joi, 31 mai 2012

Invata sa te regenerezi. Forta Naturii


Cu inceputul fiecarei primaveri, pe planeta noastra isi reincepe actiunea forta, care porneste si iradiaza de la soare. Ea patrunde in tot ceea ce este organic si in primul rand in om – cel mai inalt, cel mai complex si totodata cel mai susceptibil organism intelectual. […] La ivirea primaverii se produce si in noi un fel de “naparlire”! Atunci eliminam vechea substanta care nu mai poate fi asimilata acum si intuim o alta noua, in cazul in care, se intelege, acordam fortei regeneratoare posibilitatea de a actiona binefacator asupra noastra. In acest timp e bine ca trupul nostru sa inceteze a mai lucra, asa cum inceteaza la animale, pentru ca tot ce e viu are nevoie si de odihna.

Dar cum sa faca omul modern asa ceva? Cum sa-si neglijeze indeletnicirile, sa se priveze de painea cea de toate zilele pentru a se da pe sine “reparatiei primaverii”? Hotararile omenesti nu sunt intotdeauna cele mai firesti. Atunci cand natura ordona “la odihna”, omul raspunde “la munca”, aruncandu-se singur in oceanul suferintelor.

Nu exista granita intre spirit si materie! Materia este expresia gandului accesibil simturilor noastre externe.

Nu trebuie sa fim mereu “in plina uniforma de parada”; cateodata, ba chiar adeseori, trebuie sa ne luam libertatea de a lasa sa se mai odihneasca bunele noastre maniere, ale corectitudinii si ale cerebralului si a spune tot ce ne trece prin cap, prostii, trivialitati chiar, fara sa ne fie teama ca vom fi supusi unei critici oarecare, unei atitudini dispretuitoare.

Trebuie sa vrem sa ne pastram nepasarea inerenta tineretii, tinuta, vioiciunea, gratia si puterea trupului nostru.
(In zarea nemuririi, Prentice Mulford, Ed Lotus, Bucuresti 1992; traducere de Alexandru E. Russu)

Invata sa te regenerezi! :)

miercuri, 30 mai 2012

Miercurea fara cuvinte


Scuze! Nu stiu ce am facut, dar nu mai apare fotografia cu Marea Piramida, noaptea. :(
Va doresc multe zile frumoase cu trairi si intamplari minunate!

Un fel de istorie a sarutului


Istoriceste discutand, se pare ca sarutul nu dateaza de cand este omenirea, fiind "inventat" in urma cu "numai" cateva mii de ani cand, de la caz la caz, a simbolizat fie o dovada de respect fie o dovada de prietenie. Cert este ca nu se stie exact cand a aparut primul "sarut de iubire".
Pentru antici sarutul era un semn de prietenie, in timp ce englezii, cu 500 de ani mai tarziu, chiar daca se cunosteau sau nu se sarutau pe obraz. Secolul al XVII-lea si marea ciuma aveau sa inlocuiasca obiceiul sarutului cu ridicarea respectuosa a palariei. Intr-un dictionar din secolul al XVIII-lea apare o definitie nostima a sarutului: "sarutare (sau lins pe bot, sau plescait de buze) fiind o izbire sau unire inflacarata provenita din iubire in care gura unuia apasa atat de tare pe gura celuilalt incat la dezlipirea buzelor se aude un zgomot de placere".
In evul mediu o sotie care ar fi sarutat alt barbat decat sotul ar fi fost supusa oprobiului public, desi se cunosc multe cazuri din secolul al XIII-lea in care atunci cand un barbat pleca in calatorie femeia nu-l saruta la despartire numai pe sotul ei ci si pe insotitorul acestuia. Fapt divers: un tribunal englez din secolul al XVI-lea a condamnat un sot care-si batea nevasta la a o… saruta de doua ori pe zi; in caz de nerspectare a sentintei respectivul urma sa execute o pedeapsa intr-o tabara de munca. Ghiciti? Barbatul a ales munca!

marți, 29 mai 2012

Amorul e mai tanar decat umanitatea


Amorul nu s-a nascut odata cu umanitatea, ca foamea, setea sau placerea carnala. In caverna primitiva masculul era supus dorintei elementare, satisfacuta de posesiunea femelei care era supusa si nu suferea de pe urma acestei sclavii fiindca omul – la fel ca si celelalte animale – nu-si maltrata femela, cu exceptia violentei de ritual cand o rapea. Masculul proteja femela insarcinata. A fost necesar – fara indoiala – un grad mai avansat de civilizatie pentru ca femeia sa fie batuta de barbatul ei – cand se spune ca ne "intoarcem la natura". Dar tigrul nu e brutal cu tigroaica, nici leul cu leoaica, iar pisica indragostita e cea care zgarie motanul pe nas. Cata vreme stramosii nostri din caverne au ramas brute relatiile dintre sexe erau simple: urmarire, impreunare, gestatie, nastere. Tatal proteja copii si mama – sau mamele (aceste femei erau un fel de cireada sacra de vite, viitorul clanului, al tribului depindea de ele). S-ar putea crede ca "sotul" lor le iubea ca pe niste bunuri de pret, jinduite de vecini. Calatorii pretind ca gorila africana e remarcabila prin virtutile sale de bun sot si bun tata. El construieste "cuibul" intre crengile cele mai inalte, unde isi adaposteste familia, in vreme ce el insusi vegheaza jos, la radacina pomului. Stramosul nostru ar fi putut avea aceeasi solicitudine. Dar nefiind gorila ii era interzisa fericirea simplicitatii – el reflecta, rationa, schimba, degusta lucrurile, dorea mai mult decat avea, fara sa stie prea bine de ce. Nenorocitul era prea inteligent pentru a fi intr-adevar un intelept. El visa sa cunoasca atat cauzele prime cat si telurile ultime, ridica altare pentru zeii sai, inventa artele, scobind lemnul. Si tot el a inventat amorul.

duminică, 27 mai 2012

Lucian Blaga - cateva date biografice

La 9 Mai 1895 se naste Lucian Blaga, la Lancrăm (comitatul Sibiu), un sat asezat intre orasele Sebes-Alba si Cetatea Bălgradului (Alba-Iulia).
Tatal sau, Izidor Blaga, fiu de preot, a fost un reprezentant al intelectualilor din Ardeal. Format la scoala germana, il citea pe Fr. Schiller, I. Kant, A. Schopenhauer, D. Strauss si era preocupat sa le dea copiilor sai o educatie aleasa (Lucian era cel de-al noualea copil al lui).
Mama, Ana, nascuta Moga, descendenta a unei “familii care a dat neamului multi preoti si un episcop…”

Abia la varsta de 5 ani, dupa multe insistente ale mamei, incepe sa vorbeasca, dar de la inceput in propozitii inchegate si intr-o inlantuire logica, in graiul satului natal.

La 11 ani, in 1906, e inscris la Liceul Andrei Saguna din Brasov (a urmat cursurile din 1906 in 1914; acolo era profesor ruda sa Iosif Blaga, autorul primului tratat romanesc de teoria dramei).

In 1910 debuteaza literar cu poezia Noapte in cotidianul “Românul” din Arad. In luna Septembrie a anului 1910 Lucian Blaga il cunoaste pe Aurel Vlaicu, pionierul roman al zborului; acesta a trecut prin Brasov unde a facut o demonstratie cu aparatul sau.

Noapte
Pe luna, cand ne scapara-n argintul noptii
pocalele de vin ca niste ochi de fiara,
cu un suras ametitor tu-mi rascolesti
tot furnicarul de porniri,
cari nu-si mai afl-apoi odihna.
Sub ocrotirea  limpede a zarii
biruitoare ma privesti
si-n ochii mei te oglindesti
stralucitoare, mandra si pagana.
Iar eu incet, nespus de-ncet
pleoapele-mi inchid,
imbratisand cu ele tainic
icoana ta din ochii mei,
surasul tau, iubirea si lumina ta -
pe luna, cand ne scapara-n argintul noptii
pocalele de vin ca niste ochi de fiara.

In primavara anului 1914, la Brasov, Lucian Blaga isi pregateste bacalaureatul. Atunci a conceput un foileton “Despre intuitie in filosofia lui Bergson”, in care a incercat sa realizeze “…o punte intre intuitia intelectuala la Schelling, metoda fenomenelor originare la Gotehe, si unele variante ale intuitiei bergsoniene”. Lucrarea constituie debutul publicistic al lui Lucian Blaga si a aparut in “Românul” din Arad sub semnatura Ion Albu - Blaga temandu-se ca de s-ar afla ca lucrarea apartine unui licean ar lua drumul cosului.
In Iunie 1914 isi ia bacalaureatul, impresionand comisia si colegii printr-o expunere, mai mult filosofica, a “Teoriei relativitatii” a lui Einstein si a “Geometriei non-euclidiene a lui Poincare.
La 20 Septembrie 1914 se inscrie la Seminarul teologic din Sibiu, cu toate ca ii marturiseste fratelui sau Lionel: “Stii prea bine cat de profund imi displace teologia!” A fost constrans sa faca acest pas deoarece voia cu orice pret sa scape de recrutare.

In Noiembrie 1960 e internat la Clinica Medicala I din Cluj, pentru “dureri in membrul inferior drept, insomnie, iritabilitate, palpitatii”.
In 1961, 6 Mai, dimineata, se stinge din viata la clinica din Cluj. Cauza mortii: “neoplasm al coloanei vertebrale”. E inmormantat la 9 Mai - ziua nasterii sale - in cimitirul din satul natal.
**
Filozof, poet, dramaturg, traducator, jurnalist, profesor universitar si diplomat roman. Personalitate impunatoare si polivalenta a culturii interbelice, Lucian Blaga a marcat perioada respectiva prin elemente de originalitate compatibile cu inscrierea sa in universalitate.

In anul 1926 a intrat in diplomatie, ocupand succesiv posturi de atasat cultural la legatiile Romaniei din Varsovia, Praga, Lisabona, Berna si Viena. A fost atasat si consilier de presa la Varsovia, Praga si Berna (1926 - 1936), subsecretar de stat la Ministerul de Externe (1936 - 1938) si ministru plenipotentiar al Romaniei in Portugalia (1938 - 1939).

