Dune. Părerea mea despre ecranizări

În anul 2020 mi-a pierit de tot cheful de-a vedea filme, dar după ce am descoperit blogul lui Jo, încetișor, mi s-a redeschis apetitul. În 2020 aș fi avut timp – nu glumă – să tot văd filme, dar aveam senzația că trăiesc într-un an care ilustrează o lume distopică (senzația se menține) – un gen de filme care-mi place pentru că arată unde ar putea ajunge omenirea dacă unii oameni nu încetează cu exagerările în orice.

Pe blog la Jo, FilmSerial, sunt amănunte despre filmul Dune din 2021, despre actori, regizor etc..

Filmul Dune este realizat după romanul cu același nume al lui Frank Patrick Herbert (n. 08.10.1920 – d. 11.02.1986). Romanul Dune (1965) a mai avut cinci „continuări” (am pus ghilimele pentru că fiecare roman poate fi citit separat și se poate înțelege despre ce e vorba): Mântuitorul Dunei (1969), Copiii Dunei (1976), Împăratul-Zeu al Dunei (1981), Ereticii Dunei (1984) și Canonicatul Dunei (1984). Am citit numai Dune, Mântuitorul Dunei și Copiii Dunei, dar cel mai mult și mai mult mi-a plăcut Dune. Autorul s-a documentat timp de șase ani pentru acest roman și greu a găsit o editura mică pentru a-l publica. A fost un roman premiat, dar a devenit bestseller prin 1968.

Nici în cazul cărților și nici în cel al filmelor SF nu m-aș putea numi fan, dar am citit și văzut multe – și mi-au plăcut multe. Romanul Dune – în special – are ceva care m-a atras iremediabil: a dat viață, cu mult realism, unei alte lumi; a inclus, armonios, istorie, psihologie, filosofie, religie, discursuri intelectuale și – evident! - intriga țesută excelent. S-a spus despre Dune că este primul roman science fiction ecologic major – probabil că este, dar la acest aspect (ecologie) m-am gândit doar după ce am citit asta despre Dune.

Pentru a înțelege un pic mai mult de ce îmi plac aceste romane ale lui Frank Herbert și nu savurez ecranizările în mod deosebit las mai jos câteva link-uri spre citate scrise de Zina cu ocazia jocului Citate favorite: Dune (vol 1); Dune; Mântuitorul Dunei.

Ceea ce urmează e departe de a fi recenzie.

Prima ecranizare pentru Dune aparține lui David Lynch, în 1984. Am încercat să-l văd, prima dată, cândva în anii 1990, dar nu am rezistat mai mult de o oră, pentru că... nu-mi plăcea actorul care „dă viață” lui Paul Atreides, personajul central, să zic așa. Kyle MacLachlan mi se pare nepotrivit pentru rol și pentru că are un chip cam efeminat pentru un (viitor) „om al deșertului” și nu e deloc aproape de cum mi l-am imaginat pe Paul Atreides în descrierea schițată de Frank Herbert. Ceilalți actori din film reușesc mult mai mult „să intre în pielea personajelor”. Să nu uit: în rolul lui Feyd-Rautha, nepotul favorit al baronului Vladimir Harkonnen (dușmanul Casei Atreides), e interpretat de Sting. Știu asta acum deoarece am insistat să văd filmul pentru a face comparația cu filmul Dune apărut în 2021, în regia lui Denis Villeneuve, cu Timothee Chalamet în rolul lui Paul Atreides.

Filmul prezintă povestea unui tânăr prezis a fi Kwisatz Haderach, cel care va elibera planeta Dune. Acest Mesia e anunțat din vechime și Fremenii, aprigii locuitori ai planetei deșertice, îl tot așteaptă și „urmăresc semnele”.

În Dune din 2021 îmi pare că actorii sunt personajele! Cine a ales distribuția s-a orientat super, din punctul meu de vedere. Totuși, nu înțeleg de ce a fost necesară „schimbarea sexului” ecologistului care „umblă în două lumi”: Liet-Kynes e femeie în Dune din 2021.

Scena în care Paul Atreides este supus, de Cucernica Maică Gaius Helen Mohiam (din Școala Bene Gesserit) unui „test al fricii”, nu e suficient accentuată - părerea mea.

