Winnetou, Old Shatterhand, Karl May

Winnetou este prototipul indianului curat sufletește și trupește, un suflet nobil ca de cavaler medieval; cel mai viteaz; cel mei vestit și cel mai drept războinic indian - spunea Karl May despre acest personaj al său, cel mai cunoscut și aș zice cel mai îndrăgit.

In vremea copilăriei mele - când încă programul la TV era mai mult de două ore - sâmbătă seara cred, se difuzau filme cu cowboy (și cu indieni) - genul euro western. Ne jucam pe-afară "de-a cowboy-i și indienii", improvizând costumațiile și "inventând" situații. In acest context, cărțile lui Karl May se potriveau de minune. Winnetou, Old Surehand, Comoara din Lacul de Argint, au fost cele mai căutate, dar Karl May a scris mai multe cu acțiunea desfășurându-se in "Bătrânul Vest Sălbatic". (am avut toate cele trei romane amintite și le-am tot dat cu împrumut până am rămas fără ele = dacă dai, n-ai 😊) Am citit mul mai multe dintre cele scrise de acest autor.

Cele mai cunoscute și mai citite, la modul general, zic unii că au fost Winnetou, Old Shatterhand, Hadschi Halef Omar, Kara Ben Nemsi.

Am văzut și filme făcute după romanele lui Karl May - la cinematograf cele mai multe, in anii adolescenței. Cel mai mult mi-au plăcut ecranizările in care Winnetou a fost "personificat" de actorul Pierre Brice, și fratele său de cruce, Old Shatterhand (Bătrânul Pumn de Fier) era Lex Barker.

Aceste filme au fost foarte populare in Germania, apoi în toată Europa, devenind parte a genului euro western - filme western produse in Europa.

Winnetou și Old Shatterhand

Winnetou este printre cei mai cunoscuți și îndrăgiți eroi din romanele de aventuri ale literaturii universale. Este șefului tribului Mescaleros, parte a națiunii Apașe - după moartea tatălui său devine șeful tuturor Apașilor. Nobil și viteaz, curat la suflet și la trup, vestit și drept, Winnetou e înzestrat cu o inteligență remarcabilă, fiind capabil să înfrunte numeroase pericole.

Old Shatterhand (Charlie/Karl) este un german care ajunge in Vestul Sălbatic ca inginer cartograf pentru una dintre companiile care erau în concurență pentru construirea căii ferate - urma să lucreze pentru progresul civilizației, cum s-ar zice. Printr-o serie de întâmplări ajunge un soi de proscris pentru șefii și muncitorii albi de la Căile Ferate (și nu numai) și prieten bun al celor din tribul Apache (dar nu numai).

Inițierea lui în "wild west" e ghidată de Sam Hawkens, un personaj simpatic, "uns cu toate alifiile"; tot el îl supranumește Old Shatterhand, datorită abilității sale (devenită legendară) de a lovi cu pumnul atât de puternic încât putea rupe oase. A devenit destul de repede o figură respectată printre triburile native americane, cunoscut pentru curaj, înțelepciune și simț al dreptății.

Cu fiecare generație apărarea drepturilor indienilor era însoțită de ideea dispariției acestora, "fețele palide" dorindu-le extincția pentru a-și putea dezvolta in voie orașele, impunându-și supremația. Într-un astfel de context un alb care "ținea partea" indienilor nu putea trece neobservat - curând, în cărțile lui Karl May, Old Shatterhand a devenit unul dintre cei mai mari "westmeni" ai anilor 1870.

Și Winnetou, eroul nativ american, și Old Shatterhand, eroul "față palidă", prețuiesc loialitatea, prietenia și dragostea. Pe cei doi îi leagă o prietenie profundă care, într-un fel, reduce decalajul dintre nativii americani și coloniștii europeni, amândoi luptând pentru dreptate, înțelegere și pace într-un mediu dur.

In multe ocazii, cei doi prieteni dau dovadă de abilități deosebite în luptă, de compasiune față de semeni, portretizând încrederea în bunătatea intrinsecă a oamenilor, constant pusă la încercare...

Karl May - câteva date biografice

Karl (Carl) Friedrich May s-a născut în 25 februarie 1842 in localitatea Ernstthal (azi Hohenstein-Ernstthal), Saxonia, și a decedat în 30 martie 1921 la Radebeul, landul Saxonia, Germania). Timp de decenii a fost unul dintre scriitorii germani cei mai productivi și mai citiți, cunoscut mai ales pentru romanele sale de aventuri.

S-a născut într-o familie săracă și cu mulți copii - nouă dintre cei treisprezece frați și surori au murit la vârste fragede. Copilăria i-a fost marcată de lipsuri și tragedii.

După ce și-a terminat studiile de pedagogie a lucrat, până în 1863 ca asistent și profesor la o școală cu profil industrial. După ce a fost acuzat că a folosit fără permisiune ceasul de buzunar al colegului de cameră a fost condamnat la șase săptămâni de închisoare - permisul de a preda i-a fost revocat și îi era interzis și să de-a lecții particulare. La ieșirea din închisoare, in 1864, s-a trezit fără vreo perspectivă de angajare din cauza isprăvii cu ceasul. Va comite o serie de furturi și fraude care îl vor duce la un total de opt ani de închisoare.

La închisoare a avut acces la biblioteca închisorii și a deschis fereastra către alte lumi, descoperindu-și vocația: lectura și scrisul. Mai târziu va deveni unul dintre cei care au creat lumi populate cu personaje nemuritoare.

Pentru prima dată a publicat în 1874, povești captivante din Vestul Sălbatic și Orientul Mijlociu, reprezentând, zicea el, relatări din propriile călătorii. In Inn-nu-woh, Șeful Indian, cercetătorii îl "identifică" pe Winnetou de mai târziu.

Lucrează, din 1875, ca redactor de ziar și e autor independent. Are un succes extraordinar cu povestirile sale orientale de călătorie într-o revistă de familie. Din 1890, lucrările lui Karl May pentru tineri sunt publicate sub formă de carte, începând cu Fiul vânătorului de urși.

Ceea ce poate fi numit uimitor este faptul că până la sfârșitul secolului al XIX-lea Karl May nu părăsise niciodată Germania, și totuși a reușit să creeze o iluzie convingătoare. Pentru romanele lui de aventuri din Vestul Sălbatic și Orientul Mijlociu s-a documentat minuțios, studiind atlase geografice, jurnale de călătorie, monografii despre triburile amerindiene etc., împrumutând termeni autentici și detalii precise pentru romanele lui. A fost acuzat de plagiat, iar criticii vremii îl numeau impostor literar. Publicul nu a fost interesat, a continuat să-i cumpere cărțile și să-l laude pentru talentul său narativ unic. Karl May devenise celebru și bogat.

Abia în anul 1899 a făcut prima călătorie în Orientul Mijlociu, iar în 1908 a ajuns in Americi, la New York și Marile Lacuri, dar nu și în Vestul Sălbatic pe care l-a descris atât de convingător in scrierile sale.

In 1899-1900, călătoriile sale în Egipt, Ceylon, Sumatra, marchează punctul de cotitură în scrierile sale. Operele sale sunt din ce in ce mai dominate de alegoria pacifismului - Et in terra pax! (Și pace pe pământ!) de exemplu, care vizează egalitatea și anticolonialismul. In Ardistan și Djinnistan speculează despre progresul moral al umanității, de la rău la bine.

In martie 1912 a ținut o prelegere la Viena, numită Sus, in tărâmul oamenilor nobili, in care și-a exprimat sprijinul pentru idealurile pacifiste promovate de Bertha von Suttner (1843-1914), prezentă alături de el, laureată a Premiului Nobel pentru Pace (1905, fiind prima femeie care obține acest premiu). Când Karl May moare, la Radebeul, câteva zile mai târziu (din presupusa cauză a unei intoxicații cu plumb sau cadmiu - din cauza consumului de apă din conducte de plumb) - Bertha von Suttner îi scrie necrologul.

Cărțile scrise de Karl May în ultima parte a vieții nu au avut același succes comercial ca cele publicate la început, dar criticii le consideră mai valoroase.

Trei citate din cărțile lui Karl May

Prin vinele mele pulsează ceva din acest duh dezlănțuit și trebuie să mă supun chemării lui.

Inima decide. Dacă inima mi-ar vorbi, nu mi-ar păsa de care națiune aparține acea fată. Marele Spirit i-a creat pe toți oamenii egali. Cei care se potrivesc se vor găsi mai devreme sau mai târziu.