Prin Blaga mai mult decat prin oricare dintre poetii de dupa primul razboi mondial, poezia noastra regaseste amploarea extraordinara a viziunii asupra naturii, deschiderea spre totul cosmic si spre sensul lui metafizic, pe care le cucerise prin Eminescu.
Inclinarea de a trece dincolo de lucruri, in cautarea unui fond absolut, o aflam si la Blaga, al carui spirit descopera si el “idealitatea goala” ori de cate ori se “apleaca peste margine”. Tendinta este insa contrazisa la el de o mare iubire pentru natura, de o aderenta senzoriala, afectiva, spirituala - la fenomenalitatea ei. Comporat cu poetii moderni de descendenta baudelairiana si, mai ales, mallarmeana, Lucian Blaga pastreaza inca naivitatea clasica, un puternic instinct al naturii, care-l impiedica sa se desprinda de formele ei vizibile, ori sa le dispretuiasca, sa le ignore. Lucian Blaga se straduieste sa faca “locuibila” pentru spirit lumea data. Aspiratia metafizica se satisface la el prin transfigurarea in sensul absolutului a universului sensibil.
Ceea ce-l defineste pe Lucian Blaga este asimilarea marii traditii, nu refuzul ei, integrarea in ea, nu singularizarea ostentativa ori situarea ex-centrica.
Cultura si istoria sunt marturiile existentei omului, dovezile puterii lui creatoare si ale permanentei lui. Acesta e mesajul operei lui Blaga, implicat in toate scrierile, formulat in propozitii cu un caracter axiomatic (“destinul omului este creatia”), fixat in poeme de autodefinire: […] “S-a intamplat sa port candva faclia / din vale-n deal, din noapte-n zi, / pe drumuri ce mereu vor fi, / calauzindu-va pana la pragul / unde-n azur domneste maretia. / S-a intamplat sa cant prin vreme pamanteasca / tot ce-i inalt, tot ce-i frumos…” (Prolog, de Lucian Blaga) Un mesaj al luminii si al creatiei rezumand una dintre cele mai reprezentative opere ale literaturii romane si hotarand destinul in posteritate al autorului ei.

Resurse:
Tabel cronologic – Maria Sittner-Prica, Mesterul Manole (texte comentate, Ed Albatros 1983;
Wikipedia;
Scriitori romani, colectiv de autori, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1978;

Noile fructe (1935) - Andre Gide


Nascut ca sa vada
Insarcinat sa priveasca
(Goethe, Faust)

Gide nu face filosofie si nu urmareste coerenta sistematica, el isi noteaza pareri si impresii; deci nu se incapataneaza sa nu vada ce e uneori vadit. Continuitatea dintre “a sti” si “a simti”, chiar atunci cand drumul pleaca dinspre “a simti”, i se pare si lui cateodata iluzorie, mai ales in Noile fructe […] Indoiala apare cand Gide e atent la cuvinte: Ah! cine imi va elibera spiritul de grelele lanturi ale logicii? Cea mai sincera emotie a mea, de indata ce o exprim, e falsificata. Poate fi data vina pe logica? Vorbirea nu e logica si nici visul de eliberare a lui Gide nu are consistenta: Visez armonii noi. O arta a cuvintelor, mai subtila si mai sincera, fara retorica; si care nu cauta sa dovedeasca nimic.
(Toma Pavel)

(fragment din Noile fructe)

“Desigur, toata firea ne-o dovedeste, ca omul s-a nascut pentru fericire
[…]
Nu prea stiu cine m-a adus pe lume. Mi s-a spus ca Dumnezeu; si daca nu El, atunci cine?
E adevarat ca simt o bucurie atat de vie ca exist, incat uneori ma indoiesc daca nu incepusem sa doresc a exista, inca de pe cand nu existam.

Un om şi câinele lui - poveste cu morală

Un om îşi plimba liniştit câinele. Brusc, un scrâşnet de fiare. Priveşte omul in jur dar nu vede nimic şi îşi continuă drumul. Iarba părea mai verde, cerul mai albastru şi mergeau pe un drum poleit cu aur, pe lângă un gard din marmura - pe care nu îşi amintea să-l fi văzut până acum. Au ajuns la o poartă minunat lucrată, încrustată cu perle şi pietre preţioase care străluceau sub razele de soare. Un om şedea in faţa porţii.
- Te rog, spune-mi unde ne aflăm.
- La poarta Raiului - răspunde cel din faţa porţii.
- Putem primi puţină apă?
- Bineînţeles, intră şi vei primi.
Omul încearcă să păşească, urmat de câine.
- Scuze, dar animalelor nu le este permis accesul.
- Dar e prietenul meu; de ce nu poate intra?
- Pentru că animalelor le este interzis accesul.
Omul decide să renunţe la apă. Îşi ia câinele şi porneşte mai departe. Tot mergând, pe un drum care arată altfel acum, ajung lângă o poartă modestă, din lemn, fără gard. Lângă aceasta era rezemat un om care citea dintr-o carte.
- Putem primi puţină apă? întreabă omul.
- Bineînţeles, cu plăcere. Intraţi şi beţi pe săturate.
Cei doi au intrat şi au băut apă rece de la fântână până şi-au potolit setea; câinele a băut din castronul aşezat lângă fântână.
- Mulţumesc - spune omul care plimba căinele. Unde ne aflăm?
- In Rai - le răspunde portarul.
- Am mai trecut pe lângă o poartă şi am mai vorbit cu un portar şi el mi-a spus că la poarta lui e intrarea in Rai...
- Te referi la strada aurită şi la poarta cu perle? Acolo e intrarea in iad.
- Şi nu vă deranjează că se folosesc de numele vostru?
- Nu - răspunde portarul, zâmbind. Noi suntem bucuroşi că ei păstrează pe toţi aceia care sunt gata să-şi părăsească prietenii, să îi lase afară.

sâmbătă, 26 mai 2012

Boierul si Pacala


Odata Pacala statea la marginea unei paduri si se gandea ce sa mai faca. Si cand se uita pe drum, vede o trasura venind spre el. Repede se ridica, ia un trunchi mare de copac si-l ridica drept. In trasura era boierul, cucoana si vizitiul, care mana caii. Boierul, vazand pe Pacala, spuse vizitiului sa opreasca trasura si zice:
- Buna ziua!
Pacala le raspunse: 
- Multamim!
- Dar ce faci aici?
- D-apoi, cucoane, ia, am pus si eu lemnul ista sa odihneasca olecuta, ca apoi il duc acasa. Da’ dumneavoastra unde va duceti?
- Eu am auzit de unul Pacala, care pacaleste oamenii, si ma duc sa-l gasesc, sa ma pacaleasca si pe mine.
Pacala zice boierului:

Timpul si masura lui

Există trei dimensiuni ale timpului: timpul ştiinţific al lui Galilei (cel măsurat cu ceasornic); timpul trăit (despre care vorbeşte Bergson) şi timpul hermetismului, despre care catharii spuneau că ”nu este de pe lumea aceasta”. E un mod de a spune că timpul hermetismului rămâne in afara timpului concret, tot astfel cum se consideră că izvorul unui fluviu se află in afară fluviului (ţâşnirea neînsemnând curgere). A spune despre timp că se află in afara timpului înseamnă a spune că nebuloasa-timp devine univers numai făcând să coincidă trecutul (originea) cu viitorul, adică transformarea originilor in ceva absolut in care originarul poate (şi trebuie) să fie actualizat. Actualizarea originarului presupune readucerea in prezent a întregii sale străluciri, îmbibată cu poezie. Fară acest ocol lumea n-ar fi decât un haos. După efectuarea ocolului se cuvine să ne debarasam de visurile proprii lui şi să înţelegem că existenţialul nu reprezintă decât o licărire efemeră. Această ”epocă de aur” ritul o identifică la intersecţia trecutului cu viitorul. (1)

Thomas Carlyle a formulat unele definiții ciudate, strânse în Nuttall Encyclopedia. Printre ele:
Present Time (Timpul prezent) - definit de Carlyle ca ”cel mai mic copil al eternității, copil și moștenitor al timpurilor trecute, cu binele și răul lor, și părinte al întregului viitor, cu noi întrebări și semnificații”, de a cărui înțelegere corectă sau eronată depind chestiunile de viață și de moarte pentru toată lumea, ghicitoarea sfinxului adresată nouă tuturor, ca să răspundem ca și cum am trăi și nu am muri.
The Conflux of Eternities (Confluarea eternităților) - o fraza expresivă privind timpul, deoarece în fiecare moment al său există un centru în care, toate forțele provenind din și îndreptându-se spre eternitate, se întâlnesc și se unesc, astfel încât nici în trecut, nici în viitor nu putem ajunge mai aproape de Eternitate decât suntem deja; Timpul Prezent, cel mai recent născut al Eternității, fiind copilul Trecutului, cu tot binele și răul său, și părinte al întregului viitor, spre a cărui realizare (v. Mat. xvi.27) este prima și cea mai sacră datorie a tuturor epocilor să contribuie, și în special a liderilor din fiecare epocă, este singura modalitate prin care se stabilește o legătură cu Eternitatea. (2)

Ciclurile timpului la chinezi
Progresia schimbărilor: o secundă, o oră, o zi, o lună, un an, 20 de ani, 180 de ani. 
Pe măsură ce Pământul se învârte in jurul Soarelui, energia solară atinge fiecare punct de pe pămant in unghiuri diferite in fiecare zi. (Ghide de Feng Shui).

