duminică, 20 septembrie 2020

Constelații de sateliți comerciali

De la Sputnik 1, primul satelit artificial din lume lansat de ruși în cosmos în 1957, sute de sateliți au fost lansați, dar industria aviatică n-a avut de suferit. Zeci de ani, avioanele, rachetele, sateliții și-au împărțit cerul fără probleme, deși cantitatea de „gunoi” care plutește în spațiu este foarte mare, unele obiecte având și dimensiuni mari – o coliziune ar putea conduce la un potențial dezastru, având în vedere viteza foarte mare la care s-ar produce (în unele cazuri). Cu mii de sateliți în cosmos cantitatea de „gunoi” va crește – implicit va crește și riscul de accidente.
În ultimii ani – mai ales începând cu 2018 (când lansările s-au dublat față de 2016) – avioanele companiilor aviatice consumă mai mult combustibil dacă aleg rute ocolitoare spre destinație pentru a evita oprirea la sol. Spațiul aerian se închide de câte ori e de lansat o rachetă, adică, din ce în ce mai des pentru a se evita ciocnirea cu vreo rachetă și alte accidente dacă lansarea eșuează. Deocamdată nu există tehnologia care să permită calcularea exactă a unei arii anume; se alege aleator o „suprafață” și se închide pentru cât mai mult timp posibil. De exemplu, pentru o lansare care durează 10 minute spațiul aerian (culoarul de zbor din zona lansării) trebuie închis cel puțin pentru o oră – ceea ce provoacă întârzieri. În caz că lansarea nu poate avea loc din cauza vremii sau din cauza vreunei defecțiuni tehnice spațiul aerian va fi închis și trei ore (poate mai mult).
Multe dintre statele lumii (SUA, Anglia, Canada, Spania, India, China, Danemarca etc. s.a.m.d.) au companii cu planuri de a lansa sateliți comerciali. Negocierile pentru licențe și testele au început din 2019 (și chiar mai devreme).
FAA (Federal Aviation Administration, SUA) insistă ca spațiul aerian comercial, din moment ce activează în spațiul aerian național, să fie supus acelorași reglementări de siguranță ca și în cazul companiilor aeriene. Evident că „lansatorii” nu vor asta – în ideea că ei nu sunt aviație ci... transportatori comerciali spațiali.
Bătălia pentru cer” pare să fi fost declanșată de când cu lansarea inaugurală a rachetei Falcon Heavy a celor de la SpaceX, când FAA a trebuit să închidă spațiul aerian din zona Floridei între 13:30 și 16 (interval de lansare aprobat federal), deși pentru lansare ar fi fost necesare doar 10 minute; din cauza vremii lansarea a avut loc abia la ora 13:45. În acea zi au avut întârzieri (și ocoliri) 563 de avioane. În acea săptămână, din cauza vremii și a sistemului de control al traficului aerian, întârzierile s-au produs cam la două zile, fapt care a atras atenția presei iar companiile aviatice au început să întrebe de ce să amâne zborurile pentru așa ceva. Acea lansare a fost de testare și n-a avut o „țintă” precisă – a fost, practic, o anomalie în domeniul lansărilor, deci nu o regulă.
În mai 2019 încă se lucra la o nouă tehnologie (Space Data Integrator – SDI) pentru ca data lansărilor să nu mai fie transmisă telefonic, ci computerizat, calculatorul analizând cât spațiu e necesar să fie închis pentru fiecare lansare. În noiembrie 2019 FAA încă nu urmărea activitățile de lansare și reintrare în spațiu în timp real și nu putea genera calcule în timp real cu privire la spațiul aerian pentru a putea lua măsuri de siguranță în cazul unor „resturi” ce ar putea cădea după o lansare eșuată.

 Stuart Gray/University of Strathclyde/YT

În următorii ani, companiile SpaceX, Amazon (Proiectul Kuiper) - SUA, OneWeb (Anglia), Telesat (Canada) și-au anunțat intenția de a lansa în spațiu până la 46.100 de sateliți, cantitate de obiecte ce depășește cu foarte mult cantitatea de obiecte trimise în spațiu în ultimii 60 de ani. Pe lângă aceste companii sunt și altele, din toată lumea. Sateliții care vor fi lansați în spațiu nu sunt numai cei care oferă internet de mare viteză în orice loc de pe Pământ și care au nevoie de antene („stații terestre”) plasate la distanțe relativ mici intre ele pretutindeni pe Pământ pentru „a putea face legătura”. Datorită scăderii dimensiunii și a costurilor sateliților, cosmosul va fi împânzit cu sute de alți sateliți mici pentru diverse scopuri.
SpaceX a lansat 422 de sateliți până în mai 2020. Licența inițială pentru Starlink (de la SpaceX) a fost pentru 12 mii de sateliți, iar acum a fost modificată pentru 30 de mii. Va lansa sateliți la fiecare două săptămâni în tot anul 2020.
Amazon nu a lansat până în noiembrie 2019 niciun satelit dar a cerut licență pentru 3236 de sateliți.
Telesat, din Canada, la sfârșitul anului 2019 încă negocia pentru 300 de sateliți, sperând că vor oferi servicii regionale în 2022 și servicii globale în 2023.
Kleos Space (India) speră să-și lanseze sateliții în prima jumătate a lunii noiembrie 2020.
GalaxySpace (China) și-a lansat prima rachetă cu sateliți pentru internet de mare viteză în decembrie 2019. Constelația va avea până la 1000 de sateliți.
OneWeb (Anglia) a lansat în februarie 2019 primii șase sateliți, apoi s-a oprit. Reprezentanții companiei anunțaseră reînceperea lansărilor pentru ianuarie 2020, lansările fiind lunare. În martie 2020 a lansat alți 34, din Kazahstan.
Sateliot (Spania), primul operator de telecomunicații prin satelit care va furniza servicii globale speră ca până în 2022 să lanseze prima să constelație de 100 de nanosateliți.
De ce sunt necesari așa de mulți sateliți? Pentru că, spre deosebire de cei deja existenți (GEO) – care sunt geostaționari (ceea ce permite antenelor de pe sol să se îndrepte direct spre satelit) , sunt mari (cântăresc peste 1000 kg) și orbitează la o distanță de 36 mii de km de Pământ – aceștia noi, LEO (Low Earth Orbit) – orbitează la 500-2000 km de Pământ și sunt mici (cca 500 kg). Apropierea de Terra permite o viteză mai mare de transfer date dar având o zonă de acoperire mai mică pentru a transmite continuu semnale de comunicare e nevoie de o „constelație” de sateliți (sau mega-constelație) – se asigură astfel o acoperire uniformă și la scară largă într-o zonă geografică predefinită.
Ce spun astronomii despre inițiativele comercianților miliardari? Că e de rău! Roiurile de sateliți sunt, între altele, o sursă de poluare luminoasă.
Despre sateliții care existau până acum afirmă: sunt situați pe orbite previzibile, poziția lor poate fi anticipată și sateliții evitați prin programele existente; au luminozitate scăzută – dacă e observat unul nu produce efecte persistente când a ieșit din raza telescopului; sunt în număr mic și atunci când apar în raza vizuală a observatorului ținta astronomică poate fi observată din nou fără întârzieri semnificative, trec repede și vor fi complet întunecați după amurgul astronomic chiar și când se află pe orbita joasă a Pământului (ceea ce nu s-a întâmplat cu primul dintre sateliții de la SpaceX, care a fost criticatar putea fi „clasificat” între primele 50 cele mai luminoase stele din univers. Luminozitatea acestor sateliți comerciali trebuie neapărat micșorată pentru că astronomii nu vor mai putea calcula (între multe altele) luminozitatea altor stele pe care le descoperă în observațiile lor. Va diminua SpaceX luminozitatea? Astronomii bănuiesc că o vor face... parțial; pentru cei deja lansați... asta e.
Altă problemă de care se vor face „vinovați” acești sateliți pentru internet de mare viteză se referă la căutarea și descoperirea, mult mai dificilă, a asteroizilor și cometelor, obiecte cosmice care pot fi observate cel mai bine imediat după apusul soarelui și până la răsărit, iar acești sateliți sunt în acest interval foarte luminoși. Din cauza intrușilor strălucitori vor interveni dificultăți în identificarea și măsurarea anumitor evenimente tranzitorii și variabile, cum ar fi supernovele, stelele variabile etc. Dacă aceste companii nu vor începe să facă modificările necesare știința astronomiei va fi modificată definitiv în rău – sunt de părere astronomii.
Oamenii de știința din domeniul climei sunt siguri că toate aceste lansări de rachete vor crea ceea ce astronomii numesc un „cer nocturn distopic”; va fi accelerată schimbarea climei iar stratul de ozon ar putea fi epuizat și mai repede. Sistemul digital global reprezintă în prezent 4% din totalul emisiilor de gaze cu efect de seră iar consumul de energie crește anual, afirmă Jean-Marc Jancovici.
E posibil ca sateliții comerciali privați închidă fereastra către stele – și nu trebuie să fii astronom pentru a înțelege acest fapt, trebuie doar să știi să citești și să te intereseze părerea astronomilor.