Îmbrățișarea dintre două suflete are sublimul eternității.

Rezumat

Winnetou și Old Shatterhand, un nativ american și un european german, sunt personaje principale in mai multe romane scrise de Karl May. Cei doi se cunosc în circumstanțe extraordinare și mai târziu devin frați de cruce, luptând împreună pentru dreptate, înțelegere, pace și având calități asemănătoare: curaj, simțul loialității, al dreptății etc.

Multe dintre romanele lui Karl May au fost ecranizate și s-au bucurat de mare succes, ca și romanele.

Karl May a avut o copilărie plină de lipsuri și tristețe. Pasiunea pentru scris și-a descoperit-o la închisoare, unde a ajuns in urma unor infracțiuni mai mult sau mai puțin mărunte. A devenit celebru și bogat prin talentul și munca sa. A scris și povestiri umoristice, polițiste, filosofice; a scris și poeme.

A descris convingător locuri și oameni din Vestul Sălbatic și Orientul Mijlociu fără a călători vreodată acolo, deși afirma că poveștile sunt născute în urma călătoriilor. A fost acuzat de plagiat, numit "impostor literar", dar publicului nu i-a păsat. S-ar putea spune că generații întregi ale secolului XX au crescut cu Winnetou...

Viața lui a fost presărată de controverse, de scandaluri, acuzații fel de fel, de neconcordanță între realitate și scrierile lui, dar impactul său cultural și literar a rămas neschimbat.

Notă. Fotografiile "secvențe din film" sunt din colecția "poze cu actori" a lui tata. Foto Karl May - Wiki.

Elena Farago, Motanul pedepsit

Elena Farago s-a născut în 29 martie 1878, la Bârlad, într-o familie înstărită de negustori greci: Francisc și Anastasia Paximade. A mai avut șase frați, trei fete și trei băieți, ea fiind cea mai mare dintre fete.

Pe rând, trei frați s-au stins din viață. Când avea vârsta de 12 ani rămâne orfană de mamă și e nevoită să renunțe la școală pentru a avea grijă de tată, de frați, de casă - ziua făcea treburile casei, noaptea citea și învață pentru a nu pierde contactul cu ceea ce îi plăcea cel mai mult să facă.

Nu am cultură oficială, decât două clase secundare. Am învățat și citit singură tot ce am vrut să știu, i-a scris într-o scrisoare lui Gheorghe Bogdan-Duică (critic literar, membru titular în Academia Română, 1919).

La vârsta de 17 ani moare și tatăl. Toți copiii sunt împrăștiați pe la rude; Elena ajunge la Brăila, la un frate al mamei ei.

La vârsta de 18 ani se îmbolnăvește grav și e internată la Spitalul Colțea din București. In timpul convalescenței stă la fratele ei mai mare, stabilit în București, dar apoi e nevoită să muncească pentru a se întreține. Ajunge in casa ziaristului și omului politic Gh. Panu, unde îl întâlnește pe dramaturgul I. L. Caragiale care, aflându-i povestea vieții, ar fi exclamat: O viață de roman, subiect de dramă.

Timp de doi ani va fi guvernantă in casa lui Caragiale, având grijă de copiii acestuia. Aici cunoaște o mulțime de scriitori și ziariști, toți având un rol în deciziile ei ulterioare.

Il cunoaște pe economistul Francisc Farago și se va căsători cu el. In 1898 debutează în viața literară cu un reportaj semnat cu pseudonimul Fatma. A scris epigrame, apoi a devenit cunoscută pentru poeziile pentru copii. Istoricul Nicolae Iorga, bun prieten și sfătuitor, a convins-o să renunțe la pseudonim și să semneze cu numele real. Adevăratul debut e in 1902, cu poezia Gândul trudiților, publicată în ziarul România muncitoare.

Alaturi de soțul ei trăiește puțin timp în orașele Constanța și Brăila - e perioada in care renunță la pseudonim (1903). In 1905, soțul e numit director al Băncii Populare și Craiova și se va muta acolo.

In 1907, familia adoptă un băiat, Mihnea. Elena scrie in această perioadă volume întregi de literatură și poezie pentru copii (Bobocica, A ciocnit un ou de lemn, ca exemple)

După răscoale țărănești din 1907, împarte familiilor țăranilor uciși banii primiți de la Nicolae Iorga pentru poeziile publicate. Pentru că s-a "asociat" cu răsculații a fost întemnițată, pentru puțin timp - a scăpat de închisoare datorită intervențiilor lui Iorga.

In 1908 obține marele premiu al Academiei Române pentru volumul Șoapte in umbră. E recunoscută drept cea mai mare poeta a vremii. 

In 1913 naște o fată, Cocuța/Coca (Ana Virginia nume de botez) - pentru ea și pentru Mihnea va scrie, in 1913, volumele Copiilor și Pentru copii.

Premii și distincții obținute: Premiul International Femina (1924), Premiul Neuschotz al Academiei Române (1927) - pentru Ziarul unui motan (1924) - Premiul Național pentru Literatură (1938). Pentru merite literare, regele Carol al II-lea îi oferă medalia Bene Merenti - clasa I și Ordinul Meritului Cultural - Cavaler clasa a II-a.

In 1921 e numită la conducerea Fundației Alexandru și Aristia Aman, din Craiova, unde va rămâne 30 de ani. Pe lângă fundație înființează o Universitate liberă, un loc unde intelectualii se puteau întâlni și ține prelegeri. Pentru a fi mai aproape de colaboratori își mută locuința în curtea fundației.

Dintre poeziile ei îmi sunt mai cunoscute Cățelușul șchiop, Gândăcelul, Motanul pedepsit, Doi frați cuminți.

Se stinge din viață în 4 ianuarie 1954, la Craiova, după o lungă suferință.

Motanul pedepsit, poezie de Elena Farago

Rândunica e plecată

După hrană pentru pui,

Cuibu-i singurel sub streșini

Și prin curte nimeni nu-i.

Râde sub mustăți motanul:

- Ce noroc!... Păcat să-l scap!...

Iute sus!... Dar, poc, o piatră

Îl lovește drept în cap.

Trist se tânguie motanul:

- Miau și vai de capul meu.

Petrișor îl ia în brațe:

- Iartă-mă te rog, căci eu

Te-am lovit, și rău îmi pare,

Dar de bieții puișori

Ție cum nu ți-a fost milă,

Când săriseși să-i omori?

Jules Verne, De la Pamant la Luna

Am citit câteva romane scrise de Jules Verne, dar - in tinerețe - nu s-a numărat printre scriitorii preferați (ecranizările după romanele lui erau altceva); vorba 'ceea: Ai citit romanul X? Nu; aștept să iasă filmul.

Jules Gabriel Verne s-a născut la Nantes, in 8 februarie 1863 și a decedat la Amiens, in 24 martie 1905. A scris și poezii, și piese de teatru, dar pentru mine e romancier. Se spune despre el că e un precursor al literaturii științifico-fantastice. Primul roman care i-a fost publicat este Cinci săptămâni în balon (1863). Se mai spune că este al doilea în rândul celor mai traduși autori, după Agatha Christie.

Postare înscrisă în jocul Citate favorite găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț.

Din romanul De la Pământ la Lună (Editura Ion Creangă, București, 1977, in traducerea Aurorei Gheorghiță), am ales câteva fragmente, de la începutul cărții:

In timpul războiului de secesiune al Statelor Unite, un nou club foarte influent se întemeie in orașul Baltimore (...) Se știe cu câtă energie s-a dezvoltat instinctul militar la acest popor de armatori, comercianți și mecanici. Simpli negustori și-au părăsit tejgheaua pentru a se improviza căpitani, colonei, generali, fără a mai trece prin școlile militare de la West-Point; ei au egalat în curând în "arta războiului" pe colegii de pe vechiul continent și, ca și ei, au repurtat victorii, risipind din plin ghiulele, milioane și oameni.

Dar domeniul in care americanii i-au întrecut îndeosebi pe europeni a fost știința balisticii. Nu pentru că armele lor ar fi atins cel mai înalt grad de perfecțiune, dar ele prezentau dimensiuni neobișnuite și aveau, in consecință, o bătaie la distanțe necunoscute până atunci.

Faptul nu trebuie să uimească pe nimeni. Yankeii, acești primi mecanici ai lumii, sunt ingineri, așa cum italienii sunt muzicieni și germanii metafizicieni prin naștere. (...) De aici, aceste tunuri gigantice, mai mult sau mai puțin utile ca mașinile de cusut, dar la fel de extraordinare și cu atât mai admirate. (...)

