miercuri, 15 ianuarie 2020

Cățeluși de pluș. Miercurea fără cuvinte

Fotografii pentru jocul Miercurea fără cuvinte, inițiat și găzduit de Carmen, și pe care Călin Hera l-a susținut doi ani.
Happy WW!
Postare programată (comentariile sunt deschise numai azi)

luni, 13 ianuarie 2020

Un risc asumat. Citate favorite

Romanul “Risc asumat”, al lui Robin Cook are ca motto: Diavolul are puterea de a lua o înfățișare plăcută (William Shakespeare, “Hamlet”).
Câțiva cercetători de top lucrează la un nou medicament menit să scape oamenii de anxietate și alte probleme de acest gen. Cel care a descoperit ciuperca pe care o “disecă” se numește Edward, e geniu în biochimie și a găsit această ciupercă în pivnița unei case construită cu 300 de ani în urmă și care aparține iubitei lui, Kim, prin moștenire. În acea casă a locuit o femeie care a fost judecată și condamnată pentru vrăjitorie în Salem. Edward și colegii lui geniali care lucrează la acest nou medicament îl testează pe pielea lor pentru a sări peste etapele impuse de “federația medicamentelor”.
- Îți mai aduci aminte discuția noastră, mai de mult, despre faptul că nu mă simțeam în largul meu în public? Ei, bine, nu te mai simți așa când iei Ultra. Eu îl iau de nici o săptămână și deja mi-a permis să fiu eu însumi, cel care am vrut întotdeauna să fiu. Cred că ar trebui să îl încerci și tu. Ce ai de pierdut?
Ideea de a lua un medicament îndreptat împotriva firii mele nu-mi place. Personalitatea ar trebui să se formeze prin experiență, nu prin chimie.
- […] Presupun că, în calitate de chimst, e normal să gândesc altfel. Fă cum crezi, dar îți garantez că vei avea mai multă încredere în tine dacă-l iei. […]
Mai târziu, la restaurant, Kim se duse la toaletă și, stȃnd în fața oglinzii, văzu cutia în geantă. O scoase și-i desfăcu capacul. Luă o capsulă albastră între două degete și o examină. Părea incredibil să poată face ceea ce spusese Edward. […] I-ar fi plăcut să fie mai hotărâtă și mai puțin temătoare. Recunoscu că era tentant să poată scăpa atât de simplu de ușoara, dar enervanta sa anxietate. Se uită la capsulă. Apoi clatină din cap. Ezitase o clipă, dar puse capsula la loc în cutie, convinsă că medicamentele nu erau o soluție.
(traducerea romanului: Luminița Holban și Minodora Holban, Editura RAO, București, 2001)
₪₪₪
Citate favorite ȋntȃlnirea săptămȃnală găzduită de Zina, gȃndită ȋmpreună cu Ella, la care poate participa oricine scrie o postare cu citate care i-au atras atenția ȋntr-o carte sau în altă parte și pe care o ȋnscrie în tabelul ȋntȃlnirii de luni.
₪₪₪
Din fiecare nouă carte a lui Robin Cook, maestrul thriller-ului medical, răzbate, supărător, glasul adevărului (Kirkus Review).
Robin Cook s-a născut în New York City, la 4 mai 1940, într-o familie nu tocmai bine situată financiar pentru că “n-a avut camera lui”, cum chiar el declara. A absolvit Universitatea Wesleyan și Colegiul Medicilor și Chirurgilor din Universitatea Columbia încheindu-și pregătirea medicală postuniversitară la Harvard. Cook a servit în Marină din 1969 până în 1971, atingând gradul de locotenent-comandor. A scris primul sau roman, “The Year of the Intern ”, în timp ce era pe submarinul Polaris USS Kamehameha. Acest prim roman a fost un eșec. Robin Cook s-a hotărât să studieze cele mai bine vândute române și a declarat: Am studiat modul în care cititorul a fost manipulat de scriitor. Am întocmit o listă cu tehnici, pe care le-am notat pe fișe. Și le-am folosit pe toate în “Coma” (1977, unul dinre romanele care au fost ecranizate cu succes). Romanele lui sunt o combinație între faptele medicale și imaginație. Autorul a mai zis că n-a crezut vreodată să aibă atâta “material” despre care să scrie, recunoscând că, probabil, nu ar fi fost scriitorul de azi fără ritmul actual al schimbărilor în cercetarea medicală, unde există o serie de probleme diferite și multe altele care vor apărea. A scris despre ingineria genetică, donarea de organe, fertilizarea în vitro, malpraxis, turismul medical ș.a.. Cred că romanele mele chiar îi învață ceva pe cititori, a afirmat.
Având succes cu romanele sale a ales să se dedice carierei de scriitor în detrimentul celei din domeniul medical. 
***
Postare programată (comentariile sunt deschise numai azi)

