere tinerei. Și-a tot așteptat drăguțul, dar fata n-a venit. I-a înșelat încrederea și pentru veșnicie pierdută va rămâne. Firea lui de gnom îl îndemna să caute pedeapsa cea mai potrivită – dar inima nu-l lăsa!

Ca spirit al pământului – posesor al înțelepciunii pământului – ajutase mulți oameni care doreau să salveze Natura – inclusiv pe draga inimii lui: așa se cunoscuseră. De la toți ceruse în schimb ceva, mai puțin de la Ea, căreia i-a permis chiar să-l vadă. Au cutreierat împreună prin păduri, grote, peșteri și i-a dezvăluit omului o mulțime despre natură. S-a îndrăgostit de fată pentru că e veselă ca el, pusă pe șotii și iubește natura cu tot ceea ce aceasta cuprinde.

O fi el deținătorul înțelepciunii pământului, dar dragostea nu ține seama de așa ceva... înțelegea acum.

Poate că nu s-ar fi arătat dacă n-ar fi fost un gnom cu picioare prea lungi pentru un gnom – își căuta scuze pentru greșeala făcută... Ai lui îl cam luau peste picior pentru că era înalt, pentru un gnom. Fata, în schimb, îl îndrăgise.

Cum stătea el supărat și cocea o răutate s-a simțit mângâiat ușor. A privit în sus și-a văzut o crenguță de brad care se aplecase spre el, șoptindu-i că a înțeles greșit: fata îl iubește, e drept, dar numai ca pe un prieten foarte bun care o ajută să protejeze natura. Să-i ofere inima și toată încrederea, pentru că ea le merită, dar să nu-i ceară nimic în schimb.

Gnomul s-a înveselit. Voia să creadă ce-i șoptea ramura. Poate chiar așa era! Acum aflase gnomul că veșnicia poate dura și doar o clipă! Era plin de bucurie, încrezător în draga lui și chicotea încetișor - oarecum uimit - în timp ce crenguța îl ridica pentru a face poză cu el.

În final a ieșit ceva bun din întâlnirea ratată.

Rux a avut inițiativa Împodobim bradul 2022 și m-am alăturat jocului confecționând un gnom – dorința de-a avea un gnom făcut de mine „datează” de câțiva ani (ca multe alte dorințe) dar abia acum m-am încumetat. Căciulița e un pătrat tricotat pe care l-am găsit într-o cutie; mâinile și picioarele sunt din ață răsucită ca pentru șnur, capul este pom-pon făcut din bumbac, barba din ață de mătase și inima decupată într-un pom-pon roșu.

Tema este "ornament drăgălaș". Mie-mi pare drăgălaș; dacă e așa sau ba... 😊

Clopoței pentru brad. Advent fotografic

Pentru șoricelul Bo minunile continuau. După ce a fost uimit de stratul de zăpadă – conuri de brad mai văzuse – acum era mirat văzând atâția clopoței!

Chiar și cu mintea lui de șoricel își dădea seama că nu cresc în pom clopoțeii. Singura explicație la care se gândea era aceea că au căzut de la renii și sania lui Moș Crăciun. Nu prea știa cum ar putea rezolva el problema așa că alungă gândul. Era sigur că Moș Crăciun se va descurca – o avea, el, clopoței de rezervă. S-a hotărât, totuși, să aibă grijă de clopoței, în caz că Moș Crăciun va veni după ei.

Postare pentru tema patru – clopoței - din calendarul Advent fotografic.

Conuri de brad. Adventul fotografic 3

Într-o dimineață pe la prânz, șoricelul Bo și-a scos boticul din vizuină și s-a cam mirat un pic de covorul alb, lucios, care acoperea pământul.

A pășit încetișor și-a simțit răcoare la lăbuțe; abia atunci a înțeles: era zăpada despre care ai lui i-au povestit. Era prima lui iarnă și încerca să se bucure de ea – dar parcă prea frig era și mâncare ușor nu găsea.