Filmul din 1984 mi se pare mai aproape de ideea romanului: intriga o consider mai clar conturată, „discursurile intelectuale” nu sunt total ignorate, și sunt mai puține efecte speciale ca-n filmul din 2021 pe care-l consider un super fain film SF de aventuri/război, dar cam atât. Poate va fi altfel în partea a doua, regizorul având în plan o parte a doua (in 2023); și o parte a treia (Mântuitorul Dunei) - prima parte se termină cam ciudat chiar și pentru cei care nu au citit romanul și nu au văzut filmul din 1984 sau miniserialele din 2000 (Dune) și 2003 (Copiii Dunei combinat cu Mântuitorul Dunei) – trei episoade fiecare.

Nici în Dune din 2021 nu aș fi înțeles care-i treaba cu aterizarea forțată, în deșert, a lui Paul Atreides și a mamei lui, Jessica, dacă nu aș fi citit romanul (e suficientă și descrirea), pentru că e prea „pe repede înainte” redată și supraviețuirea lor în deșert și întâlnirea cu Fremenii. E lungită scena cu zborul (efecte speciale reușite, e adevărat) și scurtate scenele în care ar trebui ilustrate anumite „schimbări”, adaptări ale lui Paul Atreides la noua viață. Evident, mă prindeam că e o aterizare forțată din cauza furtunii în care au trebuit să intre pentru a scăpa de urmăritori, dar lipsește „filosofia” prezentă în roman. Da, știu, e film nu-i roman! Deh! Nu pot scrie despre film fără să mă raportez la roman.

Realitatea este că e greu să „prinzi” în film esența romanului, care nu e doar despre ecologie, cucerirea unor lumi etc. s.a.m.d. Ar trebui să fie un serial cu multe episoade (și chiar sezoane). Evident, e doar părerea mea. Cine nu a citit romanul și este fan SF va fi super încântat de film. Cei care doresc să înțeleagă ideile din spatele intrigii (un fel de a spune) ar trebui să citească descrierile apărute despre Dune (2021). Nici intriga nu mi se pare excepțional accentuată - analizând tot prin prisma romanului.

Despre serialele amintite (din 2000 și 2003) nu scriu mai nimic pentru că mi-e imposibil să le urmăresc – am încercat de curând, din nou. Paul Atreides (interpretat de Alec Newman) este blond! Efectul de ochi „albastru în albastru” dat de mirodenie (melanj, „spice”) este mai nereușit decât în filmul din 1984. Rolul surorii lui Paul Atreides, Alia, e interpretat de o actriță care pare că mai mult pozează decât interpretează – nu cunosc numele actriței, nu m-a interesat.

Despre regizori, scenariști, actori etc. nu cunosc prea multe. În general, nu mă interesează cine regizează, cine joacă etc. atunci când aleg un film, pentru că, oricum, nu rețin numele pe termen lung. Îmi plac filmele în care actorii interpretează, nu pozează, filmele în care „acțiunea” curge lin și rapid – fără „scene de umplutură” - și are logică. Sunt mulți actori (și câțiva regizori și producători) al căror nume l-am reținut, în timp, și știu că, de cele mai multe ori, când aud/văd/citesc numele lor voi vedea un film care-mi va plăcea.

În anii 1970 au mai încercat și alți regizori să ecranizeze romanul Dune, dar am dedus că au rămas la stadiul de idee.

Cum am zis: sunt fan roman Dune, nu fan filme, romane, nuvele, povestiri SF și / sau fantezie, în general, dar sunt multe din acest gen care mi-au plăcut sau mi-ar plăcea să le văd / citesc. Mi-a plăcut „Urzeala Tronurilor” (Games of Thrones)! Mi-a plăcut chiar foarte mult și am „prins ideile” fără a citi vreo descriere sau romanele, dar a fost un serial, nu un film; adaptare după seria de cărți fantastice ale lui George R. R. Martin: „Cântec de foc și gheață”. Am citit o singură nuvelă scrisă de GRRM (cel puțin, doar de aceasta îmi amintesc acum): Un cântec pentru Lya.

Fără armă in linia întâi. Desmond Doss

In cel de-al doilea război mondial s-au dat multe lupte crâncene, soldate cu mii de pierderi de vieţi omeneşti. Una dintre aceste bătălii a fost şi cea de la Hacksaw Ridge, in Japonia - Bătălia pentru Okinawa. Americanii au încercat zile in şir să cucerească acea culme şi mereu erau respinşi de japonezii care apăreau ca ciupercile după ploaie şi aveau şi avantajul că ştiau bine locul - plus că nu părea să le pese că mor.