Pentru mai multe informații, imagini și explicații științifice accesați site-urile:
*
*
*
https://www.theverge.com/2019/5/16/18535813/commercial-spaceflight-federation-aviation-falcon-heavy-airspace-faa-traffic
*

https://fas.org/sgp/crs/space/IF11351.pdf

*
https://www.cnbc.com/2019/12/14/spacex-oneweb-and-amazon-to-launch-thousands-more-satellites-in-2020s.html
*
https://www.washingtonpost.com/gdpr-consent/?next_url=https%3a%2f%2fwww.washingtonpost.com%2fgraphics%2f2018%2fbusiness%2fspacex-falcon-heavy-launch-faa-air-traffic%2f
*
http://interactive.satellitetoday.com/via/march-2020/the-top-10-hottest-satellite-companies-in-2020/
*
https://www.futurithmic.com/2020/03/10/5g-from-space-role-of-satellites/
*
https://www.capacitymedia.com/articles/3824786/chinas-galaxyspace-5g-satellite-launches-into-leo
*
https://www.satellitetoday.com/launch/2019/10/21/kleos-space-confirms-launch-date-for-satellites/
*
https://www.recorder.com/my-turn-mirin-deployment-5G-012320-THURSDAY-32173759
*
http://www.parabolicarc.com/2020/06/18/sateliot-to-launch-5g-internet-of-things-satellite-constellation/
*
https://www.space.com/spacex-starlink-satellite-megaconstellation-launch-photos.html
*
https://techblog.comsoc.org/2019/12/13/china-to-launch-first-private-5g-satellite-by-end-of-2019/
*
https://www.oneweb.world/media-center/oneweb-successfully-launches-34-more-satellites-into-orbit-in-second-launch-of-2020
(postare programata)

vineri, 18 septembrie 2020

Șana Tova! Să ai un an bun!

Un An Nou Dulce tuturor celor care sărbătoresc... trecerea dintre ani!
După tradiție, Rosh Hashana (cunoscută și ca Yom Teru’ah = Sărbătoarea Trâmbițelor) ar fi, de fapt, ziua în care se aniversează crearea omului, a lui Adam. Pesach, care marchează exodul din Egipt, e considerată ziua de naștere și anul nou pentru poporul evreu pentru că atunci evreii s-au format ca națiune.
*
Sărbătoarea Anului Nou a început în această seară, la apus, și durează până duminică seară; se trece din anul 5780 în anul 5781.
Rosh HaShana (Roș HaȘana = Anul Nou) e ziua supranumită Capul Anului (rosh=cap; shana=an). Ziua Anului Nou e variabilă de la an la an dar schimbarea are loc toamna, în septembrie-octombrie; calendarul evreiesc este lunisolar, cu 12 luni. În Israel se folosesc ambele calendare.
Șana este un cuvânt care vine din radicalul Yașan, care înseamnă vechi. Repetarea anotimpurilor este un îndemn tacit de a repeta faptele anului trecut, dar pentru a nu cădea în capcana rutinei omul trebuie să se oprească, să evalueze ce a făcut în anul care se încheie și să stabilească obiective pentru anul care începe. Cărțile sfinte spun că perioada aceasta a anului e dedicată judecății, soarta omului urmând să fie pecetluită la sărbătoarea Yom Kippur (Ziua Ispășirii) care urmează după 10 zile de la Anul Nou (Cele zece zile ale căinței).
Un obicei important de Rosh HaShana este suflatul din Șofar (shofar/corn de berbec); suflatul în corn simbolizează „trezirea” poporului pentru a medita la faptele din trecut și schimbarea în bine a celor rele. În cele două zile se suflă din șofar la sinagogă. Când Rosh HaShana cade într-o sâmbătă (șabat, ziua a VII-a de odihnă) nu se suflă.
Pentru cina de Anul Nou masa e decorată cu lumânări de sărbătoare și nu lipsesc fructele de sezon (în special strugurii). Între alimentele tradiționale sunt peștele (simbolizează prosperitate și belșug), pâinea albă împletită și prăjitura cu miere. Populare sunt merele cu miere și pâinea înmuiată în miere (simbolizând un nou an dulce). Și rodia este un fruct de sărbătoare.
În timpul sărbătorii oamenii trebuie să fie veseli, optimiști, în ideea că la sfârșitul zilei Dumnezeu le va accepta rugăciunile și căința.