Privea încântat la cele câteva conuri de brad împrăștiate pe acolo. Zări un con mititel numai bun de agățat în brăduțul lui. Cum, nu știați? Moș Crăciun se gândește și la șoricei. Condiția pentru a primi daruri e aceeași: să fie cuminți. Bo e un șoricel cuminte, chiar dacă numai aventuri are în minte.

Am apelat la un artificiu (să nu spun că am cam trișat) și am pulbicat această postare cu data de ieri, să pară că sunt „la zi” cu paginile calendarului Adventul fotografic inițiat de Niko.

Textul și imaginea sunt pentru a treia zi de Advent, cu tema: conuri de brad.

Adventul fotografic. Ziua a doua: Cadou

Ascuns după perdea, șoricelul Bo privea cum Moș Crăciun scotea daruri din sacul lui de catifea.

Nu-și imaginase că Moș Crăciun e așa de mic dar a stat și s-a gândit un pic: cum, altfel, să intre-n case nevăzut de cei mai mulți? Și sacul prea mic părea pentru câte-n el avea, apoi și-a amintit o poveste – auzită de la mama lui – cum că Moș Crăciun avea un sac magic, fără fund, pentru că mulți copii sunt pe Pământ și nu putea Moșul, drăguțul, să tot meargă du-te – vino până-n țara lui de basm și să-mpartă într-o noapte darurile pentru toți.

Moș Crăciun le știe pe toate și vede în orice loc dar Bo, micuțul, era sigur că se pitise foarte bine. Aștepta să plece Moșul, să-și bage boticul în cutii. Mare-i era curiozitatea și-o să roadă un colțișor doar cât să arunce o privire în cutie. 

Dar s-a mai gândit o dată și și-a zis că nu-i frumos ca un copil cuminte să primească de la Moș un cadou cu colțul ros.

Mulțumit de gândul bun o fi chițăit pesemne și Moș Crăciun l-a auzit, căci în direcția lui privea, așa că șoricelul s-a ascuns mai bine și-apoi a fugit. N-a văzut micuțul Bo zâmbetul ștrengăresc al lui Moș Crăciun care sigur știa că șoricelul era ascuns după perdea.

Și uite-așa s-a încheiat ziua a doua de Advent; din calendarul Adventul fotografic s-a mai dus o pagină.

Da, azi ar fi ziua 3, dar tema „Cadou” este pentru ziua a doua de Advent doar că am rămas în urmă.

Soricelul Bo la 1 Decembrie. Tricolorul. Advent fotografic

Mare agitație, mare! Oamenii doar că nu se calcă în picioare – se înghesuie pe-o margine de drum să vadă soldații trecând. Șoricelul Bo, cu pași mărunței se strecura printre ei - a pornit voios pe vreme ploioasă să-și ia ceva pentru acasă. Abia aștepta fistic să găsească. Știa foarte bine că în țara lui nu crește Pistacia vera și mai știa că arbustul de fistic e o specie aproape amenințată, fiind în descreștere, dar era adus de mult, pentru consum.

El, micuț și negru, se ascundea ușor în cam orice peisaj iar acuma, că ploua, oamenii n-aveau ochi pentru el și pisicilor nu le prea place să vâneze-n ploaie.

Curios din fire, ce și-a zis micuțul?! Ia să mai întârzie, trăgând cu urechea. Asculta atent ce oamenii vorbeau, preocupați, desigur, de Ziua României.

Unul către altul:

- Vrem o țară ca afară sau o țară ca la țară?

- Nu vorbi prostii! spune celălalt. Când zici „ca afară” la ce te gândești?

- La Canada sau la SUA, chiar la Franța sau Suedia.

- Oh, nătăfleț ce ești! Nu doar țările acestea intră la „ca afară”. Mai sunt Siria, Iran, ba chiar și Afganistan...

- Nu așa gândesc! se revoltă primul.

- Dar și așa se poate înțelege când rostești! Ai grijă ce-ți dorești, căci s-ar putea să primești.

- Și-atunci, ce să-mi doresc de Ziua României?!

- O țară mai mult a noastră?! zâmbește mânzește celălalt.

Cei doi s-au îndepărtat și șoricelul Bo s-a retras sub o bancă dintr-un foișor unde doi bătrânei s-au așezat să-și odihnească picioarele obosite.

