joi, 31 mai 2012

Invata sa te regenerezi. Forta Naturii


Cu inceputul fiecarei primaveri, pe planeta noastra isi reincepe actiunea forta, care porneste si iradiaza de la soare. Ea patrunde in tot ceea ce este organic si in primul rand in om – cel mai inalt, cel mai complex si totodata cel mai susceptibil organism intelectual. […] La ivirea primaverii se produce si in noi un fel de “naparlire”! Atunci eliminam vechea substanta care nu mai poate fi asimilata acum si intuim o alta noua, in cazul in care, se intelege, acordam fortei regeneratoare posibilitatea de a actiona binefacator asupra noastra. In acest timp e bine ca trupul nostru sa inceteze a mai lucra, asa cum inceteaza la animale, pentru ca tot ce e viu are nevoie si de odihna.

Dar cum sa faca omul modern asa ceva? Cum sa-si neglijeze indeletnicirile, sa se priveze de painea cea de toate zilele pentru a se da pe sine “reparatiei primaverii”? Hotararile omenesti nu sunt intotdeauna cele mai firesti. Atunci cand natura ordona “la odihna”, omul raspunde “la munca”, aruncandu-se singur in oceanul suferintelor.

Nu exista granita intre spirit si materie! Materia este expresia gandului accesibil simturilor noastre externe.

Nu trebuie sa fim mereu “in plina uniforma de parada”; cateodata, ba chiar adeseori, trebuie sa ne luam libertatea de a lasa sa se mai odihneasca bunele noastre maniere, ale corectitudinii si ale cerebralului si a spune tot ce ne trece prin cap, prostii, trivialitati chiar, fara sa ne fie teama ca vom fi supusi unei critici oarecare, unei atitudini dispretuitoare.

Trebuie sa vrem sa ne pastram nepasarea inerenta tineretii, tinuta, vioiciunea, gratia si puterea trupului nostru.
(In zarea nemuririi, Prentice Mulford, Ed Lotus, Bucuresti 1992; traducere de Alexandru E. Russu)

Invata sa te regenerezi! :)

miercuri, 30 mai 2012

Miercurea fara cuvinte


Scuze! Nu stiu ce am facut, dar nu mai apare fotografia cu Marea Piramida, noaptea. :(
Va doresc multe zile frumoase cu trairi si intamplari minunate!

Un fel de istorie a sarutului


Istoriceste discutand, se pare ca sarutul nu dateaza de cand este omenirea, fiind "inventat" in urma cu "numai" cateva mii de ani cand, de la caz la caz, a simbolizat fie o dovada de respect fie o dovada de prietenie. Cert este ca nu se stie exact cand a aparut primul "sarut de iubire".
Pentru antici sarutul era un semn de prietenie, in timp ce englezii, cu 500 de ani mai tarziu, chiar daca se cunosteau sau nu se sarutau pe obraz. Secolul al XVII-lea si marea ciuma aveau sa inlocuiasca obiceiul sarutului cu ridicarea respectuosa a palariei. Intr-un dictionar din secolul al XVIII-lea apare o definitie nostima a sarutului: "sarutare (sau lins pe bot, sau plescait de buze) fiind o izbire sau unire inflacarata provenita din iubire in care gura unuia apasa atat de tare pe gura celuilalt incat la dezlipirea buzelor se aude un zgomot de placere".
In evul mediu o sotie care ar fi sarutat alt barbat decat sotul ar fi fost supusa oprobiului public, desi se cunosc multe cazuri din secolul al XIII-lea in care atunci cand un barbat pleca in calatorie femeia nu-l saruta la despartire numai pe sotul ei ci si pe insotitorul acestuia. Fapt divers: un tribunal englez din secolul al XVI-lea a condamnat un sot care-si batea nevasta la a o… saruta de doua ori pe zi; in caz de nerspectare a sentintei respectivul urma sa execute o pedeapsa intr-o tabara de munca. Ghiciti? Barbatul a ales munca!

marți, 29 mai 2012

Amorul e mai tanar decat umanitatea


Amorul nu s-a nascut odata cu umanitatea, ca foamea, setea sau placerea carnala. In caverna primitiva masculul era supus dorintei elementare, satisfacuta de posesiunea femelei care era supusa si nu suferea de pe urma acestei sclavii fiindca omul – la fel ca si celelalte animale – nu-si maltrata femela, cu exceptia violentei de ritual cand o rapea. Masculul proteja femela insarcinata. A fost necesar – fara indoiala – un grad mai avansat de civilizatie pentru ca femeia sa fie batuta de barbatul ei – cand se spune ca ne "intoarcem la natura". Dar tigrul nu e brutal cu tigroaica, nici leul cu leoaica, iar pisica indragostita e cea care zgarie motanul pe nas. Cata vreme stramosii nostri din caverne au ramas brute relatiile dintre sexe erau simple: urmarire, impreunare, gestatie, nastere. Tatal proteja copii si mama – sau mamele (aceste femei erau un fel de cireada sacra de vite, viitorul clanului, al tribului depindea de ele). S-ar putea crede ca "sotul" lor le iubea ca pe niste bunuri de pret, jinduite de vecini. Calatorii pretind ca gorila africana e remarcabila prin virtutile sale de bun sot si bun tata. El construieste "cuibul" intre crengile cele mai inalte, unde isi adaposteste familia, in vreme ce el insusi vegheaza jos, la radacina pomului. Stramosul nostru ar fi putut avea aceeasi solicitudine. Dar nefiind gorila ii era interzisa fericirea simplicitatii – el reflecta, rationa, schimba, degusta lucrurile, dorea mai mult decat avea, fara sa stie prea bine de ce. Nenorocitul era prea inteligent pentru a fi intr-adevar un intelept. El visa sa cunoasca atat cauzele prime cat si telurile ultime, ridica altare pentru zeii sai, inventa artele, scobind lemnul. Si tot el a inventat amorul.

duminică, 27 mai 2012

Lucian Blaga - cateva date biografice

La 9 Mai 1895 se naste Lucian Blaga, la Lancrăm (comitatul Sibiu), un sat asezat intre orasele Sebes-Alba si Cetatea Bălgradului (Alba-Iulia).
Tatal sau, Izidor Blaga, fiu de preot, a fost un reprezentant al intelectualilor din Ardeal. Format la scoala germana, il citea pe Fr. Schiller, I. Kant, A. Schopenhauer, D. Strauss si era preocupat sa le dea copiilor sai o educatie aleasa (Lucian era cel de-al noualea copil al lui).
Mama, Ana, nascuta Moga, descendenta a unei “familii care a dat neamului multi preoti si un episcop…”

Abia la varsta de 5 ani, dupa multe insistente ale mamei, incepe sa vorbeasca, dar de la inceput in propozitii inchegate si intr-o inlantuire logica, in graiul satului natal.

La 11 ani, in 1906, e inscris la Liceul Andrei Saguna din Brasov (a urmat cursurile din 1906 in 1914; acolo era profesor ruda sa Iosif Blaga, autorul primului tratat romanesc de teoria dramei).

In 1910 debuteaza literar cu poezia Noapte in cotidianul “Românul” din Arad. In luna Septembrie a anului 1910 Lucian Blaga il cunoaste pe Aurel Vlaicu, pionierul roman al zborului; acesta a trecut prin Brasov unde a facut o demonstratie cu aparatul sau.

Noapte
Pe luna, cand ne scapara-n argintul noptii
pocalele de vin ca niste ochi de fiara,
cu un suras ametitor tu-mi rascolesti
tot furnicarul de porniri,
cari nu-si mai afl-apoi odihna.
Sub ocrotirea  limpede a zarii
biruitoare ma privesti
si-n ochii mei te oglindesti
stralucitoare, mandra si pagana.
Iar eu incet, nespus de-ncet
pleoapele-mi inchid,
imbratisand cu ele tainic
icoana ta din ochii mei,
surasul tau, iubirea si lumina ta -
pe luna, cand ne scapara-n argintul noptii
pocalele de vin ca niste ochi de fiara.

In primavara anului 1914, la Brasov, Lucian Blaga isi pregateste bacalaureatul. Atunci a conceput un foileton “Despre intuitie in filosofia lui Bergson”, in care a incercat sa realizeze “…o punte intre intuitia intelectuala la Schelling, metoda fenomenelor originare la Gotehe, si unele variante ale intuitiei bergsoniene”. Lucrarea constituie debutul publicistic al lui Lucian Blaga si a aparut in “Românul” din Arad sub semnatura Ion Albu - Blaga temandu-se ca de s-ar afla ca lucrarea apartine unui licean ar lua drumul cosului.
In Iunie 1914 isi ia bacalaureatul, impresionand comisia si colegii printr-o expunere, mai mult filosofica, a “Teoriei relativitatii” a lui Einstein si a “Geometriei non-euclidiene a lui Poincare.
La 20 Septembrie 1914 se inscrie la Seminarul teologic din Sibiu, cu toate ca ii marturiseste fratelui sau Lionel: “Stii prea bine cat de profund imi displace teologia!” A fost constrans sa faca acest pas deoarece voia cu orice pret sa scape de recrutare.

In Noiembrie 1960 e internat la Clinica Medicala I din Cluj, pentru “dureri in membrul inferior drept, insomnie, iritabilitate, palpitatii”.
In 1961, 6 Mai, dimineata, se stinge din viata la clinica din Cluj. Cauza mortii: “neoplasm al coloanei vertebrale”. E inmormantat la 9 Mai - ziua nasterii sale - in cimitirul din satul natal.
**
Filozof, poet, dramaturg, traducator, jurnalist, profesor universitar si diplomat roman. Personalitate impunatoare si polivalenta a culturii interbelice, Lucian Blaga a marcat perioada respectiva prin elemente de originalitate compatibile cu inscrierea sa in universalitate.