miercuri, 8 ianuarie 2020

Sanitarul și ștrengarul. Miercurea fără cuvinte

Fotografii pentru jocul Miercurea fără cuvinte, inițiat și găzduit de Carmen, și pe care Călin Hera l-a susținut doi ani.
Happy WW!
(Comentariile sunt deschise numai azi - dimineață sunt in tren, spre Oradea, și nu voi putea răspunde celor care ȋși fac timp să treacă pe aici. Scuze, vă rog.)

marți, 7 ianuarie 2020

Mȃine plec

Mȃine dimineață plec spre Oradea, tot pentru 30 de zile. Cele zece ore pe care le am de petrecut în tren mă “termină” psihic! :)) Cred că drumurile lungi m-au oprit, în ultimii ani, să mai călătoresc. Nu-i bine, nu, nu. Mă simt de parcă aș merge la tăiere, nu la bine spre foarte bine. Gata cu lamentările, și la drum!
Prea multe nu s-au schimbat, în sensul că nu voi avea acces la internet - e posibil accesul, dar nu știu eu cum să fac sau telefonul nu e tocmai bun.
De-mi venea mai repede ideea să programez câteva postări aș fi fost prezentă (indirect) la jocurile Miercurea fără cuvinte și Citate favorite… Dar nu mi-a venit ideea la timp și am reușit să pregătesc numai două postări - una pentru MFC și una pentru CF. Comentariile le-am "lăsat" deschise o zi, pentru această postare și pentru zilele cu postările programate: miercuri și luni.
E o postare gen "paranteză"; așa cum eu ȋmi fac griji cȃnd cineva ȋncetează brusc să scrie, mă gȃndesc că prietenii din online ar putea să se ȋntrebe și ei dacă binele, sau răul, mă ține departe. Gata și cu explicațiile.
Să ne revedem cu bine în luna februarie! 
Vă doresc să fiți bine! 

P.S. In fotografie este locomotiva din gara Oradea, pe care am observat-o cu puțin timp ȋnainte de a pleca trenul care in decembrie m-a (re)adus in Brașov, și pe care am fotografiat-o in mare grabă.

Leapșa cu un fel de muzică

Răspunsul la provocare trebuie să fie ceva care să fie muzică dar să nu fie un gen anume, cunoscut, ascultat oriunde… Ca și ceilalți participanți, afirm că nu știu dacă există vreun stil in muzică să nu facă parte dintr-o categorie.
Așa sună provocarea:
1. Postați o piesă muzicală care să nu facă parte din ceea ce numim în mod comun muzică și ascultăm de obicei la radio sau prin alte părți. Adică, să nu se încadreze nici la muzică ușoară românească, nici la muzică ușoară străină, nici la muzică populară românească, nici la muzică populară străină, nici la muzică clasică, nici la jazz, nici la rock, nici la house, nici la pop, nici manea să nu fie etc. O muzică non-standard, care v-a plăcut și pe care o recomandați și altora.
2. Dați leapșa mai departe la exact 3 blogări, pe care va trebui să-i menționați explicit, prin nume sau pseudonim. Deci fără „această leapșă poate fi preluată de X, Y, Z și de toți cei care mai doresc”, trebuie să alegeți în mod clar și explicit 3.
Provocarea am primit-o de la Dana (La capătul curcubeului). Mulțumesc, Dana.
In timp ce ascultam melodia propusă de Poteci de dor mă gȃndeam cam cum m-aș descurca eu de-aș fi provocată. Și nu-mi venea nimic in minte. Apoi am ascultat melodia propusă de Dana, și tot nu-mi venea nimic in minte, dar ceva-ceva se contura, inspirată de Potecuță. Și apoi… mi-am văzut numele! Gata, trebuia să acționez, să las gȃnditul. Și am căutat ceva pe YT, ceva ce nu mai ascultasem, dar nu știu cȃt se potrivește provocării.
La donna e mobile (vizualizare pe YT - din cauza computerului paginile se incarca greu (spre deloc) cand au video) :(
E probabil să nu fiu aici pentru a vedea eventualul “răspuns” al celor la care m-am gȃndit pentru că miercuri dimineață plec (la Oradea, din nou) și revin la ȋnceputul lunii februarie.
Să știți că nu e obligație să răspundeți provocării!  Mă gȃndesc la: Ina, Stef și karmapolice.