Image by Ri Butov from Pixabay

joi, 17 septembrie 2020

Un pic despre reguli

Regulile ne spun ce se cere, ce e interzis sau cum trebuie făcut un lucru sau altul. Birocrații, funcționarii guvernamentali acționează după reguli; profesorii impun reguli pentru clasă; există reguli pentru conducătorii auto, pentru a construi centrale energetice nucleare și pentru a mări la maximum potențialul sexual; reguli pentru radicali și pentru conducători, reguli pentru regi și pentru gospodine, pentru minte și pentru haos. Există reguli pentru încălcarea regulilor și alte reguli pentru a trata cu cei care încălca regulile. Multe reguli sunt codificate și articulate prin canale oficiale, dar majoritatea regulilor nu sunt decât rareori, sau niciodată, oficializate.
Regulile ajută să se construiască și să se perpetueze temele fundamentale, traiectoriile și tonurile lumilor noastre sociale. Conformându-ne regulilor, făurim tipare de „viață cotidiană care sunt cunoscute în comun cu altele și pe care ceilalți le iau ca pe niște certitudini”. (Garfinkel, 1967) Conștiința practică, în esență, „constă din a cunoaște regulile și tacticile prin care se constituie și se reconstituie viața socială cotidiană. Relativa previzibilitate a obiceiurilor și rutinelor personale cu baza în tiparele sociale guvernate de reguli îi ajută pe oameni să se simtă mai în siguranță pe plan emoțional (Giddens, 1984, 1990, 1991).
Harold Garfinkel a demonstrat relația intimă dintre și existența printre lumile ipotetice, rutinare și ordinea socială, cu o serie de „experimente în încălcarea normelor”, pe care studenții lui le-au întreprins la Universitatea din California, Los Angeles (1967). Distrugând intenționat rutinele și „expectativele de fundal", studenții au provocat haosul social. Un exemplu simplu: în interacțiunea de rutină, „Ce faci?”, studenții au ignorat convenția socială: „Bine, mulțumesc, dar tu?” interacționând la modul: „În ce sens, ce fac? Fizic? Mintal? Spiritual?” Rezultatul a fost că cel care întrebase „ce faci?” a fost total derutat, chiar frustrat în unele cazuri și unii s-au supărat. Astfel de exerciții relevă profunda structură a comportamentului social de rutină și angajamentul nostru de a acționa normativ pentru îndeplinirea chiar și a celor mai aparent neimportante activități zilnice. Actorii sociali își normalizează experiențele interpretând lumea în termenii expectativelor de fundal structurate.
Cei mai mulți dintre noi respectă de bunăvoie regulile sociale în majoritatea cazurilor, mai ales nenumăratele reguli nerostite. Astfel funcționează societățile și se evită dezordinea. Nerespectarea regulilor sociale e considerată uneori chiar o „comportare disfuncțională”, patologică. Aici, însă, trebuie mare grijă. Evaluările funcționalității sunt obligatoriu subiective. Ceea ce e considerat funcțional sau disfuncțional, normal sau deviant, stabilizator sau destabilizator, reprezintă întotdeauna o interpretare efectuată de indivizi sau grupuri în conformitate cu propriile lor motivații și viziuni asupra lumii.
După cum sublinia cu ani în urmă Robert Merton (1957), practicile sociale convenționale funcționează frecvent mult mai mult în folosul subgrupelor puternice, decât în acela al grupelor marginalizate sau chiar al societății ca întreg. Pentru a înțelege regulile, pe cei ce le creează, le formulează și le pun în aplicare, precum și consecințele lor, trebuie întotdeauna să ne întrebam: pentru cine funcționează regulile?
Regulile sunt omniprezente și influente, dar nu rămân în niciun caz uniforme, definitive sau universale. Unele reguli sunt clare, altele se prezintă ambiguu. Unele sunt specifice anumitor situații, altele au aplicări mai generale. Au un caracter ierarhic. Anumite reguli pot fi încălcate de unii oameni, dar nu și de alții. Unele rămân relativ necontestate, în vreme ce altele sunt sfidate în mod regulat. Există reguli care contrazic alte reguli.
În toate culturile, regulile sunt interpretate situațional. Comportamentul strict în conformitate cu regulile literare antrenează riscul de a deveni un „sclav fără judecată”, în locul unui „utilizator competent al regulilor” (Garfinkel, 1967)
(v mai mult în „Manipularea prin informație – mass-media - comunicare”, de James Lull, Ed. Antet; titlul original: „Media, Communication and Culture: A Global Approach”, 1995)

autor foto geralt.

luni, 14 septembrie 2020

Teoriile conspirației mai sunt și adevărate

suricata
Peste timp, unele teorii ale conspirației s-au dovedit a fi fost evenimente care s-au întâmplat în istorie dar la vremea lor au fost ironizate iar cei care le susțineau au fost marginalizați, în cel mai bun caz, unii pierzându-și credibilitatea, alții locul de muncă, sau pierzând și una și alta. De-ar putea, ne-ar striga: „V-am spus eu?”