La baza calendarului modern se află calendarul roman. Acesta nu era solar, ci lunar. Anul Nou, dar şi alte date calendaristice, ca acelea indicînd, de ex., dif. munci agricole, reveneau în fiecare altă perioada, ba chiar în alt anotimp. Spre a înlătura acest neajuns, legendarul rege Numa Pompilius a încercat, în sec.VIII-VII î.e.n., să alcătuiască un calendar lunar-solar, care să ţină cont nu numai de ciclul lunar, ci şi de cel solar. Astfel, cele 12 luni de cate 28-31 zile existente pană atunci, a adăugat încă o lună, a 13-a, de 22 zile, la fiecare 2 ani şi cate 24 zile la fiecare 4 ani. Dar, socoteala era nu doar foarte complicată, dar şi inexactă, pentru ca la fiecare 4 ani rămanea un prisos de 4 zile, care producea mari tulburări.
Calendarul iulian 
În 46 î.e.n., Iulius Cezar face o nouă reformă, alcătuind un calendar solar, de 365 zile împărţite în 12 luni. Pentru cele 6 ore cat considera el că sunt necesare spre a completa anul real, Cezar a hotărat ca la fiecare 4 ani, ziua de 24 Februarie (ziua a 6-a - sextilis - înaintea calendelor lui Marte) să se numere de 2 ori (bi-sextilis), sporind astfel numarul de zile ale anilor bisextili la 366. S-a constatat, însă, că în realitate, anul calendarului iulian e mai lung cu 11 minute decat anul solar. Pană în sec.XVI e.n. se acumulase o diferenta de 10 zile complete. În anul 45 î.e.n. (?) Iulius Cezar a stabilit data de 1 Ianuarie ca început al noului an. Înainte, Anul Nou cădea la romani în ziua de 1 Martie.
Calendarul gregorian
În 1582, papa Grigorie XII a introdus o uşoară revizuire, instituind ceea ce azi e cunoscut sub numele de calendarul gregorian.printr-o bulă papală, 10 zile au fost omise din anul 1582, astfel că ziua care a urmat după 4 octombrie a devenit 15 octombrie.Cu cele 365 zile şi 6 ore ale sale, anul lui Cezar depăşea cu 11 minute, 10 secunde şi 4/10 durata reală a perd. de revoluţie a Pămîntului în jurul Soarelui. Ac. decalaj (de o zi în 130 de ani) ajunsese în sec. XVI, la 10 zile, producînd noi nepotriviri în concordanţa datelor calendaristice cu ciclul anotimpurilor. Atunci, papa Grigore XIII,după sfatul astrologului italian Luigi Lilio, a hotărît ca a 2-a zi după 4 Octombrie 1582 să nu fie 5 Octombrie, ci 15 Octombrie, iar pentru ca pe viitor situatia să nu se mai repete, hotărî să se desfiinţeze anul bisextil în toţi anii seculari al căror numar nu e divizibil cu 400: astfel, anul 1600 a fost bisextil, iar anii 1700, 1800, 1900 nu. Anul 2000 va fi, după 400 de ani, primul an secular bisextil. Azi, în majoritatea ţărilor e folosit calendarul gregorian. 4.10.1582 – Papa Grigore XII a reformat calendarul iulian. Ziua de 4 octombrie a fost urmată direct de 15 octombrie. Pentru a se evita alte erori ce ar fi născut diferenţe de zile s-a decis adoptarea anului bisect. În Romania, 31 martie 1919 a devenit 14 aprilie. (J.N.4.10.04)
Rusia
Înainte de Revoluţia din octombrie 1917, Rusia folosea vechiul calendar iulian, în timp ce majoritatea ţărilor trecuseră la calendarul gregorian. În 1917, calendarul iulian era cu 13 zile în urmă faţă de cel gregorian. După revoluţie, sovieticii au trecut la calendarul gregorian. Biserica ortodoxă rusă, însă, a continuat să folosească pentru sărbătorile ei calendarul iulian, numindu-l calendarul de "Rit Vechi". Crăciunul, în Rusia, se sărbătoreşte la 7 Ianuarie (care e 25 decembrie în calendarul gregorian). Mulţi ruşi ţin sărbătorile de iarnă astfel: 25 Decembrie Crăciunul occidental, 1 Ianuarie Anul Nou, 7 Ianuarie Crăciunul ortodox, 14 Ianuarie Anul Nou după Rit Vechi.
Calendar thebaic
- calendar cu preziceri generale referitoare la ziua de naştere.
Calendarul maya
Calendarele lor reflectau convingerea că timpul e ciclic – adică, aceleaşi evenimente aveau să se repete şi în alte cicluri.
Calendarul tzolkin (numărătoarea zilelor), cum îl numesc unii specialişti, e alcătuit dintr-un ciclu de 260 de zile împărţite în 13 luni, sau perioade, numerotate. Luna e compusă din 30 zile, fiecare având propriul nume. Acest calendar stătea la baza religiei mayaşilor, fiind folosit şi în divinaţie.
Calendar agrar (chinez)
În timpul unui an calendaristic, intensitatea câmpului radiant al Soarelui trece prin 3 maxime şi 3 minime. Maxime:iunie, octombrie, februarie. Minime: decembrie, aprilie, august.
Pentru o mai uşoară urmărire a calendarului lunar: începutul oricărei luni e identic cu data de apariţie a fenomenului astral de "lună nouă" din calendarul modern.
Prima zi de primăvară pentru asiatici: 4 sau 5 februarie (după calendarul gregorian) = Lap Chun (în aceasta zi, şi în prima zi a anului lunar, un ou proaspăt de găină poate fi aşezat în pozitie verticală fără mare greutate. Un an fără Lap Chun e un an "orb", pentru că nu se vede prima zi de primăvară; un astfel de an, în general, nu e deloc favorabil căsătoriilor sau afacerilor pe scară mare.
Anul lunar e caracterizat de câteva caracteristici: ramura (pozitivă/negativă), semnul lunar, elementul anului, elementul fix al semnului anului.
Primele calendare chinezeşti au fost întocmite de astrologii Curţii Imperiale. Un calendar chinezesc seamănă cu un almanah, oferind iniţial sfaturi de interes local fermierilor care îşi planificau anul agricol. Azi, calendarul chinezesc include o arie mai largă de informaţii. De exemplu, In loc să transmită zilele şi datele, se anunţă direcţia principală din care poate fi aşteptată energia pozitivă in tot cursul anului (v. Ghid de Feng Shui, de maestrul Lam Kam Chuen, traducere Iulia Mănescu, Pro Editură Tipografie, Bucureşti, 2004).
Amerindieni (pieile roşii)
”Au trecut multe ierni de atunci” - spuneau indienii pentru a evoca scurgerea anilor. Numărul zilelor echivala la multe triburi cu răsăriturile de soare ce s-au succedat de la o anumită dată deosebită, iar lunile - douăsprezece - erau delimitate fie de particularităţile lor climatice (ca trăsătură generală in cursul anilor), fie de specificul recoltei ce se aduna in acea vreme.
Denumirile lunilor diferă - aşa cum sunt felurite şi dialectele amerindiene - de la un grup de triburi la altul. Calendarul celor din tribul mandanilor e considerat o ilustrare a modului imagistic şi in acelaşi timp realist de cum defineau indienii lunile anului.
Ianuarie era numit de indienii de câmpie ”iarna cea mică”, Februarie - luna vânturilor, Martie - primăvara tânără, Aprilie - primăvara mare, Mai - timpul fragilor, Iunie - vremea culesului zmeurei, Iulie - luna roadelor coapte, August - vremea zăpuşelii mari, Septembrie - luna castanilor, Octombrie - timpul marei recolte de castani, Noiembrie - luna vremuielii, a schimbării timpului, Decembrie - timpul iernii mari.
Însemnate puncte de reper calendaristice le constituiau marile festivitîţi anuale care marcau un eveniment important in viata economica a unora dintre triburile amerindiene: festivitatea ce prăznuia începerea culesului orezului sălbatic, sărbătoarea porumbului verde... şi altele. (3)