Clara Haskil, pianista ajutată de contesa Lily Pastré

Lily Pastré (Marie-Louise Double de Saint-Lambert), bogata moștenitoare a mărcii de vermut Noilly Prat, s-a născut în 9 decembrie 1891 la Marsilia. A fost una dintre protectoarele artei și artiștilor într-o perioadă foarte grea pentru mai toată lumea: în timpul celui de-al doilea război mondial. A adăpostit și numeroși artiști de origine evreiască, între care și pianista româncă Clara Haskil, căreia i-a plătit și tratamentul medical de care a avut nevoie la acel moment, iar în anul 1942 a ajutat-o să fugă la Vevey, în Elveția, unde marea pianistă a locuit până la sfârșitul vieții. (sursa: “Ceilalți Schindleri”, de Agnes Grunwald-Spier, Editura Meteor Publishing, 2019; traducător: Corina Tănase).
Lily Pastré a primit titlul de contesă prin căsătorie, în anul 1918 căsătorindu-se cu un conte: Jean Pastré (au avut trei copii). În anul 1940 au divorțat, Lily primind castelul Pastré din Marsilia și păstrând titlul nobiliar. În același an, a înființat o fundație (Pour que L’Esprit Vive - există și azi) care, în principal, avea scopul de a ajuta artiștii și intelectualii care deseori trăiau în condiții precare. În perioada celui de-al doilea război mondial și a ocupației germane, contesa și-a pus la dispoziție casa și averea în serviciul artiștilor exilați, care erau cu precădere evrei (din “Ceilalți Schindleri”). În anii 1920, contesa a fost membră a mai multor saloane ale societățîi din Paris, inclusiv a salonului prințesei Marie-Blanche de Polignac unde, spre sfârșitul anului 1935, într-o perioadă neagră a vieții ei, Clara Haskil l-a întâlnit pe Dinu Lipatti, acea întâlnire fiind punctul de pornire al unei strânse prietenii (leg.externa). Lily Pastré a murit în 8 august 1974, la Marsilia.
Pianista Clara Haskil s-a născut la 7 ianuarie 1895, în București, într-o familie de evrei sefarzi români. Între anii 1927-1940 locuiește în Franța, unde nu scapă de persecuțiile rasiale și, în 1941 se refugiază la Marsilia (zona liberă) iar în 1942 ajunge la Vevey (unde se va împrieteni cu Charlie Chaplin), în Elveția - este naturalizată ca elvețiană în 1949. Din cauza legilor discriminatorii din acea vreme, ca mulți alți români de origine evreiască, nu a avut dreptul la cetățenia română.
Primele noțiuni de pian le primește de la mama ei; la vârsta de 5 ani cântă în fața Reginei Elisabeta a României; la vârstă de 7 ani pleacă la Viena, unde i-a lecțîi de pian cu Richard Robert; în 1905, la vârsta de 10 ani, are primul recital public cu lucrări diferite din creația marilor compozitori, pe care le execută fără partitură. A studiat în paralel pianul şi vioara, în 1910 devenind absolventă a Conservatorului din Paris cu Premiul I la ambele instrumente. 
Și din cauza multiplelor probleme de sănătate, între 1909 şi 1938, cânta puțin, pe mari scene ale lumii (inclusiv la Ateneul Român din București), susținând concerte de caritate sau doar cât să-şi achite rochia de scenă. Primele succese rămân însă fără ecou. Potrivit mărturiilor surorii ei, Lily Haskil, n-avea încă o locuinţă, impresar şi nici pian. Adevărata consacrare cu succese răsunătoare o cunoaște după al doilea război mondial, când apare interpretând concerte de pian cu cele mai renumite orchestre, sub bagheta unor dirijori vestiți sau în duo cu celebri instrumentiști.
