duminică, 31 martie 2013

Intarziere de sezon



Postarea participa la Happy Weekend! Editia a 13-a, la Elly, Blind Love.
Hristos a înviat! 
Tuturor, viața minunată să vă fie!

Surse foto - Facebook: unudoitrei 

marți, 26 martie 2013

Publicitate pe blogg


Publicitatea o putem defini ca fiind orice formă plătită de prezentare și promovare impersonală a ideilor, bunurilor sau serviciilor prin mijloace de informare în masă (ziare, reviste, programe de radio, programe de televiziune și Internet) de către un sponsor bine precizat. Scopul direct ale acestor mesaje este stimularea dorințelor clienților potențiali, și formarea asociațiilor pozitive în legătură cu produsul sau compania promovată, scop care este atins prin folosința metodelor de manipulare psihologică mai mult sau mai puțin subtile.
În anul 1990 Tim Berners-Lee a inventat World Wide Web (www) dar publicitatea on line își face apariția într-un mod semnificativ în anul 1995 și cele mai multe dintre standardele, normele și politicile acestei industrii au fost stabilite deja, dar încă se mai lucreaza. Internetul a devenit principalul mod de a comunica și de a încheia contracte.

Azi, cei care doresc să se implice în publicitatea on line o pot face, si Vienela descrie una dintre metode.
Citez din articolul Vienelei:
Câţi dintre administratorii de site-uri nu s-au întrebat: pe care dintre cei 70 000 de bloggeri din România să îi aleagă pentru scrierea unui advertorial? Câte companii s-au gândit oare că ar fi bună promovarea site-ului, dar nu au ştiut încotro să îşi îndrepte paşii? Câţi bloggeri nu s-au gândit că ar fi bun un bănuţ câştigat prin scrierea de articole? Şi câţi nu s-au întrebat unde ar putea găsi sponsorii dispuşi să plătească o reclamă făcută pe blog?

Răspunsul la întrebările de mai sus îl ofera tot Vienela, aducând în discuție e-advertising.co, - o echipă de oameni tineri care, văzând că “blogosfera românească nu este unită într-o reţea de advertising adevărată”, a luat acum doi ani decizia de a înfiinţa o societate care să ajute în egală măsură bloggerii şi companiile care vor advertoriale, optimizare SEO sau webdesign şi s-au dovedit a fi eficienţi. 

Tiganii si societatea

Sigur că țiganii (dar nu doar ei) fac nația de râs furând sau mai rău. Cei mai mulți cerșesc. E destul de  simplu să mai diminuăm fenomenul: nimeni să nu le mai dea bani când îi întâlnește pe străzi; cei care văd adulții cerșind folosindu-se de copii să sune la poliție sau la autoritatea tutelară și să semnalizeze cazul. Dar sesizarea nu e suficientă, polițiștii trebuie să răspundă prompt - și nu prea o fac în toate cazurile, motivând cu diverse. Cei de la autoritatea tutelară au program fix, seara nu mai găsești angajații. Trebuie pus la punct un sistem clar de protecție a copiilor sau de diminuare a numarului de cerșetori copii. Se poate observa, totuși, că nu mai sunt așa mulți copii la cerșit.
Cerșesc și, uneori, sunt agresivi. Aici voi povesti doar ceea ce am cunoscut direct, despre agresivi. Dau năvală cu “dă și mie un ban”. Râd cu poftă! Și să vreau, n-am de unde să le dau. Le spun: “pe controlate și pe luate! Mă controlezi în geantă și în buzunare și iei toți banii pe care îi găsești. Apoi te controlez eu și iau ce găsesc!” Fără excepție, toți au renunțat, râzând. Sau le spun: “îmi pare rău, dar chiar nu vă pot ajuta” - cu politețe, chiar dacă m-au luat cu “tu”.
Sunt agresivi vara, în jurul teraselor, în special. Trebuie să vină cineva și să le spună: “vino să-ți dau ceva de lucru și te plătesc, să poți merge mai repede acasă; dacă nu, chem polițiștii, pentru că cerșetoria e interzisă și voi fi pedepsit și eu dacă îți dau bani și mă pârăște cineva”. Garantat dispar din peisaj și nu mai revin - vestea circulă și terasa în cauză va fi evitată. Dă cu pietre după ei și cu pietre te vei alege.

Foarte mulți fură. În momentul cănd cineva mi-a furat bunurile - în piață sau aiurea - trebuie să sun/să merg la poliție, chiar dacă aceasta înseamnă că voi pierde timp cu declarații și “all inclusive”, adică chiar citat la judecatorie în cazul în care se ajunge la proces. Puține victime ale furtului sunt dispuse să facă aceasta pentru că e posibil, și probabil, să se expună unor riscuri. Dar vrem sau nu să stopăm fenomenul? Fără să spargem ouă nu putem face omletă.
Un alt minus pentru societatea care se dorește una sigură: polițiștii nu prea se agită - invocând motive diverse, inclusiv “prejudiciul prea mic”, fără a înțelege (sau fără a vrea să înțeleagă) că e vorba despre principiu, nu despre valoarea prejudiciului.
Uneori, pentru a fi educați cetățenii, reprezentanții statului trebuie să intervină cu forța legii, pentru că statul deține forța coercitivă.

Un (alt) minus enorm - din punctul meu de vedere - pentru societatea în care trăim: proprietarii de terase, baruri, restaurante, magazine etc. nu au dreptul să angajeze fără a încheia contracte - ceea ce este un fapt foarte corect și de dorit. Acum, de bine de rău, există o lege cu privire la zilieri dar care tot nu se potrivește tuturor cetățenilor apți de muncă, chiar dacă aceștia ar dori să muncească. Cei mai multi dintre ei își au domiciliul/reședința în localitățile adiacente marilor orașe și urcă dimineața în tren/autobuz (fără a plăti bilet) și merg în orașe, să cerșească, să caute prin gunoaie, să adune fier vechi, hărtie, cutii din aluminiu și peturi etc. pe care mai apoi le vând la centrele de colectare. Că s-a interzis accesul căruțelor pe arterele orașelor este un lucru bun - incontestabil - dar li s-a mai laut o șansă de a putea face ceva fără a fura: cât pot căra pe brațe sau în cărucioare trase cu brațele? Revenind la “munca ocazională”. Proprietarii amintiți mai sus (dar și alții, care au firme cu alt specific) nu își asumă riscul de a plăti, ocazional, pe unul-altul care să curețe halele, ca exemple, să adune șpanul și să îl ducă - în baza unui mandat - la centrele de reciclare, care să taie lemnele necesare pentru încălzire, să vopsească una-alta etc. Pentru cei care au acte se poate întocmi urgent un astfel de contract de zilier, dar numai pentru câteva ore e mai mare daraua decât ocaua! Cei mai mulți nu au acte, deci e imposibil să îi ajute vreun angajator fără a risca amenzi de zeci de milioane. Angajatorul trebuie să își justifice, în contabilitate, toate cheltuielile. Chiar dacă ar da din banii personali, un inspector zelos de la vreun institut teritorial de muncă l-ar acuza de practici ilegale și l-ar amenda cu plăcere.
Știți că există acum așa-numitele “zile ale curățeniei” când (între altele) edilii se dau în spectacol organizând ridicarea vechiturilor la care cetățenii vor să renunțe. Ceva asemănător făceau țiganii, transportând vechiturile cu ajutorul căruțelor. Vechiturile acestea sunt valorificate iar banii ajung la anumite firme, nu mai ajung la țigani. Dar, da, suntem mai civilizați și nu ne mai aruncăm vechiturile pe lângă containerele care dau pe afară de gunoi menajer. E un lucru bun (și nu e ironie - poate doar a sorții), prin care țiganii au fost privați (mai mult sau mai puțin) de o sursă de venit, dar sunt invitați să se angajeze pentru sortarea vechiturilor.

În SUA - dacă imi amintesc corect - chiar a fost promulgata o lege (un Act), la un moment dat, care se referă la obligativitatea firmelor cu N angajați de a angaja un cetățean afroamerican la X angajați. Ar trebui o reglementare asemănătoare și în România, pentru ca cetățenii să observe, nemijlocit, că și țiganii se pot integra și muncesc bine atunci când li se oferă ocazia? Vor fi tratați ca și ceilalți angajați: corespund locului de muncă, vor rămâne, nu corespund, mai caut. Există o astfel de reglementare în România? Se vor declara, oare, românii rromi pentru a ocupa aceste locuri de muncă, așa cum au făcut în cazul locurile rezervate pentru rromi în școli?