Un prim exemplu de teorie a conspirației dovedită eveniment istoric este cazul jurnalistului Gary Webb, premiat cu Pulitzer, jurnalist la San Jose Mercury News, un ziar din nordul Californiei, a fost primul – în istoria presei americane – care a documentat și a publicat complicitatea CIA cu traficanții de droguri din America Centrală. Oliver North, pe atunci director adjunct la Consiliul de Securitate Naționala venise cu ideea ca banii confiscați de la traficanții de droguri să fie folosiți pentru finanțarea grupării Contras – a fost refuzat, dar nu era singurul cu astfel de idei. Banii obținuți din vânzarea de droguri erau necesari pentru finanțarea rebelilor Contras din Nicaragua - în 1984 Congresul SUA voia să taie finanțarea acestor trupe iar oficiali de rang înalt căutau alte metode de a-i ajuta: „sovieticii nu trebuie să dețină avanposturi în America Centrală”, zicea Ronald Reagan, președintele de atunci. „Succesul comunismului în America Centrală e un pericol ca 100 de milione de oameni, din Panama, la granița sudică a SUA, să ajungă sub controlul unor regimuri prosovietice. Dacă nu-i finanțăm pe luptătorii pentru libertate le vom da sovieticilor mână liberă în America Centrală”.
În reportajul său, „Dark Alliance” (1996), Gary Webb a afirmat și faptul că fluxul secret de droguri și bani a avut o legătura directă cu explozia ulterioară a abuzului de cocaină crack care a făcut ravagii în cele mai vulnerabile cartiere afro-americane din California (în anii 1980).
La vremea când Webb și-a scris reportajul, directorul de atunci al CIA declara că nu e nicio dovadă că agenția pe care o conduce ar fi colaborat cu traficanții de droguri din Nicaragua.
Agenții CIA n-au făcut mare lucru pentru a distruge credibilitatea lui Gary Webb – s-au ocupat de asta jurnaliști de la publicații precum The Times, The Post, Los Angeles Times. S-a scris despre el că e schizofrenic, mincinos, homosexual, pedofil, că-și bate câinele s.a.m.d.. Adevărul nu contează în astfel de situații pentru că ceea ce se urmărește este ca oamenii să uite dezvăluirea - își vor aminti doar că ești un pedofil nebun, și nu mai exiști. Cel mai puternic sunt atacați cei care sunt aproape de adevăr. Gary Webb n-a mai putut lucra ca jurnalist; linșajul mediatic nu i-a distrus doar cariera.
Cei care au analizat faptele cuprinse în reportaj au criticat și faptul că Webb, deși afirmă că a încercat să obțină un punct de vedere al CIA dar nu i s-a răspuns la telefon, n-a scris despre asta. În principal, cu unele inadvertențe – jurnalistul a lucrat singur pentru a-și documenta reportajul – Gary Webb a scris adevărul.
În 1998, CIA a făcut public un raport de 400 de pagini, recunoscând afilierea cu membrii Contras implicați în traficul de droguri, dar fiind în plin scandal sexual: Clinton – Lewinsky, presa din SUA a ignorat raportul.
Mai multe info:
Între mai recentele „teorii ale conspirației” intră și Operațiunea Desert Storm (1990) – invadarea Irakului de americani și aliații lor. Despre războiul din 2003 în Irak se știe clar azi că a fost pornit tot pe un ghem de minciuni, iar irakienii nu au azi nici democrație și nici un trai mai bun – din contră. Se mai știe că numai vreo 10 mii de civili au murit în războiul început în 2003 dar, de fapt, sunt sute de mii, și mulți au murit din cauze adiacente războiului; și nu prea se știe că Irak a fost bombardat – mai mult sau mai puțin - un sfert de secol (începând cu 1990 și până prin 2015. 
Revenind la Desert Storm. În 1990 majoritatea statelor au condamnat invazia Irakului din Kuweit. Nu li se putea solicita americanilor să-și trimită fii și fiicele pentru a lupta într-un război care nu era al lor, așa că s-a bătut monedă pe faptul că Irak urmărește o expansiune generală în zona Orientului Mijlociu: după Kuweit vor urma celelalte dacă nu oprește cineva această expansiune. Pentru a dovedi existența pericolului au fost făcute cunoscute public date despre imagini din satelit făcute de spioni, pe scurt, cei de la Pentagon afirmând că au estimat (pe la mijlocul lunii septembrie 1990), adunați la granița cu Arabia Saudită (principalul furnizor de petrol pentru SUA), cca. 250 de mii de soldați irakieni, 1500 de tancuri, amenințând un stat prieten. Așa ceva pare o clară intenție ostilă. Anunțând că a desfășurat trupe în Golf în august 1990, George HW Bush (tatăl celui care a declanșat războiul din 2003) a declarat: „Am demarat această acțiune pentru a ajuta guvernul saudit în apărarea patriei sale” și a cerut poporului american „sprijinul în decizia pe care a luat-o pentru a apăra ceea ce este corect și a condamna ceea ce nu e în regulă”. Doar că... o jurnalistă de la St. Petersburg Times, Jane Heller, nu s-a mulțumit cu declarația președintelui și pozele oficialilor și a obținut imagini ale zonei de la sateliți comerciali, imagini captate la momentul în care se presupunea că serviciile secrete americane descoperiseră o armată amenințătoare: era doar deșert și nimic altceva. A sunat la secretarul apărării de atunci, Dick Cheney, și a spus că are dovezi certe împotriva a ceea ce s-a publicat despre trupele irakiene la granița cu Arabia Saudită. Răspunsul „oficial” a fost: „Aveți încredere în noi”.
Pentru a fi și mai convingători, într-o audiere organizată de Congres pentru Drepturile Omului (octombrie 1990), a apărut o adolescență în vârstă de 15 ani care a mărturisit că a fost voluntară la spitalul al-Adan din Kuweit, unde a văzut soldați irakieni smulgând zeci de bebeluși din incubatoare, lăsându-i să moară pe cimentul rece. Mărturia a oripilat, evident, opinia publică. Șapte senatori americani au citat mărturia ei în discursuri prin care îndemnau pe americani să sprijine războiul, iar Bush senior a repetat povestea în zece ocazii separate în săptămânile care au urmat. În 1992, John MacArthur (un predicator cunoscut din Sun Valley, California) a dezvăluit pentru The New York Times că adolescenta este, de fapt, fiica ambasadorului Kuweitului în SUA, mărturia ei fiind aranjată de organizația „Citizens for a Free Kuwait” care milita în favoarea guvernului kuweitian pentru ajutor armat și care a plătit câteva milioane de dolari firmei americane de „relații publice” Hill & Knowlton pentru a concepe o campanie care să câștige sprijinul american pentru război. Cu doar câteva săptămâni înainte de invazie, Amnesty International a acuzat guvernul kuweitian că a închis zeci de dizidenți, fără proces, și i-a torturat. Firma de PR a încercat să spele imaginea statului care plătea și a organizat fel de fel de acțiuni care să arate un Kuweit „curat”, dar nimic n-a prins la public. Și atunci au inventat atrocitățile cu bebelușii, iar oamenii s-au mobilizat. Cei de la Amnesty International au cercetat faptele pretinse de adolescentă și au aflat că irakienii au jefuit spitalele, dar bebelușii uciși erau fabulație.
Care a fost, de fapt, miza acestui război? Petrolul.
Amănunte la adresa de mai jos:
Cu toate minciunile dovedite lumea s-a lăsat prostită și în 2003, deși au fost voci care au susținut „cauza falsă” a declanșării războiului. Dar... aceia erau „conspiraționiști idioți”. Doar pentru că o majoritate a  susținut că „Pământul nu se învârte” n-a făcut din idee un adevăr.

Imagine de Claudia Marín de la Pixabay

duminică, 13 septembrie 2020

N-a vrut să fie doamnă

În urmă cu vreo doi ani eram în vizită la o doamnă în vârstă. Din vorbă în vorbă aduce discuția la muncă, locuri de muncă, tineri care încă nu muncesc și stau cu părinții. Îi spun că e greu de găsit un loc de muncă potrivit mai ales când abia ai terminat studiile.
- Accepți orice – zice ea – și când se ivește ceva potrivit schimbi locul de muncă.
N-am insistat, dar i-am spus că nu e chiar așa și nu e nimic rău ca oameni să aleagă ceea ce li se potrivește – chiar dacă mai apoi își vor schimba alegerea, constatând că nu li se potrivește cum credeau. Dreptate avea și ea, pentru anumite situații.
- Uite! A. O știi, venea la mine pentru terapia de care am avut nevoie (dau din cap că o știu). Avea doctorat în finanțe, lucra la o multinațională din București și câștiga foarte mult.
- De copiii pe care îi vedea doar la final de săptămâna se ocupau părinții ei; mi-a zis că a divorțat imediat după ce a născut al doilea copil și-i era tot mai greu sa facă naveta săptămânal – îndrăznesc să observ.
- Dar erau bine îngrijiți și aveau de toate! (mai puțin părinții lângă ei, am gândit dar n-am zis nimic). S-a lăsat de munca în multinațională, a închiriat o casă și s-a apucat de ce face ea acum – dădea din mână, să-i zic eu ce face A. acum.
- Terapii alternative.
- Așa! Și mama ei s-a supărat tare de tot pentru că A., în loc să fie o doamnă, a ales să facă asta! (a spus „asta” ca și cum ar fi fost ceva rușinos).
Mi s-au adunat ochii la centru! Doar o ajutase mult terapia respectivă – venea A . zilnic, la început, apoi din două-n două zile, o dată pe săptămână... până n-a mai fost nevoie (timp de șase luni). Și nu erau deloc ieftine ședințele!
- Scuze, munca într-o multinațională o face „doamnă”? De câștigat câștigă cel puțin la fel de bine, a văzut o mulțime de țări exotice mergând la pregătire, copiii stau cu ea, ba chiar îi poate duce cu ea în străinătate... și-a cumpărat casă... Nu ceea ce are o face doamnă. E o doamnă prin comportament, prin sufletul pe care-l are...
A. e o tipă de 40 și ceva de ani, care nu doar că arată muuult mai tânără, dar se vede pe chipul ei sănătatea, bucuria, dragostea de oameni. Îi place ceea ce face și, vorba ei: „când n-o să-mi mai placă sau n-o să mai pot aleg altceva”...
- Eeee, știi ce vreau să zic. Una e când spui că lucrezi într-o multinațională, alta când ești terapeut independent. Altfel te vede lumea...
- Sunt sigură că pe A. n-o preocupă deloc cum o vede lumea și dacă a ales să plece dintr-un loc unde lucra zi-lumină pentru a deveni propria-i șefă e clar că i se pare mai potrivit ceea ce face acum: ajută oameni făcând ce-i place. Și-a transformat pasiunea în muncă. Se pot lăuda mulți cu asta? Are și timp liber când și cât vrea.
- Eu cred că foarte mult contează și unde lucrezi; oamenii te judecă și după locul de muncă și după salariu...
- Unii oameni judecă alți oameni din reflex. Nu cred că e firesc să facă cineva ceea ce cred alții că e ok doar pentru a fi bine văzuți.