- Să trăiești, române!

- Să trăim cu toții, în pace, armonie, bunăstare!

- Mai puțin politrucii care administrează azi țara! se încruntă primul. Să aibă ani de viață câți or vrea, dar să plece-acasă, că nu dau randament!

- Prea frumos ar fi! Dar... cu cine îi înlocuim?

Total neinteresat, șoricelul a plecat. Se amuza, în sinea lui, ascultând oamenii vorbind. Dădeau din gură toată ziua, visau cu ochii deschiși, își doreau fel de fel dar – concluzionase șoricelul – numai gura era de ei; altfel, ca și tagma lui de șoricel, oamenii doar la papa bun se gândeau și la adăpost.

Și-a văzut de ale lui, căutând fistic. Știa el un loc, unde unii spărgeau fistic în loc de semințe. Pășea mărunțel, pe un fel de covor colorat în roșu, galben și albastru. Măi, dar ce vedetă e! De n-o fi vreo capcană! S-a cam speriat un pic, s-a oprit și-a cercetat: nicio mișcare suspectă, așa că a înaintat.

A văzut fisticul, agățat într-un copac! Asta mai lipsea: să se cațăre în pom! Ce să facă? Îl voia! Ups! Stop! Efortul n-are rost ‘că fisticu-i colorat în roșu, galben și albastru!

Șoricelul Bo și-a adus contribuția la prima pagină din calendarul Adventul fotografic. Acum se poate retrage în adăpostul lui, departe de ploaie, de oameni și pisici, consumând și azi din proviziile pentru iarnă. Înainte de-a intra, a strigat pe limba sa: 

                         La mulți ani, România!

Soricelul Bo. Mascota de Advent

Am cumpărat „șoricelul Bo” pe la mijlocul anilor 1990 dintr-un butic aflat în nu mai știu ce stație de metrou – în București, nu în New York City. L-am văzut în ziua când tocmai plecam din București și după ce ne-am cumpărat biletele de tren nu ne-au mai rămas prin buzunare decât monede. Prețul șoricelului nu mi-l amintesc, dar știu că nu aveam suficiente monede pentru a-l achiziționa. Asta a fost. Am ajuns la Brașov și în ziua următoare am luat la pas cât de multe buticuri am aflat pe unde sunt. Nicăieri n-am găsit un așa șoricel! Ce-a rămas de făcut? Să urc în tren, să cumpăr șoricelul, și să revin la Brașov cu următorul tren. Zis și făcut – am plecat singură, cu un tren mai de dimineață, am găsit gaura de metrou și buticul, am cumpărat șoricelul – era ultimul rămas și codița era cam ciudată, dar l-am luat; l-am prins pe rucsac și m-am refugiat în gară, în așteptarea trenului care urma să mă ducă acasă.

Am ajuns acasă obosită dar fericită că de rucsacul meu atârna șoricelul mult dorit (hamster negru, vreau să zic - ce dacă al meu are coada lungă?). 😊

Bonny, cățelușa pe care o aveam atunci, m-a întâmpinat așa cum știa ea: a alergat din ultima cameră, adunând covoare, și a sărit cu lăbuțele din față pe mine, dând din tot corpul ca și cum ar fi fost toată o coadă. La un moment dat se oprește – ținându-mă cu labele din față ca într-o îmbrățișare - și tot adulmeca spre spate, unde era rucsacul. Își pierde interesul pentru mine, trece la spate și agață șoricelul cu colții ei – voia șoricelul la fel de mult ca mine! Daaar! Când a strâns de el s-a auzit un sunet ascuțit, foarte puternic. Bonny a sărit într-o parte și a început să latre ca la intruși; eu am sărit în cealaltă parte, aruncând rucsacul din spate. Și eu, și Bonny, ne-am apropiat ușor de șoricel – l-am apăsat pe burtă și iar a țipat! Bonny lătra, eu râdeam în hohote și nu puteam explică asistenței care se ivise de ce facem atâta gălăgie – așa că am mai apăsat o dată burta șoricelului. Bonny a început să latre, asistența s-a dat câte un pas în spate, iar eu, în genunchi lângă rucsac, râdeam cu lacrimi, gândindu-mă (nu mă întrebați cu ce!) cum de nu mi-am dat seama că șoarecele are în el o „pompiță” care-l face să chițăie la apăsare?! Dacă apăsam pe el, din greșeală, în compartimentul în care eram când am venit? Aș fi sărit de fund în sus și cred că nu doar eu.