Primele calendare româneşti 
Calendarul gregorian ("stil nou") a fost adoptat în Romania în 1919, începand de la 1 Aprilie (stil vechi) care a devenit 14 Aprilie (stil nou).
Primul calendar tipărit - din care nu s-a păstrat nici un exemplar - apare, probabil, în 1684 la Sibiu. Tot în Transilvania, la Braşov, apare la 20 Februarie 1733 un "Calendariu acum întîi romînesc alcătuit… ca întru 100 de ani să slujească…". Tot pe o perioada mare, din pricina scumpeţii tiparului), şi anume pe 112 ani, apare şi primul calendar din Moldova, la 8 August 1785. În Ţara Romaneasca s-au păstrat calendare anuale manuscrise pentru anii 1693-1704, traduse din italiană pentru folosinţa personală a lui C-tin Brâncoveanu, care a făcut pe marginea lor şi interesante însemnări "de taină". Primul calendar tipărit nu se cunoaşte; în 1795 apare un "calendariu acum a doua oară tipărit".
În calendarele anuale, care au început a se tipări cu mai multă regularitate o dată cu sfarsitul sec. al XVIII-lea, datele calendaristice erau însoţite de nelipsitele "preziceri" astrologice legate de zodia naşterii etc.; ele mai cuprindeau însă, totodată, reţete şi leacuri pentru boli, datele şi locurile targurilor din ţară şi din ţările vecine, cursul banilor, mersul poştei etc. transformandu-se astfel în mici enciclopedii practice, cat se poate de folositoare.
Ianuarie = Ghenar, Cărindar; Februarie = Făurar; Martie = Mărţişor; Aprilie = Prier; Iunie = Cireşar; Iulie = Cuptor; August = Gustar; Septembrie = Răciune; Octombrie = Brumărel; Noiembrie = Brumar; Decembrie = Indrea, Andrea.
**
Anul
Anul (şanah, în ebraică) = a repeta, a face din nou - transmite ideea de ciclu. Un an terestru e timpul de care are nevoie Pămîntul pentru a face o mişcare completă de revoluţie (un ocol) în jurul Soarelui. Timpul efectiv de care are nevoie Pămantul pentru a face acest ocol e de 365 zile, 5 ore, 48 minute şi 46 secunde - cca. 365 zile şi 1/4 - acesta e un an solar.
Cicluri anuale = grupe de 36 ani aflate sub influenţa unei anume planete.
"Anul" profetic = 360 de zile (12 luni x30 zile). E un an "mediu", în care fiecae lună are 30 zile. Ani hebdomatici = anii din 7 în 7. Ani enneatici = anii din 9 în 9.
Anul lunisolar. Anul lunar obişnuit de 12 luni lunare are 354 zile, cu luni ce au 29 sau 30 zile, în funcţie de apariţia fiecărei luni noi. De aceea anul lunar e cu cca. 11 zile şi 1/4 mai scurt decat anul solar de 365 zile şi 1/4. Anul lunisolar e anul de 13 luni, cand o dată la fiecare 19 ani, se intercala de 7 ori, o lună.
Nu există anul 0. Pentru că romanii nu utilizau cifra zero, era noastră a început cu anul 1.e.n. In matematicile moderne, omul concepe că totul începe de la nimic, adică de la zero. Zero a fost inventat, probabil, de hinduşi.
În Grecia antică, anul nou începea în ziua de după prima noapte cu lună nouă răsărită după 21 Iunie. Odată cu anul 45 î.e.n., şi în Grecia antică anul nou începea la 1 Ianuarie.
În 1268 anul începea cu luna martie; ianuarie şi februarie fiind luni de sfarsit de an (cum e şi azi la chinezi).
În India, pană şi în 1955 dăinuiau 30 de date diferite regional, folosite pentru serbarea Anului nou. Aceasta a îndemnat oficialităţile ca în 1957 să le unifice, proclamand drept dată de început de an ziua de 22 Martie. E însă vorba de Anul nou tradiţional. În relaţiile cu exteriorul, Anul nou începe şi aici la 1 Ianuarie.
Lunile lunare
Biblia vorbeşte despre "lunile lunare". Lunile actuale nu sunt lunare, pentru că nu sunt determinate de Lună. Sunt doar 12 diviziuni astrale ale anului solar. O lună lunară e o lună care e determinata de Luna nouă. Există patru faze ale Lunii ce formează o lunaţie cu o medie de 29 zile, 12 ore şi 44 minute. E suficient să priveşti la forma Lunii pentru a spune aproximativ ziua lunii Lunare. Noe a utilizat luni a cate 30 zile pentru a consemna evenimentele.
Ide
- una dintre împărţirile lunii la romani. Cădeau la 15, la 13 sau la 10 ale lunii. Idele lui Marte (martie) cădeau la 15 martie.
Săptămana
În ebraică, "săptămana" se referă literalmente la o unitate sau o perioada înmulţită cu 7. 
Ora / ceasul 
Împărţirea zilei în 24 ore e preluată de la egipteni. Împărţirea actuală a orei în 60 minute provine din matematica babiloniană care urma un sistem de calcul sexazecimal (bazat pe nr. 60). În scripturi, orele erau numărate de la răsăritul soarelui - cam de la 6 dimineaţa. Ceasul al 3-lea ar fi în jurul orei 9 dimineaţa. Ceasul al 6-lea e mentionat ca fiind momentul în care s-a lăsat întunericul peste Ierusalim, la puţin timp după ce Isus a fost ţintuit pe stalp. Acest moment ar corespunde orei 12 la pranz. E relatat că Isus şi-a dat ultima suflare pe stalpul de tortură cam pe la ceasul al 9-lea, în jurul orei 15.

Ceasul
Ceasul (din slavonă časŭ, oră) este un instrument de măsurare a timpului. Termenul "ceas" se referă la un dispozitiv ce indică ora exactă conform unui standard de timp, iar termenul cronometru e dat unui dispozitiv ce măsoară durate de timp. Prin extensie, termenul "ceas" se utilizează și pentru dispozitive ce doar recepționează și indică ora exactă transmisă prin radio de un dispozitiv aflat la distanță. 
Tipuri de ceasuri:
După modul de funcționare:
- Ceasuri solare – indica timpul adevarat: cadranul solar si gnomul;
Cadranul solar este un dispozitiv care măsoară timpul în funcție de poziția Soarelui. Modelele obișnuite (cadranul solar orizontal, de exemplu) este format dintr-un ac indicator și o suprafață netedă marcată cu mai multe linii ce indică orele zilei. În funcție de mișcarea Soarelui, umbra acului indicator se aliniază progresiv cu liniile marcate pe placă, indicând astfel momentul din zi. Acul indicator este aliniat cu axa de rotație a Pamantului. Prin urmare, cadranul solar indică timpul corect, acul indicator trebuie să indice spre Nordul geografic și unghiul dintre acul indicator și direcția orizontală trebuie să fie egal culatitudinea geografică a locului unde se află cadranul solar. Totuși, multe cadrane solare nu respectă această descriere, și funcționează după principii diferite.
- Clepsidre cu nisip sau cu apă;
- Lumanare gradata;
- Ceasuri mecanice: ceas cu pendul (utilizeaza un pendul gravitational); ceas cu pendul torsiune; ceas cu balansier (utilizeaza un pendul elastic);
Pendulul gravitational reprezintă un sistem fizic, format dintr-un corp de masă m suspendat de un punct fix printr-un fir de lungime l, care efectuează o miscare oscilatori sub acțiunea fortei gravitationale; a fost studiat pentru prima dată în profunzime de savantul italian Galileo Galilei și aplicat în studierea miscarii corpurilor.
- Ceas electromecanic;
- Ceas electronic – care, de fapt, masoare timpul pe baza unui fenomen mecanic: vibratia unui cristal de cuart;
- Ceas atomic

După utilizare și formă: ceasuri de perete (cu pendulă), ceasuri de turn (orologii), ceasuri de buzunar, ceasuri de mână, ceasuri deșteptătoare, ceasuri pentru scufundători, ceasuri pentru șah, ceasuri pentru piloți. ceasuri astronomice. (4)

Cronologia inventiilor:
cca. 1280 – ceasul cu roti, in Anglia, la manastiri si catedrale; 
1427 – diferite parti componente si arcul (Heinrich Arnold);
1510 – ceasul de buzunar (Peter Henlein, Nurenberger);
1657 – ceasul cu pendula (Christian Huygens);
1923 – ceas automatic (John Harwood)
1927 – ceas cu cuart (Warren Alwin Marrison);
1949 – ceas atomic;
1967 – ceas cu unde radio (Wolfgan Hilberg; patent al companiei Telefunken)  (5)


Fapt divers:
Ceasul lui Mihai Eminescu 


Resurse:
(1) Maestrii ocultismului - Timp, de Andre Nataf, Ed Enciclopedica, Bucuresti 1995;
(2) (4) (5) Wikipedia;
(3)  Pieile rosii de la Nord de Rio Grande, de Mihai Gheorghe Andries, Ed. Tineretului, 1965

n.b. mai e de lucru :)

joi, 24 mai 2012

Menuetul, de G.M.Vladescu


(fragment)

Gandurile unui profesor catre elevul sau


- Da, baiete, sa te duci sa inveti muzica, si ceea ce dansa iti va da, sa daruiesti la randul tau lumii acesteia. Geniul care nu ti se poate tagadui, pune-l in serviciul umanitatii. Vezi si tu ca in viata totul canta! Uita-te la manzul care paste colo…! Cand se’ntoarce cu capul spre rasarit, are ochii plini de soare! Si desigur ca sufletul i se infioara de un cantec!... Iar pasarea aceea care se leagana pe creanga, o auzi? Canta! Auzi si brotaceii? Dar gandaceii acestia cu aripioarele aurite, ii auzi cum canta? Si albina de colo, si furnica de dincolo, si firisorul acela de iarba care se trudeste sa rasfranga universul in bobul de roua ce-i atarna de geana… Toate isi trimit spre cer spuma valurilor aurii ce le scalda sufletele. Intelege-le graiul, copilul meu, si fa-te interpretul lor! Cugeta ca omul este singura fiinta care le pricepe si care totusi plange mai mult ca orice fiinta!... 

Lingusirea sau Era sa aveti o scama



La Bruyere, in Caracterele, a definit lingusirea si a descris aproape total lingusitorul incat altii aproape ca nu mai au ce sa adauge. Poate doar psihologii sa mai scormoneasca in mintea omului sa afle ce declanseaza in acesta dorinta de a fi pe placul celor de la care pot obtine ceva - dincolo de explicatia care e la indemana tuturor.
Asadar, il citez pe La Bruyere:

Lingusirea ar putea fi definita ca o comportare lipsita de demnitate, de pe urma careia, insa, lingusitorul are partea lui de folos. Mergand pe drum alaturi de un altul, lingusitorul e capabil sa-i spuna: “Bagi de seama cu cata admiratie se uita lumea la tine?” […] Si in timp ce lingusitorul rosteste astfel de cuvinte, se face ca scutura o scama de pe haina celui lingusit, iar daca vantul i-a suflat un pai in par, se grabeste sa-l ia si-i spune razand: “Ai vazut? N-au trecut bine nici macar doua zile de cand te-am vazut, si barba ti s-a si umplut de fire albe! La drept vorbind, altii de aceeasi varsta cu tine n-au atatea fire negre!”
Cand cel lingusit vorbeste, lingusitorul porunceste celorlalti sa taca; atunci cand canta ii aduce laude, iar atunci cand a incetat, il aplauda, strigand “Bravo!” […]
Ii mai spune ca are o locuinta cladita dupa un plan minunat, ca are o gradina ingrijita si ca portretul ii seamana leit.
Intr-un cuvant, lingusitorul spune si pune la cale numai lucruri prin care banuieste, urmareste si spera ca poate fi cuiva pe plac.

(Jean de la Bruyere, Caracterele, traducere Aurel Tita, Editura pentru Literatura, Bucuresti 1968)

marți, 22 mai 2012

Ce folos iti aduce faptul ca esti cel mai bun?

Martin Eden, de Jack London (rezumat)

Azi, unii se plang ca traim intr-o societate care si-a pierdut valorile, o societate in care spiritul de turma conteaza iar nonconformismul, cunoasterea nu au valoare. Sa fim obiectivi! Toti marii autori ai lumii au scris in romanele lor acelasi lucru, folosind - poate - cuvinte diferite si / sau limbi diferite: Traim intr-o societate corupta si profund ipocrita in care pentru a fi acceptat trebuie sa gandesti si sa actionezi in spiritul de turma, orice altceva fiind interzis.
Ar trebui sa-i credem pe marii scriitori mai mult decat ii credem pe istorici. Istoricii au consemnat mai mult ceea ce li s-a spus, pe cand scriitorii au trait cele mai multe experiente despre care povestesc in romanele lor; scriitorii au fost in mijlocul oamenior, in centrul evenimentelor.
**
Va amintiti de Martin Eden, din romanul omonim al lui Jack London?
Martin Eden salveaza de la moarte un prieten din inalta societate. Este invitat la masa si o cunoaste pe sora acestuia, de care se indragosteste.