Moare în plină glorie, în primele ore ale dimineții zilei de 7 decembrie 1960. În 6 decembrie ajunge cu trenul la Bruxelles (însoțită de sora ei și de violonistul belgian Arthur Grumiaux), pentru un concert; se împiedică și cade pe peronul de beton al gării, suferind un grav traumatism cranian. E înmormântată în cavoul familiei din Cimitirul Montparnasse (Paris, Franța).
Clara Haskil e renumită pentru interpretarea repertoriului clasic și romantic. În mod special a fost apreciată pentru concertele și înregistrările ei cu piese de Mozart. Mulți o consideră cea mai bună interpretă, din secolul XX, a lui Mozart. Este cunoscută și pentru interpretările din Beethoven, Schumann și Scarlatti.
Contemporanii au admirat la modul superlativ arta și calitatea umană a Clarei Haskil. Charlie Chaplin, un apreciat prieten al Clarei, i-a descris talentul spunând: În viața mea am întâlnit trei genii: profesorul Einstein, Winston Churchill și Clara Haskil. Nu sunt un muzician instruit, și pot spune doar că interpretarea ei a fost rafinată, expresia ei minunată și tehnică ei extraordinară. Dinu Lipatti, bunul ei prieten, a descris modul ei de a cânta la pian ca însumarea perfecțiunii pe pământRudolf Serkin (28.03.1903 - 08.05.1991, considerat cel mai bun interpret din secolul XX al lucrărilor lui Beethoven) a supranumit-o Clara cea perfectăWilhelm Backhaus (26.03.1884 - 05.07.1969, pianist german naturalizat elvețian, primul care a înregistrat integral studiile de Chopin, în 1927, înregistrare considerată și azi una dintre cele mai reușite) a numit arta ei cel mai frumos lucru de pe pământTatyana Nikolayeva (04.05.1924 - 22.11.1993, pianista rusoaică, profesoară și compozitoare) a izbucnit în lacrimi când a ascultat-o prima oară.
*
Concursul Internațional de Pian Clara Haskil a fost fondat în anul 1963 în onoarea incomparabilei pianiste elvețiene și are loc în anii fără soț la Vevey, orașul care a adoptat-o și pe care l-a adoptat și unde o stradă îi poartă numele. Concursul, rezervat tinerilor pianiști și pianiste din lume, a devenit un renumit și prestigios factor de consacrare.
Guvernul francez îi acordă în 1957 “Legiunea de Onoare” în grad de Cavaler, evenimentul fiind sărbărtorit în primăvara anului 1958 la Manoir du Ban, pe domeniul prietenului ei Charlie Chaplin, la Corsier sur Vevey. A primit, de asemenea, de trei ori Marele Premiu al Discului din partea Academiei Charles Cros, în 1953, 1956 şi împreună cu Arthur Grumiaux în 1957.
Într-un interviu din 2013, Papa Francisc a menționat-o drept unul dintre muzicienii săi preferați, în special atunci când interpretează Mozart.
În România, cea supranumită “soarele negru al pianului” este omagiată pentru prima dată în 2014 printr-un festival organizat la Sibiu din iniţiativa pianistei Alina Azario.
În 2017 a fost lansat “Clara Haskil, le mystère de l'interprète”, un documentar de 70 de minute realizat de Pascal Cling, Prune Jaillet și Pierre-Olivier François. 
**
Bibliografie online:
sursa foto:
Clara Haskil tanara
Clara Haskil in 1959