Deci, in timpul acestei teribile lupte dintre nordiști și sudiști, cei mai favorizați erau artileriștii; ziarele Uniunii le celebrau cu entuziasm invențiile și nu exista negustor cât de neînsemnat, nici un booby (gură cască -n.t.) cât de naiv care să nu-și bată capul, zi și noapte, cum să calculeze traiectorii nesăbuite.

Iar când un american are o idee, el caută un al doilea american care s-o împărtășească. Dacă-s trei, ei aleg un președinte și doi secretari. Dacă-s patru, numesc un arhivar și biroul funcționează. Când sunt cinci, convoacă o adunare generală și grupul este constituit. Astfel s-a întâmplat și la Baltimore. Primul care a inventat un nou tun s-a asociat cu primul care l-a turnat și cu primul care l-a strunjit. Acesta a fost nucleul Gun-Clubului. La o lună de la înființarea sa, el număra o mie opt sute treizeci și trei de membri efectivi și treizeci de mii cinci sute șaptezeci și cinci de membri corespondenți. 

O condiție sine qua non era impusă oricui voia să intre în asociație, și anume, să fi imaginat sau, cel puțin, să fi perfecționat un tun; in lipsă de tun, o armă de foc oarecare. Dar, pentru a spune totul, inventatorii revolverelor cu 15 focuri, ai carabinelor cu pivotare sau ai pistoalelor-sabie nu se bucurau de o mare considerație. Artileriștii aveau întâietate in toate împrejurările. (...)

Gun-Clubul odată fondat, e lesne de închipuit ce a produs în această direcție geniul inventiv al americanilor. Mașinile de război căpătaseră proporții colosale și proiectilele ajungeau dincolo de granițele permise, tăind in două pe plimbăreții inofensivi. (...)

Trebuie menționat, de asemenea, formidabilul mortier inventat (...) la care rezultatul a fost mult mai ucigător, pentru că lovitura sa de încercare a omorât trei sute treizeci și șapte de persoane - ce-i drept, din pricina exploziei mortierului. (...)

Se admite necontestat următorul calcul, obținut de statisticianul Pitcairn: împărțind numărul victimelor căzute sub ghiulele (in total, ale armelor nou încercate) cu acela al membrilor Gun-Clubului, el găsi că fiecăruia dintre aceștia îi revine omorârea unei "medii" de două mii trei sute șaptezeci și șase și ceva de oameni.

Apreciind o asemenea cifră, este evident că unica preocupare a acestei societăți savante era nimicirea umanității într-un scop filantropic și perfecționarea armelor de război, considerate ca instrumente ale civilizației.

Era o reuniune de îngeri exterminatori, rămânând însă cei mai buni fii ai lumii. (...) Pitcairn a calculat deopotrivă că în Gun-Club nu exista întreg decât un braț la patru persoane și două picioare la șase inși.

Și s-a ajuns la pace... și membrii Clubului se plictiseau.

- E îngrozitor! spuse într-o seară bravul Tom Hunter, in timp ce picioarele sale de lemn se carbonizau in șemineul fumoarului. Să nu faci nimic! Să nu speri nimic! Ce existență plicticoasă! Unde sunt vremurile când tunul te trezea in fiecare dimineață cu detunăturile sale vesele? (...)

- Cum?! strigă J. T. Maston civice răsunătoare. In ultimii ani ai vieții noastre nu vom mai întâlni un nou prilej pentru a încerca bătaia proiectilelor noastre? (...) Nu va apare nici un conflict internațional care să ne permită să declarăm război vreunei puteri de peste Atlantic?

Președintele Clubului va convoca adunarea generală și le va propune - in lipsa unui război - să trimită o ghiulea in Lună. Propunerea a fost întâmpinată cu mult entuziasm...

Cuore, de Edmondo de Amicis

Cuore e un roman scris de Edmondo de Amicis, publicat în 1886 - a avut un succes fulminant, s-ar putea spune; e lucrarea care îl face cunoscut pe autor dincolo de hotarele Italiei (romanul a fost tradus in peste 20 de limbi).

Romanul e scris sub forma unui jurnal, prezentând experiențele unui elev italian - Enrico Bottini - pe parcursul unui an școlar; sunt relatate povești și lecții de viață; sunt povești despre respect, curaj, prietenie, solidaritate, dragoste de familie și de patrie. E despre formarea caracterului și despre puterea bunătății.

Structura cărții - am citi pe undeva - este una inovatoare pentru vremea sa: fiecare lună a anului școlar este marcată de notele lui Enrico, dar și de scrisori ale părinților și de celebrele narațiuni exemplare despre eroi anonimi ai vieții cotidiene.

Nu am citit romanul, ci numai așa numitele povestiri lunare - la sfârșitul fiecărei luni, învățătorul cu elevii săi citesc câte o povestioară al cărei erou e un băiat italian care-și jertfește viața sau îndeplinește o mare acțiune pusă în slujba binelui sau a patriei.

Volumul cu povestiri pe care îl am a fost publicat în 1957 la Editura Tineretului, București. Am copiat fragmente din povestirea Micul toboșar sard.

In prima zi a bătăliei de la Custozza - era în 24 iulie 1848 - vreo șaizeci de soldați dintr-unul din regimentele noastre de infanterie, trimiși să ocupe o casă singuratică ce se afla pe un deal, se pomeniră deodată atacați de două companii de austrieci, care, trăgând asupra lor din toate părțile, de-abia le mai dădură răgazul să se ascundă în casă și să încuie ușile, nu fără a lăsa pe câmp câțiva morți și răniți.

Cu soldații se afla și un mic toboșar din Sardinia, un băiețel de vreo 14 ani, dar care nu părea să aibă mai mult de 12, așa era de mărunt. (...) Micul toboșar, cam galben la față, dar bine înfipt pe picioare, se cocoțase pe o măsuță și își întindea de zor gâtul, ținându-se de perete, ca să vadă ce se întâmplă afară. (...)

Casa era așezată pe culmea unui povârniș și nu avea spre vale decât o ferestruie, sus, la mansardă. Iată de ce austriecii nici nu o atacau din partea aceea. Povârnișul era liber. Vrăjmașul nu trăgea decât spre fațadă și spre aripile casei.

Pe scurt, infanteriștii italieni erau încercuiți și la un pas de a fi uciși sau luați prizonieri. Undeva, in vale, erau trupe ale armatei italiene, care le-ar fi putut veni în ajutor dacă ar fi reușit să comunice cu acei soldați.

Trupa din casa asediată era condusă de doi sergenți și un căpitan morocănos de felul său, dar hotărât și curajos. Căpitanul a scris un bilețel și i-a propus băiețelului să alerge după ajutor. Bineînțeles că acesta a acceptat și a fost coborât prin fereastra îngustă a mansardei.

A alergat copilul cât l-au ținut picioarele. Când a căzut, sub ploaia de gloanțe austriece, căpitanul l-a crezut mort, dar băiatul s-a ridicat și, chiar dacă alerga mai încet, continua ce începuse. Când au sosit ajutoarele au înțeles că mărunțelul reușise.

Totuși, după două zile, italienii au pierdut lupta și au pornit pe drumul dureros al retragerii, spre râul Mincio. Căpitanul, deși rănit, mergea alături de soldați. Au ajuns într-un orășel, unde căpitanul a întrebat de unul dintre locotenenții săi - a fost îndrumat spre o biserică unde erau tratați răniții ce zăceau in paturi sau pe jos pe saltelele înșirate pe două rânduri (...) Îl căuta din priviri pe locotenent. Deodată auzi aproape, foarte aproape de el, pe cineva care îl strigă încetișor:

- Domnule capitan!

Se întoarse: era micul toboșar. (...) Era galben și slab, dar avea aceiași ochi scânteietori, ca două diamante negre.

- Aici erai? îl întrebă căpitanul, mirat dar repezit. Bravo! Ți-ai făcut datoria!

- Am făcut și eu tot ce am putut! răspunse micul toboșar.

- Ești rănit? îl întrebă căpitanul, cercetând chipurile răniților din paturile vecine, nerăbdător să-și vadă cât mai repede ofițerul.

- Ce să-i faci? răspunse băiatul care, dacă n-ar fi fost atât de mândru de rana lui, nici n-ar fi îndrăznit să deschidă gura in fața căpitanului. (...) Dacă nu mă nimereau ajungeam cu un sfert de ceas mai devreme! (...) După ce m-au atins a fost un chin, numai eu știu cum am coborât! Mi-era sete, mă temeam că n-o să mai ajung, plângeam de groază la gândul că fiece clipă de întârziere însemna viața unuia dintre ai noștri... (...) Am făcut și eu ce-am putut și-mi pare bine!... Vai de mine, domnule căpitan, vă curge sânge!