Tanarul marinar sarac si fara educatie, Martin, provenit din zona orasului american San Francisco si-a dorit sa se ridice la nivelul social si intelectual al celor din lumea carora facea parte Ruth Morse, tanara de care s-a indragostit si de care dorea sa fie vrednic.
Incepe sa frecventeze bibliotecile si librariile si solicita ajutorul stapanei inimii lui pentru a reusi. Dotat cu o mare putere de a invata si cu o vointa perfect motivata prin iubire, Martin avanseaza rapid in plan intelectual si isi propune sa devina scriitor - unul de succes, visa el. Isi formeaza o conceptie despre viata si lume bazata pe teoriile darwiniste ale filosofului englez Herbert Spencer.
Ruth se indragosteste, la randul ei, de Martin si se logodesc.
Pe masura ce cunoasterea tanarului se largeste si incepe sa vada mai indeaproape viata familiei Morse si a celor ca ei, Martin realizeaza ca viata acestora nu este ceea ce credea el. Ceea ce vazuse - si crezuse - de la distanta se dovedea acum ca a fost doar spoiala, aparenta si nimic mai mult.

Din pacate, scrierile nu au succesul la care a sperat si dificultatile financiare nu l-au ocolit. Familia facea presiuni sa isi gaseasca un loc de munca serios, unde sa castige pentru a-si putea intretine viitoarea familie. In aceasta trista perioada intalneste un filosof agnostic, Brissenden, care ii devine prieten. Acest prieten e plin de sila la adresa societatii din care face parte si Martin este influentat de convingerile acestuia; isi face cunostinte in diferite cercuri revolutionar-anarhiste ceea ce, evident, nu convine familiei lui Ruth si altora ca acestia. Iubita il paraseste, toata lumea ii intoarce spatele si, mai apoi, Brissenden moare. Dar roata destinului se invarte: scrierile sale cunosc un mare succes si el devine un scriitor foarte cautat. Oamenii incearca sa-i reintre in gratii; Ruth il doreste, din nou, langa ea.

Imbatat de betia cunoasterii, Martin incepe sa inteleaga meschinaria si ipocrizia lumii în care traieste si, dezamagit, isi pierde dorinta de a trai.

 “Martin Eden” e povestea unui tanar sarac ce a dorit sa devina burghez si curand cand dorinta s-a implinit si-a dat seama de falsitatea vietii pe care dorise s-o traiasca.
Martin nu se credea superior celor in mijlocul carora visase sa traiasca, ci era cumplit dezamagit ca iubita lui facea parte dintr-o asemenea lume. Nu-i placea falsitatea si nu credea intr-o viata traita in minciuna, langa oameni fatarnici.
Pentru cineva scarbit pana in maduva oaselor de minciuna, ipocrizie si nedreptate, solutia salvatoare nu va fi niciodata cea aleasa de personajul lui Jack London. Individualismul sa-l fi impins, de fapt, pe aceasta cale fara intoarcere?

Pe scurt: lui Martin nu i-a fost de folos sa devina cel mai bun - a cunoscut ceva ce nu se gandea ca va cunoaste si sufletul lui nu a putut suporta ceea ce mintea a inteles.
Atunci, insa, mediocritatea sa fie calea acceptabila? Probabil ca nu. Poate doar o lupta acerba pentru a zdruncina din temelii teribila apatie si multumire cu nimic din punct de vedere spiritual a celor care formeaza turma.

A cauta tot timpul sa-ti fie comod, sa te instalezi “cat mai bine”, iata un mare semn de mediocritate, scria pe undeva Andre Gide.
*
Unii afirma ca romanul “Martin Eden” este un strigat de disperare prin care autorul isi manifesta dezgustul fata de lumea burghezo-capitalista a Americii inceputului de secol XX.

luni, 21 mai 2012

Fila zburatacita din jurnalul unui brotacel



Ma intreaba cate unul ce fac de dimineata pana seara! Avand in vedere ca o jumatate din mine si-a pierdut interesul pentru cealalta jumatate din mine, ma suport - vorba lui Cioran. Aflictiune curata, ce mai! Si cand chiar nu ma mai suport imi iau alpenstocul si plec in munti, sa ma ascund de lume, cautand catacombe ramase de pe vremea razboiului, in speranta ca dau de vreun arcosolium si ma pun pe cercetat serios. Ma pun sau ma depun, poate e o diferenta - dar n-o sa va tin o alocutiune acum, ca nu sunteti atenti si-o sa credeti ca am logoree. In plus, am luat si o gura de curacit - acu’, de m-ar auzi iubita ar sari ca-njur, dar e treaba ei sa puna mana pe dictionar si sa se cultive, ca dormind pe aratura ramane necultivata. Asa e iubita mea! O intreb daca vrea sa ne despartim si-mi spune “nu”. O intreb daca vrea sa ne iubim si-mi spune “da”. Si-i zic ca din silabele acestea reiese “nuda”, iar ea se gandeste la “goala pusca” si-i explic ca, de fapt, ma refer la “pura”, asemenea monadei, ideea pura a filosofiei. Si ea ma priveste cu ochi goi, apoi clatina din cap. Pentru ochi e o placere, pentru creier... Am vazut-o ca s-a aprins si am sperat ca se si prinde - si s-a prins, ca laptele acru.

marți, 15 mai 2012

Poate va intereseaza



Contracte civile - definite in Codul civil in vigoare din 1 Octombrie 2011

Clasificarea contractelor

Contractul de know-how (legatura externa)

Norma juridica - notiuni generale

Infractiunea  - prezentarea, pe scurt, a unitatii de infractiune, a pluralitatii de infractiuni, a pluralitatii de infractori


* Violenta domestica - Legea 217/2003 privind prevenirea si combaterea violentei in familie

Karl Gjellerup - Pelerinul Kamanita

Karl Adolph Gjellerup (n. 2 Iunie 1857, Roholte – d. 11 Octombrie 1919, Klotzsche, langa Dresda)
Scriitor danez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatura in 1917 – pentru poetica sa variata si bogata, inspirata din idealuri inalte (Almanahul Contemporanul, 1983)
In anul 1892 se stabileste in Germania, prin casatorie si, sub influenta lui Schopenhauer, publica romanele Minna si Moara (Moara fiind considerat capodopera sa).
Cativa ani mai tarziu se adanceste in studiul religiilor hinduse. Experienta buddhismului se observa, intre altele, in romanul Pelerinul Kamanita (1906)
Ultimele sale romane marcheaza o revenire spre crestinism.

*
Pelerinul Kamanita e un roman al experientelor umane fundamentale, un itinerar in cautarea sensurilor superioare ale existentei sub semnul intelepciunii; autorul captiveaza cititorul mai ales prin fascinanta impletire dintre realitate si vis, istorie si legenda intr-un décor rafinat de exotism.
E o ilustrare a conceptului filozofic buddhist conform caruia lumea piere si renaste ciclic, sufletele oamenilor renascand si ele.
*
Povestea unei vieti posibile, foarte pe scurt

Se spune ca inainte de a incepe sa iubesti trebuie sa inveti sa calci pe zapada fara a lasa urme…

Un vis al tuturor oamenilor este si acela de a iubi si de a fi iubiti… Un om cauta dragostea unui alt om… Dar a se anula pe sine numai de dragul de a fi iubit nu inseamna implinirea unui vis… Iubirea nu suporta jumatati de masura dar cei mai multi oameni se amagesc cu ideea ca ei vor reusi sa impace contrariile… Contrariile se atrag - spun unii - dar in ce masura si pentru cat timp atunci cand e in discutie firea omului – mai schimbatoare decat Natura?

Legendele spun ca acei oameni care se iubesc cu adevarat se intalnesc mereu si mereu – indiferent in ce se reincarneaza sufletele lor… si oricat de putin ar dura dragostea lor la un moment dat.

Visul omului care vrea sa iubeasca se implineste mereu si mereu cat timp omul are curajul sa accepte iubirea si nu se teme de aceasta. Atunci cand iubeste, omul are sufletul expus - si usor de ranit…

Tragica poveste de iubire a lui Kamanita si Vasitthi e nerealizata si supusa suferintelor pe pamant, dar aceasta iubire se va implini in lumea lui Brahma.

Kamanita si Vasitthi se iubesc de la prima vedere, dar lumea - poate si destinul - e impotriva iubirii lor… Ei se iubesc, insa, si viseaza ca in fiecare viata pe care o vor trai se vor iubi. Orice reincarnare le aduce nelinistea sufletului si fiecare intuieste ca trebuie sa gaseasca “ceva”. Si fiecare stie ca fericirea nu o poate gasi decat in adancul sufletului, in puterea care ii ajuta sa caute ceea ce stiu - inconstient - ca le este necesar. Kamanita si Vasitthi se recunosc in fiecare viata care le este data si isi doresc sa ajunga la ultima pentru a fi impreuna pentru vesnicie…

In fiecare viata pe care ea o traieste viseaza la Kamanita…

Copac lipsit de griji! asculta plangerea fecioarei triste. / Da pace inimii acesteia, fiindca pacea inimii te cheama. / Cu ochi de flori tu pandesti orice, cu limbi de foi graiesti cu oricine. / Vorbeste unde-i dorul meu, pe unde umbla Nal’al al meu.


In ochii plini de iubire, in a caror lacrimi se oglindea lumina Lunii, ea a spus cu buzele tremuratoare: Cand voi fi departe si te vei gandi la locul acesta al fericirii mele, inchipuieste-ti ca stau asa cu acest copac frumos. Doar ca in loc sa zic Nala voi zice Kamanita.