Din acea zi Bonny a vrut ca șoricelul să fie al ei. Cum să-i refuz cățelușei această plăcere?A devenit jucăria ei preferată. Ea, care făcea bucățele mici-mici (toca, efectiv) orice prindea în dinți cu șoricelul acesta s-a jucat finuț. Sigur că i-a ciufulit blănița, și-l spălăm aproape zilnic, da-i plăcea să-l chițăie de numa’! Îl strângea între fălci, șoarecele chițăia strident, ea-l arunca, alerga în jurul lui lătrând, apoi iar îl lua și-l chițăia. Evident că nu-i lăsăm șoarecele tot timpul – aveam vecini și pe atunci! Oriunde ar fi fost, orice ar fi făcut, când apăsam șoarecele pe burtă Bonny alerga de nebună prin casă, deschizând toate ușile care-i stăteau închise (știa să apese clanțele) și se înființa lângă mine. Lua cu bucurie jucăria și-și găsea un colțișor în care să o molfăie – renunțase, la un moment dat, să apese prea tare și șoricelul nu mai țipa disperat, ci doar sunete slabe scotea. Nu, nu se stricase – la fel de tare chițăie și azi, dar nu l-am mai apăsat pe burtă din anul 2000, când a murit Bonny. L-am apăsat zilele acestea, când m-am hotărât să fie mascota pentru Adventul fotografic (cine vrea să se joace trebuie să acceseze link-ul, pentru indicații).

Mai este un concurs-joc: Ornamente de brad.

Vi-l prezint pe Bo, șoricelul-breloc-mascotă, în ziua Sfântului Andrei.

Așa s-a nimerit, pentru că nu am vrut să-l prezint fix în prima zi din calendarul de Advent, când el trebuie să prezinte tricolorul.

Sănătate și bucurii celor care poartă prenumele Sfântului Andrei!

Coji de nuca în misiune. Materiale din Natura - fructe cu coaja tare

Vin două țestoase pe cărare și-ntâlnesc o alta-n cale – e mai mare și mai tare în picioare; e mai vârstnică și mult mai înțeleaptă. Nu e ninja nici cea mare deci motiv de ceartă n-au. Se unesc pentru o plimbare spre copacul aurit. 

Auzit-au undeva că acolo, printre crengi, e o cheie fermecată ce deschide inimile. Voiau cheia foarte mult, dar nu pentru ele, ci pentru oamenii ale căror inimi le-a închis un zeu supărat pe lume.

Cum mergeau ele agale discutau pe limba lor și erau tare îngrijorate că nu s-au gândit cum vor face să urce în pom – că doar cheia n-o fi fost lăsată la îndemână tuturor.

Nici bine nu s-au gândit când din tufe au ieșit doi păianjeni negri, uriași. Pentru o clipă au înghețat – așa ceva nu mai văzuseră – dar pentru că păianjenii păreau că le ignoră și-au făcut curaj, îndemnându-se-n ascuns, și i-au oprit pe păianjeni, povestindu-le ce aveau de gând, explicându-le că le-ar prinde bine ajutorul lor, cei care puteau urca-n copac și apoi puteau prinde cheia de carapacea uneia dintre ele folosindu-se de firele lor lipicioase.

Păianjenii n-au stat pe gânduri, sperând și ei – la rândul lor – că de-ar avea oamenii inimile libere nu i-ar mai vâna până la exterminare nici pe ei și nici alte viețuitoare.

Au plecat toți cinci la drum, spre copacul aurit. Speranța parcă le dădea aripi, așa de repede-au ajuns!