Din palma căpitanului, bandajată la repezeală, se prelingeau de-a lungul degetelor câteva picături de sânge.

Copilul i-a cerut permisiunea să lege el bandajul, mai bine și ofițerul i-a permis. Ridicând capul de pe pernă, băiețelul îngălbeni și fu nevoit să se culce din nou.

- Lasă, ajunge! spuse căpitanul (...) Vezi-ți de tine și pe urmă gândește-te la alții. Dacă nu te îngrijești, orice fleac îți poate dăuna mai târziu! (...) Se vede că ai pierdut mult sânge, de vreme ce ești atât de slăbit, adăugă căpitanul, uitându-se la el cu mai multă băgare de seamă.

- Sânge? făcu băiatul și un surâs sfios îi lumină obrazul. Am pierdut și altceva! Priviți!

Băiețelul a tras pătura la o parte și căpitanul a văzut, îngrozit, că mărunțelul avea piciorul stâng tăiat deasupra genunchiului și ciotul rămas era înfășurat în bandaje pline de sânge.

In clipa aceea, un medic militar trecea pe acolo, și fără să știe cine e căpitanul, i-a spus acestuia că ar fi putut trata rana împușcată dacă băiatul n-ar fi făcut sforțarea nebunească pe care a făcut-o, și i-a mai spus cât de viteaz a fost copilul: o lacrimă nu i-a curs, nici n-a crâcnit.

Căpitanul, după plecarea medicului, a privit lung către copil, cu sprâncenele încruntate, a acoperit trupușorul firav și, privindu-l țintă, și-a dus mâna la cap și s-a descoperit.

- Domnule căpitan! strigă băiatul uluit. Ce faceți, domnule căpitan? Mă salutați? Pe mine?

Și atunci, ostașul acela posac, care nu spusese niciodată o vorbă bună unui inferior, rosti cu glas nespus de blând și drăgăstos:

- Eu nu sunt decât un simplu căpitan. Tu însă ești un erou.

Apoi se avântă cu brațele deschise spre micul toboșar și, îmbrățișându-l, îl sărută de trei ori.

Am înscris postarea la Citate favorite, joc găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț.

Edmondo de Amicis, câteva date biografice

Edmondo De Amicis (n. 21/31 octombrie 1846, Oneglia, Regatul Sardiniei - d. 11 martie 1908, Bordighera, Italia) a fost romancier, povestitor, poet, autor de cărți de călătorie și povești pentru copii.

S-a născut într-o familie bogată, tatăl lui fiind bancher regal in sectorul sării și al tutunului.

Cea mai mare parte a vieții și-a petrecut-o la Torino. A fost educat la academia militară din Modena, și a luat parte la luptele duse de poporul italian in perioada 1859-1870 împotriva austriecilor care stăpâneau Lombardia, provincie in nordul Italiei. După eliberarea Lombardiei și Romei renunță la tunica militară și se dedică scrisului.

A scris, pentru jurnalul armatei L'Italia militare (la care devine redactor-sef in 1867), numeroase schițe din viața militară; povestirile le-a adunat în La vita militare. In 1872 a publicat Novelle (Povestiri scurte) - lucrare pe care unii critici o consideră cea mai bună lucrare a sa, dar publicul pare să considere mai bună cartea Cuore.

In 1880 a publicat un volum de poezii. A călătorit în mai multe țări, scriind jurnale de călătorie pe care le-a publicat alegând ca titlu numele țării respective (Spania, Olanda, Constantinopol, Maroc etc.)

A ales politica spre sfârșitul vieții - a fost membru al Camerei Deputaților din Italia din partea Partidului Socialist Italian, din 1906. Unele dintre romanele sale reflectă interesul pentru reformă socială, educație și drepturile lucrătorilor.

A fost căsătorit cu Teresa Boassi și a avut doi fii: Furio și Ugo.

Ultimii ani din viață i-au fost marcați de tragedii personale. A fost profund marcat de moartea mamei sale, de conflictele conjugale și de sinuciderea lui Furio, fiul cel mare - după moartea acestuia și-a petrecut următoarea perioadă a vieții în izolare, părăsind Torino și ducând o existență nomadă care a inclus perioade în Florența și Catania (in Sicilia).

A murit în timpul unui sejur in Bordighera, in Liguria, in urma unei hemoragii cerebrale, in "Hotel Regina" - îl alesese pentru că poetul scoțian George MacDonald, pe care îl admira, locuise acolo cu câțiva ani mai devreme.

A fost înmormântat la Torino, în mormântul familiei.

René Guénon: Adevărul nu e un produs al minții umane

Adevărul nu este un produs al minții umane. Într-o civilizație tradițională e de neconceput ca un om să revendice o idee ca fiind a sa; și, in orice caz, dacă ar face acest lucru, ar priva-o de orice credit și autoritate, reducând-o la nivelul unei fantezii lipsite de sens: dacă o idee e adevărată aparține în mod egal tuturor celor care sunt capabili să o înțeleagă; dacă e falsă, nu există niciun merit în a fi inventat-o. (René Guénon: Criza lumii moderne, Ed Humanitas, București, 1993)

René Jean-Marie-Joseph Guénon s-a născut în 15 noiembrie 1886 la Blois, Franța. Este considerat întemeietoriul Școlii Tradiționaliste (sau perenialiste) în gândirea occidentală.

Prin Tradiție, René Guénon înțelege filonul de înțelepciune primordială care transcende din vremuri imemoriale prin manifestările spirituale ale tuturor popoarelor din toate timpurile și poate fi recunoscut ca fiind același, indiferent de particularitățile culturale din diversele zone geografice. Acest filon e de origine divină, consideră René Guénon, și ajunge la oameni prin revelație, putând fi înțeles prin cunoaștere intelectuală, cunoaștere care e diferită de cea discursivă, specifică rațiunii care stă la baza istoriei cunoscute a filosofiei și științei occidentale.

O idee adevărată nu poate fi nouă, pentru că adevărul nu este un produs al minții umane; există independent de noi și tot ceea ce trebuie să facem este să luăm cunoștință de el; in afara acestei cunoașteri nu poate exista decât eroare: dar oare modernii, in general, se preocupă prea mult de adevăr sau chiar știu ei ce este?

Și aici cuvintele și-au pierdut adevăratul sens, întrucât unii oameni (de exemplu, pragmatiștii contemporani) merg atât de departe încât folosesc in mod greșit cuvântul adevăr pentru ceea ce este pur și simplu utilitate practică, adică ceva complet străin ordinii intelectuale.

Rezultatul logic al abaterii moderne este tocmai negarea adevărului, precum și a inteligenței al cărei obiect este adevărul.

Omul modern, in loc să încerce să se ridice la adevăr, caută să coboare adevărul la propriul său nivel.

Matematician, filosof, metafizician, mare iniţiat - cunoscător al diferitelor doctrine esoterice - francmason și creștin implicat, René Guénon va milita toată viața pentru o trezire spirituală a omenirii, aflată într-o profundă criză. A avut o contribuție importantă în studiul mentalității tradiționale, metafizicii, esoterismului, simbolismului și ritualurilor de inițiere.

Sfârșitul unei lumi este și nu poate fi niciodată altceva decât sfârșitul unei iluzii.

Am intrat, de fapt, in faza finală..., perioada cea mai întunecată a acestei epoci întunecate, starea de disoluție din care nu există nicio ieșire decât printr-un cataclism, deoarece nu mai e necesară o simplă renaștere, ci o renovare completă.

În 1921 publică lucrarea Introducere generală in doctrinele indiene, unde expune teoria ciclurilor: lumea actuală străbate kali-yuga (epoca întunecată*) și se va distruge înainte de a renaște.

René Guénon considera că Occidentul trece, mai mult decât oricând, printr-o criză cauzată de ruptura de Tradiția întruchipată de valorile autentice ale creștinismului. Între 1909-1912 ia contact cu doctrinele orientale a căror coerență și unitate de principii cu creștinismul va încerca să le pună în evidență în dorința de a trezi în Occident forțele capabile să se opună decăderii acestuia.

Critica Occidentului modern atinge concepte precum umanism, democrație, individualism, desființând fără rezerve ceea ce numim filosofie tradițională, științe tradiționale, sistem filosofic etc.