Cum iî putem ajuta personal? Exemle pe care le cunosc: sunt persoane care au negociat cu unii-alții să le aducă fructe de pădure, urzici și altele direct la poartă. Femeia vine mereu și ceilați cumpără cât le trebuie sau cât își pot permite la momentul respectiv. Mulți cumpără lingurile din lemn lucrate de tigani - se vede care sunt lucrate manual si care sunt lucrate industrial; mulți cumpărau alambicurile pentru țuică - de exemplu - de la meșterii țigani dar pentru că legislația în materia producerii și comercializării de alcool a făcut ca cei mai mulți cetățeni să nu mai poată produce țuica în gospodăriile proprii, și aceasta sursă de venit pentru țigani a fost distrusă și amatorii pot consuma alcoolul găsit în comerț.
Mai sunt (prea puțini, din păcate) meșteri argintari din ale căror mâini ies (și) bijuterii fantastic de frumoase. Se încearcă - cel puțin la nivel teoretic - cooptarea acestor meșteri într-o asociație.

Se dorește integrarea, dar nu se alege și un mijloc de a le proteja identitatea culturală. Sunt o populație nomadă, de mii de ani! Sunt evitați cei care își poartă costumele tradiționale - dacă bărbaților le este mai ușor să se adapteze la o ținută “acceptată” de societate pentru femei e mai greu: fustele lungi pe care le poartă au o semificație ancestrală - nici bărbații nu sunt de acord ca ele să aleagă stilul “modern”. Când văd fuste lungi, colorate, cei mai mulți cetățeni au tendința de a se feri, de a se distanța. Urcă țiganii în autobuz cu mic cu mare, cu zeci de sarsanele și deranjează călătorii vorbind tare. Dar de câte ori nu am fost în autobuze - și în alte mijloace de transport în comun - și am fost deranjată de “oameni civilizați” încărcați cu bagaje și lovind în stânga și în dreapta pentru a-și face loc. De câte ori n-am fost obligată să ascult cotcodacelile tinerilor care se așezau crăcănați inclusiv pe scaunele rezervate anumitor categorii de persoane și cotcodăcind la un nivel înalt al decibelilor? De câte ori nu m-a deranjat câte un “cetățean bine îmbrăcat” care înjura politicienii - cu voce foarte tare - doar pentru că șoferul conducea ca și cum ar fi transportat cartofi? Și căte duhori de axile și halene a trebuit să îndur - mai ales în anotimpul cald, de la cetățeni, altfel cu pretenții?

Sunt oameni care, uneori, ne fac silă cănd îi vedem îmbrăcați sărăcăcios și murdari. Uităm, poate - sau unii nici nu știu - că există oameni săraci “lipiți pământului” și murdari, așa cum erau și cei mai multi dintre cei aduși (cu forța) să muncească în marile întreprinderi care se dezvoltau în orașe la inceputul erei comuniste: erau jerpeliți și murdari și au fost cazați în barăci fără apă curentă. Au fost luați țiganii cu forța, de prin bordeiele lor, și obligați să locuiască în blocuri tocmai pentru că erau recalcitranți în spații închise și astfel ceilalți locatari erau ocupați cu aceste familii și nu mai aveau timp de chestiuni care ar fi trebuit să le stârnească indignarea! Cât de idiot - sau de rău - poate fi acela care gândește că obligând țiganii să locuiască în bloc rezolvă “problema țiganilor”? Numai acei țigani care vor “la bloc” se vor adapta, nu cei obișnuiți să doarmă în cort sau în bordei sau “în casă pe pământ”. Țiganul e legat de pământ, nu-l putem urca în blocuri!
Modul în care se încearcă “integrarea țiganilor” cred că este, oarecum greșit. Se alocă locuri speciale pentru ei, în școli, licee, facultăți (poate au renunțat la aceasta idee, acum; nu știuș poate e ceva de bine, nu știu). Personal, m-aș simți jignită dacă aș păți așa ceva, pentru că e ca și cum mi s-ar spune, indirect: “ești altfel decât ceilalți; nu te duce mintea ca pe ceilalți și de aceea încercăm să te ajutăm”.
Pentru a-i ajuta să fie curați - și să nu mai auzim copii spunând că nu vor să meargă la școală pentru că sunt batjocoriți nu doar de ceilalți elevi, ci și de dascăli - poate că nu ar fi rău să se construiască “băi publice”. Nu e deloc rușinos să meargă cineva la o baie publică dacă nu are puterea economică de a avea acasă apă curentă. Dacă ne lăudăm că suntem mai buni decât alții poate că ar trebui să ne gândim serios (toți) la a acorda o șansă tuturor acelora care nu se pot ajuta singuri - și nu mă refer numai la etnia rromă. De ce facem așa ceva numai cu ocazia marilor sărbători religioase?

E foarte mult de scris pe temă și nu vreau să scriu o teză de doctorat dar un lucru cred cu tărie: nu toți țiganii sunt la fel dar cetățenii îi tratează pe toți la fel. Faptul că majoritatea nu le acordă incredere - motive există suficiente, e adevărat! - nu e un pas înainte.

Să nu se înțeleagă că sunt utopică! Nunu! Fenomenul este unul complex și o rezolvare favorabilă pentru toate pățtile e greu de pus în practică deoarece există mentalități diferite și prejudecăți adânc înrădăcinate în mentalul social. Ceea ce vreau a se înțelege este că și doar un singur suflet dacă este salvat merită tot efortul și toată indignarea cu privire la ce se întâmpla și la ce s-ar putea face și nu se face.

Există unele întrebări greșite, cred. Mulți întreabă, de exemplu: “de ce să plătesc eu pentru ei?” “de ce să îi ajut eu?” Aceste întrebări se refera la toate persoanele care nu se pot ajuta singure. Gândim în mod egoist și dacă tot suntem egoiști hai să ne imaginăm că ne ajutăm, în primul rând pe noi și pe copiii noștri pentru că stopând infracțiunile (nu de pe o zi pe alta) vom reuși să avem o societate mai bună, mai civilizată, cu mai puține infracțiuni mărunte, cel puțin, dar care ne pot bulversa.
Și mă întreb: ce diferență este în faptul că plătesc trimiterea infractorilor (indiferent cine sunt aceștia) la închisoare și îi susțin financiar - indirect - la închisoare sau plătesc - indirect - pentru a fi trimiși în localitățile de reședință (de unde mereu revin) și faptul că plătesc pentru ca aceștia să aibă șansa de a nu deveni infractori? Întreb despre diferență referindu-mă exclusiv la bani, pentru că, altfel, diferența îmi e clară.

Vezi si:
Alt troc politic, de Ziua Internationala a Rromilor 
Despre eliberarea tiganilor 

duminică, 24 martie 2013

Parfumul primei intalniri - poveste parfumata


Sufletele pereche sunt acele suflete menite să se întâlnească de mai multe ori de-a lungul eternității vieții. Sufletele pereche sunt acelea care au trăit cândva o mare și puternică iubire. Două suflete pereche nu se întâlnesc mereu ca iubiți, pentru că sufletul pereche poate fi un prieten, o rudă, un coleg și așa mai departe. Se întâlnesc pentru a se ajuta unul pe celalalt, pentru a completa ceea ce unuia îi lipsește în viață. Aceste întâlniri le numim “dragoste la prima vedere” iar alteori simțim complexitatea relației și o numim “iubire pentru rudă, prieten etc.” și împreună sufletele pereche pot depăși obstacole, pot învăța să ierte și să se lase iertate; certurile sunt ca o furtună într-un pahar cu apă și dorința de a fi împreună nu poate fi învinsă.
Două suflete pereche simt cum plutesc, ușor, spre înălțimi și nimic din ceea ce le înconjoară nu le poate distruge armonia - sunt oameni care își sunt suficienți unul altuia și nu pot fi influențați din exterior de ceilalți oameni sau de evenimente. Relația între sufletele pereche nu trebuie să fie perfectă, lipsită de greutăți, cum își imaginează cei mai mulți.
Legatura între sufletele pereche este atăt de puternică încât la moartea unuia celălalt ar putea muri de “inimă frântă”.