Un păianjen a urcat și cheia a aruncat; celălalt a lucrat și a prins cheia de carapacea țestoasei cea mai mare, apoi s-au despărțit, păianjenii spunându-le țestoaselor că așteaptă cu nerăbdare o schimbare în comportamentul oamenilor. Țestoasele i-au asigurat de reușită dar – vai! - ele nu prea-i cunoșteau pe oameni.

Fericite foarte, țestoasele au pornit înapoi, spre cufărul fermecat unde inimile zăceau închise.

Mai apoi și-au consemnat în scripte, în tabelul de la Niko, reușita lor cea mare, mândre tare că ele cinci viețuitoare, plămădite din fructe cu coajă tare, vor salva oamenii de la împietrire.

Prezentarea personajelor

Personajele sunt confecționate din coji de nucă și de fistic.

Primele au fost broscuțele A și B, din coaja unei nuci mai mici.

Acest model de țestoasă am învățat să-l fac cândva în primii ani de școală. Diferența între atunci și acum: acum am lipit mărgeluțe ca ochi și am lăcuit carapacele.

Țestoasa C e din coaja unei nuci mai mari – din cealaltă jumătate a răsărit capul de ren.

Picioarele, capul și coada sunt din coji de fistic.

Păianjenii D și E sunt părți dintr-o nucă. 

Picioarele sunt din sârmă, ochii desenați cu vopsea și marker, corpul colorat cu vopsea acrilică peste care am aplicat lac. Pentru ei m-am inspirat din poze de pe Internet.

N-au mai primit rol castanele și sfertul de coajă de la castană. 

Până să mă hotărăsc ce să fac din ele s-au veștejit. Din coajă mi-am imaginat un șoricel arici – mi se părea super potrivit (aveam și mărgelele pentru botic și ochi) dar când am văzut cum s-a uscat coaja... am renunțat (doar nu era să fac un șoricel arici întors pe dos!)

Aici s-a încheiat sezonul opt – Materiale din Natură – din serialul Calendar ReCreativ.

Începe „Adventul fotografic”, cu prima temă: Tricolorul. Pe blogul Explorator prin viață sunt îndrumările despre ce și cum cu jocul.

Renul speriat. Impodobim bradul 2021

Știu că suntem în anul 2022 – cel puțin așa se zvonește. Sigur, nu ar trebui să dăm crezare oricărui zvon dar acesta e o „convenție” universal acceptată.

E despre 2021 pentru că în acel an s-a întrerupt jocul „Împodobim bradul” (XII) tocmai atunci, când cu împodobitul.

Rux a reactivat jocul de curând și tema „restantă” este o decorațiune / un ornament (sau un set) vintage. Ornamentul realizat de mine poate fi numit vintage doar pentru că este făcut dintr-o coajă de nucă – nuci, hârtie, ață și sfoară există de mult timp și, „pe vremuri”, nucile erau folosite ca ornamente pentru bradul de Crăciun.

Mai puțin existau „pe vremuri” ochi mobili din plastic. Cred că nici „sclipici la cutie” nu există de foarte-foarte mult timp – sclipici am lipit „pe verso”, pe un oval de hârtie care acoperă „gaura cojii” (dacă nu mi-a dat prin cap să folosesc o nucă întreagă).

Capul lui „Rudolf” (la acest ren al lui Moș Crăciun m-am gândit) are 5 cm – măsurat din vârful coarnelor până la „bărbie”.

I-am zis „speriat”, renului – s-o fi speriat de mine! - dar poate că e doar mirat de ceva.

În imaginea de mai jos culorile sunt mai aproape de realitate:

Indicațiile despre participare și tabelul pentru înscrierea postărilor tematice sunt pe blogul Copilărim.

Metapsihica și parapsihologie

Metapsihica

Metapsihica încearcă să explice lumea paranormalului.

Termenul a fost creat de Charles Richet: Metapsihica este știința care studiază toate fenomenele ce par a se datora unor forțe inteligente necunoscute, înțelegând prin aceste inteligențe fenomenele intelectuale uluitoare ale inconștientului nostru.