In fiecare viata pe care cei doi o traiesc sunt in cautarea iubirii. Ceea ce ei cred ca este doar un vis este, de fapt, o realitate care s-a intamplat cu mult timp inainte… o realitate de care doar vag isi mai amintesc… dar cautarea lor are mereu sorti de izbanda – chiar daca pentru un ceas, chiar daca pentru o zi sau… pentru toata viata aceea…

Nimeni nu poate spune ca a pierdut sansa Iubirii adevarate, ci doar ca drumul Iubirii adevarate nu si-a gasit calea catre el. Si nu e suficient ca Iubirea sa gaseasca aceasta cale – trebuie ca omul sa stie ca Iubirea a venit in viata lui… Acesta se poate spune ca este un vis implinit – dar e un vis in cautarea caruia omul porneste in zadar: nu el gaseste Iubirea, ci Iubirea il gaseste pe el.

Kamanita a iubit cu toata fiinta sa, chiar spre mirarea lui Brahma: “Ce lumina il lumineaza oare, ca nesocoteste pe cea a marelui Brahma? Atunci aceasta este o lumina mai tare ca cea divina pe care o oglindim noi? Atunci este o cale opusa caii noastre – o cale de nepatruns? Umbla-vom noi vreodata pe calea aceasta – calea de nepatruns?”
Atunci Brahma cel cu o suta de mii de chipuri a tras din nou la sine forta sa luminoasa, care era raspandita in spatiu, suficienta pentru a aprinde o suta de mii de lumi, si a raspandit apoi iarasi lumina ei prin tot spatiul. Dar in locul unde spera sa vada luminand steaua cea mai stralucitoare nu se intrezarea decat o scanteioara licaritoare.
Si in vreme ce in spatiul imens lumi dupa lumi patrundeau chiuind la lumina zilei celei noi a lui Brahma, pelerinul Kamanita se stingea cum se stinge o candela dupa ce a consumat ultima picatura de ulei supta din fitilul sau.
(Pelerinul Kamanita, Editura Nationala, Bucuresti 1922, in traducerea lui Elefterie Bezdechi)

luni, 14 mai 2012

Sotul nehotarat


A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi fost nu s-ar mai povesti, un barbat care nu-si mai aprecia sotia. Aceasta era mereu ocupata cu treburile casei, cu spalatul si calcatul hainelor pentru sot si pentru copii. Femeia nu avea timp sa mearga la intalnire cu prietenele, la salonul de coafura si cosmetica si isi astepta sotul sa vina de la intalnirile cu prietenii. Sotia nu mai avea timp sa se preocupe de frumusete pentru ca avea copii de crescut si sot de ingrijit. Era o sotie devotata trup si suflet familiei.

Sotul, stiind ca acasa il asteapta mereu mancare calda si intelegere, mergea la lucru si apoi mergea cu prietenii. Stia ca sunt in siguranta copiii si bine ingrijiti. In timp, a observat ca prietenii lui au cate o ibovnica. Si-a spus ca nici el nu e mai prejos si a facut in asa fel incat sa aiba si el pe cineva: o tanara draguta, cocheta, care alta treaba nu avea decat sa cheltuiasca bani si sa stea in fatza oglinzii. Mereu vesela si fara griji il incanta pe sotul care devenea din ce in ce mai nemultumit de faptul ca sotia lui nu e dichisita si mereu vesela. Azi asa, maine asa... pana s-a hotarat si ajuns acasa i-a spus sotiei sa-si faca bagajul si sa plece pentru ca el a intalnit o femeie mai frumoasa si vrea s-o aduca acasa.

Sotia - mereu receptiva la dorintele sotului - si-a abtinut lacrimile si a inceput sa-si adune lucrurile: prea multe nu avea, pentru ca preocuparea ei principala erau copii si sotul... Dupa ce bagajul a fost facut a imbracat cea mai buna rochie, si-a desfacut parul si apoi l-a aranjat, si-a conturat ochii si si-a colorat obrajii, si-a pus bijuteriile pe care le avea si pe care le folosea cu ocazii deosebite - ocazii ce nu se mai ivisera de ceva timp. A terminat, a luat valiza si a coborat in salon, sa-si ia ramas bun de la sot... Acesta a privit-o lung, oarecum mirat.

- Unde te duci? o intreaba.
- Ai zis sa plec si plec, pentru a putea fi fericit langa o femeie mai frumoasa si mai tanara.
- Dar nu poti iesi pe usa din fatza, sa nu intalnestii copiii care trebuie sa vina de la scoala.
Sotia porneste spre usa care da spre curte...
- Nici pe acolo nu poti sa iesi! Vecina e in curte si daca te vede va da frau liber barfelor!
Sotia, nedumerita, se aseaza pe o sofa, cu valiza langa ea.
- Si, atunci, cum sa plec?
Sotul nehotarat, care incerca sa-si ascunda surpinderea la vederea sotiei care era atat de frumoasa in acele momente, si care nu voia sa recunoasca faptul ca s-a pripit alungandu-si sotia, ii zice:
- Poate ca ar fi bine sa mai ramai un timp...


(din colectia Povesti nemuritoare - nu e titlul original deoarece pe acela nu mi-l amintesc)

Andre Gide - Paludes


(numele complet fiind Andre Paul Guillaume Gide) s-a nascut in 22 noiembrie 1869, Paris si s-a stins din viata in 19 februarie 1951, la Paris.

Scriitor, eseist, umanist francez, laureat cu premiul Nobel pentru literatura in 1947, pentru scrierile sale pline de intelegere si semnificative din punct de vedere artistic, in care problemele si conditia omului au fost infatisate cu o cutezatoare dragoste de adevar si o subtila intuitie psihologica (Almanah "Contemporanul", 1983)

Parem atat de convinsi de faptul ca tot ce se numeste inovatie caracterizeaza in mod exclusiv epoca noastra incat - in ciuda dezabuzatului “nimic nou sub soare”, de care ne amintim cand si cand - descoperim cu stupefactie ca strabunicii pot face figura de contemporani.
Motto pentru Paludes este “Spune de ce asta” (Dic cur hic, in latina) si a mentionat in dedicatie ca a scris o “satira referitoare la ce?”si a cerut in introducere ca “altii” sa-i explice propria lui scriere.
Satira a fost cel mai bine inteleasa de scriitorii din cercul lui Gide, Paul Valery scriindu-i astfel: “Poate ca m-ai prins atat de bine incat nici nu m-am recunoscut”, iar Pierre Louys crezand ca fusese portretizat in “bunul prieten Hubert”. Paul Claudel a precizat ca “Paludes e cel mai complet document pe care-l avem asupra atmosferei speciale de inabusire si stagnare pe care am respirat-o din 1885 pana in 1890”.
In Paludes povestitorului i se arunca in fata ca ar fi devenit “revolutionar”. “Dar de loc, domnilor, nu sunt revolutionar! protesteaza el indata, cam speriat. “Nu ma lasati sa termin… zic ca nu ne revoltam… pe dinauntru. Nu de repartitie ma plang, ci de moravuri…” Iar mai apoi, meditand la cele intamplate: “Poate ca sunt revolutionar, la urma urmei, din prea multa ura fata de contrariu” (conformismul, ipocrizia, meschinaria burgheza) De acest citat trebuie apropiata o declaratie din 1933: “…dar imensa majoritate a oamenilor se impaca foarte bine cu mizeria lor, nu sufera din pricina ei si nici n-o mai baga in seama. Cel care a incercat sa-i zgaltaie si sa-i faca sa se dezguste de ticaloasa lor apatie risca sa joace rolul van al agitatorului agitat din Paludes.

Cam pe aceeasi linie se va inscrie si “Prometeu rau inlantuit”. O scrisoare din 1897 (Prometeu e scrisa in 1899) cuprinde aceste randuri ale lui Gide: “Caut formula religioasa sau morala sub care sa-mi pot adaposti opozitia si cum s-o legitimez. O gasesc pe cea a lui Prometeu: “Sa te devotezi vulturului; si… atat!” Celalalt zice: “E tot ce ai gasit?” I se raspunde: “Da, tot ce-am gasit mai bun”

Gide s-a ridicat impotriva sistemelor care tind sa falsifice omul, sa-i vicieze personalitatea. Nu intamplator sacrificiul lui Prometeu nu izbuteste decat sa “infrumuteze” vulturul, care-si pastreaza cruzimea si indiferenta. Titanul redevine intr-adevar el insusi si descopera rasul, acest atribut al umanitatii, abia cand se hotataraste sa-si lichideze necrutatorul calau, abia cand inceteaza a mai iubi simbolul a tot ce “devoreaza” omenirea. Intre om si sistemele antiumane raportul e invers proportional, inflorirea lor atrage pieirea individului, el scade si ele cresc.

Paludes a fost scrisa la varsta de 25 de ani si Prometeu rau inlantuit la varsta de 30 de ani si au fost definite de autor drept sotii, dar ar fi gresit sa le consideram drept simple farse: Andre Gide a “glumit serios” (cum zice literatul din Paludes)
(prefata si traducere la Paludes si Prometeu rau inlantuit, Editura pentru Literatura Universala, 1969)

**
Paludes (mlastini e traducerea din latina) e povestea unui celibatar, Titir, care traieste intr-un turn inconjurat de mlastini si care mereu priveste si admira mlastinile, si e fericit - mlastinile, insa, isi schimba mereu aspectul, in functie de anotimp, in functie de cum e vremea, dar vietile burghezilor raman mereu si mereu la fel, cu fiecare zi care trece.