De-ale indragostitilor - bancuri


- Iubitule, sunt însărcinată! Ce ai dori să fie?
- Întâi Aprilie! 


Un om de afaceri, renumit prin averea sa, se confesează unui prieten: 
- Dragul meu, m-am îndrăgostit. Problema e că ea are 20 de ani, iar eu 65. Crezi că șansele mele de a intra în grațiile ei vor spori dacă îi voi spune că am doar 50? 
- Șansele tale vor spori dacă îi vei spune că ai 80!




Tânărul Popescu se îndrăgostește lulea de o fată frumoasă. Atât de mult insistă pe lângă ea până ce, în cele din urmă, aceasta se lasă urcată într-un taxi, apartament nefiind la dispozitie.
Pornesc ei spre ieșirea din oraș. Tânărul o cuprinde cu brațele pe femeie și-i spune, cu jumătate de gură, șoferului: 
- Să conduci încet!
La care taximetristul spune: 
- Știu, obișnuiesc s-o duc pe domnișoara.





Două picături de lapte îndrăgostite gânguresc. Întreabă ea: 
- Dragul meu, ce-ai zice să ne căsătorim și să avem mulți copii împreună? 
La care el, oftând: 
- Din păcate, asta cu copiii nu merge la mine. Știi, eu sunt pasteurizat...

Duminica minunată să vă fie și săptămâna ce urmează și mai și!

Postarea participa la Happy Weekend! Editia a 12-a, aniversara, la Elly, Blind Love.

vineri, 22 martie 2013

Biblioteci ale antichitatii: Ninive si Alexandria


Ninive e oraș în fosta Mesopotamia, o regiune din Orientul Apropiat, care în prezent ține parțial de Irak, parțial de Siria de est și parțial de Turcia de sud. Din punct de vedere istoric se pare că nu ar fi existat o entitate politică având această denumire și nici granițe bine definite pentru Mesopotamia, numele fiind unul convențional, ales de istoricii greci pentru a se referi la teritoriul dintre râurile Tigru și Eufrat.
Ninive e în apropiere de oraşul Mosul (Irak) de azi, unde Assurbanipal, regele Asiriei hotărăște în anul anul 650 î.e.n. să înființeze o bibliotecă - cea mai mare parte a informațiilor despre Mesopotamia antică provin din această bibliotecă.
Biblioteca din Ninive cuprinde texte despre obiceiurile religioase ale popoarelor aflate sub dominaţia asiriană (şi nu numai), despre viaţa lor socială şi culturală. Tăbliţele de argilă (dreptunghiulare, de 8 cm lăţime şi 10 cm lungime) sunt transportate în vase de lut. Scribii bibliotecii aşterneau textul cuneiform pe tăbliţele din argilă proaspătă folosindu-se de stilete din os. Tăbliţele sunt apoi puse într-un cuptor încins pentru a deveni mai rezistente la distrugere şi sunt păstrate în vase depozitate pe rafturi, în încăperi speciale. La intrarea în fiecare cameră a bibliotecii există plăcuţe care indică subiectul documentelor din încăperea respectivă. Cele peste 20 de mii de tăblițe aflate în bibliotecă au informaţii despre tranzacţii, obiceiuri religioase, legi, istorie, medicină şi fiziologie umană şi animală, alcătuind o adevărată enciclopedie. Este considerată cea mai mare bibliotecă din antichitate. Abia după 350 de ani o altă bibliotecă îi ia locul: cea din Alexandria, care a fost cea mai renumită bibliotecă a antichității.

În anul 288 î.e.n., Ptolemeu I Soter, unul dintre generalii lui Alexandru cel Mare, ridică un muzeu (Templul Muzelor, musaeum), care cuprindea o universitate, o academie și o bibliotecă în oraşul-port Alexandria, întemeiat de Alexandru în jurul anului 330 î.e.n. Ideea bibliotecii - afirmă unele surse - i-ar fi fost dată lui Ptolemeu I de un învățat și orator exilat din Atena, Demetrios din Phaler. Structura avea ca model școala lui Aristotel din Atena, un centru pentru prelegeri filosofice și dezbateri intelectuale.
Bibliotecarii s-au străduit să adune copii ale cât mai multor scrieri din întreaga lume. Potrivit tradiţiei, aici au început să lucreze cca. 70 de învăţaţi la traducerea în limba greacă a Scripturilor ebraice care existau la vremea aceea. Această traducere a fost numită ulterior Septuaginta şi a fost folosită din plin de către primii creştini. La început, numarul de volume (papirusuri) era de 400 de mii, pentru ca în vremea lui Cezar să ajunga la 700 de mii de exemplare.
Cauza distrugerii parțiale a acestei biblioteci nu e certă, dar istoricii se opresc cel mai adesea la două variante: războiul civil de la sfărșitul sec. III e.n. și la varianta că a fost distrusă de creștini în anul 391 e.n., în urma edictului dat în acel an, de către împăratul Theodosius, prin care religiile păgâne erau scoase în afara legii.
Noua Bibliotecă din Alexandria (Bibliotheca Alexandrina) are ca deziderat renașterea spiritului savant al deschiderii specifice celei originale. 

Resurse online pentru Alexandria

marți, 19 martie 2013

Brasoveni pe bicicleta


Tocmai am scris despre initiativa lui John, de a parcurge traseul Ploiesti - Brasov pe jos pentru a trage un semnal de alarma cu privire la pericolul sedentarismului asupra sanatatii si aflu ca in 17 Martie a fost organizata o cursa scurta, de 31 de km pe asfalt, fara urcari si coborari periculoase sau dificile, pe traseul Brasov-Sanpetru-Harman-Bod-Colonia Bod-Brasov. Frigul care ne-a zgribulit Duminica nu i-a impiedicat pe cei 20 de biciclisti sa pedaleze aproape fara oprire.

"Brasovul pedaleaza" este o asociatie care se straduieste sa dezvolte cultura mersului pe bicicleta.

La pas, din Ploiesti la Brasov, 100 de km


Da, acest gest vor sa il faca zece temerari din Ploiesti, intre care si John, initiatorul!
Vor pleca din Ploiesti, de la Metro, in 23 Martie, la ora 6:20, vor parcurge traseul pe jos, si vor sa ajunga la Brasov in 24 Martie, seara. Si n-o fac doar asa, pentru a castiga experienta, ci pentru a atrage atentia asupra faptului ca sedentarismul dauneaza sanatatii.
Trebuie sa recunoastem: e o experienta unica, ce nu poate fi traita chiar de oricine! Personal nu m-as incumeta, desi stiu ca nu sunt sedentara - dar nu mai am antrenament pentru “curse lungi”.
Le doresc succes!

luni, 18 martie 2013

Regele intelept, de Kahlil Gibran


Domnea odată în îndepărtata cetate Wirani un rege care era pe cât de puternic pe-atât de înţelept. Şi era temut pentru puterea sa şi iubit pentru înţelepciune.
Pe vremea aceea, în inima cetăţii se afla o fântână cu apă rece şi cristalină, din care beau până şi regele şi curtenii săi, căci nu mai era alta la fel. Într-o noapte, pe când dormeau cu toţii, veni o vrăjitoare şi turnă în fântână câteva picături dintr-o licoare fermecată, zicând: ”De-acum înainte, cine va bea din apa aceasta va înnebuni”.
În dimineaţa următoare toţi locuitorii cetăţii, mai puţin regele şi ministrul său, băură din fântână şi îşi pierdură minţile, întocmai cum spusese vrăjitoarea. În ziua aceea, oamenii adunaţi pe străzile înguste şi prin pieţe şuşoteau:
Regele e nebun. Regele şi ministrul său au înnebunit. Nu ne putem lăsa cârmuiţi de un rege care şi-a pierdut minţile. Trebuie să-l dăm jos de pe tron.
Spre seară, regele ceru să i se aducă apă din fântână într-o cupă de aur. Şi când i se aduse, bău cu însetare şi îi dădu şi ministrului să bea din ea. Şi mare fu bucuria norodului, în îndepărtata cetate Wirani, căci regele şi ministrul său îşi recăpătaseră judecata.
(Kahlil Gibran - ”Nebunul”)

sâmbătă, 16 martie 2013

Vreau sa ma marit! (hw11)


I-am împărtășit bunului meu prieten gândul despre măritiș și el mi-a zis ce-a scris Shakespeare că Hamlet i-a zis Ofeliei: […] Mărită-te c-un nătărău; fiindcă bărbații înțelepți știu prea bine ce monștri faceți voi din ei.
N-o să-l ascult, mai caut. 
Am descoperit un anunț, și cred că mă încadrez în recerințele domnului: sunt și frumoapsă și cultă (copil fiind dormeam pe arătură, între culturi diverse; s-or fi prins de mine și altceva decât paiele și scaieții); viața nu mi-o fi chiar fără pată dar nu sunt sofistricată, și nici satisfăcutră; știu să învârt lingura în foc! Și cum încă! Roșie se face! O țin în foc până se topește! Am învățat să fierb apa, deci n-o fi așa greu să învârt lingura-n foc! Cu pianul e mai greu! Căsnesc eu pianul, dar mai mult de-un etaj nu-l pot urca! Cred că se încadrează la “cât de puțin”.