luni, 6 ianuarie 2020

Opiniile magistratului. Citate favorite

Deciziile unui judecător depindeau, în mod firesc, de propria lui scară a valorilor, iar asta depindea de formația lui socială, economică și, într-o oarecare măsură, de cea politică. Câteodată, chiar și credința religioasă a unui judecător putea fi în dauna unei judecați clare. Aceasta era, într-o formă diferită, seculară îndrăzneala ce și-o asumau judecătorii cei mai mulți. Cum putea un om care nu furase niciodată să judece un hoț; cum putea un om care nu trăise niciodată ȋntr-un ghetou să-i judece pe cei ce trăiau acolo? Cea mai mare parte a judecătorilor erau influențați de acumularea experienței lor de viață atunci când rosteau chiar și cele mai mici hotărâri; doar dacă erau conștienți de forța mediului lor și se păzeau permanent de ea puteau spera să rămână tolerabil imparțiali, cel puțin.
*
Era un studiu de criminalistică făcut la UCLA (unul dintre cele cincizeci de mii de studii) […] ceva despre un experiment asupra copiilor din clasa întâi, care urmărea să constate dacă putea fi detectată la cei mici o predilecție ulterioară pentru violență. Să presupunem că ar fi descoperit că numitul Johnny Appleseed ar putea avea cele necesare pentru a face din el un viitor hoț, siluitor sau criminal. Ce era de făcut cu el? Doar nu poți închide pe nimeni pentru o crimă pe care nu a comis-o încă sau pe care urmează, poate, să o plănuiască abia de acum înainte. Deci? Îi inoculați vreo substanță miraculoasă, tot așa cum faceți ca să eliminați orice altă boală? Nu ar însemna asta controlul speciei umane? Cât de departe ar trebui să meargă în prevenirea crimei cetățenii așa-ziși cinstiți? În regulă, îi izolăm sub cheie pe cei incapabili din punct de vedere mintal, fie că au făcut sau nu ceva. Le facem vânt sub covor și încercăm să le ignorăm existența. În rândul lor intră și mulți care sunt doar alcoolici. O astfel de soartă aveau adolescenții tarați în evul mediu… erau lăsăți în seama ghilotinei. Doar așa s-ar putea merge înainte?
*
- La naiba, domnule judecător, dar ce este de făcut? Nu putem continua să lăsăm toate animalele sălbatice afară din cușcă și să sperăm că totul va fi foarte bine. Avem de-a face cu un război în plină desfășurare și nu vrem s-o recunoaștem. Într-un război, îți omorî dușmanul. Nu credeți în pedeapsa capitală?
- Nu. […] Mă îndoiesc că cineva care e pe cale să comită o crimă pasională se oprește, gândindu-se la viitor… al lui sau al altuia. Mă îndoiesc foarte mult că un ucigaș obișnuit șovăie îndelung, ca să reflecteze la faptul că ar fi spânzurat pentru fapta lui. Un ucigaș de meserie este altă poveste. Dar aceștia sunt profesioniști atenți și chibzuiți care, din nefericire, nu sunt prinși aproape niciodată…
- Ușurința noastră față de criminali își pune amprenta asupra întregii noastre societăți. Ne punem lacăte peste lacăte și prea mulți oameni poartă arme ca să se apere!Asta-i nebunie! Nimeni în țara asta nu mai e în siguranță.
- Printre atâtea rele, de la indienii ostili la războaiele civile, mă îndoiesc că cineva s-a simțit vreodată în siguranță. […] Cât timp vor fi cei care au și cei care nu au, vor exista și mișcări sociale, iar atâta vreme cât vom avea puterea să iubim și să urăm, ne vom înmulți și vom ucide.
(din “Magistratul”, de Ernest K. Gann, Editura RAO, București, 1995, traducere: Cristina Iliescu și Mirela Adăscăliței)
₪₪₪
Citate favorite ȋntȃlnirea săptămȃnală găzduită de Zina, gȃndită ȋmpreună cu Ella, la care poate participa oricine scrie o postare cu citate care i-au atras atenția ȋntr-o carte sau în altă parte și pe care o ȋnscrie în tabelul ȋntȃlnirii de luni.
₪₪₪
Ernest K. Gann (n. 13.10.1910 - d.19.12.1991) a publicat romanul “Magistratul” in anul 1982; e despre întrebările, problemele și dilemele unui magistrat cinstit (și, mai mult sau mai puțin, liberal).
Ernest Kellogg “Ernie” Gann a fost aviator, marinar, romancier, autor și, împreună cu cea de-a doua soție, a fost implicat în conservarea biodiversității. A scris și numeroase articole pentru revista “Flying”. A avut o viață aventuroasă; a fost pilot pe timp de pace și de război (al doilea război mondial), zburând și în multe țări exotice; a fost marinar, navigând pe oceanele și mările lumii; a fost scenarist și consultant pentru unele filme, inclusiv pentru unele făcute după cărțile lui. “Fate Is the Hunter” este considerată de specialiști ca fiind una dintre cele mai bune cărți despre aviație, și a fost adaptată ca film. Cartea - memoriile lui ca pilot în perioada 1930-1950 - a fost scrisă în anul 1961.
Scriitorul povestea că uneori s-ar fi legat literalmente de scaun să termine o anumită “normă de text”. A suferit și lungi perioade de “blocajul scriitorului” și mereu era îngrijorat că va rămâne fără idei. În ciuda succesului ca scriitor continua să se îndoiască de sine și se mira mai mereu când criticile erau pozitive.
În toamna anului 1991 a zburat din nou, pentru a marca 50 de ani de la promovarea sa în grad de căpitan la American Airlines. A fost ultimul lui zbor; a murit în decembrie, în urma unor probleme renale de care suferea de ceva timp. 

vineri, 3 ianuarie 2020

Un loc mai bun. Provocare muzicală

Ca multe altele, cȃntecul “A Better Place” e menit să ne dea speranța că lumea poate fi un loc mai bun. Am ales melodia pentru a continua, oarecum, gȃndul pe care l-a avut Carmen la Provocarea muzicală din această săptămȃnă.
A Better Place (vizualizare pe YT)
Friendship Friday!
Nu contează cine ești - ce religie ai, ce rasă, ce gen - nu contează unde trăiești, fiecare dintre noi are dreptul să trăiască liber, cu demnitate, in pace. African sau american, asiatic sau european, toți suntem la fel. Hi! Salut! Salam! Shalom! Negru sau alb, roșu sau galben, toți suntem la fel.