Tradiționalist, Guénon, prieten cu Léon Daudet (regalist, figură importantă a extremei drepte, fiul lui Alphonse Daudet), scria: Istoria arată clar că necunoașterea ordinii ierarhice (ordine bazată pe supremația autorității spirituale asupra puterii vremelnice) duce pretutindeni și totdeauna la aceleași consecințe: dezechilibru social, dominație a elementelor inferioare și degenerescență intelectuală. Guénon dorește restaurarea "elitelor". Extrema dreaptă încearcă să-i recupereze scrierile, opera lui părând a fi o gândire totalizatoare și, scoțând din context anumite idei și/sau compilându-le, ar putea fi aplicate în "argumentarea" doctrinei extremei drepte - ceea ce ar fi fals, nu doar greșit. O analiză a scrierilor lui Guénon impune o precauție metodologică; scrierile lui trebuie citite cu prudență.

Civilizația modernă, ca și toate celelalte lucruri, are rațiunea sa de a fi, și dacă într-a-devăr încheie un ciclu, se poate spune că este ceea ce trebuie să fie, că vine la timpul și la locul potrivite; cu atât mai mult însă va trebui să fie judecată, după cuvântul Evangheliei: Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala.

(Criza lumii moderne a fost publicată prima dată în 1927).

Postarea e in memoria metafizicianului René Guénon și o înscriu în tabelul jocului Citate favorite, joc găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț, dar nu înainte de a nota și câteva date biografice.

René Guénon, câteva date biografice

René Guénon a fost un copil bolnăvicios. În 1904 merge la Paris, ca student la matematică, dar renunță după doi ani din cauza firii bolnăvicioase, dar și pentru că era interesat mai mult de practicile și de tradițiile religioase, dar și de esoterism. Prima școală esoterică in care s-a inițiat a fost cea a lui Papus (Gerard Encausse) - mișcare esoterică de inspirație hermetică și creștină; părăsește ordinul din cauza unor neînțelegeri doctrinare, considerând că acolo nu poate obține o cunoaștere autentică. Fondează, in 1909, Ordinul Renovat al Templului, dar îl desființează repede.

În 1909 devine membru al Bisericii Gnostice a Franței fondată de Leonce Fabre des Essarts, devenind fratele Palingenius. Fabre îi îngăduie să scoată o revistă, La Gnose (Gnosa), unde își face cunoscute ideile ce se vor regăsi mai apoi în două cărți ale sale: Omul și viitorul său potrivit Vedanta (1925) și Simbolismul Crucii (1931); in aceeași perioadă aderă și la francmasonerie. Părăsește și acest ordin, orientând-se spre studiul tradițiilor orientale. Ajunge inițiat în hinduism și daoism.

În 1912 se căsătorește și tot în același an se orientează spre sufism, sub conducerea pictorului suedez John-Gustaf Agueli, convertit la islam și devenit Abdul Hadi. Esoterismul musulman va deveni pentru René Guénon ultima verigă a lanțului inițiatic.

Din cauza problemelor de sănătate nu va participa la primul război mondial, dar în această perioadă studiază filosofia la Sorbona și după finalizarea studiilor, în 1917 e profesor de filosofie la Setif, in Algeria, timp de un an, la un colegiu francez, predând filosofie.

În 1928 rămâne văduv și trece printr-o stare depresivă; in 1930 se îmbarcă pentru Cairo unde, in 1934 se convertește la Islam, se căsătorește cu fiica unui conducător spiritual, Karima.

După convertirea la islam va avea ca nomen Abd el Wahed Yekin (Yahya, in alte surse) - "Slujitorul celui Unic"; se va atașa ramurii shadite a sufismului.

Deși se stabilise în Egipt, a continuat să exercite influență asupra Occidentului prin articolele lunare care apăreau într-o revistă pariziană, Etudes Traditionnelles, corespondența extraordinar de vastă și cărțile scrise în perioada celui de-al doilea război mondial. 

Punând bazele Școlii Tradiționaliste a influențat pe mulți prin opera sa. Ananda Coomaraswamy (istoric, metafizician și filosof al artei indiene și al istoriei artei și simbolului în cultura asiatică) și-a schimbat întreaga viață și operă datorită lui Guénon - scrierile acestuia, după ale lui Guénon, sunt cele mai puternice și mai sincere din domeniul tradițional și pot fi luate ca referință fără ezitare. Frithjof Schuon (filosof și metafizician elvețian de origine germană), convertit la islam, a instituit o cale inițiatică pentru Europa - pe această cale au pășit și Mihail Vîlsan, Vasile Lovinescu; pe lângă aceștia doi, Guénon a întreținut o vastă corespondență și cu gânditorul Marc-Mihail Avramescu. Scrierile lui Guénon au influențat și pe alții, între care Mircea Eliade, logicianul Anton Dumitru și teologul Andrei Scrima.

Mihail Vîlsan, convertit la islam, devine, după moartea lui Guénon, redactorul șef al revistei Etudes Traditionnelles și începe publicarea operei postume a acestuia.

Între mulți alții, Andre Gide și Andre Breton au reflectat și ei asupra operei lui Guénon.

René Guénon s-a stins din viață în 7 ianuarie 1951, la Cairo, după o suferință fizică intensă; corpul a fost așezat în mausoleul familiei soției.

Despre cum a descoperit islamul René Guénon: https://www.islamweb.net/en/article/29386/how-rene-guenon-discovered-islam

René Guénon și catolicismul: http://traditioetrestauratio.blogspot.com/2012/04/william-h-kennedy-rene-guenon-and-roman.html

* Kali Yuga conform Ramayana: În Kali Yuga, focarul păcatului, bărbații și femeile sunt cu toții cufundați in nelegiuire și acționează contrar Vedelor... fiecare virtute a fost înghițită de păcatele din Kali Yuga; toate cărțile bune au dispărut; impostorii au promulgat o serie de crezuri, pe care le-a inventat propria lor minte. Toți oamenii au căzut pradă iluziei și toate actele pioase au fost înghițite de lăcomie.

Legiuni de imbecili.Citate Umberto Eco

Umberto Eco (5.01.1932-19.02.2016), a fost un scriitor italian, editor, filosof, eseist, medievist, teoretician literar, semiotician. Este cunoscut în special pentru romanul Numele trandafirului (1980), dar a scris multe alte romane, texte academice, cărți pentru copii și multe eseuri.

A studiat la Universitatea din Torino, luându-și licența în estetică. A predat la cele mai faimoase universități din lume, fiind Doctor Honoris Causa a peste 50 dintre acestea. A primit multe premii și distincții culturale, inclusiv Legiunea de Onoare. Prin opera sa științifică, e considerat unul dintre cei mai importanți gânditori contemporani, iar eseurile pe care le-a scris - cu umor și ironie - sunt considerate modele ale genului. Operele lui au avut un număr record de traduceri.

In 2015 a fost invitat în fața studenților Universității din Torino (unde și el a studiat) pentru a primi titlul de Doctor Honoris Causa in Comunicare și Cultură Mass-Media. Cu această ocazie, la întâlnirea cu jurnaliștii, a vorbit și despre rețelele de socializare, afirmând la un moment dat:

Rețelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivității. Camarazii ii reduceau imediat la tăcere, in timp ce acum au același drept la cuvânt ca și un laureat al premiului Nobel. Este invazia imbecililor.

Televiziunea a promovat idiotul satului față de care spectatorul se simțea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr.

Cu aceeași ocazie, Umberto Eco i-a invitat pe jurnaliști să filtreze cu o echipă de specialiști informațiile de pe internet, pentru că nimeni nu mai este în stare să priceapă azi dacă un site e credibil sau nu.

Toate cele de mai sus s-au rostogolit, desigur, pe internet și care mai de care și-a dat cu părerea despre aceste afirmații. Unii s-au gândit că s-a ramolit bătrânelul, alții că nu știe care-i treaba cu dreptul la opinie și libertatea de exprimare - au dovedit, altfel spus, afirmațiile scriitorului.

Atunci când un senator (al României) vine și spune că un copil ucrainean (refugiat de război) primește alocație de 3700 lei și unul român are alocație de două sute și ceva de lei și o mulțime înghite spusa fără să o verifice, deși vin alții cu dovezi că alocațiile sunt egale, cum s-ar putea numi cei care iau de bun orice fără să verifice care-i adevărul?