Pentru că vrea să-mi vadă fațada (de parcă frumusețea fizică ar sta la baza înțelegerii într-o uniune matrimonială; ha!!!) o să-i trimit poza aceasta (n-o să-și dea seama că în foto sunt cu un an mai tânără):

Mai citesc câteva anunțuri, în caz că nu ajunge scrisoarea la domnul cela gospodar la țară. Oferta e variată, dar nu prea mi se potrivește!
Un anunț sună așa: Sunt un tânăr de 40 de ani, stare materială bună, fără vicii, vreau să cunosc o

vineri, 15 martie 2013

Ce mai fura romanii


Specialistii in distrugere din Iasi s-au gandit la cateva busturi din bronz aflate in Parcul Copou.
La mai putin de 50 de metri de Teiul lui Eminescu se aflau busturile lui Ciprian Porumbescu si Nicolae Gane, iar pe o alee, spre intrarea in parc dinspre strada Aurora, se afla bustul din bronz al lui Barbu Stefenescu Delavrancea si pentru ca agentii de politie sunt in numar prea mic in urma restructurarilor parcul era ca un sat fara caini si busturile au fost insusite intr-o noapte de Martie, in perioada cand romanii erau cu gandul si fapta indreptate catre femeile de langa ei. Busturile au fost smulse de pe socluri. Gura targului zice ca erau pe acolo si ceva camere de supraveghere, dar numai pentru impresie artistica, asa ca nimeni nu a fost imortalizat.
S-au gasit resturi din busturi intr-un centru de colectare fier vechi si s-a stabilit - se pare - ca sunt din busturile furate si faramate pentru ca trei tineri sa faca rost de bani pentru bautura, tigari si jocuri de noroc (parca era “pentru bautura si femei” dar jocurile de noroc au devenit mai incitante pentru cei care beau prea mult, in special).
Reconstituirea ar arata cam asa: trei indivizi, cu un carucior, merg noaptea in parc, se muncesc cu busturile care sunt acolo de 93 de ani si, fiecare, cantaraste cca 100 de kg, le incarca in carucior si… apoi intr-un taxi si pleaca spre casa altuia, intr-un cartier marginas, unde le fac bucati apoi le vand la centre de fier vechi pentru suma de 3000 de lei, cand valoarea lor era de 200000 lei. Chuck Norris ar fi invidios pe forta acestor tineri romani care vor sa redecoreze parcurile cu arta din domeniul absurdului.
Cei trei care au ramas fara busturile expuse in parcul din Iasi sunt:

Caini la bordel? Manipulare, minciuna sfruntata sau adevar crancen?


Îmi spune cineva că au zis la TV cum că maidanezii din România - pe care îi adoptă alte state - sunt, de fapt, folosiți în bordeluri specializate pentru zoofili! Alți câini adoptați din România ar fi utilizați pentru antrenarea câinilor de luptă, pentru testarea diferitelor medicamente și pentru experimente.
Citez:
În ţări cum ar fi Danemarca, Norvegia, Olanda şi Germania, zoofilia este permisă, existând chiar şi bordeluri de profil. De exemplu, potrivit unui site de ştiri din Islanda, în Danemarca şi Norvegia, costurile sexului cu un câine ajung la 150 de euro. Este plină presa europeană de articole despre bordeluri de animale în ţările unde sunt legalizate şi de declaraţii ale proprietarilor de câini (din Germania, de exemplu) care îşi abuzau câinii. Cei din Olanda care au văzut câinii noştri au spus că nu este posibil să fie comunitari, că sunt de rasă şi noi îi păcălim că sunt maidanezi. Au rămas uimiţi de frumuseţea lor. În general, vor câini cu blană, blana aceea mare, frumoasă, şi căţei - a mai precizat Mircea Şerbănoiu. Acesta spune că din România pleacă anual, la export, 500.000 de câini spre Statele Unite, Europa, iar din Europa, spre ţările asiatice.
Un străin plăteşte peste 1.500 de euro să adopte un câine din România, dar institutele de cercetări şi cele de vivisecţie plătesc pentru un câine 10.000 de euro - ar fi declarat Mircea Şerbănoiu, preşedintele Federaţiei pentru Protecţia Animalelor şi Mediului
Mie îmi sună (apa-n cap!) a manipulare… Dar care o fi scopul?

Cine sunt iezuitii?


Carmen a scris, Anastasia a scris și Elly a scris, și ne întreabă: “Ce știți despre Ordinul Iezuit?”

Cine sunt iezuiții pot deduce, dar nu știu. Ce știu despre Ordinul Iezuit? Ceea ce am citit pe blogurile menționate, și altele. Știu, știu dar ce să cred? Când nu știu ce să cred nu cred nici una nici alta, doar constat ce se scrie, ce se zice.

Ordinul Iezuitilor
Bazele ordinului au fost puse la data de 15 August 1534 de către un grup de studenți ai Universității din Paris, în frunte cu Ignacio de Loyola și a fost aprobat la 27 Septembrie 1540 de Papa Paul al III-lea, prin bula Regimini militantis Ecclesiae.
În scopul combaterii Reformei şi a întăririi puterii Vaticanului, călugărul spaniol Don Ignacio de Loyola creează în 1534 Compania lui Isus - un ordin rigorist. De atunci, numele Sfintei Inchiziții se confundă cu acela al iezuiților. Instrumentul Inchiziției a fost creat în sec. XII cu prilejul campaniilor anticathare și care se aflase, tradițional, în mâinile fraților predicatori (dominicani și franciscani). A fost fondată de papa Inocenţiu III (1198-1216) şi exercitată de călugării cerşetori ai ordinului dominican şi de o parte dintre călugării franciscani. După anul 1543 (nu e dată certă - n.m.) a fost exercitată şi de iezuiți, cu cel mai mare zel. A fost lichidată în sec. XVIII-XIX.
Diversiunea, provocarea, spionarea şi şantajul, alături de inchiziție, figurau printre mijloacele de acţiune ale ordinului iezuit. Ordinul a devenit din ce în ce mai secularizat, mai liberal în teologie, mai puţin loial papei și a fost desfiinţat formal în 1773, dar reînfiinţat în anul 1814. Cuvântul iezuit a ajuns sinonim cu viclean / perfid.
Acest Ordin a fost serviciul secret al Vaticanului. O mare parte a averii Vaticanului e administrată prin băncile Rothschild.
Surse: p. 268, Eros și magie în Renaștere, I.P.Culianu; p. 162, Organizații secrete - nu mai știu autorul, pentru că nu l-am notat la momentul respectiv.

joi, 14 martie 2013

Raliul Brasovului sau “Micul Monte Carlo”


Raliul Brașovului este cursa care deschide, în mod tradițional, sezonul competițional în materie, din România. Este întrecerea cea mai longevivă și cea mai apreciată, victoria aici fiind în mod deosebit dorită de cei care se aliniază la start.