Caractere dezvăluite

Se spune că în situații excepționale oamenii își dezvăluie adevăratul caracter. Sunt oameni pe care îi știi de-o viață și îi consideri niște “papă-lapte” pentru că nu sunt agitați să facă și să desfacă, iar în situații excepționale (cutremure, incendii, inundații etc.) ȋi vezi cum devin lideri și, prin calmul lor, reușesc să salveze vieți și bunuri, gestionȃnd situația ca și cum asta ar fi făcut toată viața. Și vezi, în același gen de situații, oameni pe care-i considerai puternici, adevărați protectori, cum o iau la goană fără să ofere cuiva ajutor, fără să le pese pe cine calcă în picioare.
Ce-mi veni cu “povestea” asta? La o postare despre foc, Laura a amintit într-un comentariu un film: “Flăcările destinului”, despre un incendiu într-un bazar din Paris și despre lașitatea unor bărbați, despre interese diverse apărute din dramele unora. Lașitatea mi-a amintit o întâmplare petrecută cu ani în urmă; nu voi uita niciodată acea zi, chiar dacă mi-o amintesc doar ocazional.  
În vara anului 1986 (cândva în august, nu știu data exactă și nu am căutat-o pe net), eram la o prietenă care locuia la etajul șapte al blocului. Ne-am adunat câțiva la o ceașcă de vorbă până ea termina de gătit pentru ziua aceea. Eram acolo: eu, ea (T), cei doi frați ai ei, prietenul meu de atunci, un amic, bunica prietenei (foarte bătrână și fără prea multă vlagă în picioare), mama prietenei (și aceasta în pat, bolnavă). Râdeam, discutam, în bucătărie. La un moment dat am avut senzația că se depărtează de perete capacul aragazului. N-am avut timp să spun “cred că e cutremur” pentru că a și început să se legene blocul, la modul serios. Ședeam pe un scaun lângă fereastra deschisă. Am aruncat o privire pe fereastră și-am zis pas: nu se putea scăpa pe acolo. Pe scări nu e indicat să fugi, cu liftul nici atât… M-am reașezat pe scaun și mi-am aprins o țigară. Ciorba din oala de pe foc sărea în jurul aragazului. T. a stins focul și, încetișor, a reușit să pună oala în chiuvetă. M-a rugat să o ajut să le ducem in cadrul unei uși pe mama și bunica ei. Clătinându-ne, ținându-ne de ziduri și mobile, cu chiu cu vai am reușit să le aducem în holul de la intrare. M-am reîntors la masă, să-mi continui țigara - “fie ce-o fi mi-am zis”. La etaje inferioare am mai “prins” cutremure, dar era prima dată la etajul șapte! Ce să faci în astfel de situație?! Să te arunci pe fereastră?!
Ce au făcut cei patru tineri viteji, altfel, nevoie mare? La primul semn de cutremur s-au adunat ciorchine pe pragul ușii de la intrare, pe care o deschiseseră larg, și întindeau mâinile spre noi, strigând in cor: “Haideți aici! Haideți aici!” Cum ședeam pe scaunul de lângă fereastră  - T. se așezase și ea la masa din bucătărie, și fumam amȃndouă - i-am văzut pe cei patru cât de caraghioși arată înghesuiți pe acel prag! Nu aveai loc să arunci un ac între ei! Unde să mai încapă patru femei, între care două bolnave?! I-am arătat scena gazdei și m-a pufnit râsul! Am rȃs cu lacrimi! La fel și T.! Îi priveam și râdeam ca proastele, comentând cu voce tare ce “bărbați de nădejde” avem lângă noi! Cutremurul se potolise, dar ei tot acolo erau! Imaginați-vă patru tineri înalți, lați în spate, cu vârste cuprinse între 20 și 25 de ani, înghesuiți în cadrul unei uși și dând din mâini ca o caracatiță din tentacule! Singurul ”ajutor” primit de la ei a fost imperativul indemn “haideți aici”. De atunci, cȃnd ȋmi vine in minte oricare dintre cei patru ȋi văd - pe toți - numai in postura aceea caraghioasă.

joi, 2 ianuarie 2020

Un pic despre foc

Când aprinzi focul la aragaz, focul în sobă, un foc de tabără sau pentru grătar, o brichetă, un băț de chibrit sau orice altceva care “scapără” foc, ți se pare o banalitate, ceva lipsit de importanță, ca și cum e de la sine înțeles ca focul să existe și omul să-l știe stăpâni. Câți se gândesc la cum a apărut focul și cât de greu reușeau, cândva, oamenii să-l (re)producă?