Informațiile false bântuie pe internet și unii - puțini, prin comparație cu cei care împrăștie știri false, trunchiate, jumătăți de adevăr - muncesc să le demanteleze. Dar cine-i crede pe acești puțini? Ar fi simplu pentru imbecili mulțime să verifice cine spune adevărul, dar n-o face (mai ales dacă-i place cum sună minciuna).

Umberto Eco n-a afirmat interzicerea dreptului unora la opinie, dar când unul vine și zice vom comunica prin telepatie ca pe vremea lui Stefan cel Mare (a domnit în Moldova între anii 1457 și 1504) și o mulțime crede, nu prea ai cum să-l contrazici pe Umberto Eco.

Informațiile false, jumătățile de adevăr fac rău comunităților. Față in față cu cineva mai reușești să te faci înțeles, dar când un ecran e față in față cu alt ecran e mult mai greu, plus că orice ajunge foarte repede la foarte mulți - și nu mai poți opri minciuna, mai ales când fiecare mai adaugă de la el și pe acest circuit aproape nimeni nu verifică sursa originară, credibilitatea acesteia.

In plus, Umberto Eco nu e primul (și nici ultimul) care pune în discuție ce apare pe internet - se discută aspectul analfabeților, imbecililor încă de la mijlocul anilor 1990, când a început să se dezvolte internetul așa cum îl știm azi. Zău, acum: chiar crede cineva că găina naște pui vii?! Surpriză! Da, unii cred, sau se prefac a crede, ceea ce e totuna când tâmpenia se rostogolește pe internet.

Adaug la final șapte citate marca Umberto Eco pentru a înscrie postarea în tabelul jocului Citate favorite, găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț.

Citate - Umberto Eco

Există patru tipuri de ideali: cretinul, imbecilul, prostul și nebunul. Normalul este un amestec echilibrat al tuturor celor patru.

Ne îndreptăm spre o nouă clasificare care nu se mai bazează pe bani, ci pe capacitatea de a folosi critic mintea și a selecta informația.

Din romanul Numele trandafirului

Nu există nimic pe lume care să ceară mai multă prudență decât adevărul. 

Nu clădi un castel de bănuieli pe un cuvânt. 

Există unele cuvinte care dau putere, altele care sporesc neputința și de felul acestora din urmă sunt cuvintele necioplite ale oamenilor simpli, cărora Dumnezeu nu le-a îngăduit să se exprime în limba universală a științei și puterii.  

Se fac azi mașini nemaipomenite, de care într-o zi se va vorbi, cu care se poate călăuzi cu adevărat mersul naturii. Dar va fi vai și amar dacă ele vor cădea în mâinile unor oameni care să le întrebuințeze ca să-și mărească puterea lor pământească și să îndestuleze pofta lor de avere.

Trăim pentru cărți. Misiune dulce in această lume dominată de dezordine și decădere.

Foto: https://commons.m.wikimedia.org/wiki/File:Italiaanse_schrijver_Umberto_Eco_,_kop,_Bestanddeelnr_932-9758.jpg#mw-jump-to-license

147 de ani de la nasterea lui Zaharia Barsan

Azi se împlinesc 147 de la nașterea lui Zaharia Barsan, poet, dramaturg, actor, regizor, animator teatral din Transilvania, născut în 1878 la Sânpetru, Brașov.

Zaharia Barsan a publicat volume de poezie, nuvele, piese de teatru, traduceri. Din 1919, timp de 16 ani, a fost director la Teatrul National din Cluj. In discursul ținut la inaugurare a numit acea zi ca fiind o zi a bucuriei, a mândriei și a reînvierii. Zaharia Bârsan e considerat a fi creatorul teatrului românesc din Ardeal. 

El consideră că nu există stat, libertate și independență fără limbă. Cu trupa sa mică, înființată în 1903, a făcut, timp de un deceniu, un periplu transilvan, susținând peste 200 de reprezentații cu un repertoriu de 40 de piese.

A murit la Cluj, in 13 decembrie 1948.

Pentru jocul Citate favorite, găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț, am ales următoarele:

Viața noastră….intri pe o ușă… și ieși pe alta. De poți face bine cât treci prin încăpere, e lucru mare!

*

Cineva mi-a spus că sunt taciturn, epigramă publicată în Antologia epigramei românești, Editura Pro Transilvania, București, 2007.

Că sunt tăcut o știu prea bine

Și nici nu pot altfel să fiu!

Ce vrei să-ți spun? Minciuni nu știu

Și adevăruri sunt puține.

*

Cântec

Cine rătăcește-n crânguri

Pe o noapte-așa senină?

- Doi amanți streini și singuri

Stelelor din cer se-nchină.

Cine murmură in șoapte

Basmul dragostei dintâie?

- Doi amanți vrăjiți de noapte

Universul îl tămâie...

Dar de ce bătrâna lună

Râde tristă peste crânguri?

- Luna știe că-i minciună 

Tot ce-și spun amanții singuri...

Sursa foto: https://pixabay.com/users/geralt-9301/

Din Șocul viitorului, de A. Toffler

Alvin Toffler a publicat Șocul viitorului in anul 1970. Am ales din această carte câteva paragrafe - pentru jocul Citate favorite găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț.

A vorbi despre libertatea absolută de a alege sau de individualitate totală, înseamnă a nega o formă de comunitate sau societate. Ironia este că cei ce se plâng cel mai tare că oamenii nu se pot asocia sau comunica unii cu alții sunt adeseori aceia care cer un mai mare individualism. Cu cât oamenii sunt mai individualizați, cu atât le este mai greu să-și găsească o identitate (Karl Mannheim, sociolog). 

Oamenii reacționează diferit la șocul viitorului. Simptomele variază și ele în funcție de stadiul și de intensitatea bolii, mergând de la neliniște, ostilitate față de orice formă de autoritate și violență aparent lipsită de sens până la suferință fizică, depresie și apatie. Victimele lui fac adeseori cotituri stranii in ce privește interesul și stilul de viață și încearcă să se "închidă în cochilia lor" printr-un total refuz pe plan social, intelectual și moral. Ele se simt in permanență "persecutate" și hărțuite și vor cu disperare să reducă numărul deciziilor pe care trebuie să le ia.

Numai atunci când un fapt nou nu reușește să-și găsească locul, atunci rezistă clasificării, se produce reacția de orientare. Până ce nu va reuși să integreze acest nou fapt în concepțiile sale sau nu-și va modifica părerea despre lume, el va trece printr-o puternică agitație și neliniște. Reacția de adaptare = stres!

Schimbarea e nu numai necesară vieții, este viața însăși. În consecință, viața e adaptare.

Simptomele frapante ale crizei confuzionale din jurul nostru - folosirea  tot mai largă a drogurilor, creșterea misticismului, exploziile repetate de vandalism și violența necontrolată, politica nihilismului și nostalgia, apatia bolnăvicioasă a milioane de oameni - pot fi înțelese mai bine dacă recunoaștem legătura dintre ele și șocul viitorului.

Palpitațiile, tremurăturile, insomnia sau oboseala neexplicată pot semnala suprasolicitarea, tot așa cum confuzia, iritabilitatea neobișnuită, plictiseala profundă și un sentiment alarmant că lucrurile ne scapă de sub control sunt semnale de alarmă psihologice.

Unii oameni capătă un sentiment de serenitate chiar în mijlocul agitației din jur nu pentru că ar fi imuni la emoție, ci pentru că au găsit modalitatea de a include doza adecvată de schimbare în viața lor. Căutarea acestui optim e poate același lucru cu căutarea fericirii.

Publicând prima sa lucrare, Șocul viitorului, Alvin Toffler (n. 4.10.1928 - d. 27.06.2016) a creat o nouă disciplină, futurologia, prin studiul schimbării și impactul acesteia asupra afacerilor și culturii.

Sursa foto: https://pixabay.com/ro/users/thedigitalartist-202249/

Urmuz, autor de curând aflat

Căutam un scriitor, autor, poet etc. român care să se fi născut sau să fi decedat cândva în noiembrie. Și-am dat de Urmuz, scriitor, umorist, judecător, grefier, despre care sunt aproape sigură că n-am aflat până zilele acestea. Totuși, probabil ca oi fi citit numele în mic dicționar cu scriitori români (ediția 1978, Editura Științifică și Enciclopedică, București) dar nu mi-a atras atenția. Habar nu aveam că este atât de apreciat. Hm. Nici nu știam că există...! Oricum, literatura absurdului nu mă atrage în mod deosebit, dar am mai citit una-alta.

Pentru ca mi s-a părut amuzant ce a scris Urmuz am ales câteva citate pentru a înscrie postarea în jocul Citate favorite gazduit de Suzana pe blogul Floare de colț.