“Toate profesiunile fara folos pentru sine sunt cumplite – cele ce nu aduc decat bani – si atat de putini incat trebuie sa o iei mereu de la capat. Cate stagnari! In clipa mortii ce vor fi realizat? – Isi vor fi ocupat locul! – Cred si eu! l-au ales marunt, ca si ei. Mie toate astea mi-s indiferente, fiindca scriuPaludes, dar alminteri as gandi despre mine ce gandesc despre ei. Zau, ar trebui sa incercam sa ne mai schimbam felul de viata”

“- L-am vazut pe Titir”, ii spune literatul iubitei sale care nu prea intelege mare lucru din poveste.
“- Celibatarul?
- Da, numai ca in viata e insurat, tata a patru copii. Il cheama Richard… nu-mi spune ca abia a plecat, nici nu-l cunosti.
Angele a spus atunci, cam intepata:
- Vezi bine ca povestea ta nu era adevarata!
- De ce nu era adevarata? Pentru ca, in loc de unul singur sunt sase? L-am zugravit pe Titir singur, ca sa concentrez monotonia; e un procedeu artistic; doar n-ai fi vrut sa-I arat pe toti sase dand cu undita?
- Sunt sigura ca au, in viata, indeletniciri diferite!
- Daca le-asi descrie, ar parea diferite; odata povestite, intamplarile nu-si mai pastreaza valorile pe care le aveau in viata. Ca sa ramai veridic esti nevoit sa le mitocosesti. Important e sa arat emotia pe care mi-o provoaca.
- Dar daca emotia e falsa?
- Emotia, draga mea, nu-I niciodata falsa; n-ai citit si tu ca greseala incepe o data cu judecata? Si ce rost are sa poveststi de sase ori? De vreme ce impresia pe care o lasa e aceeasi, zau, de sase ori… Vrei sa stii cu ce se indeletnicesc in realitate?
- Spune, a zis Angele; pari scos din fire.
- De fel, am strigat… Tatal copiaza acte; mama vede de casa; un baiat mare da lectii; un altul ia lectii; fata cea mare schioapata; cea mica, prea mica, nu face nimic. Si mai e si bucatareasa… Pe sotie o cheama Ursule…Ia seama ca toti fac, zi de zi, acelasi lucru!!! […] Totul in viata lui a fost facut pentru a astupa niste goluri, pentru a umple niste lacune prea gaunoase – totul! Inclusiv familia. S-a nascut vaduv; zi de zi, aceleasi lamentabile compromisuri, surogate ale tuturor lucrurilor mai de soi. Si, pe deasupra, nu-ti face o parere proasta despre e, e cat se poate de virtuos. De altfel, se socoteste fericit. […] Angele, draga mea, la urma urmei nu ti se pare ca adevarata aventura lipseste din viata noastra?
- Vrei sa plecam amandoi intr-o scurta calatorie? Uite, sambata… ai ceva de facut?
- Dar ce vorba-i asta, Angele… poimaine?
- De ce nu? Am pleca impreuna dis-de-dimineata; […]”

**
Nu accepta viata asa cum ti-o propun oamenii. Nu inceta de a te convinge ca viata ar putea fi mai frumoasa; a ta si a celorlalti; nu alta viata, viitoare, care ne-ar consola de aceasta si ne-ar ajuta sa-i acceptam mizeria. Nu accepta. Din ziua in care vei incepe sa intelegi ca nu Dumnezeu, ci oamenii sunt raspunzatori de aproape toate nenorocirile vietii, nu te vei mai resemna.
*
A cauta tot timpul sa-ti fie comod, sa te instalezi “cat mai bine”, iata un mare semn de mediocritate.
*
Cand un filosof iti raspunde nu mai pricepi nici ce l-ai intrebat.
(din Paludes)

Altele:
Noile fructe, Andre Gide

joi, 3 mai 2012

Scriitori care s-au sinucis

Albert Camus scrie, in Absurdul si sinuciderea:
O sinucidere are multe cauze si, in general, cele mai aparente nu sunt si cele mai eficace. Foarte putini oameni se sinucid (ipoteza nu e insa exclusa) fiindca asa au hotarat. Criza este aproape intotdeauna declansata de ceva incontrolabil. Jurnalele vorbesc adesea de “necazuri intime” sau de o “boala incurabila”. Sunt explicatii valabile. Dar ar trebui sa stim daca, in acea zi chiar, un prieten nu i-a vorbit pe un ton indiferent acelui deznadajduit. Vinovatul este, in acest caz, prietenul. Pentru ca indiferenta lui poate fi deajuns spre a precipita tot dezgustul si toate resentimentele aflate pana atunci in suspensie (traducerea: Irina Mavrodin)

Stefan Zweig este unul dintre marii scriitori ai lumii, citit, iubit si pretuit pe toate meridianele lumii pentru creatia sa literara, profunda prin continut si diversa ca genuri (poezie, proza, dramaturgie, eseistica, memorialistica).
Destinul sau - prin drama sa - ar putea constitui un subiect de roman. Destinul si fizionomia sa morala au fost determinate de o epoca zbuciumata de razboaie si de ideologii extremiste. Stefan Zweig, cu modestia creatorului constient de valoarea sa, ilustreaza incarcatura de destin a generatiei sale si recunoaste ca toate convulsiile sociale la care a fost prezent l-au afectat.
A scris, la un moment dat: toti armasarii dezlantuiti ai apocalipsului au trecut ca o vijelie prin viata mea. Poate de aceea si-a gasit refugiul - probabil singurul posibil - in scris. Ce ar fi putut face cand - scrie el - marile ideologii de masa au crescut si s-au extins sub ochii mei, fascismul in Italia, nationalism-socialismul in Germania, bolsevismul in Rusia si, inainte de toate, ciuma aceea blestemata, sovinismul, care a otravit tot ce avea mai bun cultura noastra europeana?
In Petropolis, un sat de munte de langa Rio de Janeiro (Brazilia), isi scrie ultimele lucrari, intre care si “Lumea de ieri” - care ar putea fi considerata cantecul sau de lebada; e unica sa carte de memorii, scrisa dupa despartirea de Europa si sub influenta ingrozitorului razboi mondial care transfigura batranul continent si in care erau implicati, fara voie, rude, prieteni sau simple cunostinte (Stefam Zwig suferea pentru acestia, pentru ca avea un cult al prieteniei).
La doua saptamani de la terminarea manuscrisului si expedierea lui la editura, Stefan Zweig se va sinucide, la 23 Februarie 1942, impreuna cu sotia sa. Scrisorile sale de adio explica gestul sau disperat: De bunavoie si cu constiinta clara ma despart de aceasta lume, dupa ce lumea propriei mele limbi a apus pentru mine, iar patria mea spirituala, Europa, se autodistruge […] Graitoare pentru starea sa psihica din acea vreme este si urmatoarea insemnare: N-a existat nici o tara in care sa ne putem refugia, nici o liniste pe care sa o putem cumpara, totdeauna si peste tot ne prindea mana destinului si ne tragea inapoi in jocul sau nesatios.
(Tudor Nedelcea)

Din aceste motive consider ca Stefan Zweig este unul dintre acei putini sinucigasi care isi iau viata “fiindca asa au hotarat” - cum scrie Albert Camus. Iar cei care au pornit razboiul sunt vinovati pentru moartea lui fizica.