Am citit la Ștef despre foc, o provocare (leapșă) preluată de la cineva și, pentru că focul are ceva fascinant, m-am gândit să scriu despre acesta; pe blogul lui găsiți, între altele, indicații despre cum poate fi aprins un foc chiar și în condiții dificile.

Pentru mine, focul e fascinant. Nuuuununununuuu, nu sunt piroman, ba chiar mă tem, oarecum, de foc în “starea lui violentă”, dar nu-s nici pirofob! Dacă nu ați stat să priviți vâlvătăile unui foc de tabără - sau focul dintr-un șemineu sau chiar dintr-o sobă cu lemne - s-ar putea să nu înțelegeți fascinația. Chiar și flacăra chibritului sau a lumânării e fascinantă - atâtea forme, atâtea nuanțe de roșu (și nu numai). Consider focul fascinant și pentru că are o uluitoare forță de a crea dar și de a distruge. Săbiile, de exemplu (unele legendare), în foc au fost călite și au rezistat peste timp; cetăți considerate invincibile până la un moment dat, cu ajutorul focului au fost cucerite… Oamenii din alte cetăți și-au ținut la distanță dușmanii timp de 500 de ani datorită faptului că dețineau secretul “focului grecesc”. O istorioară spune că Arhimede ar fi incendiat cu “ajutorul” soarelui corăbiile dușmanilor care atacaseră cetatea Siracuzei; câteva secole mai târziu, un profesor de geometrie și arhitect grec bizantin a scris că Arhimede ar fi utilizat lentila convergentă, un dispozitiv care ar fi fost folosit pentru a focaliza razele soarelui asupra corăbiilor care se apropiau, ducând la incendierea acestora. Experimente recente dovedesc că nu e posibilă incendierea unor corăbii în acest mod - poate că nu era lentilă convergentă, profesorul acela de geometrie ȋnșelȃndu-se… Zic și eu.
Legenda păsării Phoenix este despre focul care creează, iar legenda salamandrei este (și) despre focul care trebuie ȋnfruntat. Focul distruge și apără. Niciun animal sălbatic nu se va apropia prea mult de un foc, de exemplu, iar o mică și pȃlpȃitoare flacără de lumânare se poate transforma într-o secundă în vȃlvătaie - și într-un adevărat incendiu - dacă întră în contact cu elemente inflamabile. În plus, nu orice foc se stinge cu apă! Dacă arunci apă într-o tigaie în care a luat foc uleiul te poți trezi c-o uriașă flacără. Poate părea că e ușor să stăpânim focul, dar nu e chiar așa - cum nu suntem atenți, cum o pățim! Focul e “mare consumator” de aer: pui un capac pe tigaia în flăcări și gata, ai scăpat de foc.

E important focul pentru toți oamenii, de când sunt ei oameni pe Pământ. De n-ar fi fost important - și fascinant, și de groază - n-ar fi existat atâtea legende despre foc. In mai toate mitologiile lumii există zei ai focului, zei și spirite care protejează focul. O legendă grecească spune că titanul Prometeu a furat focul de la zei și l-a dat oamenilor; pentru asta a fost pus în lanțuri de șeful din Olimp, Zeus, și un vultur uriaș îi devora ficatul în fiecare zi și acesta se regenera în fiecare noapte, Prometeu suportând supliciul la infinit. Heracle, în drum spre Grădina Hesperidelor, ucide vulturul cu una dintre săgețile lui otrăvite și Prometeu e eliberat.

Probabil că primul foc pe care l-au văzut oamenii a fost unul aprins de vreun fulger care a lovit vreun copac (sau tufiș)… S-or fi speriat îngrozitor când au constatat forța lui de a mistui. Când au învățat să-l stăpânească au putut să frigă carnea animalelor pe care le prindeau, apoi să fiarbă una-alta, să-și facă arme și tot așa. Dacă oamenii primitivi frigeau carne - cum afirmă mulți istorici - să însemne că vegetarienii de azi nu au dreptate când spun că omul este ierbivor prin natura sa? Unii dintre nemȃncătorii de carne (cei extremiști, în special) folosesc ca argument ideea că omul preistoric nu avea caninii dezvoltați, dar… nu era nevoie de “colți” pentru a se hrăni cu carne, deoarece nu erau… tigri, să frângă gâtul pradei cu colții (altfel își prindeau preistoricii hrana). Cercetătorii afirmă că folosind focul pentru a frige carnea, omul primitiv n-a mai fost nevoit să mestece la greu și să aibă nevoie de un ditamai maxilarul și ditamai stomacul pentru a digera (carnea crudă se digeră mai greu) și, în timp, adaptându-se, stomacul i-a scăzut în volum, la fel și maxilarul, asta ducând la dezvoltarea altor organe - cum ar fi creierul. Altfel spus, focul a contribuit, indirect, la estetica omului, dar și la dezvoltarea creierului său. Glumesc! În fapt, nici nu știu ce să mai cred. Pare că istoria se schimbă în funcție de unele interese (ale unora) din prezent. Vrei să vinzi hrană modificată genetic?! Încet, dar sigur, schimbi istoria și creezi nevoia: pentru o sănătate perfectă nu consumați carne de animale hrănite natural și care animale se îmbolnăvesc ba de pestă, ba de gripă, ba de nebunie, ci doar ce va dăm noi (inclusiv suplimentele alimentare sută la sută naturale). Oare cum or reuși să facă o pastilă de… esență de mărar (să zicem) fără a folosi ceva artificial (că doar pastila nu e solidă datorită făinii netratată cu nu știu ce pentru a se păstra mai mult). Focul e sigur folosit și în industria farmaceutică și în cea a parfumurilor. Imaginați-vă o lume fără foc…