In anul 1926 a intrat in diplomatie, ocupand succesiv posturi de atasat cultural la legatiile Romaniei din Varsovia, Praga, Lisabona, Berna si Viena. A fost atasat si consilier de presa la Varsovia, Praga si Berna (1926 - 1936), subsecretar de stat la Ministerul de Externe (1936 - 1938) si ministru plenipotentiar al Romaniei in Portugalia (1938 - 1939).

Prin Blaga mai mult decat prin oricare dintre poetii de dupa primul razboi mondial, poezia noastra regaseste amploarea extraordinara a viziunii asupra naturii, deschiderea spre totul cosmic si spre sensul lui metafizic, pe care le cucerise prin Eminescu.
Inclinarea de a trece dincolo de lucruri, in cautarea unui fond absolut, o aflam si la Blaga, al carui spirit descopera si el “idealitatea goala” ori de cate ori se “apleaca peste margine”. Tendinta este insa contrazisa la el de o mare iubire pentru natura, de o aderenta senzoriala, afectiva, spirituala - la fenomenalitatea ei. Comporat cu poetii moderni de descendenta baudelairiana si, mai ales, mallarmeana, Lucian Blaga pastreaza inca naivitatea clasica, un puternic instinct al naturii, care-l impiedica sa se desprinda de formele ei vizibile, ori sa le dispretuiasca, sa le ignore. Lucian Blaga se straduieste sa faca “locuibila” pentru spirit lumea data. Aspiratia metafizica se satisface la el prin transfigurarea in sensul absolutului a universului sensibil.
Ceea ce-l defineste pe Lucian Blaga este asimilarea marii traditii, nu refuzul ei, integrarea in ea, nu singularizarea ostentativa ori situarea ex-centrica.
Cultura si istoria sunt marturiile existentei omului, dovezile puterii lui creatoare si ale permanentei lui. Acesta e mesajul operei lui Blaga, implicat in toate scrierile, formulat in propozitii cu un caracter axiomatic (“destinul omului este creatia”), fixat in poeme de autodefinire: […] “S-a intamplat sa port candva faclia / din vale-n deal, din noapte-n zi, / pe drumuri ce mereu vor fi, / calauzindu-va pana la pragul / unde-n azur domneste maretia. / S-a intamplat sa cant prin vreme pamanteasca / tot ce-i inalt, tot ce-i frumos…” (Prolog, de Lucian Blaga) Un mesaj al luminii si al creatiei rezumand una dintre cele mai reprezentative opere ale literaturii romane si hotarand destinul in posteritate al autorului ei.

Resurse:
Tabel cronologic – Maria Sittner-Prica, Mesterul Manole (texte comentate, Ed Albatros 1983;
Wikipedia;
Scriitori romani, colectiv de autori, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1978;

Noile fructe (1935) - Andre Gide

Nascut ca sa vada
Insarcinat sa priveasca
(Goethe, Faust)

Gide nu face filosofie si nu urmareste coerenta sistematica, el isi noteaza pareri si impresii; deci nu se incapataneaza sa nu vada ce e uneori vadit. Continuitatea dintre “a sti” si “a simti”, chiar atunci cand drumul pleaca dinspre “a simti”, i se pare si lui cateodata iluzorie, mai ales in Noile fructe […] Indoiala apare cand Gide e atent la cuvinte: Ah! cine imi va elibera spiritul de grelele lanturi ale logicii? Cea mai sincera emotie a mea, de indata ce o exprim, e falsificata. Poate fi data vina pe logica? Vorbirea nu e logica si nici visul de eliberare a lui Gide nu are consistenta: Visez armonii noi. O arta a cuvintelor, mai subtila si mai sincera, fara retorica; si care nu cauta sa dovedeasca nimic.
(Toma Pavel)

(fragment din Noile fructe)
“Desigur, toata firea ne-o dovedeste, ca omul s-a nascut pentru fericire
[…]
Nu prea stiu cine m-a adus pe lume. Mi s-a spus ca Dumnezeu; si daca nu El, atunci cine?
E adevarat ca simt o bucurie atat de vie ca exist, incat uneori ma indoiesc daca nu incepusem sa doresc a exista, inca de pe cand nu existam.

Tabula rasa. Am maturat totul. Gata! Ma ridic, gol pe pamantul virgin, in fata cerului care trebuie re-populat.
Eh! Te recunosc, Foibos! Peste gazonul plin de promoroaca iti imprastii parul imbelsugat. Vino cu arcul eliberator. Prin pleoapa mea inchisa patrunde sulita ta de aur, atinge umbra; el triumfa, iar monstrul dinauntru e invins. Adu-i carnii mele caldura si ardoarea, buzei mele setea si inimii mele uimirea. Dintre toate scarile de matase pe care le arunci din zenit spre pamant, o voi apuca pe cea mai fermecatoare. Nu ma mai sprijin pe pamant; ma legan la marginea unei raze.

O, tu copil iubit! Vreau sa te trag dupa mine in fuga mea. Apuca degraba raza; uite astrul! Azvarle ce e de prisos! Nu lasa nici greutatea celui mai putin apasator trecut sa te robeasca.

Nu mai astepta! Nu mai astepta! O, drum stavilit! trec mai departe. E randul meu. Raza mi-a facut semn; dorinta mea mi-e cea mai sigura calauza si sunt indragostit de totul, in dimineata asta.

Dragoste si gandire, aici e confluenta subtila.
Pagina alba sclipeste in fata mea.
Si precum Dumnezeu se face om, tot asa gandirea mea urmeaza sa se supuna legilor ritmului.
N-am sa prind cuvintele decat de aripi. Tu esti, porumbelul bucuriei mele? Ah! nu-ti lua inca zborul spre cer. Stai; aici; odihneste-te.

Scriu pentru ca, mai tarziu, un adolescent, asemenea celui care eram la saisprezece ani, dar mai liber, mai implinit, sa gaseasca aici raspuns la palpitanta lui intrebare. Dar care ii va fi intrebarea?
Nu prea sunt in contact cu epoca, iar jocurile contemporanilor mei nu m-au distrat niciodata prea mult. Ma aplec peste prezent. Trec dincolo de el. Presimt o vreme in care nu vom mai intelege decat anevoie ceea ce ni se pare azi vital.
Visez armonii noi. O arta a cuvintelor, mai subtila si mai sincera; fara retorica; si care nu cauta sa dovedeasca nimic.
Ah! cine imi va elibera spiritul de grelele lanturi ale logicii? Cea mai sincera emotie a mea, de indata ce-o exprim, e falsificata.

Viata poate fi mai frumoasa decat admit oamenii. Intelepciunea nu e in ratiune, ci in dragoste. Ah! am trait prea prudent pana azi. Trebuie sa nu ai legi pentru a asculta legea noua. O, eliberare! O, libertate! Pana unde mi se poate intinde dorinta, acolo am sa ma duc. O, tu, pe care te iubesc, vino cu mine; pana acolo am sa te duc; iar tu, sa poti si mai departe.

Prefata la editia din 1927 a volumului Noile fructe
[…]
Cartea mea sa te invete sa te interesezi mai mult de tine decat de ea, apoi de tot restul mai mult decat de tine.
Iata ce puteai citi chiar in prefata si in ultimele fraze ale Fructelor. De ce ma silesti sa le repet?
(A.G.)
Ed pentru Literatura, 1968

Altele:
Paludes, Andre Gide

Un om şi câinele lui - poveste cu morală

Un om îşi plimba liniştit câinele. Brusc, un scrâşnet de fiare. Priveşte omul in jur dar nu vede nimic şi îşi continuă drumul. Iarba părea mai verde, cerul mai albastru şi mergeau pe un drum poleit cu aur, pe lângă un gard din marmura - pe care nu îşi amintea să-l fi văzut până acum. Au ajuns la o poartă minunat lucrată, încrustată cu perle şi pietre preţioase care străluceau sub razele de soare. Un om şedea in faţa porţii.
- Te rog, spune-mi unde ne aflăm.
- La poarta Raiului - răspunde cel din faţa porţii.
- Putem primi puţină apă?
- Bineînţeles, intră şi vei primi.
Omul încearcă să păşească, urmat de câine.
- Scuze, dar animalelor nu le este permis accesul.
- Dar e prietenul meu; de ce nu poate intra?
- Pentru că animalelor le este interzis accesul.
Omul decide să renunţe la apă. Îşi ia câinele şi porneşte mai departe. Tot mergând, pe un drum care arată altfel acum, ajung lângă o poartă modestă, din lemn, fără gard. Lângă aceasta era rezemat un om care citea dintr-o carte.
- Putem primi puţină apă? întreabă omul.
- Bineînţeles, cu plăcere. Intraţi şi beţi pe săturate.
Cei doi au intrat şi au băut apă rece de la fântână până şi-au potolit setea; câinele a băut din castronul aşezat lângă fântână.
- Mulţumesc - spune omul care plimba căinele. Unde ne aflăm?
- In Rai - le răspunde portarul.
- Am mai trecut pe lângă o poartă şi am mai vorbit cu un portar şi el mi-a spus că la poarta lui e intrarea in Rai...
- Te referi la strada aurită şi la poarta cu perle? Acolo e intrarea in iad.
- Şi nu vă deranjează că se folosesc de numele vostru?
- Nu - răspunde portarul, zâmbind. Noi suntem bucuroşi că ei păstrează pe toţi aceia care sunt gata să-şi părăsească prietenii, să îi lase afară.