In această bătălie au murit sute de soldaţi din ambele tabere. Japonezii erau înrolaţi fie că voiau fie că nu, fiind folosiţi inclusiv copiii - se pare că aceasta este bătălia in care au murit cei mai mulţi copii in al doilea război mondial. Unii istorici sunt de părere că această luptă crâncenă ar putea fi cauza alegerii lansării bombei atomice in Hiroshima şi Nagasaki - voiau să se încheie mai repede lupta cu Japonia, o luptă ce aproape că nu mai putea fi dusă de soldaţii americani şi aliaţii lor.

Tocmai pe acest câmp de luptă a ajuns tânărul Desmond T. Doss din Virginia. S-a înrolat voluntar pentru că voia să-şi servească patria şi ştia că de nu va lupta nu se va mai simţi bine in pielea lui. Tatăl lui a luptat in primul război mondial şi a încercat să-l convingă să renunţe. N-a renunţat şi a ajuns in tabăra de pregătire. A trecut cu succes toate probele dar când au ajuns cu pregătirea la “trageri” el a fost singurul care a refuzat să atingă arma - era adventist de ziua a 7-a şi credea in porunca lui Dumnezeu: “Să nu ucizi”. Ceilalţi au crezut că glumeşte, dar el se lua foarte in serios. Sergentul şi căpitanul l-au numit laş, camarazii îşi cam băteau joc de el, dar el surâdea angelic şi le îndura pe toate, hotărât să-şi apere convingerile.

La înrolare a fost asigurat că poate refuza arma ca medic necombatant, dar ceilalţi nu au înţeles astfel lucrurile, susţinând că şi medicul trebuie să ştie să folosească armele. Au incercat să-l “scoată nebun” şi să-l trimită acasă dar psihiatrul care a discutat cu el a înţeles că e in deplinătatea facultăţilor mintale şi are dreptul, prin Constituţie, să îşi exercite credinţa.

Tânărul Desmond a ajuns, in final, in faţa judecătorilor de la Curtea Marţială.

La Hacksaw Ridge americanii aveau de escaladat un perete de stâncă aproape vertical şi o făceau urcând pe o “plasă” împletită din funii groase. Pe culme începea atacul japonezilor bine camuflaţi. Americanii nu prea-şi dădeau seama de unde vin gloanţele şi erau răniţi sau ucişi pe capete. La lăsarea serii, japonezii se retrăgeau, americanii la fel, luând cu ei numai pe acei răniţi care se puteau ajuta şi singuri.

Desmond Doss a rămas acolo după ce toţi camarazii săi in putere au coborât. A cărat atunci 75 de oameni, şi i-a coborât de pe stâncă.

Desmond T. Doss (n. 07.02.1919 - d. 23.03.2006), medic militar necombatatnt in Bătălia de la Okinawa (1945), a refuzat să ucidă oameni şi a devenit primul american din istorie care a primit Medalia de Onoare, care se oferă pentru mari acte de curaj, fără a trage un foc.

A zis Desmond, la un moment dat: “In această perioadă când lumea e pusă pe distrugere de ce să nu încerc să reconstruiesc ceva?” (citat aproximativ)

Cu toate faptele lui de mare curaj, Desmond Doss a rămas un om modest, punând toate reuşitele sale pe seama voinţei lui Dumnezeu.. Epuizat de transportarea răniţilor, după fiecare coborâre spunea “Doamne, ajută-mă să mai salvez unul” (şi încă unul, şi încă unul…)

**

Am evitat mult timp să văd acest film, Hacksaw Ridge (2016), bănuind că sunt multe scene sângeroase, dar relativ de curând (la alegerea “publicului”) n-am prea avut de ales şi l-am văzut. Nu-mi pare rău, chiar dacă scenele sunt destul de cumplite… De n-aş fi văzut acest film n-aş fi avut idee că a existat acest om. La ce mă ajută să ştiu că a existat?! Eh! Un fel de a spune: ştiind că astfel de oameni există pot crede că omenirea nu e chiar pierdută.

Hatufim serial despre prizonieri de razboi

V-a plăcut serialul Homeland? Poate e cazul să vedeţi serialul care l-a inspirat: Hatufim (Prisoners of War: 2009-2012), producţie israeliană.