Raliul Brașovului este spectaculos pentru fani și provocator pentru piloți deoarece traseul este sinuos, sunt diferențe de altitudine dar și vremea este foarte capricioasă - pleci din oraș pe timp de vara și în Poiana dai de vânt și ploaie - cele mai spectaculoase și consacrate fiind traseele Babarunca și Poiana. Vicecampionul mondial de raliuri, Francois Delecour, a declarat la raliul din anul 2012, la sfarsitul primei probe, dupa ce a iesit in décor, că Raliul Brașovului se află la nivelul unei etape din Mondialul de Raliuri, din punct de vedere al dificultății probelor.

Între favoriţii competiţiei sunt Francois Delecour, campion en-titre, Vali Porcişteanu, Gergo Szabo, braşoveanul Dan Gîrtofan. La etapa de la Braşov va participa şi David Botka, unul din cei mai rapizi piloţi de la Raliul Aradului de anul trecut.

Din intelepciunea populara


Autobuzul 35, pe traseul Noua-Gară, adică vreo 16 stații, circa 10 kilometri. Puțini călători la ora aceea așa că ocup un loc. O doamnă încruntată și bine îmbrăcată, la vreo 60 de ani - poate mai mult, poate mai puțin - e așezată astfel încât să ocupe două scaune tapițate deși fundul i-ar încăpea și numai pe unul. A urcat tot la capătul de linie.
La a treia stație urcă și controlorii; își scot legitimațiile - de parcă ar ști cineva cu certitudine dacă legitimațiile sunt pe bune sau ba - și încep cu “biletul dumneavoastră, vă rog”. Călătorii arată biletele, dar doamna încruntată nu are ce să le arate. Unul dintre bărbații controlori o roagă, politicos, să coboare la prima stație. Indignată, doamna coboară. În secundele următoare toți călătorii râd cu poftă! Doamna a coborât pe ușa de la mijloc și fuga-fuga a urcat pe ușa din spate, chiar înainte ca ușile să se închidă. Condiție fizică de invidiat! La stația următoare controlorii au rugat-o din nou să coboare! De data aceasta n-a mai urcat - o fi ajuns la destinație!

marți, 12 martie 2013

Gazeta de Transilvania – 175 de ani


Gazeta de Transilvania a aparţinut familiei Mureşianu între 1850 şi 1911, dar a fost de fapt primul ziar politic şi informativ al românilor din Transilvania, întemeiat de George Bariţiu, la Braşov, pe 12 martie 1838. Aurel Mureşianu, fiul primului proprietar, Iacob Mureşianu, este considerat de Valer Rus, doctor în istorie şi muzeologie, primul ziarist profesionist din Transilvania.

Întemeiat de George Barițiu, la 12 martie 1838, apare la Brașov, săptămânal (12 martie 1838 - 30 decembrie 1842; 2 iulie 1858 - 30 decembrie 1860; 13 octombrie 1818 - 1 ianuarie 1945), bisăptămânal (4 ianuarie 1843 - 17 martie 1849; 1 decembrie 1849 - iulie 1858; 7 ianuarie 1861 - 30 decembrie 1879) de trei ori pe săptămâna (1 ianuarie 1880 - 1 aprilie 1884), zilnic (4 aprilie 1884 - 26 septembrie 1917, 1938-1945; 1989).
Redactori: George Barițiu (1838-1849); Iacob Mureșianu (1850-1877); Aureliu Mureșianu (1878-1910); Gregoriu Maior (1890-1900); Traian H. Pop (1901-1907); Victor Braniște (1907-1937); Ion Brotea (1938-1939); Gavril Pop (1940-1941); Ioan Colan și Lucian Valea (1941-1945).

Trenul galben suburban din Brașov


La 7 martie 1892, s-a inaugurat prima cale ferată suburbană din România. A fost construită cu capital privat, în numai 2 ani, de către Societatea Căilor Ferate Vicinale Braşov-Trei Scaune si avea o lungime de 17 km. Trenul avea doar 2 sau 3 vagoane, de clasa a III-a, construite din lemn decorat cu basoreliefuri interioare şi pe dinafară. Locomotiva pe bază de aburi, avea putere mică, şi se alimenta cu lemne. Din 1947, a trecut pe cărbuni. Ulterior locomotiva va fi inlocuita cu una pe motorina. Localnicii il numeau “trenul galben” datorita culorii primelor vagoane de calatori.
Se dorea ca trenuleţul să ajungă  până în Piaţa Sfatului, unde se ţineau vestitele târguri dar, pentru a intra  în inima cetăţii, a trebuit să dispară un simbol al burgului medieval.  În 1891, după  controverse serioase între politicienii vremii, poarta situată la intrarea pe strada Vămii (str. Mureşenilor azi ) a fost dărâmată, pentru că nu putea intra pe sub ea locomotiva.
Pornind din gara Bartolomeu, unde exista şi o mică remiză aflată vizavi de clădirea de călători, linia urca pe strada Lungă, până în Piaţa Sfatului, de unde cobora apoi pe strada Mureşenilor, cotea la dreapta în dreptul Hotelului Aro de astăzi şi, prin actualul parc Nicolae Titulescu, ajungea în faţa Primăriei, unde se afla staţia Promenadă. Din acest punct, linia cobora pe actualul Bulevard 15 Noiembrie, până la staţia Schiel (denumită ulterior Ramificaţie, apoi Strungul), în Piaţa Hidromecanica, de unde se făcea legătura cu vechea gară CFR de pe Hărman. O altă linie se continua pe sub Dealul Melcilor, prin Poiana Honterus şi Noua, trecea prin Dârste, unde traversa la nivel calea ferată Predeal – Braşov şi, trecând prin marginea satelor Baciu, Turcheş şi Cernatu, ajungea la staţia Satulung, ultima. Linia a avut o mare importanţă economică pentru că din ea au fost racordate feroviar majoritatea fabricilor din zona industrială de est a oraşului.

Happy Week! 10 - Multinațională întârziată


Care sunt fazele realizării unui proiect?
1. Entuziasm.
2. Sudoare.
3. Deznădejde.
4. Căutarea vinovaților.
5. Pedepsirea nevinovaților.
6. Premierea celor care n-au avut nicio treabă cu proiectul.


UPS!
Într-o multinațională în prima zi ședință, discuții... La un moment dat, Georgică se ridică, se uită la ceas:
- E trecut de ora 17 mă scuzați, dar chiar nu mai pot să stau. La revedere! 
A doua zi iar ședință după orele de program - planuri, bugete... Georgică se ridică se uită la ceas:
- E trecut de ora 17 mă scuzați, dar chiar nu mai pot să stau. La revedere!
A treia zi iar ședință, dezbateri aprinse, bugete... Georgică se ridică, se uită la ceas:
- E trecut de ora 17 mă scuzați, dar chiar nu pot să stau mai mult. La revedere!
Enervat, directorul:
- Dar ce-i cu acest individ de se tot ridică în toiul discuțiilor și pleacă?
Managerul raspunde:
- Este în concediu!

Notă
Postarea se dorea a fi prezentată la Happy Weekend! dar am întârziat și am găsit – firesc! – închis la Elly. Dar acest fapt nu mă împiedică să doresc tuturor o săptămână minunată!

Notă la notă :)
Cu amabilitatea-i deja cunoscută, Elly mi-a deschis portița și m-a poftit la ea! Mulțumesc, Elly!