Sinonime ale metapsihicii: „psihotronică” (F. Clarc), „transfizică” (J. André), „epsionică” (J.W. Campbell) și în sfârșit parapsihologia.

Fenomenele metapsihice ar putea fi explicate prin: Dumnezeu sau diavol; printr-un energetism – ar exista o „forță psihică” gata să acționeze în cuprinsul materiei (W. Crookes); prin spiritism (adică prin prezența morților); prin superstiție, eroare sau înșelătorie (teze ale Uniunii raționaliste); prin fizica modernă (O. Costa de Beauregard).

Metapsihica începe cu Mesmer (1779) și cu „magnetismul animal” al acestuia. Ea înglobează spiritismul și, prin W. Crookes, se străduiește să devină „experimentală”, „științifică”. Perioada sa „obiectivă” datează din 1934, de când Rhine a introdus statistica printre metodele de cercetare. De atunci metapsihica poate deveni într-adevăr parapsihologie.

Domeniile metapsihicii sunt următoarele: metapsihologia (telepatie, clarviziune, dedublare, hipnotism, mese care se învârtesc etc.); metapsihofizica (ectoplasmă; telekinezie – adică acțiunea de la distanță asupra unui obiect etc.).

Metapsihica se situează deci în punctul unde spiritismul, cu alte cuvinte comunicarea cu supranaturalul și chiar cu lumea de dincolo, cedează locul parapsihologiei, adică ascezei științifice. Demersul este de înțeles: fenomenele necontrolate n-au constituit niciodată un criteriu al adevărului. Fraudele, lipsa măsurătorilor și a aparaturii experimentale, imposibilitatea de a repeta experiențele sunt cel puțin jenante.

Totuși, metapsihica evită ciudățeniile parapsihologiei, care, în fond, reprezintă pierderea contactului cu obiectul său – prin definiție, imposibil de măsurat. (...)

Metapsihica se vrea pur și simplu fenomenologică și dorește să efectueze clasificări.

Metapsihica nu face parte din hermetism. Unii ezoteriști au furnizat, fără îndoială, grile de lectură privind fenomenele paranormale; iar metapsihica a confirmat realitatea invizibilului (inițiere, magie etc.). Dar realitățile vizate de aceste două discipline rămân ireductibile.

*

Ipotezele metapsihice (...) nu sunt generatoare de tratamente (în opoziție cu ipotezele freudiene, de pildă), deci nici rodnice, nici verificabile în privința efectelor lor (...). Din care cauză își pierd valoarea de exactitate și intră în concurență cu ipoteza, mai comodă, a spiritismului. (Yvonne Catellan, în „Spiritismul”).

Parapsihologia

Parapsihologia nu trebuie confundată cu metafizica. Cea de-a doua este de tip fenomenologic; prima, de tip statistic. Presupunerile celei dintâi sunt îngust „materialiste” și chiar scientiste; ale celeilalte, „spiritualiste” – dar obiectul studiului rămâne același.

Procedeele experimentale ale parapsihologiei (născută o dată cu lucrările lui Rhine, în 1927) le imită pe cele ale științei materiei: laboratoare, instrumentație, repetări ale experiențelor.

Experiențele cele mai simple se fac cu jocurile de cărți ale lui Zenner (jocuri cuprinzând figuri geometrice simple). Aceste cărți sunt amestecate în mod sistematic, cu ajutorul aparatelor. Un experimentator trage o serie și încearcă să ghicească figurile. Experiența dovedește că experimentatorul ghicește mai des decât ar lăsa să prevadă legile hazardului. Ceea ce „dovedește” îndeajuns existența fenomenelor imaginate. Dar este oare nevoie să „dovedim” existența lor? Premonițiile sunt o realitate, și devine absurdă dorința de a le demonstra – cu atât mai mult cu cât experimentarea le restrânge câmpul de acțiune, fiindcă acestea nu se efectuează in vitro. Mai interesante ar fi experiențele de telekinezie; dacă s-ar verifica, ele ar arăta acțiunea spiritului asupra materiei.