Discuția a continuat, dar era mai mult monologul doamnei – nu mai comentam pentru că am văzut că se cam enervase. Degeaba am vrut să schimb tema; am plecat mai repede decât îmi propusesem. Această doamnă este una dintre acele persoane care au agenda plină cu numere de telefon și adrese ale oamenilor care... i-ar putea fi utili în cine știe ce împrejurare. Mi-a făcut capul mare și cu această temă, cu altă ocazie.

Secvența mi-a revenit în memorie după ce am citit la Mona un text (între altele despre numele oamenilor „utili” în agendă) și imediat apoi am citit la Suzana altul, care m-a condus, indirect, la un video despre motivul pentru care unii muncesc mult și sunt foarte obosiți și alți care muncesc la fel de mult dar nu se simt epuizați. Pe scurt: ambele postări mi-au adus în actualitate amintirea.
video:

Medicamente! Medicamente!

Minciuna ademenitoare înhață adevărul;
La fel tratam și noi ce-i înțelept și depărtat
Prin ocolișuri sau chiar pieziș,
Pe căi indirecte, noi mergem pân’ la capăt.
(Shakespeare, Hamlet, actul II, scena 1; dialogul dintre Polonius și valetul sau Reynaldo).
Mulți oameni vor cât mai multe medicamente. Poate că nu le vor ei, neapărat, dar pentru că toți oamenii (hai, nu chiar toți) vor să trăiască și moară sănătoși companiile farmaceutice îi bombardează cu fel și fel de medicamente și suplimente alimentare (care sunt tot medicamente dar nu au trecut prin toate fazele de cercetare, experimentare, aprobare ca cele numite medicamente).
Când vrei să vinzi ceva creezi nevoia... De exemplu, „Manualul pentru Diagnosticarea și Statistica tulburărilor mintale”, încă de la prima ediție (1952) constituie una dintre cele mai redutabile arme a războiului psihotropic, deoarece delimitează din vreme câmpul de bătaie, enunțând în același timp legi pentru funcționarea acestuia (critica a fost emisă de profesorul Edouard Zarifian în „Prețul confortului, psihotropele și societatea”, 1995). Difuzarea pe scară mondială a criteriilor nord-americane pentru diagnosticul psihiatric a favorizat dezvoltarea acțiunilor de lobby în acest domeniu. Aceste criterii se regăsesc în lucrările Asociației Americane de Psihiatrie, finanțate în mare parte de industria farmaceutică (afirmă tot psihiatrul E. Zarifian). Profesorul Zarifian, o autoritate în domeniul său, denunță dezvoltarea excesivă a consumului de medicamente în Franța (acest consum, însă, a crescut în cele mai multe state considerate dezvoltate). Expertul adaugă o descriere edificatoare: „Ecuațiile simplificatoare se substituie sloganurilor publicitare și condiționează o prescriere automatizată. Tristețe = depresie = serotonină = IRS (antidepresive). Se recurge la un adevărat eșafod pseudo-științific, la împrumuturi din neurobiologie, iar discursul academic e necesar pentru a-l convinge pe medicul care prescrie rețeta”. Azi se vând somnifere la liber, și chiar unele antidepresive – multe le pot prescrie, legal, medicii de medicină generală. Consumul de antidepresive a crescut în ultimii ani, în paralel cu numărul tentativelor de sinucidere (E. Zarifian). Producătorii de medicamente oferă „remedii rapide” pentru tristețe, practic. Depresia este o dereglare a tristeții, deci medicamentele sunt utile pentru o perioadă scurtă, dar multe dau dependență chiar și numai în sensul că oamenii care s-au simțit un pic mai bine la începutul tratamentului refuză să renunțe la această „cârjă”, dar nu-și dau seama că un consum îndelungat al aceluiași produs conduce la creșterea rezistenței organismului la acele substanțe și omul, pentru a se simți din nou bine, are nevoie de alt produs, ceva mai puternic sau altfel. Producătorii de medicamente sunt gata să le ofere.
Orice este scuzabil, atâta vreme cât oferă noi oportunități producătorilor de psihotrope. De la prima și până la a patra ediție a DSM, numărul entităților psihopatologice recenzate a crescut de la 180 la peste 300. Uneori, acestea sunt extrem de îndoielnice: ediția din 1995 a DSM plasa „sindromul premenstrual” (asociat cu o serie de simptome fizice și psihologice) în categoria „tulburărilor psihiatrice”. Din teama de a nu fi considerați „falocrați”, editorii manualului au bătut în retragere numai datorită reacției prompte a grupurilor feministe. Câte tentative au reușit, însă, în comparație cu unele renunțări tactice? (Remi Kauffer, „Corporațiile americane în lupta contra Europei”, Ed. Incitatus, București, 1999)
Se inventează la greu boli și „tulburări”. Chiar și dragostea este o boală care poate fi tratată: tulburarea obiceiurilor și atracțiilor, nespecificată. Copilul mai energic are ADHD (există suplimente pentru întărirea sistemului nervos, care diminuează simptomele). ADHD = tulburare de deficit de atenție și hiperactivitate, tulburare de neurodezvoltare care are cauze neurobiologice – ce sofisticat sună! Tot mai mulți copii sunt astfel diagnosticați. Ce bine că există medicamente! Îl faci legumă pe copil și ai unul liniștit. Cine are nevoie de oameni energici care ies din rând?
Medicamentele anxiolitice și tranchilizante, care tratează tulburările de comportament sau cele emoționale (unde intră și fobiile, ca exemplu) sunt cel mai des utilizate. Hipnoticele tratează tulburările de somn – somnifere sau sedative – care sunt cam la fel de des utilizate. Anxioliticele sunt populare la extrem și în rândul tinerilor și printre vârstnici, dar cei mai mari consumatori sunt femeile. Este vorba în primul rând de o utilizare incorectă, avertiza doctorul Patrice Boyer de la Institutul Național pentru sănătate și cercetări medicale, în cadrul conferinței de la Bichat din 1995, deoarece doar 30% dintre pacienții care recurg la asemenea medicamente prezintă tulburări de anxietate. Dar la fiecare părere de acest fel, prin care se dorește protejarea sănătății oamenilor – mai ales că efectele negative se pot arăta după mult timp – este combătută de alți medici renumiți. De exemplu, profesorul Frederic Rouillon, psihiatru la spitalul Louis-Mourier (Colombes), declara: Afirmațiile celor care atacă medicamentele destinate sistemului nervos central s-au grupat mereu în jurul unui concept moral – nu e bine ca suferința psihică să fie alinată pe cale chimică. Depinde de suferință, strigă în cor cei care consideră periculoase, pe termen lung, anxioliticele (și nu numai).
Puștii turbulenți sau distrați care fuseseră incluși ani de-a rândul în categoria ADHD, cadrele bântuite de perspectiva concedierii, dezamăgiții în dragoste, insomniacii stresați ajung să nu mai poată funcționa decât cu ajutorul produselor dopante, al amfetaminelor, hormonilor, „alicamentelor” (alimente cu formulă îmbogățită – vezi, de exemplu, ciocolata cu adaos de vitamina D), cocktailurilor supervitaminizante sau chiar steroizi anabolizanți. O prea mare parte a populației este protagonista și victima acestui supraconsum medical.
Concurența pe piața medicamentelor e acerbă, giganții farmaceutici nu se dau în lături de la nici un mijloc pentru a asigura (sau câștiga) supremația în vânzarea unui medicament pe care-l produc. Încep defăimările, articole critice în revistele de specialitate, în cadrul conferințelor de profil tot mai multe și care sunt deschise azi și jurnaliștilor. Specialiștii de top critică un medicament, alți specialișți de top îl laudă; împotriva primilor se declanșează, la un moment dat, un adevărat linșaj mediatic.
În general, dezinformarea necesită un factor amplificator, care poate fi găsit adesea în presă și uneori în intervenția grupurilor de presiune, spune Jean-Jaques Duby, consilier științific la Institutul național al mediului industrial și al riscurilor, într-o lucrare publicată sub îngrijirea profesorului Marian Apfelbaum. Din nefericire, manipularea consumatorilor nu e foarte dificilă. Nu-ți trebuie decât un computer pentru a împrăștia un zvon în lumea întreagă. Ceea ce e legat de sănătate și de siguranță a devenit un subiect sensibil, ideal pentru o manipulare. Consumatorii au ajuns să nu mai știe pe cine să creadă și, în foarte multe cazuri, sunt afectați de neadevăruri milioane de oameni. Dezinformarea nu e niciodată rodul întâmplării, fiind echivalentă cu crima cu premeditare, scrie în finalul cărții sale Remi Kauffer.