Săptămâna minunată să vă fie!

luni, 11 martie 2013

Parfum de leagăn - Poveste Parfumată

Azi, iubitul își sărbătorește ziua de naștere. S-a gândit să îi cumpere un parfum, să afle cât de bine îl cunoaște după numai aproape un an de uniune aproape perfectă. A tot adulmecat mostre în magazinul unei amice și s-a oprit la Arso, de la Profumum Roma, creat în anul 2011. A primit și mostra, ca bonus - a glumit amica ei, făcând aluzie la prețul flaconului.
Ajunsă acasă s-a pregătit pentru seara festivă și apoi s-a așezat pe fotoliul din răchită așezat pe terasă. Soarele apunea încetișor sub linia orizontului și cerul devenea albăstrui, anticipând răsăritul primelor stele. Din grădină ajungea la ea parfumul florilor care se deschid noaptea înmiresmând aerul cu esențe minunate. Combinate cu esențele din L’Heure Bleue Guerlain parfumul serii devenea de-a dreptul euforic. Parfumul, primit de la iubit, se deschidea cu note de anason și bergamota, continuând cu esențe de trandafir, garoafă, tuberoză și violete pe o bază de vanilie, tonka și iris – era cu adevărat misterios, elegant și atemporal.
A deschis mostra Arso, inspirând cu nesaț aromele care i se păreau minunate, încercând să identifice esențele. Parfumul a purtat-o înapoi, în Timp, cu mulți-mulți ani, când copilă fiind, a fost cu părinții și câteva rude, pe malul Tărlungului, la “iarbă verde”.
Își amintea mirosul încins al caroseriei Moskvici-ului roșu care i-a dus până acolo, momentele când au adunat lemne pentru foc și clipa când pe malul celălalt a vâzut corturi și căruțe și câini și copii și niște oameni foarte ciudați care se agitau pe acolo. Ședea pe malul albiei în care apa era aproape secată și privea, curioasă, spre malul celălalt. Ochii ei albaștri deveniseră și mai mari de mirare. Un băiețel i-a făcut semn să meargă la el. Cu părul blond fluturând a fugit la tata sâ-i spună ce se întamplă. Tatăl a venit pe mal. Un bărbat bărbos făcea semne către ei, arătând spre puștiul care se refugiase în spatele lui. Au traversat albia împreună și a primit încuviințarea să se joace cu băiețelul, dar ea nu mai avea chef să se joace – era foarte curioasă să afle cine sunt acei oameni și ce fac ei acolo. Undeva, în poienița de dincolo de liziera pădurii se vedeau trei cai. Două căruțe cu coviltir erau așezate lângă corturile cenușii și jerpelite ridicate din crengi proaspăt tăiate din pădure și acoperite cu prelate cenușii și peticite. Focul ardea într-o vatră ridicată din pietre mari de râu și câțiva butuci erau stivuiți în apropiere, alături de o grămadă de vreascuri așezate în piramidă. Deasupra focului, atârnat cu un lanț de niște crăcane din lemn atârna un ceaun mare și negru, cu capac. Aburi frumos mirositori îmbălsămau aerul în zonă și se ridicau în spirală spre cer. Bărbații ședeau în cerc și loveau foi din alamă, femeile, în fuste colorate și încrețite trebăluiau pe lângă foc și pe lângă căruțe. Tata discuta cu bărbatul care i-a întâmpinat: ședeau pe scăunele scunde, lângă deschizătura unui cort. Îl tot întreba pe băiețelul îmbrăcat cu haine care păreau foarte vechi ce fac acolo toți acei oameni. El încerca să îi explice - tot alungând alți țânci care se țineau de ei - că sunt meșteșugari de oale și ibrice și căldări și ce se mai poate face din aluminiu și din alamă dar că unii confecționează și bijuterii din argentan.
Acum, mirosind Arso, își amintea o mulțime de amănunte și - de-a lungul timpului - a aflat multe despre șatre, despre obiceiurile țiganilor, dar atunci, copilă curioasă fiind, era atrasă de bijuterii. Își amintea aproape în amănunt cum o țigancă în fuste lungi și viu colorate a chemat-o la ea sa îi împletească părul. I-a fâcut trei codițe, împletite cu panglică roșie, și în fiecare codiță a prins un bănuț de argint, să o ferească de boli și deochi i-a zis ea. Boală știa ce înseamnă dar i-a fost rușine să întrebe ce înseamnă deochi. Era mândră tare de codițele ei, și n-a lăsat-o pe mama să i le despletească aproape o săptămână. În cort mirosea a fum și pe niște cârpe, pe o pernă, ședea un bebeluș. Pentru că îl privea curioasă femeia a îndemnat-o să se apropie. Bebelușul, cu ochi negri-tuci, o privea. I-a zâmbit! Ce fericită a fost și cum a râs atunci! Femeia i-a spus că bebe a crezut că vede Soarele – făcea referire la părul ei de Soare și ochii albaștri de cer. Apoi femeia a luat pe bebe în brațe și l-a strâns cu duioșie la piept, cântându-i încetișor, cuvinte de neînțeles pentru ea. Femeia mirosea și ea a fum, dar și a piele, poate de la pieile pe care șezuse și - își imagina acum - a tămâie. Cu câtă dragoste își ținea puiul la piept! Nu s-a gândit să întrebe dacă e fată sau băiat. Apoi, bucuria de a se juca lânga bebe, care mirosea a fum și a lapte, a fost întreruptă de tată, care o chema să meargă pe celălalt mal. Țiganul impunător, cu părul lung și barba mare și deasă, cu pălărie neagră și cu mijlocul strâns într-un șerpar din piele i-a făcut semn să vină cu el lângă căruța unde erau legați câțiva câini. Bărbatul a luat-o pe după umeri și a împins-o mai încolo, s-a așezat pe un buștean, a tăiat - cu un clește mare - o foaie dintr-un material ca argintul, l-a pus într-o groapă în care erau tăciuni aprinși și suflând în niște foale a încins materialul, sub privirea ei fascinată. Aerul se umpluse de un miros înțepător, neplăcut, dar repede disipat. Când a fost suficient de maleabil l-a scos cu un clește și l-a bătut pe o cremene tocită, l-a îndoit în formă de inel apoi a lipit o bucățică rotundă care avea montată în ea câteva pietricele de culoarea ochilor ei. Când totul a fost gata lipit și șlefuit, zâmbind pe sub mustața stufoasă, i-a oferit inelul care avea diametrul mult mai mare decât degețelul ei. Cu ochii mari de uimire și fericire nu-i venea să creadă că e pentru ea. L-a cuprins pe după gât cu brațele-i firave și l-a strâns cu toată puterea ei, mulțumind în același timp. A fugit apoi strigând “Tati, tati! Uite ce-am primit!” Tatăl a salutat pe bărbatul mustăcios, a luat-o de mâna și au traversat albia, nu înainte de a-și lua ramas bun de la băiețelul care a chemat-o să se joace - și căruia i-a lăsat ca amintire un breloc girafă - și de la femeia care-și legăna pruncul pe brațe.
Arso îi amintea mirosul lemnului ars, fumul care se impregnase în pielea ei în acea zi de vară, îi amintea mirosul dulceag de vanilie, mirosul rașinii de brad, de pin și de cedru, al pielii uzate dar și o idee de tămăie. Parfumul i se părea foarte potrivit pentru un bărbat puternic, capabil să taie singur trunchiurile de copac și singur să ridice casa pentru familia lui.
S-a ridicat și s-a dus la caseta cu bijuterii unde, la loc de cinste, era inelul primit în copilărie și care de mulți ani îi venea ca turnat. L-a pus pe inelarul măinii drepte și l-a admirat câteva clipe, găndindu-se la acei oameni care i-au primit ca pe niște prieteni buni. 
(fragment adaptat)

Postare inscrisă în Clubul Poveștii Parfumate gazduit de Mirela. Tema a fost propusa de Melly 

vineri, 8 martie 2013

miercuri, 6 martie 2013

Miercurea fără cuvinte - Pekinez în custodie!





Postarea participă la Wordless Wednesday! (10) la Carmen (Intre vis si realitate)

     HAPPY WW!     

Escadrila Albă - Escadrila 108 de Transport Ușor formată din femei


Totul a inceput in 1935, cand Mariana Dragescu - care pe atunci avea 23 de ani - a obtinut brevetul de pilot (avea al saptelea brevet feminin din Romania, obtinut la Scoala de Aviatie a Ionaei Cantacuzino).
In anul 1938, conducerea Ministerului Aerului si Marinei s-a interesat de femeile-pilot brevetate in scolile civile de aviatie existente in tara. Acestea au fost solicitate sa execute zboruri in cadrul manverelor militare de la Galati. Dupa doua saptamani de “campanie”, aviatoarele Mariana Dragescu, Nadia Russo (Bossie) si Virginia Dutescu au primit certificate prin care erau considerate apte pentru a participa la misiuni de razboi.