*

Ideea de la care a pornit Rhine, când și-a întreprins experiențele, a fost de a încerca pur și simplu să afle dacă există o posibilitate, inexplicabilă până atunci prin dispozitive științifice, de a cunoaște evenimentele altfel decât cu ajutorul celor cinci simțuri ale noastre. Această atitudine, pentru spiritualiști mărginită și pentru raționaliști nebunească, a condus la rezultate care n-au încetat nici azi să intrige. El a numit posibilitatea aceasta Extra-Sensory Perception (prescurtat E.S.P.): percepție exstrasenzorială, termenul cel mai general ce se poate da. (Pierre Vigne, Lumières sur l’après-vie).

Fragmente pentru Citate favorite, joc preluat de Suzana de la Zina, pornit în colaborare cu Ella.

Textul l-am copiat din cartea „Maeștrii ocultismului”, de André Nataf, Editura Enciclopedică, București, 1995; traducători: George Anania și Matilda Banu. 

Copacel auriu. Materiale din natura

Dintr-o crenguță mai „stufoasă” - desprinsă dintr-un gard viu - am imaginat un copăcel și l-am vopsit cu bronz auriu.

I-am lipit cu silicon frunze de „trandafir japonez” colorate tot cu auriu. Trunchiul e din carton învelit în hârtie colorată și "atins" cu auriu.

Trei frunze le-am ținut în apă – pentru că le-am uitat acolo când le-am pus pentru a se „netezi” (uitasem să le pun la presat și s-au uscat „șifonate”). Pentru că tot le uitasem în apă am încercat să le „decolorez”, cum am văzut într-un video postat de Suzana, dar n-a ținut figura (în prima foto din colaj, cele trei frunze din dreapta sunt cele pe care am încercat să le decolorez – am reușit doar să obțin o nuanță mai închisă, care nu era în plan).

După ce-am vopsit crenguța – conform temei numărul șapte din seria Materiale din natură (Calendar ReCreativ) – am scris rândurile de mai sus și am înscris link-ul postării în tabelul dedicat, pe blog la Niko.

M-am și jucat un pic cu imaginea, în programul online tuxpi.com.

Din tema „Crengi și crenguțe” am reușit „Crenguțe și frunze”. Neuronul a rămas fixat pe ceea ce-am văzut în videoclipul amintit mai sus. Mdeh. Nu prea am de ales, trebuie să-l ascult pe neuron ‘că altfel nu-mi dă pace.

Vietati din frunze. Materiale din natura

Bate vântul frunză-n dungă – Cântareții mi-i alungă, zice Mihai Eminescu în poezia „Ce te legeni...” Bate vântul sau nu bate, toamna e plin de frunze căzute – unele frunze sunt superbe, dar n-am găsit prea multe superbe în cartier.

Pentru tema „handmade cu frunze” - din seria Materiale din natură - am ales ca sursă de inspirație patru dintre fotografiile postate de Potecuță (Poteci de dor) la o ediție Miercurea fără cuvinte: bufnița, pasărea, cerbul și șoricelul. Pentru celelalte două... nu mai știu de unde am cules imaginile.

Încep prin a prezenta „cerbul cu picioare scurte”, la care o frunză privește mirată. Cine n-ar privi mirat un cerb care arată ca cel asamblat din frunze? 😊

Mirată de ceva pare a fi și bufnița.

Pasărea... Ce să facă, și ea? Grăbește pasul, de sub ochii bufniței.

Ariciul își vede de ale lui.

Șoricelul aproape că dă pe spate de cât de groasă îi e coada. Intenționasem s-o mai subțiez, dar am uitat.

Ultima imagine e cu vulpea-tată, vulpea-mamă și vulpea-pui.

Vulpoiul și vulpița s-au întâlnit la drum lung: el, rămas fără pădure, și-a luat lumea-n cap în căutarea unui loc unde să trăiască liniștit; ea, rămasă fără ghețari, și-a luat lumea-n cap având același motiv ca el – s-au întâlnit pe-o câmpie, s-au plăcut și... au rămas împreună, iar după aproape două luni a venit pe lume un pui.

Acestea sunt jucăriile pe care le-am realizat pentru pagina din Calendarul ReCreativ.