sâmbătă, 26 mai 2012

Boierul si Pacala


Odata Pacala statea la marginea unei paduri si se gandea ce sa mai faca. Si cand se uita pe drum, vede o trasura venind spre el. Repede se ridica, ia un trunchi mare de copac si-l ridica drept. In trasura era boierul, cucoana si vizitiul, care mana caii. Boierul, vazand pe Pacala, spuse vizitiului sa opreasca trasura si zice:
- Buna ziua!
Pacala le raspunse: 
- Multamim!
- Dar ce faci aici?
- D-apoi, cucoane, ia, am pus si eu lemnul ista sa odihneasca olecuta, ca apoi il duc acasa. Da’ dumneavoastra unde va duceti?
- Eu am auzit de unul Pacala, care pacaleste oamenii, si ma duc sa-l gasesc, sa ma pacaleasca si pe mine.
Pacala zice boierului:

Timpul si masura lui

Există trei dimensiuni ale timpului: timpul ştiinţific al lui Galilei (cel măsurat cu ceasornic); timpul trăit (despre care vorbeşte Bergson) şi timpul hermetismului, despre care catharii spuneau că ”nu este de pe lumea aceasta”. E un mod de a spune că timpul hermetismului rămâne in afara timpului concret, tot astfel cum se consideră că izvorul unui fluviu se află in afară fluviului (ţâşnirea neînsemnând curgere). A spune despre timp că se află in afara timpului înseamnă a spune că nebuloasa-timp devine univers numai făcând să coincidă trecutul (originea) cu viitorul, adică transformarea originilor in ceva absolut in care originarul poate (şi trebuie) să fie actualizat. Actualizarea originarului presupune readucerea in prezent a întregii sale străluciri, îmbibată cu poezie. Fară acest ocol lumea n-ar fi decât un haos. După efectuarea ocolului se cuvine să ne debarasam de visurile proprii lui şi să înţelegem că existenţialul nu reprezintă decât o licărire efemeră. Această ”epocă de aur” ritul o identifică la intersecţia trecutului cu viitorul. (1)

Thomas Carlyle a formulat unele definiții ciudate, strânse în Nuttall Encyclopedia. Printre ele:
Present Time (Timpul prezent) - definit de Carlyle ca ”cel mai mic copil al eternității, copil și moștenitor al timpurilor trecute, cu binele și răul lor, și părinte al întregului viitor, cu noi întrebări și semnificații”, de a cărui înțelegere corectă sau eronată depind chestiunile de viață și de moarte pentru toată lumea, ghicitoarea sfinxului adresată nouă tuturor, ca să răspundem ca și cum am trăi și nu am muri.
The Conflux of Eternities (Confluarea eternităților) - o fraza expresivă privind timpul, deoarece în fiecare moment al său există un centru în care, toate forțele provenind din și îndreptându-se spre eternitate, se întâlnesc și se unesc, astfel încât nici în trecut, nici în viitor nu putem ajunge mai aproape de Eternitate decât suntem deja; Timpul Prezent, cel mai recent născut al Eternității, fiind copilul Trecutului, cu tot binele și răul său, și părinte al întregului viitor, spre a cărui realizare (v. Mat. xvi.27) este prima și cea mai sacră datorie a tuturor epocilor să contribuie, și în special a liderilor din fiecare epocă, este singura modalitate prin care se stabilește o legătură cu Eternitatea. (2)

Ciclurile timpului la chinezi
Progresia schimbărilor: o secundă, o oră, o zi, o lună, un an, 20 de ani, 180 de ani. 
Pe măsură ce Pământul se învârte in jurul Soarelui, energia solară atinge fiecare punct de pe pămant in unghiuri diferite in fiecare zi. (Ghide de Feng Shui).

La baza calendarului modern se află calendarul roman. Acesta nu era solar, ci lunar. Anul Nou, dar şi alte date calendaristice, ca acelea indicînd, de ex., dif. munci agricole, reveneau în fiecare altă perioada, ba chiar în alt anotimp. Spre a înlătura acest neajuns, legendarul rege Numa Pompilius a încercat, în sec.VIII-VII î.e.n., să alcătuiască un calendar lunar-solar, care să ţină cont nu numai de ciclul lunar, ci şi de cel solar. Astfel, cele 12 luni de cate 28-31 zile existente pană atunci, a adăugat încă o lună, a 13-a, de 22 zile, la fiecare 2 ani şi cate 24 zile la fiecare 4 ani. Dar, socoteala era nu doar foarte complicată, dar şi inexactă, pentru ca la fiecare 4 ani rămanea un prisos de 4 zile, care producea mari tulburări.
Calendarul iulian 
În 46 î.e.n., Iulius Cezar face o nouă reformă, alcătuind un calendar solar, de 365 zile împărţite în 12 luni. Pentru cele 6 ore cat considera el că sunt necesare spre a completa anul real, Cezar a hotărat ca la fiecare 4 ani, ziua de 24 Februarie (ziua a 6-a - sextilis - înaintea calendelor lui Marte) să se numere de 2 ori (bi-sextilis), sporind astfel numarul de zile ale anilor bisextili la 366. S-a constatat, însă, că în realitate, anul calendarului iulian e mai lung cu 11 minute decat anul solar. Pană în sec.XVI e.n. se acumulase o diferenta de 10 zile complete. În anul 45 î.e.n. (?) Iulius Cezar a stabilit data de 1 Ianuarie ca început al noului an. Înainte, Anul Nou cădea la romani în ziua de 1 Martie.
Calendarul gregorian
În 1582, papa Grigorie XII a introdus o uşoară revizuire, instituind ceea ce azi e cunoscut sub numele de calendarul gregorian.printr-o bulă papală, 10 zile au fost omise din anul 1582, astfel că ziua care a urmat după 4 octombrie a devenit 15 octombrie.Cu cele 365 zile şi 6 ore ale sale, anul lui Cezar depăşea cu 11 minute, 10 secunde şi 4/10 durata reală a perd. de revoluţie a Pămîntului în jurul Soarelui. Ac. decalaj (de o zi în 130 de ani) ajunsese în sec. XVI, la 10 zile, producînd noi nepotriviri în concordanţa datelor calendaristice cu ciclul anotimpurilor. Atunci, papa Grigore XIII,după sfatul astrologului italian Luigi Lilio, a hotărît ca a 2-a zi după 4 Octombrie 1582 să nu fie 5 Octombrie, ci 15 Octombrie, iar pentru ca pe viitor situatia să nu se mai repete, hotărî să se desfiinţeze anul bisextil în toţi anii seculari al căror numar nu e divizibil cu 400: astfel, anul 1600 a fost bisextil, iar anii 1700, 1800, 1900 nu. Anul 2000 va fi, după 400 de ani, primul an secular bisextil. Azi, în majoritatea ţărilor e folosit calendarul gregorian. 4.10.1582 – Papa Grigore XII a reformat calendarul iulian. Ziua de 4 octombrie a fost urmată direct de 15 octombrie. Pentru a se evita alte erori ce ar fi născut diferenţe de zile s-a decis adoptarea anului bisect. În Romania, 31 martie 1919 a devenit 14 aprilie. (J.N.4.10.04)
Rusia
Înainte de Revoluţia din octombrie 1917, Rusia folosea vechiul calendar iulian, în timp ce majoritatea ţărilor trecuseră la calendarul gregorian. În 1917, calendarul iulian era cu 13 zile în urmă faţă de cel gregorian. După revoluţie, sovieticii au trecut la calendarul gregorian. Biserica ortodoxă rusă, însă, a continuat să folosească pentru sărbătorile ei calendarul iulian, numindu-l calendarul de "Rit Vechi". Crăciunul, în Rusia, se sărbătoreşte la 7 Ianuarie (care e 25 decembrie în calendarul gregorian). Mulţi ruşi ţin sărbătorile de iarnă astfel: 25 Decembrie Crăciunul occidental, 1 Ianuarie Anul Nou, 7 Ianuarie Crăciunul ortodox, 14 Ianuarie Anul Nou după Rit Vechi.
Calendar thebaic
- calendar cu preziceri generale referitoare la ziua de naştere.
Calendarul maya
Calendarele lor reflectau convingerea că timpul e ciclic – adică, aceleaşi evenimente aveau să se repete şi în alte cicluri.
Calendarul tzolkin (numărătoarea zilelor), cum îl numesc unii specialişti, e alcătuit dintr-un ciclu de 260 de zile împărţite în 13 luni, sau perioade, numerotate. Luna e compusă din 30 zile, fiecare având propriul nume. Acest calendar stătea la baza religiei mayaşilor, fiind folosit şi în divinaţie.
Calendar agrar (chinez)
În timpul unui an calendaristic, intensitatea câmpului radiant al Soarelui trece prin 3 maxime şi 3 minime. Maxime:iunie, octombrie, februarie. Minime: decembrie, aprilie, august.
Pentru o mai uşoară urmărire a calendarului lunar: începutul oricărei luni e identic cu data de apariţie a fenomenului astral de "lună nouă" din calendarul modern.
Prima zi de primăvară pentru asiatici: 4 sau 5 februarie (după calendarul gregorian) = Lap Chun (în aceasta zi, şi în prima zi a anului lunar, un ou proaspăt de găină poate fi aşezat în pozitie verticală fără mare greutate. Un an fără Lap Chun e un an "orb", pentru că nu se vede prima zi de primăvară; un astfel de an, în general, nu e deloc favorabil căsătoriilor sau afacerilor pe scară mare.
Anul lunar e caracterizat de câteva caracteristici: ramura (pozitivă/negativă), semnul lunar, elementul anului, elementul fix al semnului anului.
Primele calendare chinezeşti au fost întocmite de astrologii Curţii Imperiale. Un calendar chinezesc seamănă cu un almanah, oferind iniţial sfaturi de interes local fermierilor care îşi planificau anul agricol. Azi, calendarul chinezesc include o arie mai largă de informaţii. De exemplu, In loc să transmită zilele şi datele, se anunţă direcţia principală din care poate fi aşteptată energia pozitivă in tot cursul anului (v. Ghid de Feng Shui, de maestrul Lam Kam Chuen, traducere Iulia Mănescu, Pro Editură Tipografie, Bucureşti, 2004).
Amerindieni (pieile roşii)
”Au trecut multe ierni de atunci” - spuneau indienii pentru a evoca scurgerea anilor. Numărul zilelor echivala la multe triburi cu răsăriturile de soare ce s-au succedat de la o anumită dată deosebită, iar lunile - douăsprezece - erau delimitate fie de particularităţile lor climatice (ca trăsătură generală in cursul anilor), fie de specificul recoltei ce se aduna in acea vreme.
Denumirile lunilor diferă - aşa cum sunt felurite şi dialectele amerindiene - de la un grup de triburi la altul. Calendarul celor din tribul mandanilor e considerat o ilustrare a modului imagistic şi in acelaşi timp realist de cum defineau indienii lunile anului.
Ianuarie era numit de indienii de câmpie ”iarna cea mică”, Februarie - luna vânturilor, Martie - primăvara tânără, Aprilie - primăvara mare, Mai - timpul fragilor, Iunie - vremea culesului zmeurei, Iulie - luna roadelor coapte, August - vremea zăpuşelii mari, Septembrie - luna castanilor, Octombrie - timpul marei recolte de castani, Noiembrie - luna vremuielii, a schimbării timpului, Decembrie - timpul iernii mari.
Însemnate puncte de reper calendaristice le constituiau marile festivitîţi anuale care marcau un eveniment important in viata economica a unora dintre triburile amerindiene: festivitatea ce prăznuia începerea culesului orezului sălbatic, sărbătoarea porumbului verde... şi altele. (3)