(postare programata)

sâmbătă, 12 septembrie 2020

O frică socială: tracul

Tracul poate fi considerat o formă normală de frică socială: este vorba despre o reacție de teamă acută, marcată de prezența numeroaselor semne fizice, printre care o accelerare intensă a ritmului cardiac, tahicardia, care reprezintă adesea primul semn al acesteia. (...)
Tracul e inclus în categoria „anxietăților de performanță”, care pot afecta artiștii, sportivii, conferențiarii, candidații la un examen sau la un interviu de angajare. Intensitatea fricii este, în general, maximă înainte de momentul în care trebuie să înfruntăm situația temută, apoi această frică scade, întrucât ea e „solubilă în acțiune”. Pe măsură ce intrăm în scenă, ea se diminuează până la un nivel acceptabil, în care vom putea începe s-o uităm, ca să ne concentrăm pe esențial: în ce scop am venit, ce trebuie să spunem sau să arătăm.
(din „Psihologia fricii – temeri, angoase și fobii”, de Christophe Andre).
*
Tracul poate apărea la elevii care sunt invitați în fața clasei pentru a răspunde la întrebări pentru note, poate apărea la copii mici sau mari care trebuie să spună în fața unui străin de familie o poezie învățată pe de rost; poate apărea tracul în multe situații. Adulții pot avea trac, la ședințele cu părinții, de exemplu, când ar vrea să pună o întrebare sau să-și spună părerea și nu sunt în stare. Cea mai întâlnită formă de trac este teamă de a vorbi în fața unui public. Sub impulsul fricii oamenii tind să perceapă anumite interacțiuni umane ca pe niște lupte pentru dominare. Între altele, ca să scapi de trac e și renunțarea la tendința spre perfecțiune. Tracul este o teamă care poate fi întotdeauna ameliorată prin exerciții constante de luare a cuvântului în grup (C. Andre, cartea amintită)
*
O clipă nu m-am gândit că pot suferi de trac, de teama de-a vorbi în public pentru că m-am descurcat cu emoții slabe în ocaziile serioase și fără emoții în ceea ce-am considerat „apă de ploaie”... Până într-o zi, la vreo trei ani de la terminarea liceului, când ne-a invitat o amică să mergem să o susținem în localul unde s-a desfășurat în acel an „Miss Brașov”. Amica era cea mai frumoasă dintre concurentele care au ajuns în finala concursului (așa o vedeam nu doar noi): avea corp superb și chip drăgălaș. La „momentul artistic” una dintre concurente a avut trac și n-a putut scoate un cuvânt din poezia pe care ar fi trebuit să o recite. Tipa era favorita juriului – aici imaginați-vă că vă fac cu ochiul. A dat din buze ca un pește, a scos câteva sunete nearticulate – care s-au auzit foarte comic în difuzoare – și spectatorii au izbucnit în râs, în timp ce ea a izbucnit în plâns. Evident că am râs și eu; m-am bucurat că nu va câștiga titlul. L-a câștigat. Amica noastră a câștigat premiul de popularitate și a fost aplaudată aproape cu frenezie. La „decernarea marelui premiu” s-a huiduit (de huiduit nu am huiduit, pentru că nu m-a lăsat sufletul). 
Timpul trece; ajung să dau un examen oral. Știam subiectele dar tăceam! Dădeam din mâ
ini ca peștele din înotătoare, dădeam mărunt din buze și nu scoteam nici cel mai slab sunet! Proful îmi punea întrebări din ce în ce mai simple! La un moment dat m-a întrebat cine e „Luceafărul” poeziei românești! Eu continuam să dau din buze și colegii râdeau! Atunci proful și-a dat seama că am trac și m-a întrebat dacă e așa. Am dat din cap ca măgarul. Mi-a zis să revin când mă simt în stare. M-am dus după câteva luni - n-am mai avut trac, și simțeam cum colegii mă țintuiesc cu privirea, doar-doar încep să imit peștele. Chiar dacă m-au ironizat colegii, imitându-mi mișcările de la examenul ratat, nu m-am simțit jignită – știam că glumeau! Eram motiv de distracție! De ce nu? Fusesem extraordinar de caraghioasă. Râsul face bine la sănătate. Le-am spus că tracul meu a fost, probabil, o lecție: să știu ce a simțit pe scenă fata aceea de care am râs. Acum știu! E o senzație cumplită! Nu mi-am simțit inima bătând să-mi sară dar aveam vid în cap! Nu reușeam să mă concentrez deloc – nimic nu părea să fie în creierul meu și efortul de a oferi răspunsurile mi-a produs o cumplită durere de cap din cauza tensiunii crescute. Teribil. Mi-am revenit repede, dar câteva ore m-am simțit epuizată, ca după un efort fizic prelungit. La un alt examen oral – mult mai important decât cel cu tracul – am crezut c-o să ratez: îmi era groază!! Dar nu puteam ceda teren fricii! Am inspirat-expirat adânc, mi-am zis că cei din fața mea sunt doar oameni și dacă nu știu ceva nu-i capăt de lume iar dacă mă fac de râs... nu-i pentru prima dată. M-am descurcat onorabil, deși mi s-a uscat gura la un moment dat de abia mai puteam mișca limba, buzele le simțeam crăpate și mă usturau, și întrebările continuau să curgă! M-am cam speriat mi se va șterge totul din minte. Am cerut permisiunea să beau apă și am putut continua. Dintre cei care au fost examinați în acea zi am fost singura care am stat mai mult de o oră. La așa ceva chiar nu mă așteptasem și am fost la un pas de panică. De atunci n-am mai avut probleme mari – mă mai bâlbâi pe ici-colo dar îmi trece repede.
E groaznic tracul!
(postare programată)

joi, 10 septembrie 2020

Bărbați la bârfă

Atenția mi-a fost atrasă de o discuție purtată de doi tipi în parcarea din apropiere. Le auzeam doar glasurile – nu le-am recunoscut și nici n-am avut curiozitatea să aflu dacă-i știu pe cei doi măcar din vedere. M-am străduit să fac abstracție de problemele de serviciu, cu salariu și șeful aveau maaari probleme: munceau o zi și-o zi și le-a micșorat salariul, dar cheltuielile nu le micșorează nimeni, unele fiind fixe (expresia unuia dintre ei), dar când au zis numele unei tipe am ciulit urechile.
- O iritată! zice unul dintre ei după ce s-a plâns celălalt de respectiva colegă (am dedus). Am program până la 19; la 19 fără un minut mă sună și-mi spune că are nevoie să o duc dracu’ știe unde. (am dedus că tipul e șofer la vreo firma; curier, sau ceva cu mașina). Ce puii mei să-i zic? Nici nu știu de câte ori mi-a făcut la fel.
- Și aia, de la secretariat – cum puii mei o cheamă? (îi spune celălalt) - se îmbracă de parcă lucrează pe centură. Și-i urâtă.
- Și cutărică (prenumele) tot așa!
- Aia-i „panaramă”!
- Eram într-o zi la bancomat și vine la mine să mă întrebe la cât încep munca a doua zi. Ce puii mei treabă are ea? Voia s-o iau de acasă că nu știu ce! Atâta se mai răsfăța. Ce puii mei au femeile de se răsfață atâta?
- Și-ai luat-o de acasă?
- Ce puii mei puteam să fac? Se are bine cu... și aia-i cu șefu’.
Au mai ținut-o așa câteva minute dar nu i-am mai ascultat cu adevărat și pentru că nu păreau că vor schimba curând subiectul am „pornit” muzica în căști.

Nu am redat ad litteram dar diferențele între ce-am scris și ce-au zis nu-s tocmai esențiale. M-am comportat ca o babă curioasă – nu-i prima dată! (cred că-i pleonasm „babă curioasă”, dar nu contează!) Nimeni nu-i perfect! Dar zău acum: cum să rezist când aud doi tipi necunoscuți discutând despre femei? (când cunoscuții vor să bârfească schimb vorba)
În urmă cu mai mult timp, într-o noapte pe la ora 23, doi puștani („aburiți”, cred) treceau prin zonă și se tot întrebau (de răsuna valea!) pe cine să sune să vină cu ei la terasă. Unul dintre ei zice: „Sun-o pe X, că-i „gioarsă” și vine”. Ăla sună, vorbește cu lugu-lugu, și tipa îl refuză – am dedus, pentru că după ce și-a luat, „dulce”, „la revedere” a început s-o înjure și s-o facă în toate felurile, în timp ce amicul râdea bahic.

Morala”: ai grijă ce vorbești și unde ‘că nu știi niciodată cine te aude.


marți, 8 septembrie 2020

Etică și politicieni


Într-o zi, marele matematician persan Al-Khwarizmi a fost întrebat despre valoarea ființei umane, și el a răspuns:
Dacă are Etică, atunci valoarea sa este 1.
Dacă este inteligent, adăugați un zero și valoarea acestuia va fi 10.
Dacă este bogat, adăugați încă un zero și valoarea acestuia va fi 100.
Dacă, pe deasupra, este o persoană drăguță, adăugați încă un zero și valoarea lui va fi 1000.
Totuși, dacă îl pierde pe 1, numărul care corespunde Eticii, își va pierde toată valoarea deoarece îi vor rămâne doar zerouri.
**
Abu Ja'far Muhammad ibn Musa al-Khwarizmi, matematician (părintele algebrei), astronom/astrolog persan, născut în 790 (conform unor surse), pe când calif era Harun al-Rashid; a decedat în anul 850 d.Hr., Bagdad, acum în Irak.
Numele lui e legat și de cifra zero, care s-a dezvoltat pe deplin în India, în secolul IV (chiar mai devreme) dar, în fapt, „zero ca un substituent a fost inventat independent în civilizaţiile din întreaga lume”, a spus dr. Annette van der Hoek, Indiolog şi coordonator de cercetare la Proiectul Zero, potrivit livescience.com. Matematicianul al-Khwarizmi a sugerat că un mic cerc ar trebui să fie folosit în calcule dacă nici un număr nu a apărut în locul cifrei „zece”. Arabii au numit acest cerc „sifr” („gol”). Zero a fost crucială pentru al-Khowarizmi, care a folosit-o pentru a inventa algebra în secolul al IX-lea. Al-Khwarizmi a dezvoltat, de asemenea, metode rapide de multiplicare și împărţire a numerelor, care sunt cunoscute sub numele de algoritmi. Zero și-a găsit drumul spre Europa prin cucerirea Peninsulei Iberice de mauri și a fost dezvoltat în continuare de matematicianul italian Fibonacci. Liderii religioşi medievali din Europa nu au sprijinit utilizarea zero pentru că au văzut-o ca fiind satanică.
Mai multe info la adresa de mai jos:

Cea mai dificilă operație chirurgicală din România: separarea unui politician de fotoliul său.
**
Desenul aparține caricaturistului Omar Abdallat, născut în Anglia, în 1978; trăiește in Amman, Iordania. El ilustrează cu ironie atât Vestul cât și Lumea Arabă. Este membru în organizația internațională United Sketches (fondată de artistul iranian Kianoush Ramezani, refugiat politic în Franța din 2009) cu sediul la Paris, organizație care susține, în principal, libertatea de exprimare a caricaturiștilor din exil.