miercuri, 1 ianuarie 2020

Cerșetorul, și de Crăciun fii mai bun

În perioada sărbătorilor, mai ales, e epidemie de cerșetori. Sunt peste tot! Unii mai agresivi, unii încercând să-ți vândă fel și fel “de sezon”, rugându-te să le dai bani să-și ia o pâine. Dacă îi cumperi pâine o aruncă. Am văzut așa ceva în zona magazinului deschis non-stop de unde cumpăr de obicei fel de fel. E acolo o femeie care pare foarte bătrână și care repetă ca pe-o litanie fraza: “ia-mi și mie ceva de mâncare, frumoaso/frumosule și să ai noroc cu familia ta”. Unii îi cumpără mâncare. Într-o zi am văzut-o cum aruncă mâncarea în zona verde din apropiere, după un gard viu. Pe ea o interesează banii, nu mâncarea. Tot pe acel pătrat înconjurat de gard viu stau tolăniți, vara, copii și adulți care o însoțesc pe ea, din ceea ce am observat. Sper, doar, că aceia să nu-i fie “stăpâni”. Mă întreb ce-or face cei de la poliția locală - au fost angajați așa de mulți în ultimul timp, dar să dai cu tunul și tot nu vezi vreunul!
Așaaa… In 27 decembrie, unul dintre cerșetorii adolescenți de lângă ieșirea din magazin îmi cere “un leu”. L-am refuzat politicos. El zice, tare: “De Crăciun să fii mai bun!” “De Crăciun am fost! Ne vedem la anu’!” i-am zis zȃmbind, și mi-am văzut de drum. L-am auzit înjurându-mă! Poate că mă înjura oricum, poate m-a înjurat pentru că amicii rădeau de el dându-i întâlnire pentru anul viitor.

Știu că sunt mulți oameni care trăiesc greu, și nu mă feresc să le dau câte un leu, dar am renunțat la acest obicei cu ani în urmă. Era o femeie care susținea că are opt copii și care cerșea zilnic în zona amintită mai sus. Ei îi dădeam de fiecare dată când aveam drum pe acolo - habar n-am de ce, pentru că nu am confirmarea că ar fi avut opt copii și o situație materială grea. N-am mai văzut-o de ceva timp… Unii zic că s-a lăsat de cerșit pentru că e milionară…
 A fost o vreme, cu nu mulți ani în urmă, când n-am mai văzut copii la cerșit - legea pedepsește pe cei care-și trimit (sau își iau) copiii la cerșit. Acum e, iar, plin de copii la cerșit! Din nou: ce-or face angajații de la poliția locală?! Nu e o soluție să amendezi pe cei care suferă de foame, dar cerșetoria poate fi văzută ca un abuz împotriva copiilor. De la cerșitul pentru supraviețuire la victimă în traficul de copii pentru cerșit mai e un pas.

Despre copii la cerșit au mai scris Laura și Stef.

După Revelion. Miercurea fără cuvinte

Fotografii pentru jocul Miercurea fără cuvinte, inițiat și găzduit de Carmen, și pe care Călin Hera l-a susținut doi ani. (sursa foto: pixabay)
Anul Nou cu bucurie! Happy WW!

Cu Sorcova online

Sorcova, vesela,
Să trăiți, să-mbătrȃniți,
Peste vară, primăvară,
Ca un păr, ca un măr,
Ca un fir de trandafir,
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata,
Tare ca fierul,
Iute ca oțelul.

La anul și la mulți ani!

(postare programată)