Primele calendare româneşti 
Calendarul gregorian ("stil nou") a fost adoptat în Romania în 1919, începand de la 1 Aprilie (stil vechi) care a devenit 14 Aprilie (stil nou).
Primul calendar tipărit - din care nu s-a păstrat nici un exemplar - apare, probabil, în 1684 la Sibiu. Tot în Transilvania, la Braşov, apare la 20 Februarie 1733 un "Calendariu acum întîi romînesc alcătuit… ca întru 100 de ani să slujească…". Tot pe o perioada mare, din pricina scumpeţii tiparului), şi anume pe 112 ani, apare şi primul calendar din Moldova, la 8 August 1785. În Ţara Romaneasca s-au păstrat calendare anuale manuscrise pentru anii 1693-1704, traduse din italiană pentru folosinţa personală a lui C-tin Brâncoveanu, care a făcut pe marginea lor şi interesante însemnări "de taină". Primul calendar tipărit nu se cunoaşte; în 1795 apare un "calendariu acum a doua oară tipărit".
În calendarele anuale, care au început a se tipări cu mai multă regularitate o dată cu sfarsitul sec. al XVIII-lea, datele calendaristice erau însoţite de nelipsitele "preziceri" astrologice legate de zodia naşterii etc.; ele mai cuprindeau însă, totodată, reţete şi leacuri pentru boli, datele şi locurile targurilor din ţară şi din ţările vecine, cursul banilor, mersul poştei etc. transformandu-se astfel în mici enciclopedii practice, cat se poate de folositoare.
Ianuarie = Ghenar, Cărindar; Februarie = Făurar; Martie = Mărţişor; Aprilie = Prier; Iunie = Cireşar; Iulie = Cuptor; August = Gustar; Septembrie = Răciune; Octombrie = Brumărel; Noiembrie = Brumar; Decembrie = Indrea, Andrea.
**
Anul
Anul (şanah, în ebraică) = a repeta, a face din nou - transmite ideea de ciclu. Un an terestru e timpul de care are nevoie Pămîntul pentru a face o mişcare completă de revoluţie (un ocol) în jurul Soarelui. Timpul efectiv de care are nevoie Pămantul pentru a face acest ocol e de 365 zile, 5 ore, 48 minute şi 46 secunde - cca. 365 zile şi 1/4 - acesta e un an solar.
Cicluri anuale = grupe de 36 ani aflate sub influenţa unei anume planete.
"Anul" profetic = 360 de zile (12 luni x30 zile). E un an "mediu", în care fiecae lună are 30 zile. Ani hebdomatici = anii din 7 în 7. Ani enneatici = anii din 9 în 9.
Anul lunisolar. Anul lunar obişnuit de 12 luni lunare are 354 zile, cu luni ce au 29 sau 30 zile, în funcţie de apariţia fiecărei luni noi. De aceea anul lunar e cu cca. 11 zile şi 1/4 mai scurt decat anul solar de 365 zile şi 1/4. Anul lunisolar e anul de 13 luni, cand o dată la fiecare 19 ani, se intercala de 7 ori, o lună.
Nu există anul 0. Pentru că romanii nu utilizau cifra zero, era noastră a început cu anul 1.e.n. In matematicile moderne, omul concepe că totul începe de la nimic, adică de la zero. Zero a fost inventat, probabil, de hinduşi.
În Grecia antică, anul nou începea în ziua de după prima noapte cu lună nouă răsărită după 21 Iunie. Odată cu anul 45 î.e.n., şi în Grecia antică anul nou începea la 1 Ianuarie.
În 1268 anul începea cu luna martie; ianuarie şi februarie fiind luni de sfarsit de an (cum e şi azi la chinezi).
În India, pană şi în 1955 dăinuiau 30 de date diferite regional, folosite pentru serbarea Anului nou. Aceasta a îndemnat oficialităţile ca în 1957 să le unifice, proclamand drept dată de început de an ziua de 22 Martie. E însă vorba de Anul nou tradiţional. În relaţiile cu exteriorul, Anul nou începe şi aici la 1 Ianuarie.
Lunile lunare
Biblia vorbeşte despre "lunile lunare". Lunile actuale nu sunt lunare, pentru că nu sunt determinate de Lună. Sunt doar 12 diviziuni astrale ale anului solar. O lună lunară e o lună care e determinata de Luna nouă. Există patru faze ale Lunii ce formează o lunaţie cu o medie de 29 zile, 12 ore şi 44 minute. E suficient să priveşti la forma Lunii pentru a spune aproximativ ziua lunii Lunare. Noe a utilizat luni a cate 30 zile pentru a consemna evenimentele.
Ide
- una dintre împărţirile lunii la romani. Cădeau la 15, la 13 sau la 10 ale lunii. Idele lui Marte (martie) cădeau la 15 martie.
Săptămana
În ebraică, "săptămana" se referă literalmente la o unitate sau o perioada înmulţită cu 7. 
Ora / ceasul 
Împărţirea zilei în 24 ore e preluată de la egipteni. Împărţirea actuală a orei în 60 minute provine din matematica babiloniană care urma un sistem de calcul sexazecimal (bazat pe nr. 60). În scripturi, orele erau numărate de la răsăritul soarelui - cam de la 6 dimineaţa. Ceasul al 3-lea ar fi în jurul orei 9 dimineaţa. Ceasul al 6-lea e mentionat ca fiind momentul în care s-a lăsat întunericul peste Ierusalim, la puţin timp după ce Isus a fost ţintuit pe stalp. Acest moment ar corespunde orei 12 la pranz. E relatat că Isus şi-a dat ultima suflare pe stalpul de tortură cam pe la ceasul al 9-lea, în jurul orei 15.

Ceasul
Ceasul (din slavonă časŭ, oră) este un instrument de măsurare a timpului. Termenul "ceas" se referă la un dispozitiv ce indică ora exactă conform unui standard de timp, iar termenul cronometru e dat unui dispozitiv ce măsoară durate de timp. Prin extensie, termenul "ceas" se utilizează și pentru dispozitive ce doar recepționează și indică ora exactă transmisă prin radio de un dispozitiv aflat la distanță. 
Tipuri de ceasuri:
După modul de funcționare:
- Ceasuri solare – indica timpul adevarat: cadranul solar si gnomul;
Cadranul solar este un dispozitiv care măsoară timpul în funcție de poziția Soarelui. Modelele obișnuite (cadranul solar orizontal, de exemplu) este format dintr-un ac indicator și o suprafață netedă marcată cu mai multe linii ce indică orele zilei. În funcție de mișcarea Soarelui, umbra acului indicator se aliniază progresiv cu liniile marcate pe placă, indicând astfel momentul din zi. Acul indicator este aliniat cu axa de rotație a Pamantului. Prin urmare, cadranul solar indică timpul corect, acul indicator trebuie să indice spre Nordul geografic și unghiul dintre acul indicator și direcția orizontală trebuie să fie egal culatitudinea geografică a locului unde se află cadranul solar. Totuși, multe cadrane solare nu respectă această descriere, și funcționează după principii diferite.
- Clepsidre cu nisip sau cu apă;
- Lumanare gradata;
- Ceasuri mecanice: ceas cu pendul (utilizeaza un pendul gravitational); ceas cu pendul torsiune; ceas cu balansier (utilizeaza un pendul elastic);
Pendulul gravitational reprezintă un sistem fizic, format dintr-un corp de masă m suspendat de un punct fix printr-un fir de lungime l, care efectuează o miscare oscilatori sub acțiunea fortei gravitationale; a fost studiat pentru prima dată în profunzime de savantul italian Galileo Galilei și aplicat în studierea miscarii corpurilor.
- Ceas electromecanic;
- Ceas electronic – care, de fapt, masoare timpul pe baza unui fenomen mecanic: vibratia unui cristal de cuart;
- Ceas atomic