După ce am văzut trei seriale israliene: Kfulim - False Flag (Steag Fals*), Fauda (Haos, in arabă) şi Hatufim - Prisoners of War (Prizonieri de Război, regizat de Gideon Raff) mă declar fan al filmelor de gen produse de israelieni. Toate cele trei seriale amintite sunt genul “thriller, dramă”, şi fiecare se referă la lupta dintre israelieni şi arabi.

E drept, filmele americane sunt mai strălucitoare, mai spectaculoase dar şi mai… propagandistice in prea multe puncte. Homeland – un serial care mi-a plăcut foarte mult – e bun, dar “modelul” care l-a inspirat e şi mai bun – din punctul meu de vedere. Americanii au făcut un serial bun, dar nu au putut scăpa de obsesia lor cu “lupta împotriva terorismului” (spre sfârşit, parcă-parcă, au lăsat-o mai moale).

Hatufim e mai echilibrat in prezentarea "taberelor", mai sofisticat, mai profund. Este un film (şi) despre drama unor familii de soldaţi: trei soldaţi israelieni (Nimrode Klein, Uri Zach şi Amiel Ben Horin) au fost prizonieri timp de 17 ani şi au îndurat torturi fizice şi psihice greu de imaginat. In urma unor lungi negocieri soldaţii sunt eliberaţi – unii dintre cetăţenii israelieni vor considera că preţul plătit pentru eliberarea lor a fost prea mare…

Acasă, însă, ajung numai Nimrode şi Uri, pe picioarele lor; trupul lui Amiel vine in sicriu şi sora lui îl vede mereu (halucinează) şi discută cu el şi nu crede că e mort deşi trupul a fost examinat pentru identificare şi ingropat.

Cei doi supravieţuitori au nervii la pământ şi încearcă să facă faţă acestei întoarceri la viaţa pe care au părăsit-o forţat in urmă cu 17 ani. Cel mai bine – mai in siguranţă – se simt când sunt împreună, pentru că împreună au suferit, au plâns, au sperat ani la rând şi chiar şi aşa nici între ei nu pot discuta ororile pe care le-au îndurat.

Un psihiatru militar îi ia in primire pentru a-i interoga, să fie sigur că nu reprezintă un pericol pentru siguranţa statului, in sensul să nu fi fost îndoctrinaţi şi să fi trecut “de partea cealaltă”. El sesizează unele discrepanţe in declaraţiile celor doi, dar nu poate fi sigur dacă sunt minciuni sau tortura mentală şi fizică la care au fost supuşi e cauza pentru aceste discrepanţe şi incoerenţe in declaraţiile foştilor prizonieri.

Deşi nu sunt împuşcături şi urmăriri spectaculoase filmul e intens. E atât de bine realizat încât stai cu sufletul la gură să afli ce urmează in legatură cu soldaţii şi agenţiile serviciilor secrete, cu evoluţia vieţii amoroase a personajelor, cu reintegrarea prizonierilor de război in societate după o perioadă de captivitate de 17 ani.

Evenimentele se derulează lin, deşi scene din trecut se împletesc cu cele din prezent – pentru a explica, pe măsură ce se desfăşoară filmul – firul întămplărilor. Spectatorul poate deduce ceea ce nu se spune, poate deduce firul întâmplărilor următoare pentru că îi sunt date multe indicii, ceea ce rar (spre deloc) se întâmplă in acest gen de filme, accentul fiind pe acţiune.

Tema prizonierilor de război israelieni se poate spune că este una nu prea exploatată şi poate de aceea filmul este foarte interesant (in opinia mea). 

Atunci când un soldat israelian este luat prizonier de vreo organizaţie teroristă cetăţenii pun presiune pe guvern să plătească răscumpărarea, oricât de mare ar fi aceasta, şi să-l aducă acasă. Unii ajung acasă, alţii nu; unii ajung mai devreme, alţii mai târziu iar după ce trece valul de bucurie al reîntâlnirii televiziunile şi ziarele nu mai scriu despre ei, drama familiilor in care revin aceşti soldaţi nu este pe larg cunoscută, dar când ceva se întâmplă unui soldat aproape toţi cetăţenii israelieni simt ca şi cum lor li s-a întâmplat ceva. 