luni, 7 septembrie 2020

Citate despre oameni și ale lor


  • Nu te enerva că nu-i poţi face pe alţii aşa cum îţi place ţie! La urma umei nici tu nu eşti chiar aşa cum ai dori. (Thomas a Kempis)
  • Savanţii ajung să creadă că ei inventează ceea ce descoperă. (Gilbert Cesbron)
  • Omul la care nu se vede bunătatea e un nor fără ploaie. (Naser Khusraw)
  • Nu mori pentru că eşti bolnav, mori pentru că eşti viu. (Michel de Montaigne)
  • Cel mai mare rău e deprinderea cu răul. (Al.Vlahuţă)
  • Analfabetul de mâine nu va fi cel care nu ştie să citească, ci va fi cel care nu ştie să înveţe (Alvin Toffler)
  • Fiecare om posedă un anumit orizont. Când se îngustează şi devine infinit de mic, el se transformă în punct şi atunci omul zice: „Acesta este punctul meu de vedere”.(David Hilbert)
  • Principalul obstacol în calea progresului rasei umane este … rasa umană. (Don Marquis)
  • Istoria omenirii devine tot mai mult o cursă între educaţie şi catastrofă. (H. G. Wells)
  • Problemele care există acum în lume nu pot fi rezolvate de minţile care le-au creat. (Albert Einstein)
  • Păstrează-ţi temerile pentru tine, dar împarte-ţi curajul cu ceilalţi. (Robert L. Stevenson)
Nu e ziua Citatelor favorite, dar e o zi potrivită pentru citate, ca oricare alta. Așa crede și Suzana.


duminică, 6 septembrie 2020

Păianjenul în mitologiile lumii

M-o fi ciupit un păianjen; de câteva zile numai despre aceștia citesc. Și dacă tot citesc, de ce să nu fac și câte un rezumat, adunând aici doar ceea ce mi se pare mai interesant?
Gata. Am vorbit destul singură.
La egipteni, imaginea păianjenului apare pe unele ruine ale edificiilor antice, fiind asociat cu zeița Neith, cea care țese firele destinului; în credința babiloniană are numele Ishtar, având și alte caracteristici.
În mitologia celtică păianjenul e o ființă benefică. În textele celtice păianjenul a apărut brusc la un moment dat, venind din tradiția orală care nu a fost consemnată pe nicăieri (sau scrierile s-au pierdut). Una dintre primele mențiuni despre păianjen apare în „Note despre folclorul din nord-estul Scoției” (1881), cartea lui Waltor Gregor. Păianjenii erau priviți cu admirație, și era contraindicat să fie uciși. Pânza lor era un bun remediu pentru a opri sângerarea rănilor. În cartea amintită mai scrie că de vezi un păianjen pe haine înseamnă că-ți vei cumpăra noi obiecte de îmbrăcăminte. În lanurile de porumb își țese pânza un păianjen mic și la ce înălțime e pânza țesută până acolo va fi stratul de zăpadă în iarna ce vine.
Lady Wild, în cartea să „Legende antice, farmece magice și superstiții din Irlanda” (1887), scrie că uciderea unui păianjen aduce nenorocire. Alexander MacKenzie, în „Profețiile lui Brahan Seer” (1899), scrie că un păianjen închis într-o pană de gâscă (bine sigilată) pusă la gâtul unui copil îl vindecă de afte. Alexander Carmicheal, în „Carmina Gadelica” (1900), scrie că înghițirea unui păianjen (sau a unei insecte de apă) produce erbivorelor hemoragie digestivă.
Poveștile celtice cu și despre păianjeni sunt destul de rare; una ar fi cea scrisă de Elsie Masson: „Poveșți populare din Bretania” (1929).
Mai mult despre păianjen în mitologia celtică aici:
În Mexic există credința că la facerea Lumii a asistat Tocotl, un zeu-păianjen care susține Lumea în plasa lui. Mayașii credeau că după moartea trupului sufletul e destinat să rătăcească prin culoarele întortocheate ale lumii de dincolo până când întâlnește un râu, pe care nu-l poate traversa singur, ci numai cu ajutorul unui om-păianjen care conduce o plută din pânză; cei doi au o legătura spirituală de dependență cât timp traversează râul, pentru a ajunge în siguranță pe malul opus.
În Peru, păianjenul avea loc de cinste între celelalte vietăți, popoarele native respectând natura și portretizând-o în diferite ipostaze și forme.
În folclorul unor triburi din Africa de Vest există legende în care se spune că firul păianjenului simbolizează legătura omului cu divinitatea.
O legendă Navajo e despre o tânără indianca Pueblo – care trăia cu Navajo. Aceasta se simțea atât de singură încât a plecat în deșert și s-a rătăcit. La un moment dat a văzut un firicel subțire de fum care se ridica dintr-o gaură săpată în pământ. Înăuntru era „femeia-păianjen” care țesea o pătură. Cele două s-au împrietenit și femeia-păianjen a învățat-o să țeasă. După ce a deprins meșteșugul tânăra s-a întors în sat și a început să le învețe să țeasă pe celelalte femei, spunându-le să lase o gaură mică în mijlocul fiecărei pături pentru a aminti de femeia-păianjen de la care a deprins meșteșugul. De atunci tânăra nu s-a mai simțit niciodată singură și a fost fericită.
În mitologia multor triburi nativ americane păianjenul are un rol important. În funcție de trib, păianjenul e asociat cu arta țesutului, e simbol al răbdării și rezistenței, simbol al inteligenței și talentului. „Prinzătoarele de visuri” sunt inspirate de pânza de păianjen și sunt menite să rețină visele rele.
O legendă Cherokee amintește despre bunica-păianjen care a furat foc de la soare, l-a ascuns într-un vas de lut și l-a dat oamenilor pentru a putea vedea în întuneric.
În India antică, se credea că un păianjen uriaș a țesut pânza care este universul. Păianjenul stă în centrul pânzei și controlează totul prin fire. La un moment dat va devora această pânza și va țese alt (un nou univers).
În Japonia există, între altele, legenda „prințesei păianjen”, un păianjen mitologic care ia înfățișarea unei femei frumoase și seducătoare care păcălește samuraii să o ia de soție. Uneori pare gravidă, dar e numai sacul cu ouă. Ea le spune puilor mai apoi să meargă să-și îmbrățișeze tatăl – sunt devoratori de oameni, altfel spus. În unele legende, însă, „prințesa păianjen” e salvatoarea oamenilor în timpul inundațiilor care aveau loc toamna, în special.
Păianjenul este un simbol străvechi al Creației, creativității și muncii asidue. Pentru că pânza începe să fie țesută de la mijloc și pornește din „gura” păianjenului e un simbol al soarelui și al creației vieții – aborigenii se închinau păianjenului asimilându-l unui erou solar. Unele triburi din Africa dar și unele din America de Nord (triburile de la câmpie) considerau că păianjenul e un înșelător. În vechea tradiție indiană, Brahma, creatorul tuturor lucrurilor, era numit alegoric „păianjenul care învârte plasa lumii”.

Pe de o parte, păianjenul este un apărător al oamenilor, un salvator, protector al vetrei și pe de altă parte este asociat cu lăcomia, trădarea, cruzimea. În tradiția creștină păianjenul e asociat răului, iar cine ucide un păianjen are parte de a i se ierta nu știu câte păcate. Conform unei povești, păianjenul s-a lăudat cu talentul sau la țesut și a provocat-o pe Maica Domnului la întrecere, întrecând-o în calitatea torsului. Maica Domnului s-a supărat și l-a blestemat să toarcă toată viața fără spor și să fie mereu omorât de oameni. (îmi permit o observație personală: cine a inventat povestea aceasta cred că nici n-a deschis Biblia, dar s-o citească!)

(postare programata)