După utilizare și formă: ceasuri de perete (cu pendulă), ceasuri de turn (orologii), ceasuri de buzunar, ceasuri de mână, ceasuri deșteptătoare, ceasuri pentru scufundători, ceasuri pentru șah, ceasuri pentru piloți. ceasuri astronomice. (4)

Cronologia inventiilor:
cca. 1280 – ceasul cu roti, in Anglia, la manastiri si catedrale; 
1427 – diferite parti componente si arcul (Heinrich Arnold);
1510 – ceasul de buzunar (Peter Henlein, Nurenberger);
1657 – ceasul cu pendula (Christian Huygens);
1923 – ceas automatic (John Harwood)
1927 – ceas cu cuart (Warren Alwin Marrison);
1949 – ceas atomic;
1967 – ceas cu unde radio (Wolfgan Hilberg; patent al companiei Telefunken)  (5)


Fapt divers:
Ceasul lui Mihai Eminescu 


Resurse:
(1) Maestrii ocultismului - Timp, de Andre Nataf, Ed Enciclopedica, Bucuresti 1995;
(2) (4) (5) Wikipedia;
(3)  Pieile rosii de la Nord de Rio Grande, de Mihai Gheorghe Andries, Ed. Tineretului, 1965

n.b. mai e de lucru :)

joi, 24 mai 2012

Menuetul, de G.M.Vladescu

(fragment)

Gandurile unui profesor catre elevul sau


- Da, baiete, sa te duci sa inveti muzica, si ceea ce dansa iti va da, sa daruiesti la randul tau lumii acesteia. Geniul care nu ti se poate tagadui, pune-l in serviciul umanitatii. Vezi si tu ca in viata totul canta! Uita-te la manzul care paste colo…! Cand se’ntoarce cu capul spre rasarit, are ochii plini de soare! Si desigur ca sufletul i se infioara de un cantec!... Iar pasarea aceea care se leagana pe creanga, o auzi? Canta! Auzi si brotaceii? Dar gandaceii acestia cu aripioarele aurite, ii auzi cum canta? Si albina de colo, si furnica de dincolo, si firisorul acela de iarba care se trudeste sa rasfranga universul in bobul de roua ce-i atarna de geana… Toate isi trimit spre cer spuma valurilor aurii ce le scalda sufletele. Intelege-le graiul, copilul meu, si fa-te interpretul lor! Cugeta ca omul este singura fiinta care le pricepe si care totusi plange mai mult ca orice fiinta!... 
Cauta ca pe inima lui ranita sa picuri balsamul artei tale, s-o vindeci, sa se slobozeasca biata inima din incatusarea ei cu pamantul! Fa-o sa pulseze sub navala unei noi seve, sa-si regaseasca facultatea de a simti si a suferi. Pentru ca nu-i moarta inima omului, ci e numai amortita, si totusi capabila sa se adanceasca in framantarile vietii, s-o inteleaga si s-o cucereasca! Da, patrunde-te de adevarul ce-ti spun si intelege si tu ca oamenii canta prea putin, desi nimic nu se poate asemana cu cantecul! Si-au umplut mintea cu notiuni, cu principii, cu formule; dar tot ce au visat si creat, sta ca o materie inerta, careia-i lipseste scanteia. Canta, dragul meu, si vei vedea cum se va aprinde totul! Iti vei simti sufletul cald si vei tremura de bucurie si va deveni totul atat de clar, incat te vei infiora, privind atat de adanc in marea enigma! Visurile, cunostintele, facultatile tale, vor capata grai si vor canta! Iar lumina care impurpureaza crestele, va cadea ca o apoteoza peste sufletul tau descatusat!... Chiar cand vei fi silit sa blestemi, in sufletul tau va continua sa s-agite ramasita unui psalm, iar seara, pe culcusul tau vartos, fie ca vei fi flamand si obosit, o lumina noua iti va inflacara spiritul, si din nou te va cuprinde setea de infinit, nevoia de a pluti mereu pe valurile marelui mister! Omenirea cauta un tarm si crede ca tarmul nu exista, pentru ca-l cauta cu ochii inchisi. Ia-o de mana pe sarmana oarba, si du-o, si-i arata bucuriile vietii, si spune-i ca oamenii in zadar isi zadesc temple, daca n-au inima si nu canta!


Editura Nationala Gh.Mecu, Bucuresti, 1942
Romanul Menuetul (de M. Vladescu) a fost premiat de Societatea Scriitorilor Romani.
De acelasi autor:
Lacrimi adevarate, Tacere…, Moartea fratelui meu, Republica disperatilor […]

Lingusirea sau Era sa aveti o scama

La Bruyere, in Caracterele, a definit lingusirea si a descris aproape total lingusitorul incat altii aproape ca nu mai au ce sa adauge. Poate doar psihologii sa mai scormoneasca in mintea omului sa afle ce declanseaza in acesta dorinta de a fi pe placul celor de la care pot obtine ceva - dincolo de explicatia care e la indemana tuturor.
Asadar, il citez pe La Bruyere:

Lingusirea ar putea fi definita ca o comportare lipsita de demnitate, de pe urma careia, insa, lingusitorul are partea lui de folos. Mergand pe drum alaturi de un altul, lingusitorul e capabil sa-i spuna: “Bagi de seama cu cata admiratie se uita lumea la tine?” […] Si in timp ce lingusitorul rosteste astfel de cuvinte, se face ca scutura o scama de pe haina celui lingusit, iar daca vantul i-a suflat un pai in par, se grabeste sa-l ia si-i spune razand: “Ai vazut? N-au trecut bine nici macar doua zile de cand te-am vazut, si barba ti s-a si umplut de fire albe! La drept vorbind, altii de aceeasi varsta cu tine n-au atatea fire negre!”
Cand cel lingusit vorbeste, lingusitorul porunceste celorlalti sa taca; atunci cand canta ii aduce laude, iar atunci cand a incetat, il aplauda, strigand “Bravo!” […]
Ii mai spune ca are o locuinta cladita dupa un plan minunat, ca are o gradina ingrijita si ca portretul ii seamana leit.
Intr-un cuvant, lingusitorul spune si pune la cale numai lucruri prin care banuieste, urmareste si spera ca poate fi cuiva pe plac.
(Jean de la Bruyere, Caracterele, traducere Aurel Tita, Editura pentru Literatura, Bucuresti 1968)
***
Compiland zisele altora am incercat sa scriu despre lingusitori si iata ce-a iesit:

Linguseala niciodata nu izvoraste din sufletele mari, e apanajul sufletelor marunte ce izbutesc sa se faca si mai marunte pentru a intra mai bine in sfera vitala a persoanei in jurul careia graviteaza.
Fiind unul dintre lubrifiantii garantati de istorie, care ajuta la griparea motorului social, de ce n-ar fi utilizat azi la fel ca intotdeauna de-a lungul timpului? Cei carora le place sa fie lingusiti le-a iesit din minte faptul ca o carte este un tovaras care nu-i copleseste cu laude, un prieten care nu-i ademeneste, un partener care nu-i plictiseste; cartea e un prieten care nu vrea sa obtina ceva lingusind, care nu umbla sa vicleneasca sau sa minta voind sa insele. Dar cui ii mai trebuie carti cand are langa el pe cineva care sa-i spuna numai ceea ce vrea sa auda doar pentru ca vorbitorului ii e bine asa si isi poate atinge mai repede scopul lui meschin - ca numai meschin poate fi scopul aceluia care isi zice fratele tau si numai lingusindu-te stie ca-i accepti sfatul?
Tales din Milet era de parere ca atunci cand faci drepte mustrari dusmanului tau, ii faci un serviciu iar cand aduci laude nemeritate prietenului tau, il pierzi. Asta zice Tales, dar asa or sta lucrurile? Dusmanul nu va recunoaste ca mustrarile sunt pe drept facute sau nu va dori sa creada si va ignora cele ce-i spui, iar prietenul - oare?! - va realiza ca laudele sunt nemeritate? Apoi, de ce ar aduce un om laude nemeritate unui prieten? Care ar fi ratiunea pentru asemenea laude necinstite intre prieteni?
Putini oameni sunt destul de intelepti ca sa prefere critica, ce le e de folos, in locul laudei care-i tradeaza. Putem sa le cerem oamenilor aceasta intelepciune? Ar trebui sa ne abtinem de la orice critici pentru a ne asigura confortul personal? Sau trebuie sa invatam cum sa ne exprimam o parere contrara, nemultumirea - eventual - cu privire la unele fapte, cuvinte…? Cum sa convingem pe cineva ca nu criticam ci doar exprimam o parere personala? Trebuie sa fim obedienti numai pentru ca unii nu inteleg ca, uneori, critica ar trebui sa si-o insuseasca?
Socrate o zice bine: nu cunosc pe nimeni, care sa urasca pe cine-l lauda. Dar de ce ar uri cineva un lingusitor? Ura e un sentiment care consuma pe cel care uraste. Cei mai multi nici nu inteleg ce este ura, o confunda cu dispretul. Si pentru a iubi si pentru a uri trebuie sa fii un om deosebit - iar oamenii deosebiti par a fi din ce in ce mai rari. N-as uri pe cineva care imi aduce laude, dar… as lua distanta. Sa nu credeti ca fac o confuzie intre lauda si compliment. Nu! Stiu sa primesc un compliment dar laudele le simt acut, de parca ar avea un miros urat, dulceag, a hoit.
Puterea magulirii poate ajunge departe si intinse sunt hotarele placutei sale domnii!
A respinge cu nepasare orice fel de laude ar fi un fel de mandrie; sa fim simtitori la laudele care ne vin de la oamenii de bine, care ne lauda sincer numai faptele vrednice de lauda. Dar, de cele mai multe ori laudam ceea ce este laudat de altii, iar nu ceea ce e de laudat. Cum recunoastem oamenii de bine? Putem spune despre faptele noastre ca-s de bine? Are un merit personal acela care - lucrand intr-o echipa - este singurul laudat si nu zice nimic despre ceilalti, culegand cu placere laudele care picura ca mierea de pe buzele lingusitorilor?