Si alti scriitori, filosofi, poeti etc. au ales sinuciderea.
Intre ei:
Lucius Annaeus Seneca (n. cca. 4 i.H. - d. 65)
- filosof stoic roman, preceptor al imparatului Nero; manifesta omenie fata de sclavi si fata de gladiatori; in intelepciunea sa aveau incredere - si il consultau - filosofii, clericii, moralistii crestini.
- a fost obligat sa isi taie venele si a facut-o fara ezitare; sinuciderea sa a oferit un model celebru de stoicism in actiune;
Arbiter Gaius Petronius, pe numele sau real Titus Petronius Niger (cca. 27 - 66)
- om politic si scriitor latin, autor al romanului Satyricon - descrierea societatii romane din primul secol al erei noastre; Nero l-a numit “arbitrul elegantei”
- si el a fost obligat sa-si taie venele
Se poate spune despre acestia ca au fost condamnati la moarte, practic - au ales sinuciderea pentru a evita o moarte mai grea. Acest motiv pentru sinucidere poate fi inteles, as zice. Cat de teribil trebuie sa fie sa ajungi in situatia de a-ti alege modul in care vrei sa mori?
Ati vazut filmul “Frosen”? Nu e cine stie, dar imaginatia fiecaruia poate completa… lacunele.
Gerard de Nerval, pe numele sau adevarat Gerard Labrunie (n. 22 Mai 1808, Paris - d. 26 Ian 1855, Paris)
- poet si dramaturg francez;
- s-a spanzurat de un felinar pe o straduta parisiana
Pantazi Ghica (n. 15 Martie 1831, Bucuresti - 17 Iulie 1882, Bucuresti)
- gazetar, prozator si autor dramatic; fratele lui Ion Ghica
A fost indragostit de Wanda, prima femeie din viata lui si cand a pierdut-o a urmat o viata de desfrau. Apoi s-a indragostit de Ilinca Arnoteanu - care semana cu Wanda; o cere in casatorie dar aceasta moare de scarlatina. La 51 de ani, Pantazi, atins de depresie, moare inghitand un pumn de pastile.
Alexandru Odobescu (n. 23 Ian 1834, Bucuresti - d. 10 Nov 1895, Bucuresti)
- scriitor, arheolog, om politic
- a crezut, la 60 de ani, ca si-a intalnit sufletul pereche: o profesoara de geografie mai tanara decat el cu 30 de ani (Hortensia Racovita). Ii destainuie sotiei ca iubeste o alta femeie si aceasta, Alexandra, induiosata de suferintele sotului ii permite sa traiasca ultimele clipe de viata alaturi de Hortensia – doar ca profesoara il paraseste si, distrus sufkleteste, ia o supradoza de morfina.
Se sinucide in urma unor tragice evenimente de ordin familial si public.
Veronica Micle (n 22 Aprilie 1850, Nasaud - d. 4 Aug 1889, Varatec) 
- poet, nuvelist, traducator
- a avut o relatie tumultoasa cu Mihai Eminescu;
- a baut arsenic (in noaptea de 3 spre 4 august) si a murit – se zice – la 50 de zile de la moartea lui Eminescu; se spune ca a fost un accident: fiind depresiva a luat medicamente in exces. Dar intr-o scrisoare data 1 August roaga o amica sa ii procure prin fratele ei, medic, inca o sticluta cu picaturi de arsenic pentru tratamentul anemiei fiicei ei mai mici.
Jack London (cu numele real John Griffith Chaney), n.12.01.1876, San Francisco-d. 22.11.1916, Glen Ellen, California;
- scriitor si jurnalist american, autor al unor romane precum ”Chemarea strabunilor” sau ”Colt alb”, Jack London era un personaj bizar, energic, intesat cu idei socialiste. Cand mama sa era insarcinata, a incercat sa se sinucida cu o supradoza de laudanum si tragandu-si un glont in cap, care insa a deviat. London ajunge sa fie un pirat, un cautator de comori si un revolutionar, nu rareori sustinand asasinatul politic sau genocidul, in functie de moment. Se crede ca era bipolar, iar deseori exagera cu alcoolul. Fiind dependent de morfina unii cred ca este posibil sa se fi omorat cu o supradoza de morfina.
A fost activist pentru bunastarea animalelor, aducand la cunostinta publicului cruzimea faţa de animale in cadrul circurilor. 
Stefan Zweig (n 28 Nov 1881, Viena, Austria - d. 24 Febr. 1942, Petropolis, Brazilia
- romancier, dramaturg, jurnalist și biograf austriac
- s-a sinucis impreuna cu sotia sa Lotte.
Zweig scria: Trecut de saizeci de ani, aş fi avut nevoie de energii noi, pentru a reîncepe cu totul viaţa mea. Şi puterile mele, în urma lungilor peregrinări de om fără patrie, au secătuit. Socot deci, că e mai bine să închei la timp, şi în picioare o viaţă pentru care truda spirituală era cea mai mare bucurie, iar libertatea personală era cel mai mare dintre bunuri pe acest pămînt....Spun adio tuturor prietenilor mei. Să le fie dat a vedea aurora după noaptea interminabilă. Eu, mai nerăbdător o iau înainte...
(citat din Marturii despre ieri si azi, Eugen Relgis, ed Hasefer, 2011)
Virginia Woolf, numele real fiind Adeline Virginia Stephen (n. 25 Ian 1882, Londra - d. 28 Martie 1941)
- scriitor englez, eseist, editor
După terminarea manuscrisului ultimului ei roman (publicat postmortum) Between the Acts, Woolf a cazut victimă depresiei asemănătoare cu cea pe care o mai avusese. Inceputul celui de-al doilea razboi mondial, distrugerea casei ei din Londra în timpul atacului prin surprindere, și primirea rece a biografiei sale de către un prieten - Roger Fly, au agravat starea ei într-atît încît nu a mai putut să lucreze.
Pe data de 28 martie 1941, Woolf s-a sinucis. Ea și-a îmbrăcat paltonul, i-a umplut buzunarele cu pietre și a intrat în rîul Ouse din apropierea casei sale, unde s-a înnecat
(wikipedia)
Serghei Alexandrovici Esenin (n. 03 Oct 1895, regiunea Riazan, Rusia - d. 27 Dec 1925, Sankt Petersburg, Rusia)
- poet rus;
- cea de a 5-a sotie (o nepoata a scriitorului Lev Tolstoi) a incercat sa il ajute dar pentru ca a suferit o criza mentala a fost spitalizat o luna - cu doua zile inainte de externarea si-a taiat venele si a scris un poem de adio cu propriul snage iar mai apoi s-a spanzurat de tevile de incalzire aflate pe tavanul unei camere din hotelul “Anglia”, Sankt Petersburg.
Ernest Miller Hemingway (n. 21 Iulie 1899Illinois, SUA - d. 02 Iulie 1961, Idaho, SUA)
Adevaratii curajosi nu lupta in duel. Cu asta se ocupa fricosii, ca sa-si dea importanta.
- a fost romancier, nuvelist, prozator, reporter de razboi (in cele doua razboaie mondiale si in razboiul civil spaniol);
- laureat al Premiului Pulitzer in 1953 si laureat al Premiului Nobel pentru literatura, 1954 (Batranul si marea)
Suferea de probleme fizice (afectiuni ale ficatului cauzate de abuzul de alcool, arteroscleroza, afectiuni oculare), dar si de depresie si usoara paranoia.
Mary, sotia lui, a declarat presei ca Ernest a murit in timp ce isi curata pusca, iar aceasta s-a descarcat accidental. In final a recunoscut adevarul. (dar chiar putem fi siguri? Si despre Liviu Rebreanu se presupune ca s-ar fi sinucis)
Ilarie Voronca - pe numele sau adevarat Eduard Marcus (n. 31 Dec 1903, Braila - d. 8 Aprilie 1946, Paris)
- poet roman de origine evreiasca naturalizat francez in 1938;
- s-a sinucis din cauza unei actrite cunoscute la Paris.  Iubirea neimpartasita l-a impins sa-si puna streangul de gat
A murit in perioada cand scria despre fericire: Manualul perfect al fericirii.
Luca Gherasim, pe numele sau adevarat Salman Locker (n. 23 Iulie 1913, Bucuresti - d. 9 Febr 1994, Paris)
-  teoretician al suprarealismului si poet roman de origine evreiasca;
- a locuit in Franta timp de 40 de ani, fara acte; in 1994 a fost evacuat din apartament pe motiv de “curatenie generala” si a ales sa moara, la varsta de 80 de ani, aruncandu-se in Sena; in biletul de adio a scris: In aceasta lume, poetii n-au ce cauta!
Paul Celan (pseudonimul lui Paul Peisah Antschel) (n. 23 Nov 1920, Cernauti, Bucovina - d. 20 Aprilie 1970, Paris)
- poet, eseist de limba germana, traducator - a tradus din limba germana in limba romana povestirile lui Franz Kafka) (evreu originar din Romania, din 1955 cetatean francez)
- s-a aruncat in Sena.
Hunter Thompson (18.07.1933, Louisville, Kentucky - d. 20.02.2005), fondatorul jurnalismului Gonzo, gen de jurnalism in reporterii se implica in publicatiile lor pana ce devin personaje centrale ale acestora. Si-a caştigat faima datorita cartii ”Fear and Loathing in Las Vegas”, a avut o viata personala tumultoasa, consuma alcool in exces, dar si LSD, mescalina si cocaina, avea o deosebita pasiune pentru arme si o antipatie deosebita pentru guvern. Nesabuinta il aduce in pragul mortii, mai ales prin aventurile sale cu Hell’s Angels (un club de motociclisti), dar acestia, cand isi dau seama de intentiile sale sinucigase, il indeparteaza. Ultimii ani si-i petrece la o ferma din Colorado, iar moartea survine in urma unei rani provocate cu o arma de foc in 2005. Nota sa de adio suna astfel: Gata cu jocurile. Gata cu bombele. Gata cu plimbarea. Gata cu distractia. Gata cu inotul. 67. Adica cu 17 peste 50. Cu 17 ani mai mult decat mi-as fi dorit. Plictiseala. Sunt mereu ţâfnos. Nu mai sunt amuzant pentru nimeni. Incepi sa devii lacom. Poarta-te ca la varsta ta. Relaxeaza-te - nu te va durea.
Sylvia Plath (n. 27.10.1933, Boston - d. 11.02.1963, Londra) - a scris poezii, romane, povestiri scurte; prima poezie i-a fost publicata la varsta de 8 ani. Suferea de o depresie teribila, in timpul facultatiila varsta de 21 de ani,la mormantul tatalui sau (care a murit cand ea avea 8 ani) a inghiti 50 de pastile de somnifer, dar a fost salvata; un psihiatru reuseste sa o scoata din starea de depresie profunda si isi poate termina studiile. Multe dintre aceste experiente le-a transformat in arta prin redactarea romanului semi-autobiografic ”The Bell Jar” (publicat sub pseudonimul Victoria Lucas, care nara despre experienta unui coleg care s-a sinucis). Are o noua tentativa de sinucidere, provocandu-si un accident de masinal isi paraseste sotul, pe care l-a prins inseland-o si locuia, impreuna cu cei doi copii macinati de boala intr-un apartament neincalzit. In zorii zilei de 11.02.1963 s-a sinucis dand drumul la gazele dela masina de gatit, in timp ce copiii dormeau in camera alaturata.
In anul 1981 a aparut volumul ”Collected Poems” si in 1982 i se acorda pentru acest volum Premiul Pulitzer.
John Kennedy Toole (17.12.1937 - 26.03.1969, New Orleans, Louisiana). Toata opera lui Toole este postuma. Profesor la Universitatea din Tulane, incearca sa-si publice romanul, ”A Confederacy of Dunces” (Conjuratia imbecililor) prin intermediul editurii Simon & Schuster. In ciuda promisiunii, subiectul manuscrisului nu este considerat suficient de interesant incat sa vada lumina tiparului. Respingerea are un efect devastator asupra scriitorului, care se ingrasa vazand cu ochii si isi pierde simtul umorului. Dupã o cearta cu mama sa, intreprinde o calatorie care culmineaza cu sinuciderea. In Blioxi, Mississippi, leaga un furtun de teava de eaapament a masinii si il trece prin fereastra, asfixiindu-se. Mult timp dupa aceea, mama sa il convinge pe romancierul Walker Percy sa citeasca ”A Confederacy of Dunces”. Percy este placut impresionat de imensul potential al manuscrisului si se foloseste de relatiile sale pentru a-l publica. Cartea, o capodopera a comicului, castiga Premiul Pulitzer pentru literatura in 1981.
Gabriela Negreanu (născută Vasilache; 06.07.1947 - 22.10.1995), poetă, eseistă, redactor.
David Foster Wallace (21.02.1962, Ithaca, New York - 12.09.2008, Claremont, California). Wallace se remarca prin romanul ”Infinite Jest”, un magnum opus masiv, de aproape jumatate de milion de cuvinte, incluzand detalii stufoase in notele de subsol. Profesorul universitar este adorat si de studenti, si de cititori, datorita modestiei si empatiei deosebite de care dadea dovada. Nu elaboreaza o opera foarte accesibila, dar perceptia sa acuta si intelegerea profunda au darul de a-i face pe cititori sa se simta mai putin singuri. Wallace a suferit de depresie toata viata, si a tinut-o in frau cu ajutorul medicamentelor. Dupa ce resimte efectele secundare ale antidepresivelor doreste sa renunte la medicamente, dar depresia ii revine si, in ciuda terapiei, nu mai poate suporta durerea. Se spanzura la 12 septembrie 2008. Romanul la care lucrase de ani buni, “The Pale King”, a fost publicat in anul 2011.

Fiecare carte scrisa este ca o sinucidere amanata, spunea Emil Cioran.
O, suflet al meu, nu nazui la viata nemuritoare, ci epuizeaza domeniul posibilului (Pindar, Pythica a III-a)