Totuşi, oricât de bogată le-ar fi imaginaţia, oricât de empatici ar fi, cei care nu au trecut prin aşa ceva nu pot înţelege, nu-şi dau seama ce înseamna; In plus, după ce aceşti “dispăruţi in misiune” sunt aduşi acasă sunt repede uitaţi… Revenirea dintr-un prizonierat in care sunt torturaţi înseamnă abia primul pas pe calea grea ce va urma. (afirmaţiile, cu alte cuvinte, aparţin regizorului).

Mi-au plăcut mult şi Kfulim şi Fauda, dar Hatufim m-a impresionat mai mult decât primele două.

* Steag fals = operaţiune sub acoperire conceputa pentru a induce în eroare publicul / adversarul, astfel încât operaţiunea pare ca şi cum ar fi efectuată de alte entităţi; operaţiunile de gen nu sunt limitate la operaţiuni de război şi contra-insurgenţă ci au fost (şi sunt) utilizate şi pe timp de pace.

Un exemplu de operaţiune “steag fals” e prezentată in filmul-satiră Wag the Dog (Înscenarea, 1997)

Clubul cinefililor: Generation War

Intalnirea de la Clubul cinefililor pe pagina la Carmen in fiecare saptamana.

sursa 

Actiunea miniseriei in 3 parti (The Different Time, The Different War, The Different Country), "Unsere Mütter, unsere Väter"  (Generation War, 2013), in regia lui Philipp Kadelbach, incepe in anul 1941 la Berlin si ilustreaza viata a cinci prieteni in timpul celui de-al doilea razboi mondial, un razboi care a schimbat radical destine dar si lumea intreaga, aducand distrugeri monstruoase in toata Europa, si nu numai.

Despartindu-se, cei cinci isi dau intalnire de Craciun, in localul unde lucra Greta, ei fiind convinsi ca razboiul se va termina in mai putin de un an.

Wilhelm Winter (Volker Bruch), Charlotte (Miriam Stein), Greta Müller (Katharina Schüttler), Viktor Goldstein (Ludwig Trepte) si Friedhelm Winter (Tom Schilling) sunt prieteni din copilarie.

Greta si Viktor se iubesc, in ciuda faptului ca tanarul este evreu si e considerat de nazisti ca fiind rasa inferioara ce nu trebuie sa se “amestece” cu germanii, iar Charlotte, care s-a pregatit sa devina asistenta medicala pe front, il iubeste in secret pe Wilhelm, locotenent decorat in armata germana. Fratele lui Wilhelm, Friedhelm, este un tanar sensibil, preocupat de literatura si de filosofie, care se obisnuieste greu cu ideea de a pleca la razboi si a ucide semeni si nu are nicio dorinta de a deveni soldat, dar nu are de ales. La un moment dat, camarazii sai, nemultumiti ca le pune viata in primejdie cu lasitatea sa, il bat serios, iar fratele lui nu intervine.

Cei cinci prieteni sunt tineri cu vederi largi, obligati sa faca alegeri agonizante, in unele momente.

Greta e barmanita in localul unde cei cinci se intalnesc aproape seara de seara dupa ce fiecare isi termina treburile zilnice. E o buna cantareata si viseaza sa devina o a doua Marlene Dietrich, ajungand sa cante si pe front, pentru soldati, moment in care o va reintalni, pentru scurt timp, pe Charlotte. O ajuta in cariera sa un general SS, casatorit, pe care il seduce si cu gandul de a-si salva iubitul, pe Viktor, care ar urma sa fie deportat alaturi de familie. Crudul general ii face rost de acte false lui Viktor si Greta e multumita ca iubitul ei a plecat spre America, desi e trista ca el nu ii scrie macar un rand, sa stie ca e in siguranta.

Actiunea se deruleaza, in principal, in jurul invadarii Rusiei, cand armata germana este invinsa dupa lupte grele. Wilhelm era comandantul fratelui sau care ezita sa ucida, la inceput, apoi intelege ca in razboi ucizi sau esti ucis. In razboi a fost obligat sa faca ceea ce trebuia pentru a supravietui, renuntand la principiile sale, neputand alege sa nu ucida - sau, poate n-a dorit sa aleaga sa nu ucida. La razboi mergi si ucizi copilul altuia daca nu vrei sa planga mama ta. Cine nu vrea sa ucida, pe front, se lasa ucis - ceea ce echivaleaza cu sinuciderea - sau dezerteaza, ceea ce ii aduce pedeapsa cu moartea, in general, o moarte dezonoranta pentru sine si pentru familie.