Urmuz este pseudonimul literar al lui Demetru Dem. Demetrescu-Buzau, născut la 17 martie 1883 în Curtea de Argeș, primul dintre cei șapte copii ai familiei. (despre numele și pseudonimul lui scrie pe wikipedia). A visat să fie muzician, dar tatăl său, medic, l-a trimis la Medicină – îngrozit de disecția cadavrelor a pierdut anul – apoi s-a înscris la Drept, tot obligat de tatăl său, care-l dorea cărturar. Faci Dreptul, acolo poți studia serios… Cartea, știința e totul în viața omului. Și Urmuz a ajuns, fără voia lui, fără plăcere, un biet judecător stagiar, deși nu era omul care să se acomodeze mâzgălirii dosarelor sau acela care să facă dreptate și, mai ales, să pedepsească pe semenii lui (spunea Eliza, sora lui, de la care se știu cele mai multe despre viața lui Urmuz).

A făcut studii de drept și, după licența (1907), a fost judecător prin diferite localități din județele Argeș, Tulcea, Dâmbovița, Teleorman. În 1916 e mobilizat și face războiul în Moldova, unde se îmbolnăvește de febră recurentă (Boala lui Lyme). În armată a ajuns la gradul de locotenent.

Prietenii, dar mai ales sora lui, afirmau despre el ca era un om vesel, pus pe șotii. De exemplu, Urmuz a fost amuzat de crearea unei asociații de studenți naționaliști Vivat Dacia – se da drept membru al acesteia și sugerează celor care doreau sa adere ca tariful de admitere consta în capete de rață.

Sau: alături de colegul și prietenul sau din gimnaziu, George Ciprian (Gheorghe Pana Constantin), ieșeau pe străzi și acostau trecători încercând să-i convingă să-și prezinte documentele de identitate.

În alte situații, Urmuz intra la seminarii sau cursuri extrem de tradiționaliste, le câștiga încrederea profesorilor, spunându-le că trăiește în spirit naționalist, după care recita, în fața amfiteatrului plin, fabule fără sens, creații proprii, precum celebra sa fabulă Cronicari:

Cică niște cronicari / Duceau lipsă de șalvari. / Și-au rugat pe Rapaport / Să le dea un pașaport. / Rapaport cel drăgălaș / Juca un carambolaj, / Neștiind că-Aristotel / Nu văzuse ostropel. / “Galileu! O, Galileu! / Strigă el atunci mereu – / Nu mai trage de urechi / Ale tale ghete vechi.” / Galileu scoate-o sinteză / Din redingota franceză, / Și exclamă: ”Sarafoff, / Servește-te de cartof!”

Morala: Pelicanul sau babița.

Și multe altele a mai făcut, împreuna cu prietenii lui.

Un alt coleg, viitorul poet tradiționalist Vasile Voiculescu, l-a reamintit pe Urmuz ca fiind un tânăr genial, umorul sau fiind cerebral, mai greu de detectat și apreciat.

Una dintre surorile lui, Eliza (căsătorită Vorvoreanu), cu un an mai mică, spunea că Mitică (așa cum era numit în familie) este voios spiritual, descriindu-l ca fiind în mare parte nepretențios și introvertit, fascinat de descoperirile științifice și, din anii copilăriei, un cititor pasionat de cărțile science-fiction ale lui Jules Verne.

Satiriza pe cei lacomi, iubitori de mese copioase și de băuturi așa-zise alese. Mesele lui Urmuz erau frugale, nu îl ispitea costisitorul în materie de alimente, îmbrăcăminte etc. Parodia pe cei lipsiți de cultură, care, dându-și aere de savanți, stâlceau ideile, întortochind frazele în cuvinte pretențioase și neînțelese; parodia, mai ales, stilul romanelor publicate în foiletoanele ziarelor. Deși iubea pe om și-l respecta – fiind extrem de politicos de fire – râdea totuși de inconștiența celor care trăiesc imitând pe alții. Alcătuirea unor instituții, comportarea unor funcționari îi provocau râsul – povestea sora lui. 

(v. https://romanialibera.ro/sport/atletism/adevarata-viata-a-lui-urmuz-povestita-de-sora-scriitorului-358530/)

Pseudonimul i l-a ales Tudor Arghezi care, fascinat de Pagini bizare” (șapte schițe) i-a publicat două dintre texte în 1922, în două numere consecutive din Cugetul romanesc: Ismail și Turnavitu (în care e descrisa o lume ilogica, ireala) și Pîlnia și Stamate, antiproză intitulată ironic roman în patru părți, în care face o serie de calambururi de esență sofistică prin duplicitatea de sens a cuvintelor – oamenii nu coboară pe scări, ci din maimuță; o masă fără picioare bazata pe calcule și probabilități etc.

Un apartament bine aerisit, compus din trei încăperi principale, având terasă cu geamlâc și sonerie. În față, salonul somptuos, al cărui perete din fund este ocupat de o bibliotecă de stejar masiv, totdeauna strâns înfășurată în cearceafuri ude... O masă fără picioare, bazată pe calcule și probabilități, suportă un vas ce conține esența eternă a „lucrului în sine", un cățel de usturoi, o statuetă ce reprezintă un popă (ardelenesc) ținând în mână o sintaxă și... 20 de bani bacșiș... Restul nu prezintă nici o importanță. Trebuiește însă reținut că această cameră, vecinie pătrunsă de întuneric, nu are nici uși, nici ferestre și nu comunică cu exteriorul decât prin ajutorul unui tub, prin care uneori iese fum și prin care se pot vedea, în timpul nopții, cele șapte emisfere ale lui Ptolemeu, iar în timpul zilei doi oameni cum coboară din maimuță și un șir finit de bame uscate, alături de Auto-Kosmosul infinit și inutil...

&

Cât despre eroul nostru, Stamate, pentru ultima oară cătând prin tubul de comunicație, mai privi o dată Kosmosul cu ironie și indulgență. Suindu-se apoi pentru totdeauna în căruciorul cu manivelă, luă direcția spre capătul misterios al canalului și, mișcând manivela cu o stăruință crescândă, aleargă și astăzi, nebun, micșorându-și mereu volumul, cu scopul de a putea odată pătrunde și dispărea în infinitul mic.

(din Pîlnia și Stamate).

*

Gayk nu are copii. A adoptat însă pe când era încă elev în gimnaziu pe o nepoată a sa, în momentul când aceasta lucra la gherghef. Nu s-a dat înapoi de la nici un sacrificiu pentru a-i da o educație aleasă – având grijă să-i trimită în fiecare zi, la institutul unde o internase, câte un chelner care să o roage din partea sa să se spele în fiecare sâmbătă pe cap și să-și formeze neapărat o cultură generală. (din Emil Gayk)

*

Și iarăși, cine dintre noi se mai poate plânge că forța primordială, cauza cauzelor, nu poate fi niciodată atinsă, descoperită, când toți se căznesc să o apuce de la început, înapoi, şi nimeni nu s-a încercat să o învăluie, pentru clipa de față, să o prindă măcar o dată pe flanc? (din Puțină metafizică și astronomie)

Scria George Călinescu: 

Prin caracterul fantastic și ironic al operei sale, simplu joc estetic uneori, Urmuz este astăzi un precursor elogiat al literaturii absurdului.

Vasile Voiculescu, a afirmat la radio în 1932:

Despre scriitorul Urmuz se poate spune că e unic. Bun sau admirabil sunt epitete pentru literatura obișnuită. Creațiilor lui Urmuz nu li se potrivește decât calificativul unic… Uluitoarea lui apariție în literatura noastră a uimit pe toți și a zăpăcit pe cei mai mulți.

Numele lui a fost asociat de cele ale lui Alfred Jarry, Franz Kafka, Lewis Carroll, Edgar Allan Poe, Samuel Beckett, Joyce, Eugen Ionesco și alții.

A scris puțin. Scrierile lui sunt scurte dar dense, cunoscând gloria postum, și au avut o înrâurire destul de mare asupra literaturii românești de avangarda, contribuind și la lărgirea conștiinței estetice. Eugen Ionesco, explorând filonul literaturii absurdului, îl va considera pe Urmuz unul dintre precursorii tragediei limbajului.

Tudor Arghezi l-a lansat (1922), Sașa Pană l-a editat, Geo Bogza, Ilarie Voronca, Lucian Boz l-au exaltat. O revista, a lui Geo Bogza, i-a purtat numele. Critici contamporani l-au situat în exegezele lor și în spiritul criticii noi (manierism, freudism, existentialism) în aria bogata a secolului XX.