Oare de ce unii oameni doresc sa fie, neaparat, pe placul unora? Nu pe placul tuturor, doar pe placul unora. Cum isi aleg lingusitorii tintele? Si ce se poate spune despre cei carora le place sa auda numai vorbe mieroase - atat de mieroase incat risca diabetul ascultandu-le?
Se zice ca succesul revine acelora care stiu ca din acreala inimii sa stoarca vorbe mai dulci ca mierea pentru urechile fudule ale potentatilor. Succesul sa fie motivul? Dar ce fel de succes este acela obtinut prin lingusirea unora si altora?
Cei carora le place si accepta lingusirea sunt oameni care intr-un asemenea grad s-au obisnuit cu minciuna, incat li se pare rusinos sa mai aiba de-a face cu adevarul.

Cucule, cand e sa ploua, tu nu canti - si bine faci! Lauda ti-i doar sa taci, cand din balti fara-ncetare auzi broastele flecare.
>>> 
Asa cum puteti observa am multe intrebari si prea putine raspunsuri.
**
Textele de referinta si autorii:

Linguseala niciodata nu izvoraste din sufletele mari, e apanajul sufletelor marunte ce izbutesc sa se faca si mai marunte pentru a intra mai bine in sfera vitala a persoanei in jurul careia graviteaza (Balzac)

Linguseala - unul din lubrifiantii garantati de istorie, care ajuta la griparea motorului social (George Petrovai)

Cartea este un tovaras care nu te copleseste cu laude, un prieten care nu te ademeneste, un partener care nu te plictiseste, […] e un prieten care nu vrea sa obtina ceva de la tine lingusindu-te, care nu umbla sa te vicleneasca sau sa te minta voind sa te insele (p. arab)

Cel mai bun frate si ajutor iti este acela care este cel mai putin lingusitor atunci cand iti da un sfat (Ibn Al-Muqaffa, Kalila si Dimna)

Cand faci drepte mustrari dusmanului tau, ii faci un serviciu. Cand aduci laude nemeritate prietenului tau, il pierzi (Tales din Milet)

Nu cunosc pe nimeni, care sa urasca pe cine-l lauda (Socrate)

O, putere a magulirii, cat de departe poti sa ajungi si cat de intinse sunt hotarele placutei tale domnii! (Cervantes)

Putini oameni sunt destul de intelepti ca sa prefere critica, ce le e de folos, in locul laudei care-I tradeaza. (La Rochefoucauld)

A respinge cu nepasare orice fel de laudear fi un fel de mandrie; sa fim simtitori la laudele care ne vin de la oamenii de bine, care ne lauda sincer numai faptele vrednice de lauda. Dar, de cele mai multe ori laudam ceea ce este laudat de altii, iar nu ceea ce e de laudat. (La Bruyere)

Cucule, cand e sa ploua, tu nu canti - si bine faci! Lauda ti-i doar sa taci, cand din balti fara-ncetare auzi broastele flecare. (maxima indiana)

Succesul revine acelora care stiu ca din acreala inimii sa stoarca vorbe mai dulci ca mierea pentru urechile fudule ale potentatilor (George Petrovai)

Sunt oameni care intr-un asemenea grad s-au obisnuit cu minciuna, incat li se pare rusinos sa mai aiba de-a face cu adevarul (George Petrovai)

marți, 22 mai 2012

Ce folos iti aduce faptul ca esti cel mai bun?

Martin Eden, de Jack London (rezumat)

Azi, unii se plang ca traim intr-o societate care si-a pierdut valorile, o societate in care spiritul de turma conteaza iar nonconformismul, cunoasterea nu au valoare. Sa fim obiectivi! Toti marii autori ai lumii au scris in romanele lor acelasi lucru, folosind - poate - cuvinte diferite si / sau limbi diferite: Traim intr-o societate corupta si profund ipocrita in care pentru a fi acceptat trebuie sa gandesti si sa actionezi in spiritul de turma, orice altceva fiind interzis.
Ar trebui sa-i credem pe marii scriitori mai mult decat ii credem pe istorici. Istoricii au consemnat mai mult ceea ce li s-a spus, pe cand scriitorii au trait cele mai multe experiente despre care povestesc in romanele lor; scriitorii au fost in mijlocul oamenior, in centrul evenimentelor.
**
Va amintiti de Martin Eden, din romanul omonim al lui Jack London?
Martin Eden salveaza de la moarte un prieten din inalta societate. Este invitat la masa si o cunoaste pe sora acestuia, de care se indragosteste.

Tanarul marinar sarac si fara educatie, Martin, provenit din zona orasului american San Francisco si-a dorit sa se ridice la nivelul social si intelectual al celor din lumea carora facea parte Ruth Morse, tanara de care s-a indragostit si de care dorea sa fie vrednic.
Incepe sa frecventeze bibliotecile si librariile si solicita ajutorul stapanei inimii lui pentru a reusi. Dotat cu o mare putere de a invata si cu o vointa perfect motivata prin iubire, Martin avanseaza rapid in plan intelectual si isi propune sa devina scriitor - unul de succes, visa el. Isi formeaza o conceptie despre viata si lume bazata pe teoriile darwiniste ale filosofului englez Herbert Spencer.
Ruth se indragosteste, la randul ei, de Martin si se logodesc.
Pe masura ce cunoasterea tanarului se largeste si incepe sa vada mai indeaproape viata familiei Morse si a celor ca ei, Martin realizeaza ca viata acestora nu este ceea ce credea el. Ceea ce vazuse - si crezuse - de la distanta se dovedea acum ca a fost doar spoiala, aparenta si nimic mai mult.

Din pacate, scrierile nu au succesul la care a sperat si dificultatile financiare nu l-au ocolit. Familia facea presiuni sa isi gaseasca un loc de munca serios, unde sa castige pentru a-si putea intretine viitoarea familie. In aceasta trista perioada intalneste un filosof agnostic, Brissenden, care ii devine prieten. Acest prieten e plin de sila la adresa societatii din care face parte si Martin este influentat de convingerile acestuia; isi face cunostinte in diferite cercuri revolutionar-anarhiste ceea ce, evident, nu convine familiei lui Ruth si altora ca acestia. Iubita il paraseste, toata lumea ii intoarce spatele si, mai apoi, Brissenden moare. Dar roata destinului se invarte: scrierile sale cunosc un mare succes si el devine un scriitor foarte cautat. Oamenii incearca sa-i reintre in gratii; Ruth il doreste, din nou, langa ea.

Imbatat de betia cunoasterii, Martin incepe sa inteleaga meschinaria si ipocrizia lumii în care traieste si, dezamagit, isi pierde dorinta de a trai.

 “Martin Eden” e povestea unui tanar sarac ce a dorit sa devina burghez si curand cand dorinta s-a implinit si-a dat seama de falsitatea vietii pe care dorise s-o traiasca.
Martin nu se credea superior celor in mijlocul carora visase sa traiasca, ci era cumplit dezamagit ca iubita lui facea parte dintr-o asemenea lume. Nu-i placea falsitatea si nu credea intr-o viata traita in minciuna, langa oameni fatarnici.
Pentru cineva scarbit pana in maduva oaselor de minciuna, ipocrizie si nedreptate, solutia salvatoare nu va fi niciodata cea aleasa de personajul lui Jack London. Individualismul sa-l fi impins, de fapt, pe aceasta cale fara intoarcere?

Pe scurt: lui Martin nu i-a fost de folos sa devina cel mai bun - a cunoscut ceva ce nu se gandea ca va cunoaste si sufletul lui nu a putut suporta ceea ce mintea a inteles.
Atunci, insa, mediocritatea sa fie calea acceptabila? Probabil ca nu. Poate doar o lupta acerba pentru a zdruncina din temelii teribila apatie si multumire cu nimic din punct de vedere spiritual a celor care formeaza turma.