Aviatia, arma de elita, a fost prima care a intrat in lupta la 22 iunie 1941 pentru dezrobirea Basarabiei, a Bucovinei de Nord si a Tinutului Herta de sub ocupatia sovietica.
La inceputurile sale, Unitatea Medicala reprezenta o forta insignifianta. Avea doar doua Monospar cu bimotor si patru locuri, echipate cu comanda dubla. Unitatea Medicala reusise sa isi creasca rezerva de materiale in ciuda repetatelor atacuri poloneze. Conform listei de avioane poloneze capturate, Armata Romana a recuperat 23 de RWD-13 si trei RWD-13S. Aceste avioane in foarte buna stare, au fost transferate Unitatii Medicale. Pe 22 iunie 1941, Escadrila Alba a primit avioanele RWD-13 pe care le-a folosit pentru a efectua pana la patru misiuni zilnic.
Femeile-aviatoare romance, inregimentate in Escadrila Alba, au participat direct la operatiunile militare ale Armatei Romane, ingrijind sau transportand ranitii cu avioanele RWD-13 in spitalele de campanie sau din tara.

marți, 5 martie 2013

Prințul Nicolae de Hohenzollern, un șofer indisciplinat


România a fost una dintre primele zece țări din lume care a introdus automobilul în circulație, de la începuturile construcției acestuia. Încă din anul 1895, în București au circulat două automobile cu aburi, construite de firma franceză Gardner Serpollet, unul dintre acestea fiind expus la Muzeul Tehnic din București. 

Prinţul Nicolae, născut la 15 August 1903, fiul preferat al Reginei Maria, frate mai mic al lui Carol al II-lea, în perioada interbelică era acuzat de presă că merge cu viteză excesivă şi că îi înjura ”birjărește“ pe alţi şoferi. Era adevarat: prințului, fiind pilot de curse, îi plăcea să calce acceleratia pentru că îi plăcea viteza. Sigur că nu ar fi fost pedepsit ca alți șoferi care ar fi depășit limita legală de viteză, adică nu ar fi fost încătușat și nu i s-ar fi atârnat la gât o pancartă pe care scria “șofer” și jandarmul nu l-ar fi însoțit cu arma – cum se zice că se întâmpla șoferilor indisciplinați. Dar un mare scandal tot s-a iscat, când profesorul Nolica Antonescu, de la Universitate, a încasat două perechi de ”palme princiare“ în faţa Cercului Militar.
Dar prințul Nicolae pare că era indisciplinat de felul lui, pentru că s-a căsătorit cu Ioana – iubirea vieții sale – pe care a întâlnit-o la Automobil Clubul Român. Ioana, fiind căsătorita, a divorțat pentru prinț și s-au căsătorit în secret la 28 Octombrie 1931, fără consimțământul regelui Carol al II-lea și casatoria a fost declarată “inexistentă”. Pentru că n-a vrut să desfacă această uniune, în 9 Aprilie 1937, Consiliul de Coroană îl exclude din familia regală – “sancțiune” aplicată tuturor membrilor familiei regale care se căsătoresc cu o persoană care nu are “sange regal”. Carol al II-lea îl autorizează să poarte numele Nicolae Brana. În exil, în anul 1963, Ioana moare. În 1967 prințul se căsătorește cu Thereza Fiqueira de Mallo, originară din Venezuela.

luni, 4 martie 2013

Sinagoga Albastră și Sinagoga Neologă din Brașov


Prezența negustorilor evrei în Brașov este atestată din secolul al XV-lea dar primii evrei s-au stabilit în orașul Brașov în anul 1807, cu aprobarea consiliului local, printr-un decret imperial. Comunitatea evreilor a fost înființată oficial în 1826, de către primele patru familii de evrei. Existau restricții în ceea ce privește meseriile pe care le puteau practica, ei putându-se angaja doar dacă respectivul loc de muncă era refuzat de sași. Membrii comunității se îndeletniceau cu negustoria, dar mai existau și meseriași (pălărieri, croitori, zugravi, bijutieri) sau intelectuali în rândul populației evreiești.
După război, o parte importantă a evreilor din Brașov a emigrat. În 1890 trăiau în oraș 769 evrei, în anul 1940 numărul lor crescuse de la 4000 la 6.000 de persoane, ca urmare, în special, a evreilor refugiați din Moldova, Basarabia și Bucovina. Deși în Brașov exista o numeroasă populație de origine germană și evidente tendințe antisemite, totuși, nu a fost pusă în pericol viața evreilor. La data recensământului populației

duminică, 3 martie 2013

Băncile din piatră ale Muntelui Tâmpa


Muntele Tâmpa este simbolul natural al Brașovului, oraș cunoscut și ca “orașul de la poalele Tâmpei”. E situat în mijlocul orașului, fiind ca o graniță între partea medievală a orașului și cea modernă, dominată de blocurile din beton. Suprafața totală a ariei protejate prin lege este de 188,9 hectare.
Rezervația naturală Tâmpa e unica rezervație naturală din lume aflată în mijlocul unui oraș.

Pe aleea de la baza Tâmpei se poate observa printre băncile de lemn şi o bancă rustică din piatră. Povestea acesteia este consemnată în mai multe documente care vorbesc despre misterele masivului Tâmpa.
Se spune că pe cărarea din spatele Zidului Cetăţii se plimbau, îmbrățișați, doi îndrăgostiți. La un moment dat, o stâncă desprinsă din vârful Tâmpei s-a prăbușit și i-a ucis, îngropându-i sub ea. În memoria lor a fost cioplită banca.

Codul Bushido (hw9)

Codul Bushido e o ”cale” pe care un bărbat trebuie s-o urmeze pentru a deveni războinic fără să-și piardă umanitatea.
1. Gi: decizia corectă, luată cu sânge rece, atitudinea corectă, adevărul. Fii cinstit în relațiile tale cu toată lumea. Crede în justiție. Pentru un samurai adevărat nu există nuanțe de gri, în ceea ce privește onestitatea și justiția, există numai bine sau rău.
Pentru samurai a minți era echivalent cu a-și pierde onoarea pe vecie. Ei preferau să spună adevărul chiar dacă gestul le-ar fi adus moartea. Dacă ar fi fost puși în situația de a minți ar fi ales sepuku (autoeviscerare). Azi nu mai e cazul dar, uneori, a spune adevărul cu orice preț ne poate pune  în situația de “sepuku social” și puțini sunt cei care pot accepta să nu fie în atenția semenilor din imediata lor apropiere iar unele minciuni au ajuns să fie considerate “nevinovate” și “necesare”.
2. Yuu: curaj până la eroism.
A interveni în situații limită pentru a-i ajuta pe cei din jur este obligatoriu din partea unui om care trăiește după principii de viață onorabilă. Pentru samurai familia era ridicată la cel mai înalt rang, ei neprecupețind niciun efort pentru a apăra și cinsti această valoare, ca atare a-și proteja consoarta devenea pentru ei o îndatorire de onoare.
3. Jin: iubire universală, generozitate față de oameni, compasiune. Prin antrenamente intense samuraiul devine rapid și puternic. Acesta nu este ca ceilalți oameni. Dezvoltă o putere care trebuie să fie utilizată pentru binele tuturor. El are compasiune. Ajută camarazii în fiecare ocazie.
4. Rei: acțiune corectă - o calitate esențială, bunăvoință. Samuraiul nu are nici un motiv să fie crud. Nu trebuie să-și dovedească puterea. Un samurai este politicos, chiar și cu dușmanii săi.
Cumpătarea este o calitate din ce în ce mai rar întâlnită: nu se “scoate sabia” pentru orice fleac, pentru injurii în trafic sau între vecini. Un om onorabil “scoate sabia” doar atunci când sunt atinse valori morale esențiale, ori a-ți fi tăiată calea sau a fi înjurat în trafic nu înseamnă că ți-a fost încălcată onoarea, ci înseamnă că ai întâlnit o ființă care nu merită atenția unui om care știe ce înseamnă onoare.
5. Makoto: sinceritate totală, onestitate. Atunci când un samurai spune că va face ceva, acel lucru este ca și făcut. Nimic de pe acest pământ nu îl va opri să facă ceea ce el a spus că va face.
6. Meiyo: onoare si glorie. Adevăratul samurai are un singur judecător, onoarea lui.
7. Chugi (Chuu): devoțiune, loialitate. Un samurai este extrem de loial față de cei din jurul său. Pentru războinic, cuvintele unui om sunt ca urmele sale: le poți urmări oriunde merge.
Sayanora!

Din dicționarul amuzant
Zen = doctrină despre iluminare, care pune accentul pe meditație și care este predată, în general, de călugări bătrâni și confuzi în capul cărora au căzut prea multe pietre când meditau sub cascadă.
HAPPY  WEEKEND!
Postarea participa la Happy Weekend! Editia a 9-a, la Elly, Blind Love.

vineri, 1 martie 2013

Vă ofer ghiocei!