Razboiul scoate tot ce e mai rau in oameni - romanticul poate deveni erou, ucigand cu sange rece, curajosul poate deveni las, nereusind sa mai ucida cu sange rece; conceptiile pe care Charlotte le credea puternice se zdruncina din temelii, ideologia ei nazista disparand dupa ce reclama o asistenta medicala ca ar fi evreica, si mai apoi avertizand-o sa fuga …

Oamenii fac alegerile constransi fiind de conjunctura.

Povestea e tragica - asa cum sunt cele mai multe povesti de gen. In razboi, omul rezista tentatiei de a fi uman. Poti fi uman cu inumanii? Raspunsul iti spune daca esti sau nu uman - dar nu in timp de razboi. La inceput lupti pentru patrie; cand apar suspiciunile lupti pentru camarazii pe care nu-i poti parasi. Dar cand ramai singur pentru ce mai lupti? - e o parte a monologului lui Wilhelm, naratorul acestei povesti de razboi.

Desi istoricii au criticat unele actiuni din film ca fiind nerealiste, mie mi-a placut filmul. Desi am detestat si detest nazismul, si razboiul in general, de cate ori am vazut filme cu actiunea petrecandu-se in cele doua razboaie mondiale m-am gandit ca soldatii germani sunt tot carne de tun, asa cum sunt toti soldatii, din toate timpurile, oameni care nu vor sa fie soldati dar pe care legea ii obliga sa devina – legea si dorinta politicienilor. Intre soldatii germani au fost - cei mai multi - oameni care au suferit pentru alegereile pe care au fost obligati sa le faca.

Este primul film pe care il vad si in care e prezentata infrangerea germanilor din perspectiva germana. Consider ca e un film care merita vazut. E un film cu multe “intoarceri de situatie”, un film in care personajele nu sunt doar eroi sau doar lasi, un film in care alegerile si faptele protagonistilor sunt neasteptate, uneori.

Clubul cinefililor: Imitation Game

Filmul despre care scriu azi nu l-am vazut tocmai de curand dar mi l-am amintit cu ocazia unei lepşe primite de la Carmen.

Imitation Game (2014) ilustreaza o mica parte din viata legendarului criptograf si matematician Alan Mathison Turing (n. 23.06.1912 - d. 07.06.1954), un om de exceptie care, probabil, ar fi putut oferi omenirii mult mai mult daca nu exista cretinitatea ca homosexualitatea nu doar ca nu e normala, dar nu e permisa si - mai mult! - e considerata infractiune, homosexualii, pe atunci, fiind arestati, judecati si inchisi. Arestat pentru crima de a fi homosexual! De ce nu si arestat pentru crima de a fi intolerant?!

Alan Turing a fost informatician, matematician, logician, criptanalist, filosof si maratonist britanic, o personalitate influenta in dezvoltarea informaticii, inventatorul masinii Turing care poate fi considerata un model de calculator generic. E considerat a fi parintele informaticii si inteligentei artificiale teoretice.

Filmul, in regia lui Morten Tyldum, are la baza cartea biografica scrisa de Andrew Hodges: “Alan Turing: Enigma”. Cu o distributie care mie mi-a placut foarte mult, ilustreaza efortul contra cronometru al echipei care lucreaza pentru a decodifica mesajele germane (mesaje codificate cu “Enigma”), dar si rabdarea de care dau dovada ceilalti cercetatori recrutati in relatia lor cu solitarul Turing pe care, uneori, nu reusesc sa-l inteleaga.

Alan Turing (interpretat de Benedict Cumberbatch) si membrii stralucitei echipe de “spargatori de coduri” au fost selectati pentru o misiune “top secret” de Government Code & Cypher School si cazati la Bletchley Park, o resedinta in mediul rural din Buckinghamshire, cumparata de SIS (Secret Intelligence Service, agentie mai cunoscuta ca MI6) in 1938 pentru a avea unde-si desfasura activitatea in caz de razboi si unde echipa de cercetatori a convietuit in timpul zilelor negre ale razboiului.

Din echipa care a lucrat in sectiunea numita Hut 8 mai faceau parte Joan Clarke (Joan Elisabeth Lowther Murray, n. 24.06.1917 - d. 04.09.1996), criptanalist si numismat, cunoscuta mai bine pentru activitatea ei la Bletchley Park, singura femeie care s-a prezentat la recrutari si a fost admisa, impotriva prejudecatii “e femeie”. Joan Clark este interpretata de actrita Keira Knightley, pe care am indragit-o dupa ce am vazut-o in "Domino".

Intre Joan si Alan s-a legat o prietenie puternica inca de la inceputul sederii lor la resedinta secreta. Mai apoi s-au logodit, dar el a rupt logodna dupa sase luni, recunoscandu-si homosexualitatea. Joan ar fi vrut sa se casatoreasca, pentru ea fiind mai importanta relatia la nivel intelectual decat cea fizica, insa el a refuzat-o politicos. Cei doi au ramas prieteni pana la sfarsitul vietii lui Alan Turing.

Rolul ei in cadrul proiectului “Enigma” i-a adus mai multe premii si in anul 1947 a devenit membra a Ordinului Imperiului Britanic.

Un alt membru al echipei a fost Hugh Alexander (n. 19.04.1909 - d. 15.02.1974). Echipa era formata din mai multi, dar ma refer aici numai la trei nu doar pentru ca primii doi au roluri centrale, ci si pentru ca actorii care au interpretat imi plac mai mult decat ceilalti. Conel Hugh O'Donel Alexander a fost un criptanalist britanic de origine irlandeza, jucator de sah si scriitor de sah. A fost interpretat de actorul Matthew Goode, pe care l-am indragit vazandu-l in alte filme si seriale, dar mai recent in “Belle” (Povestile mele) si “Dancing on the Edge” (mini-serial urmarit la recomandarea facuta de Carmen).

In 1952, Alan Turing a fost arestat si judecat pentru homosexualitate. Pentru a nu face inchisoare a acceptat un tratament cu estrogen (castrare chimica). A murit in 1956, inainte de a implini 42 de ani. Ancheta a stabilit cauza mortii ca fiind otravirea cu cianura si concluzia a fost sinucidere. Mama lui, dar si altii, considera ca a fost un accident, pentru ca in apartamentul lui existau numeroase substante periculoase.

In anul 2009, in urma unei campanii desfasurate pe Internet, primul ministru britanic, Gordon Brown, a prezentat scuze publice in numele guvernului britanic pentru “modul ingrozitor in care a fost tratat” Alan Turing. Regina Elisabeta a II-a l-a gratiat postum in anul 2013.

“Imitation Game” este, poate, filmul care ilustreaza o realitate si care m-a ofticat cel mai mult.

Nota: Criptanaliza = descifrare a mesajelor cifrate carora nu li se cunoaste codul (DEX).

sursa foto:https://en.wikipedia.org/wiki/File:The_Imitation_Game_poster.jpg (in febr 2021 pag nu mai exista)

*

O noua intalnire la Clubul cinefililor unde membrii - prezenti si viitori - se intalnesc pe pagina la Carmen.

Clubul cinefililor. Black Hawk Down

Numai cei morti au vazut sfarsitul razboiului (Platon)

sursa 

Black Hawk Down (2001), ecranizarea cartii cu acelasi nume a lui Mark Bowden, bazata pe unele reportaje publicate in The Philadelphia Inquirer despre incercarea capturarii liderului somalez Mohamed Farrah Aidid si lupta care a urmat raidului din octombrie 1993.

Black Hawk Down (Elicopter la pamant!) e un film a carui actiune e centrata pe un eveniment real, petrecut in Somalia, in anul 1993, in timpul razboiului civil. E un film in care micile detalii nu sunt neglijate si il fac cu atat mai mult realistic.

Din distributie fac parte: Josh Hartnett (Eversmann), Ewan McGregor (Grimes), Tom Sizemore (McKnight(, Eric Bana (Hoot), Wiliam Fichtner (Sanderson), Ioan Gruffudd (Beales), Orlando Bloom (Blackburn), Enrique Murciano (Ruiz) s.a.

Toate povestile de razboi, dincolo de moarte, de distrugeri, de dureri au ceva emotionant: fraternitatea soldatilor care lupta in aceeasi tabara. Spre deosebire de alte filme de gen acesta nu a fost romantat, ci prezinta fapte, acte de razboi, acte de eroism intr-o operatiune militara aproape dezastruoasa. Unii il considera ca fiind cel mai bun film de razboi si tind sa-i cred. Un film bine vazut de critici dar criticat de unii straini si oficiali militari.

In anul 1992, in Somalia, lupta intre clanuri rivale a provocat foamete la scara aproape biblica; au murit de foame sute de mii de oameni. Aidid este cel care face legea in Mogadishu si arma lui cea mai importanta este foametea. Statele lumii trimit alimente si medicamente dar oamenii din solda lui blocheaza ajutoarele internationale si, uneori, le confisca. Sunt trimisi 20 de mii de soldati din marina militara americana si reusesc sa restabileasca ordinea si sa livreze civililor alimentele. In anul 1993 trupele se retrag si soldatii lui Aidid ucid 24 de soldati pakistanezi, ataca trupele de pace ale Natiunilor Unite si isi iau ca tinta personalul american ramas in zona. Sunt trimise trupe de elita americane: Delta Force, Army Rangers (75^th Rangers) si 160^th SOAR (Special Operations Aviation Regiment = Regimentul de Operatiuni Speciale Aviatice, cei mai buni piloti de elicopter, regiment cunoscut si cu denumirea “Night Stalkers”).

Cand unul dintre elicoptere este lovit si aterizeaza fortat soldatii din zona cea mai apropiata sunt trimisi sa caute eventuali supravietuitori. Distanta dintre ei si elicopter e mare si trebuie sa strabata stradutele stramte si pline de praf ale orasului, infruntand gloantele oamenilor lui Aidid, praful ridicat si fumul proiectilelor, nestiind cine le-ar putea fi aliat si nestiind de unde poate veni un glont ucigas. Daca au supravietuit prabusirii, camarazii lor trebuie sa reziste pana soseste ajutorul. Dusmani inarmati sunt inclusiv copiii, iar civilii se ascund, nu vor sa-si riste viata trista intervenind.

Nimeni nu e lasat in urma…

Cand al doilea elicopter se prabuseste lucrurile devin si mai complicate. Cu toata pregatirea lor de elita soldatii sunt prinsi ca in capcana, in mijlocul somalezilor inarmati care sunt in solda unuia care vrea sa conduca o multime de oameni saraci si flamanzi, sa faca el legea si sa exploateze bogatiile pamantului somalez.

Replici din film:

Hoot (Eric Bana): Cand ma duc acasa multi oameni ma intreaba: Hoot, de ce faci asta, omule, esti dependent de razboi? Stii ce le spun? Nu le spun niciun cuvant nenorocit, pentru ca ei nu inteleg. Ei nu inteleg de ce o facem. Ei nu vor intelege ca este vorba despre oamenii de langa tine, si asta este.Asta e tot ce este. Si tot Hoot: Stii ce cred eu? Nu conteaza ce cred eu. Odata ce primul glont iti trece prin cap politica si tot rahatul zboara pe fereastra.

Eversmann (Josh Hartnett): Priveste acesti oameni: n-au locuri de munca, n-au mancare, n-au educatie, n-au viitor. Imi imaginez ca avem doar doua lucruri de facut: sa ii ajutam sau stam tolaniti si sa vedem la CNN cum se distruge tara.

Muzica lui Hans Zimmer, tatal soundtrack-urilor celebre accentueaza scenele dramatice. Una dintre creatiile lui este coloana sonora a filmului si, lucru rar in ceea ce-l priveste pe autor, are si elemente vocale, interpretate in limba bretona. E un cantec (Aştept) dureros de trist, asa cum e si filmul, asa cum e si realitatea razboiului…

http://www.youtube.com/watch?v=BWAhVbayGv4

(vizualizare pe YT)

E un film dur, dramatic, cu scene de lupta si multe proiectile trase, multi oameni raniti grav si/sau ucisi, ca in toate razboaiele... Un film pentru cei carora le plac filmele despre razboi dar si pentru cei care sunt interesati sa afle ce inseamna lupta in state precum Somalia.

Curand dupa deznodamantul acestei lupte presedintele Clinton a retras trupele speciale din Somalia.

*

Invitatie la film, de la Carmen, in Clubul cinefililor – Impresii de sfarsit de saptamana - unde sunt invitati sa participe toti cei care au placerea de a scrie despre un film sau un serial vazut recent.