A cauta tot timpul sa-ti fie comod, sa te instalezi “cat mai bine”, iata un mare semn de mediocritate, scria pe undeva Andre Gide.
*
Unii afirma ca romanul “Martin Eden” este un strigat de disperare prin care autorul isi manifesta dezgustul fata de lumea burghezo-capitalista a Americii inceputului de secol XX.

luni, 21 mai 2012

Fila zburatacita din jurnalul unui brotacel



Ma intreaba cate unul ce fac de dimineata pana seara! Avand in vedere ca o jumatate din mine si-a pierdut interesul pentru cealalta jumatate din mine, ma suport - vorba lui Cioran. Aflictiune curata, ce mai! Si cand chiar nu ma mai suport imi iau alpenstocul si plec in munti, sa ma ascund de lume, cautand catacombe ramase de pe vremea razboiului, in speranta ca dau de vreun arcosolium si ma pun pe cercetat serios. Ma pun sau ma depun, poate e o diferenta - dar n-o sa va tin o alocutiune acum, ca nu sunteti atenti si-o sa credeti ca am logoree. In plus, am luat si o gura de curacit - acu’, de m-ar auzi iubita ar sari ca-njur, dar e treaba ei sa puna mana pe dictionar si sa se cultive, ca dormind pe aratura ramane necultivata. Asa e iubita mea! O intreb daca vrea sa ne despartim si-mi spune “nu”. O intreb daca vrea sa ne iubim si-mi spune “da”. Si-i zic ca din silabele acestea reiese “nuda”, iar ea se gandeste la “goala pusca” si-i explic ca, de fapt, ma refer la “pura”, asemenea monadei, ideea pura a filosofiei. Si ea ma priveste cu ochi goi, apoi clatina din cap. Pentru ochi e o placere, pentru creier... Am vazut-o ca s-a aprins si am sperat ca se si prinde - si s-a prins, ca laptele acru.

marți, 15 mai 2012

Poate va intereseaza



Contracte civile - definite in Codul civil in vigoare din 1 Octombrie 2011

Clasificarea contractelor

Contractul de know-how (legatura externa)

Norma juridica - notiuni generale

Infractiunea  - prezentarea, pe scurt, a unitatii de infractiune, a pluralitatii de infractiuni, a pluralitatii de infractori


* Violenta domestica - Legea 217/2003 privind prevenirea si combaterea violentei in familie

Karl Gjellerup - Pelerinul Kamanita

Karl Adolph Gjellerup (n. 2 Iunie 1857, Roholte – d. 11 Octombrie 1919, Klotzsche, langa Dresda)
Scriitor danez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatura in 1917 – pentru poetica sa variata si bogata, inspirata din idealuri inalte (Almanahul Contemporanul, 1983)
In anul 1892 se stabileste in Germania, prin casatorie si, sub influenta lui Schopenhauer, publica romanele Minna si Moara (Moara fiind considerat capodopera sa).
Cativa ani mai tarziu se adanceste in studiul religiilor hinduse. Experienta buddhismului se observa, intre altele, in romanul Pelerinul Kamanita (1906)
Ultimele sale romane marcheaza o revenire spre crestinism.

*
Pelerinul Kamanita e un roman al experientelor umane fundamentale, un itinerar in cautarea sensurilor superioare ale existentei sub semnul intelepciunii; autorul captiveaza cititorul mai ales prin fascinanta impletire dintre realitate si vis, istorie si legenda intr-un décor rafinat de exotism.
E o ilustrare a conceptului filozofic buddhist conform caruia lumea piere si renaste ciclic, sufletele oamenilor renascand si ele.
*
Povestea unei vieti posibile, foarte pe scurt

Se spune ca inainte de a incepe sa iubesti trebuie sa inveti sa calci pe zapada fara a lasa urme…

Un vis al tuturor oamenilor este si acela de a iubi si de a fi iubiti… Un om cauta dragostea unui alt om… Dar a se anula pe sine numai de dragul de a fi iubit nu inseamna implinirea unui vis… Iubirea nu suporta jumatati de masura dar cei mai multi oameni se amagesc cu ideea ca ei vor reusi sa impace contrariile… Contrariile se atrag - spun unii - dar in ce masura si pentru cat timp atunci cand e in discutie firea omului – mai schimbatoare decat Natura?

Legendele spun ca acei oameni care se iubesc cu adevarat se intalnesc mereu si mereu – indiferent in ce se reincarneaza sufletele lor… si oricat de putin ar dura dragostea lor la un moment dat.

Visul omului care vrea sa iubeasca se implineste mereu si mereu cat timp omul are curajul sa accepte iubirea si nu se teme de aceasta. Atunci cand iubeste, omul are sufletul expus - si usor de ranit…

Tragica poveste de iubire a lui Kamanita si Vasitthi e nerealizata si supusa suferintelor pe pamant, dar aceasta iubire se va implini in lumea lui Brahma.

Kamanita si Vasitthi se iubesc de la prima vedere, dar lumea - poate si destinul - e impotriva iubirii lor… Ei se iubesc, insa, si viseaza ca in fiecare viata pe care o vor trai se vor iubi. Orice reincarnare le aduce nelinistea sufletului si fiecare intuieste ca trebuie sa gaseasca “ceva”. Si fiecare stie ca fericirea nu o poate gasi decat in adancul sufletului, in puterea care ii ajuta sa caute ceea ce stiu - inconstient - ca le este necesar. Kamanita si Vasitthi se recunosc in fiecare viata care le este data si isi doresc sa ajunga la ultima pentru a fi impreuna pentru vesnicie…

In fiecare viata pe care ea o traieste viseaza la Kamanita…

Copac lipsit de griji! asculta plangerea fecioarei triste. / Da pace inimii acesteia, fiindca pacea inimii te cheama. / Cu ochi de flori tu pandesti orice, cu limbi de foi graiesti cu oricine. / Vorbeste unde-i dorul meu, pe unde umbla Nal’al al meu.


In ochii plini de iubire, in a caror lacrimi se oglindea lumina Lunii, ea a spus cu buzele tremuratoare: Cand voi fi departe si te vei gandi la locul acesta al fericirii mele, inchipuieste-ti ca stau asa cu acest copac frumos. Doar ca in loc sa zic Nala voi zice Kamanita.

In fiecare viata pe care cei doi o traiesc sunt in cautarea iubirii. Ceea ce ei cred ca este doar un vis este, de fapt, o realitate care s-a intamplat cu mult timp inainte… o realitate de care doar vag isi mai amintesc… dar cautarea lor are mereu sorti de izbanda – chiar daca pentru un ceas, chiar daca pentru o zi sau… pentru toata viata aceea…

Nimeni nu poate spune ca a pierdut sansa Iubirii adevarate, ci doar ca drumul Iubirii adevarate nu si-a gasit calea catre el. Si nu e suficient ca Iubirea sa gaseasca aceasta cale – trebuie ca omul sa stie ca Iubirea a venit in viata lui… Acesta se poate spune ca este un vis implinit – dar e un vis in cautarea caruia omul porneste in zadar: nu el gaseste Iubirea, ci Iubirea il gaseste pe el.

Kamanita a iubit cu toata fiinta sa, chiar spre mirarea lui Brahma: “Ce lumina il lumineaza oare, ca nesocoteste pe cea a marelui Brahma? Atunci aceasta este o lumina mai tare ca cea divina pe care o oglindim noi? Atunci este o cale opusa caii noastre – o cale de nepatruns? Umbla-vom noi vreodata pe calea aceasta – calea de nepatruns?”
Atunci Brahma cel cu o suta de mii de chipuri a tras din nou la sine forta sa luminoasa, care era raspandita in spatiu, suficienta pentru a aprinde o suta de mii de lumi, si a raspandit apoi iarasi lumina ei prin tot spatiul. Dar in locul unde spera sa vada luminand steaua cea mai stralucitoare nu se intrezarea decat o scanteioara licaritoare.
Si in vreme ce in spatiul imens lumi dupa lumi patrundeau chiuind la lumina zilei celei noi a lui Brahma, pelerinul Kamanita se stingea cum se stinge o candela dupa ce a consumat ultima picatura de ulei supta din fitilul sau.
(Pelerinul Kamanita, Editura Nationala, Bucuresti 1922, in traducerea lui Elefterie Bezdechi)

luni, 14 mai 2012

Sotul nehotarat


A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi fost nu s-ar mai povesti, un barbat care nu-si mai aprecia sotia. Aceasta era mereu ocupata cu treburile casei, cu spalatul si calcatul hainelor pentru sot si pentru copii. Femeia nu avea timp sa mearga la intalnire cu prietenele, la salonul de coafura si cosmetica si isi astepta sotul sa vina de la intalnirile cu prietenii. Sotia nu mai avea timp sa se preocupe de frumusete pentru ca avea copii de crescut si sot de ingrijit. Era o sotie devotata trup si suflet familiei.

Sotul, stiind ca acasa il asteapta mereu mancare calda si intelegere, mergea la lucru si apoi mergea cu prietenii. Stia ca sunt in siguranta copiii si bine ingrijiti. In timp, a observat ca prietenii lui au cate o ibovnica. Si-a spus ca nici el nu e mai prejos si a facut in asa fel incat sa aiba si el pe cineva: o tanara draguta, cocheta, care alta treaba nu avea decat sa cheltuiasca bani si sa stea in fatza oglinzii. Mereu vesela si fara griji il incanta pe sotul care devenea din ce in ce mai nemultumit de faptul ca sotia lui nu e dichisita si mereu vesela. Azi asa, maine asa... pana s-a hotarat si ajuns acasa i-a spus sotiei sa-si faca bagajul si sa plece pentru ca el a intalnit o femeie mai frumoasa si vrea s-o aduca acasa.

Sotia - mereu receptiva la dorintele sotului - si-a abtinut lacrimile si a inceput sa-si adune lucrurile: prea multe nu avea, pentru ca preocuparea ei principala erau copii si sotul... Dupa ce bagajul a fost facut a imbracat cea mai buna rochie, si-a desfacut parul si apoi l-a aranjat, si-a conturat ochii si si-a colorat obrajii, si-a pus bijuteriile pe care le avea si pe care le folosea cu ocazii deosebite - ocazii ce nu se mai ivisera de ceva timp. A terminat, a luat valiza si a coborat in salon, sa-si ia ramas bun de la sot... Acesta a privit-o lung, oarecum mirat.

- Unde te duci? o intreaba.
- Ai zis sa plec si plec, pentru a putea fi fericit langa o femeie mai frumoasa si mai tanara.
- Dar nu poti iesi pe usa din fatza, sa nu intalnestii copiii care trebuie sa vina de la scoala.
Sotia porneste spre usa care da spre curte...
- Nici pe acolo nu poti sa iesi! Vecina e in curte si daca te vede va da frau liber barfelor!
Sotia, nedumerita, se aseaza pe o sofa, cu valiza langa ea.
- Si, atunci, cum sa plec?
Sotul nehotarat, care incerca sa-si ascunda surpinderea la vederea sotiei care era atat de frumoasa in acele momente, si care nu voia sa recunoasca faptul ca s-a pripit alungandu-si sotia, ii zice:
- Poate ca ar fi bine sa mai ramai un timp...


(din colectia Povesti nemuritoare - nu e titlul original deoarece pe acela nu mi-l amintesc)

Andre Gide - Paludes


(numele complet fiind Andre Paul Guillaume Gide) s-a nascut in 22 noiembrie 1869, Paris si s-a stins din viata in 19 februarie 1951, la Paris.

Scriitor, eseist, umanist francez, laureat cu premiul Nobel pentru literatura in 1947, pentru scrierile sale pline de intelegere si semnificative din punct de vedere artistic, in care problemele si conditia omului au fost infatisate cu o cutezatoare dragoste de adevar si o subtila intuitie psihologica (Almanah "Contemporanul", 1983)

Parem atat de convinsi de faptul ca tot ce se numeste inovatie caracterizeaza in mod exclusiv epoca noastra incat - in ciuda dezabuzatului “nimic nou sub soare”, de care ne amintim cand si cand - descoperim cu stupefactie ca strabunicii pot face figura de contemporani.
Motto pentru Paludes este “Spune de ce asta” (Dic cur hic, in latina) si a mentionat in dedicatie ca a scris o “satira referitoare la ce?”si a cerut in introducere ca “altii” sa-i explice propria lui scriere.
Satira a fost cel mai bine inteleasa de scriitorii din cercul lui Gide, Paul Valery scriindu-i astfel: “Poate ca m-ai prins atat de bine incat nici nu m-am recunoscut”, iar Pierre Louys crezand ca fusese portretizat in “bunul prieten Hubert”. Paul Claudel a precizat ca “Paludes e cel mai complet document pe care-l avem asupra atmosferei speciale de inabusire si stagnare pe care am respirat-o din 1885 pana in 1890”.
In Paludes povestitorului i se arunca in fata ca ar fi devenit “revolutionar”. “Dar de loc, domnilor, nu sunt revolutionar! protesteaza el indata, cam speriat. “Nu ma lasati sa termin… zic ca nu ne revoltam… pe dinauntru. Nu de repartitie ma plang, ci de moravuri…” Iar mai apoi, meditand la cele intamplate: “Poate ca sunt revolutionar, la urma urmei, din prea multa ura fata de contrariu” (conformismul, ipocrizia, meschinaria burgheza) De acest citat trebuie apropiata o declaratie din 1933: “…dar imensa majoritate a oamenilor se impaca foarte bine cu mizeria lor, nu sufera din pricina ei si nici n-o mai baga in seama. Cel care a incercat sa-i zgaltaie si sa-i faca sa se dezguste de ticaloasa lor apatie risca sa joace rolul van al agitatorului agitat din Paludes.

Cam pe aceeasi linie se va inscrie si “Prometeu rau inlantuit”. O scrisoare din 1897 (Prometeu e scrisa in 1899) cuprinde aceste randuri ale lui Gide: “Caut formula religioasa sau morala sub care sa-mi pot adaposti opozitia si cum s-o legitimez. O gasesc pe cea a lui Prometeu: “Sa te devotezi vulturului; si… atat!” Celalalt zice: “E tot ce ai gasit?” I se raspunde: “Da, tot ce-am gasit mai bun”

Gide s-a ridicat impotriva sistemelor care tind sa falsifice omul, sa-i vicieze personalitatea. Nu intamplator sacrificiul lui Prometeu nu izbuteste decat sa “infrumuteze” vulturul, care-si pastreaza cruzimea si indiferenta. Titanul redevine intr-adevar el insusi si descopera rasul, acest atribut al umanitatii, abia cand se hotataraste sa-si lichideze necrutatorul calau, abia cand inceteaza a mai iubi simbolul a tot ce “devoreaza” omenirea. Intre om si sistemele antiumane raportul e invers proportional, inflorirea lor atrage pieirea individului, el scade si ele cresc.

Paludes a fost scrisa la varsta de 25 de ani si Prometeu rau inlantuit la varsta de 30 de ani si au fost definite de autor drept sotii, dar ar fi gresit sa le consideram drept simple farse: Andre Gide a “glumit serios” (cum zice literatul din Paludes)
(prefata si traducere la Paludes si Prometeu rau inlantuit, Editura pentru Literatura Universala, 1969)

**
Paludes (mlastini e traducerea din latina) e povestea unui celibatar, Titir, care traieste intr-un turn inconjurat de mlastini si care mereu priveste si admira mlastinile, si e fericit - mlastinile, insa, isi schimba mereu aspectul, in functie de anotimp, in functie de cum e vremea, dar vietile burghezilor raman mereu si mereu la fel, cu fiecare zi care trece.

“Toate profesiunile fara folos pentru sine sunt cumplite – cele ce nu aduc decat bani – si atat de putini incat trebuie sa o iei mereu de la capat. Cate stagnari! In clipa mortii ce vor fi realizat? – Isi vor fi ocupat locul! – Cred si eu! l-au ales marunt, ca si ei. Mie toate astea mi-s indiferente, fiindca scriuPaludes, dar alminteri as gandi despre mine ce gandesc despre ei. Zau, ar trebui sa incercam sa ne mai schimbam felul de viata”

“- L-am vazut pe Titir”, ii spune literatul iubitei sale care nu prea intelege mare lucru din poveste.
“- Celibatarul?
- Da, numai ca in viata e insurat, tata a patru copii. Il cheama Richard… nu-mi spune ca abia a plecat, nici nu-l cunosti.
Angele a spus atunci, cam intepata:
- Vezi bine ca povestea ta nu era adevarata!
- De ce nu era adevarata? Pentru ca, in loc de unul singur sunt sase? L-am zugravit pe Titir singur, ca sa concentrez monotonia; e un procedeu artistic; doar n-ai fi vrut sa-I arat pe toti sase dand cu undita?
- Sunt sigura ca au, in viata, indeletniciri diferite!
- Daca le-asi descrie, ar parea diferite; odata povestite, intamplarile nu-si mai pastreaza valorile pe care le aveau in viata. Ca sa ramai veridic esti nevoit sa le mitocosesti. Important e sa arat emotia pe care mi-o provoaca.
- Dar daca emotia e falsa?
- Emotia, draga mea, nu-I niciodata falsa; n-ai citit si tu ca greseala incepe o data cu judecata? Si ce rost are sa poveststi de sase ori? De vreme ce impresia pe care o lasa e aceeasi, zau, de sase ori… Vrei sa stii cu ce se indeletnicesc in realitate?
- Spune, a zis Angele; pari scos din fire.
- De fel, am strigat… Tatal copiaza acte; mama vede de casa; un baiat mare da lectii; un altul ia lectii; fata cea mare schioapata; cea mica, prea mica, nu face nimic. Si mai e si bucatareasa… Pe sotie o cheama Ursule…Ia seama ca toti fac, zi de zi, acelasi lucru!!! […] Totul in viata lui a fost facut pentru a astupa niste goluri, pentru a umple niste lacune prea gaunoase – totul! Inclusiv familia. S-a nascut vaduv; zi de zi, aceleasi lamentabile compromisuri, surogate ale tuturor lucrurilor mai de soi. Si, pe deasupra, nu-ti face o parere proasta despre e, e cat se poate de virtuos. De altfel, se socoteste fericit. […] Angele, draga mea, la urma urmei nu ti se pare ca adevarata aventura lipseste din viata noastra?
- Vrei sa plecam amandoi intr-o scurta calatorie? Uite, sambata… ai ceva de facut?
- Dar ce vorba-i asta, Angele… poimaine?
- De ce nu? Am pleca impreuna dis-de-dimineata; […]”

**
Nu accepta viata asa cum ti-o propun oamenii. Nu inceta de a te convinge ca viata ar putea fi mai frumoasa; a ta si a celorlalti; nu alta viata, viitoare, care ne-ar consola de aceasta si ne-ar ajuta sa-i acceptam mizeria. Nu accepta. Din ziua in care vei incepe sa intelegi ca nu Dumnezeu, ci oamenii sunt raspunzatori de aproape toate nenorocirile vietii, nu te vei mai resemna.
*
A cauta tot timpul sa-ti fie comod, sa te instalezi “cat mai bine”, iata un mare semn de mediocritate.
*
Cand un filosof iti raspunde nu mai pricepi nici ce l-ai intrebat.
(din Paludes)

Altele:
Noile fructe, Andre Gide