Odata, cu mult timp in urma, Soarele, luand infatisarea unui tanar, a coborat intr-un sat, la hora. Un zmeu l-a pandit si l-a rapit dintre oameni, inchizandu-l intr-o temnita ascunsa. Oamenii s-au intristat. Pasarile au incetat sa cante, izvoarele nu mai curgeau si copiii nu mai radeau. Nimeni nu indraznea sa infrunte zmeul.
Intr-o zi, un tanar voinic s-a hotarat sa plece in cautarea Soarelui si sa il redea oamenilor. Multi dintre pamanteni l-au condus si i-au dat puterile lor sa il infrunte pe zmeu, sa il biruie si sa elibereze Soarele. Drumul voinicului a durat trei anotimpuri: vara, toamna si iarna. A gasit castelul zmeului si au inceput lupta. Zile intregi s-au infruntat pana cand zmeul a fost doborat. Slabit de puteri, ranit grav, tanarul a eliberat Soarele. Astrul s-a ridicat pe cer inveselind si bucurand lumea. Strigatele de bucurie ajungeau pana la tanarul voinic care se bucura si el vazand ca Natura revine la viata. Dar el n-a mai ajuns sa vada Primavara in toata splendoarea ei. Sangele i s-a scurs prin rani in zapada imaculata. Pe masura ce zapada se topea rasareau flori albe: ghioceii, care au ramas de atunci vestitorii Primaverii. Cand ultima picatura de sange s-a scurs tanarul a murit. De atunci, tinerii impletesc doi ciucurasi: unul alb si unul rosu si le ofera fetelor pe care le iubesc sau celor apropiati. Rosul simbolizeaza dragostea pentru frumusetile eterne ale vietii: prietenia, fidelitatea si onoarea, amintind culoarea sangelui voinicului care si-a dat viata pentru intreaga omenire si albul simbolizeaza sanatatea si puritatea ghiocelului, prima floare a Primaverii.

Reflexii in Oglindă - O umbră în vitrină

In Sala Costumelor - Castelul Bran


Dacă doresti sa participi, publică într-un articol pe blogul tău, o imagine sau un clip, pe care tocmai le-ai "vazut in oglinda ta", (poate fi si cea retrovizoare) si inscrie articolul la
"Reflexii în Oglindă" in oglinda”, la SoriN

Elena Mureșianu – prima femeie-administrator din spațiul jurnalistic românesc


Elena Popovici se naşte la 13 septembrie 1862, fiind fiica unui comerciant din Sibiu stabilit mai apoi la Brașov.
Între anii 1884 şi 1888 urmează cursurile secţiei pentru femei a Şcolii de Arte şi Meserii a Muzeului Austriac pentru Artă şi Industrie din Viena, unde s-a dovedit a fi o elevă conştiincioasă, promovând cu succes toate examenele. Aici educaţia tinerei artiste a urmat întru-totul modelul academist; a executat numeroase studii de atelier şi copii după stampe reprezentând operele unor artişti faimoşi dar ocazional lucrează şi studii după natură. Din creaţia sa a supravieţuit un mic număr de lucrări, păstrate parte la Muzeul de Artă Braşov, parte la Muzeul „Casa Mureşenilor” Braşov, între care: ”Băiatul cu covrigi”, ”Arme bosniace” şi ”Natură statică”.
Rămasă orfană, mai întâi de mamă, în 1878, apoi, la scurt timp şi de tată, Elena se va afla sub protecţia unchiului său matern, Gheorghe I. Nica. Din cauza problemelor financiare ale familiei, Elena își va întrerupe studiile și se va întoarce la Brașov în anul 1888 și în octombrie se căsătoreşte cu Aurel Mureşianu, cel care, de altfel a şi susţinut-o în ideea de a urma studiile Şcolii de Arte şi Meserii de la Viena. Ca soţie i-a dăruit 2 copii: Aurel (Riculeţ) şi Elena Aida (Tuca) de viitorul cărora s-a interesat tot timpul (pentru confirmare vezi informaţiile de pe site-ul muzeului "Casa Mureşenilor", Braşov)
Firea sa artistică a îndemnat-o să insufle şi copiilor săi dragostea pentru artă, pentru cultură, în general. A fost prima pictoriță româncă din Brașov.
Elena Muresianu - autoportret
Bogata corespondenţă dintre ea şi soţul său, Aurel (corespondenţă păstrată în arhiva Muzeului ”Casa Mureşenilor” – v. și nota) demonstrează participarea acesteia la afacerile familiei.
Implicarea lui Aurel Mureşianu în lupta pentru emancipare naţională a românilor din Transilvania va duce la arestarea lui în 1899, dar şi la moartea survenită în 1909. Aceste evenimente o vor determina pe Elena Mureșianu să preia activităţile tipografiei “A. Mureşianu” şi ale redacţiei Gazetei Transilvaniei. Nu puţine sunt scrisorile trimise soțului (pe care il alintă Tucu) și copiilor, în care descrie problemele zilnice cu care se confruntă, fie că sunt financiare, fie privitoare la materialele folosite în tipografie.
Solidaritatea umană şi sentimentul naţional au făcut din Elena Mureşianu un militant pentru drepturile românilor din Transilvania. Astfel, din iniţiativa sa, la 27 aprilie 1894, s-a constituit un Comitet Naţional al Femeilor Românce, care avea drept scop organizarea unor acţiuni de sprijinire a celor implicaţi în procesul Memorandului. Şi tot ei i se datorează iniţiativa realizării medaliei comemorative ”Totul pentru naţiune”, din vânzarea căreia se obţineau fonduri folosite în scopuri naţionale. Membră a unor societăţi de diverse genuri, participantă la expoziţii de pictură Elena Mureşianu se impune ca o deschizătoare de drumuri, ea fiind prima femeie-artist cu studii de specialitate din spaţiul românesc.

Nota
Casa Muresenilor
Muzeul este situat lângă Piața Sfatului din Brașov și a fost înființat în 1968, în urma donațiilor descendenților familiei Mureșianu. Aici se află scrisori, fotografii, ziare, cărți rare, tablouri, sculpturi, obiecte de mobilier din secoulul XIX, obiecte de familie și suveniruri ale membrilor familiei. 
Având peste 25.000 de documente, este cea mai vastă și importantă arhivă de familie din întreaga țară, întrucât Mureșenii au fost fondatorii și deținătorii unui ziar politic timp de mai bine de 50 de ani și au ținut legătura cu toți politicienii din România și Translivania din a doua jumătate a secolului XIX și începutul secolului XX. 
Muzeul e este închinat memoriei unei familii care a avut contribuții enorme la viața politică și culturală a secolului ei. Iacob Mureșianu (1812-1887), a fost proprietarul și editorul  primului ziar politic al românilor din Transilvania - Gazeta de Transilvania - și a fost și fondatorul unor școli și membru al Academiei Române. Andrei Muresianu (1816-1863) a fost poetul revoluției din 1848 și autorul  imnului României din prezent. Aurel Mureșianu (1847-1909) a fost un politician de seamă, fondator al Partidului Național Român și primul jurnalist profesionist. Elena Mureșianu (1864-1924) și Traian Mureșianu (1865-1901) au fost artiști. Ei au absolvit academia de arte frumoase în Viena și Munchen. Iacob Mureșianu a absolvit ”Academia de Muzica” în Leipzich și este considerat un clasic al muzicii culte românești.
Muzeul ilustrează în special viața și activitatea poetului Andrei Mureșianu, a publicistului Iacob Mureșianu (1812 - 1887), a fiului său Aurel Mureșianu (1847 - 1909), gazetar și publicist, și a compozitorului Iacob Muresianu jr.
Cele patru încăperi ale muzeului cuprind exponate ce ilustrează viața culturală a Brașovului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și poate fi văzută și o colecție de instrumente muzicale.
La intrarea în muzeu se află o sculptură în bronz reprezentându-l pe Iacob Mureșianu-tatal.
În aceeaşi clădire este amenajat şi muzeul memorial Gheorghe Dima (1847-1925) cuprinzând obiecte, fotografii şi documente aparţinând compozitorului.

Surse: