Zilele
trecute am recitit Quo vadis, romanul
scriitorului polonez Henryk Sienkiewicz.
Autorul
a declarat unui jurnalist francez că romanul este rezultatul iubirii lui pentru limba latină şi pentru istorie. A
citit multe vechi lucrări de istorie in limba latină, iar dintre istorici cel
mai mult îl atrăgea Tacit. A vizitat Roma şi împrejurimile şi, încet-încet,
ideea romanului se maturizase. A vizitat catacombele, a admirat peisajul
magnific care încojura oraşul, apeductele văzute in răsăritul sau apusul
soarelui şi totul începuse să se lege pentru viitorul roman. Vizitând capela
Quo vadis, Muntii Albani, Tre Fontane
ideea s-a conturat si mai bine. La Varşovia a întreprins studii istorice apoi a
oferit lumii romanul Quo vadis.
Romanii
nu îi cunoşteau pe creştini; ştiau despre ei ceea ce li se spusese, credeau că
sunt ucigaşi, hoţi de copii, corupători.
[…]
Ai vrea să ne sugerezi că Pomponia (nobilă romană) şi împreună cu ea Ligia
(fiică de rege) ar putea să aparţină tagmei duşmanilor neamului omenesc, celor
care otrăvesc bazinele şi fântânile, care cinstesc capul de măgar, ucid copiii şi
se dedau la cel mai deşănţat dezmăţ?
Când
împăratul Nero a dat ordin sa fie incendiată Roma, vina a căzut mai apoi pe
creştini, şi s-a început o adevarată vânătoare.
Cel
care a executat ordinul lui Nero şi a incendiat Roma, se adresă împăratului,
cerându-i să arunce vina pe creştini:
Poporul
are nevoie de răzbunare şi victime, dar nu de una, ci de sute de mii. Oare tu
ai auzit vreodată cine a fost Christos cel răstignit de către Pilat din Pont şi
ştii oare cine sunt creştinii? Oare nu ţi-am vorbit de crimele lor şi de
ritualurile lor dezmăţate, de prevestirea lor că focul va aduce sfârşitul
lumii? […] Sunt duşmanii neamului omenesc, duşmanii oraşului şi ai tăi!
Cei
care auzeau astfel de cuvinte credeau sau voiau să creadă. Numai cei care s-au
apropiat de creştini şi au vrut să îi cunoască au aflat adevărul. Marcus
Vinicius, un tânăr patrician s-a îndrăgostit de Ligia înainte de a afla că
este creştină. Puritatea sufletului ei, seninătatea chipului l-au cucerit
iremediabil. Pentru a-l ajuta, unchiul său, Petronius, i-a cunoscut şi el pe
creştini, dar acesta nu credea, neapărat, in vreun zeu, fie acesta roman, grec
sau de aiurea; voia doar să-şi ajute nepotul pentru că îl iubea.
In
vremea când Apostolul Petru mai umbla pe Pământ totul era altfel. Pescarul
Simon devenise pescarul de oameni Petru şi învăţa pe cei care doreau ceea ce
Fiul Domnului i-a învăţat pe apostolii Lui: iubirea de oameni. Mielul venise cu
învăţături noi, cu o Lege nouă, unul dintre motivele pentru care a fost prigonit de clericii
iudei ai vremii - noua învăţătură le submina lor puterea pe care o aveau asupra
oamenilor considerându-se intermediari între om şi Dumnezeu. Isus i-a învăţat
altfel pe oameni: Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între
Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos (1 Timotei 2:5).
Creştinii,
in vremea Apostolului Petru, îşi iubeau zeul, nu se închinau prin mijlocirea
apostolului care îi învăţa, nici prin mijlocirea statuilor care reprezentau zeii.
Vinicius
văzuse multe temple, cunoscuse diferite religii şi auzise o mulţime de cântece,
însă abia aici (într-un cimitir vechi de lângă Roma), pentru prima oară, văzu
oameni care nu invocau zeitatea prin cântec numai ca să îndeplinească un ritual
stabilit, ci din inimă, dintr-un adevărat dor după ea, aşa cum pot simţi copiii
dorul după tatăl lor sau după mama lor. Trebuia să fii orb ca să nu observi că
oamenii aceia nu numai că-şi slăveau zeul, dar îl şi iubeau din tot sufletul şi
acest lucru Vinicius nu-l mai întâlnise până acum in nici o ţară, in nici un
ritual, in nici un templu, căci in Roma şi in Grecia, cei care mai cinsteau încă
pe zei, o făceau fie să obţină un ajutor, fie de teamă, nimănui însă nu-i
trecea prin minte să-i şi iubească.
Petru,
in predica sa, la care Vinicius venise incognito, sperând s-o întâlnească pe
Ligia, subiectul dorinţei lui, spunea, între altele, că virtutea şi adevărul
trebuie iubite pentru ele înşile, fiindcă binele suprem, mai vechi decât veşnicia,
este Dumnezeu. Cine le iubeşte, îl iubeşte pe Dumnezeu şi, iubindu-l, devine
fiul lui iubit. […] Dumnezeu este de
asemenea iubirea absolută şi cine-i iubeşte pe oameni, acela împlineşte suprema
lui poruncă. Nu-i suficient să-i iubeşti pe oamenii din neamul tău, căci
Dumnezeu-omul şi-a vărsat sângele pentru toţi. El şi-a găsit aleşi şi printre păgâni,
ca de pildă centurionul Cornelius. Nu-i de ajuns să-i iubeşti pe cei care îţi
fac bine, căci Christos i-a iertat şi pe evreii care l-au dus la moarte şi pe
soldaţii romani care l-au ţintuit pe cruce. Trebuie să-i iubim şi pe cei care
ne nedreptăţesc şi să le plătim cu bine pentru rău. Nu-i suficient să-i iubim
pe cei buni, trebuie să-i iubim şi pe cei răi, căci numai prin dragoste poate
fi alungată răutatea din ei.
Astfel
îi învăţa Petru pe oameni şi astfel se străduiau ei să simtă şi să trăiască.
De
dragul Ligiei, Vinicius îşi dorea să simtă ceea ce simţeau creştinii. Îi spunea
unchiului său, Petronius:
Iată
ce-am constatat: nu ştiu cum fac creştinii ca să-şi trăiască ideile, dar ştiu
in schimb că acolo unde începe învăţătura
lor, acolo se termină puterea romana, se termină Roma, se termină diferenţa
între învins şi învingător, dintre bogat şi sărac, dintre stăpân şi sclav, se
termină cu onorurile, cu Cezarul, şi cu rânduiala lumii. Pe toate le înlocuieşte
Christos şi legea milei, contrară firii omeneşti şi simţurilor noastre romane.
[…] Pentru ei, pentru creştini, nu-i de
ajuns să fii de acord in cuvinte, mai trebuie să şi simţi că aşa-i bine şi să
nu ai in suflet nimic altceva decât credinţa. Iar eu, zeii îmi sunt
martori, nu pot. […] Pavel din Tars înţelege asta şi o înţelege, in ciuda
simplităţii şi obârşiei sale de jos, acel bătrân teurgus, cel mai mare printre
ei, Petru, care a fost elevul lui Christos. Şi ştii oare ce fac? Se roagă
pentru mine. Cer pentru mine ceva ce ei numesc har.
Cu
toate acestea, printre creştini, Vinicius se schimbă. Încă nu-şi dădea seama că
cea mai profundă schimbare in firea lui era asta: până acum aprecia oamenii şi
lucrurile luându-se pe sine ca etalon, iar acum, încetul cu încetul, se obişnuia cu gândul că alţi ochi poate văd
altfel, alte inimi simt poate altfel şi că adevărul nu-i întotdeauna acelaşi
lucru cu propria-i părere.
La
acea vreme creştinii spuneau “Aşa a zis Mântuitorul”. El a schimbat Legea, El a
iertat femeia adulterină de la uciderea cu pietre, El îi învaţă pe oameni să se
iubească, să se ierte…
Atunci
Petru, apropiindu-se de El, I-a zis: Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine
fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori?
Zis-a lui Iisus: Nu zic ţie
până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte. (Matei 18: 21, 22)