Opera: Cronicari, Pîlnia și Stamate, Ismaïl și Turnavitu, Emil Gayk, Algazy și Grummer, Cotadi și Dragomir, După furtună, După furtună, Plecarea în străinătate, Puțină metafizică și astronomie, Fuchsiada.

Moartea lui Urmuz

Urmuz (îi plăcea să fie numit Urmuz-Demetru) s-a împușcat la 23 noiembrie 1923 – a fost găsit de sergentul din post într-un boschet din dosul bufetului, în apropierea Șoselei Kiseleff, în nordul Bucureștiului. E înmormântat în cimitirul Bellu.

Criticul George Călinescu a afirmat că există o rațiune filosofică ce rezona teribil cu secolul său: el a vrut să moară într-un mod original, fără vreo cauză sau vreun scop precis.

Unele surse susțin ca ar fi suferit de o boala incurabila, dar se știa ca era fascinat de arme și de potențialul lor distructiv – în 1914 a scris un omagiu pentru revolvere, creditându-le cu o putere magică asupra creierului suicidar (potrivit istoricului literar Tom Sandqvist). Alte surse arata ca Urmuz teoretiza despre lipsa de sens și despre goliciunea vieții, punând aceste gânduri pe seama membrilor familiei în timpul înmormântării fratelui sau Constantin, în 1914.

Geo Bogza sugerează că mentorul său s-a sinucis odată ce procesul deconstructiv, realizat de intelectul lui ascuțit, l-a dus la o concluzie naturală.

(mai multe: https://ro.wikipedia.org/wiki/Urmuz)

Sașa Pană susține că Urmuz s-a săturat să-i amuze pe "cretinii" și "profitorii" care au dominat scena literară a Bucureștiului și, hotărât să-și transforme personajul literar în "praf și pulbere" și-a asumat riscul de a-și distruge eul fizic. În revista unu din noiembrie 1930, acesta scria despre moartea lui Urmuz:

De acolo, noaptea – poate în clipa imaterială a orei 0 – s-a despicat: Demetrescu-Buzău s-a întors pentru diversul faptelor zilnice la ziare și în aceeași cafenea, iar Urmuz a rămas cenușă de stele.

* * * 

Cititor, trăiește poemul, cum ai trece cu valizele pline de nitroglicerină printr-o țară de foc.

Trei dintre textele lui pot fi citite la adresa de mai jos:

https://www.poezie.ro/index.php/author/0021403/Urmuz 

Mihail Sebastian, in memoriam

Mihail Sebastian, pseudonimul lui Iosif Mendel Hechter, s-a născut în 18 octombrie 1907, la Brăila, în familia unor intelectuali. Alt pseudonim: Victor Mincu.

Studiază Dreptul la București și la Paris; a lucrat ca secretar la o casă de avocatură apoi ca avocat.

Intrarea în literatură i-a făcut-o Nae Ionescu, cel care a fost președintele comisiei sale de bacalaureat. Debutează în publicistică la ziarul Cuvântul (în redacția căruia lucrează mai mulți ani); publică în majoritatea revistelor importante ale vremii: România literară, Revista fundațiilor regale, Viața românească etc..

Debutează editorial cu volumul de proză Fragmente dintr-un carnet găsit (1932). Opere principale: Orașul cu salcâmi (1935), Accidentul (1940) – influențate de Marcel Proust, Gustav Flaubert și alți romancieri francezi; Jocul de-a vacanța, Steaua fără nume (considerată a fi capodopera sa), Ultima oră s.a.

Piesele Steaua fără nume, Ultima oră și Jocul de-a vacanța au fost ecranizate – prima a fost coproducție româno-franceză, cu Marina Vlady în rolul principal.

În 1934 publică romanul De două mii de ani: Texte, fapte, oameni – despre ce înseamnă să fii evreu în România. Prefața (antisemită) pe care a scris-o Nae Ionescu aduce cărții o celebritate nedorită (Mihail Sebastian a acceptat să fie publicată acea prefață).

În 1935 publică și Cum am devenit huligan, carte în care adună articolele apărute în presă, un dosar despre cum a fost primită opera sa – la vremea aceea procedeul era foarte modern (André Gide îl folosise în romanul Falsificatorii de bani).

E un scriitor total: a cultivat cu strălucire publicistica, pamfletul, eseul, genul epic, teatrul. Ca dramaturg – personalitate cu totul distinctă în întreaga istorie a artei dramatice românești – este maestrul de necontestat al teatrului poetic.

Din articolele lui Sebastian din Cuvântul se construiește o imagine veridică a lumii interbelice, dar și una atemporală a societății românești din secolele XX și XXI – înlocuind nume și ani, articolele sale sunt valabile și astăzi, dovadă a talentului său scriitoricesc și a capacității sale de a pătrunde esența lucrurilor.

(https://edituravremea.ro/colecțîi/fapte-idei-documente/articole-din-cuvantul-lui-nae-ionescu)

La 7 septembrie 1940, în baza Decretului-lege din 9 august 1940, Mihai Sebastian este licențiat din serviciu, fiind evreu: i se interzice să mai profeseze ca jurnalist şi i se retrage şi licența de avocat pledant. Predă literatura română la Liceul Evreiesc din Bucureșți. În perioada războiului nu are drept de semnătură. Piesa Jocul de-a vacanţa este interzisă. Pentru a face posibilă reprezentarea, la 1 martie 1944, a piesei Steaua fără nume, un fost coleg de liceu, avocatul Ștefan Enescu, acceptă rolul de autor al piesei, sub pseudonimul Victor Mincu. 

La începutul anului 1945 este numit consilier la Ministerul Afacerilor Externe. În același an, ia fiintă Universitatea Liberă Democratică, unde urmă să tină cursuri și Mihail Sebastian. Dar în ziua de 29 mai 1945, în drum spre Universitate, este lovit de un camion și moare, la vârsta de 37 de ani.

(https://humanitas.ro/autori/mihail-sebastian)

La aflarea veștii, Mircea Eliade, aflat încă în Lisabona (consilier cultural), este copleșit...

Eugen Ionescu îl regretă, și el, foarte mult:

Îl iubeam așa de mult... Mihail Sebastian își păstrase o minte lucidă și o omenie autentică. Era acum un frate, un prieten. Se maturizase. Devenise grav, profund.

În jurnalul său (1935 - 1944), Mihail Sebastian îl amintește pe Eugen Ionescu abia în 1940, când acesta s-a întors de la Paris, agitat, tiranizat în fața antisemitismului vremii. Se teme enorm, pentru că mama lui era evreică și el sigur c-ar fi avut neplăceri – se destăinuise prietenului:

Da, era evreică din Craiova, bărbatul ei a părăsit-o cu doi copii mici, în Franța, a rămas evreică până la moarte. (...) Aș fi vrut să-i spun cât îmi devenise de drag – dar era prea beat ca să fiu sentimental cu el.

Într-o altă pagină, ceva mai târziu, Mihail Sebastian scria despre Eugen Ionescu disperat din cauza războiului și a ascensiunii cămășilor verzi:

(...) Eugen Ionescu, a venit din nou ieri-dimineață la mine, disperat, fugărit, obsedat, neputând suporta gândul că poate îl vor da afară din învățământ. Un om sănătos care află că are lepră poate înnebuni... Eugen Ionescu află că nici numele de Ionescu, nici un tată incontestabil român, nici faptul că s-a născut creștin – și nimic, nimic, nimic nu poate acoperi blestemul de-a fi avut în vinele lui sânge evreiesc.

Eugen Ionescu îi arată prietenului sau o pagină din Jurnalul lui Gide despre literatura evreilor, de un perfect antisemitism și mai apoi, în Cișmigiu la o terasă, aud la un aparat de radio discursul lui Hitler. Eugen Ionescu, palid, se ridică și fuge, spunând că nu mai rezistă. În 21 iunie 1942, Eugen Ionescu pleacă în Franța.

Mihail Sebastian a fost unul dintre cei mai importanți discipoli ai lui Nae Ionescu... Prin Nae Ionescu l-a cunoscut pe Mircea Eliade, de care l-a legat o lungă prietenie. A fost prieten bun și cu Eugen Ionescu, care se desprinsese de grupul de la Brăila (al lui Nae Ionescu, să zic așa) din motive de percepție religioasă, mai întâi, apoi din considerente ideologice. Mihail Sebastian, cu o percepție mai acută a prieteniei, deși dezamăgit de mentorul său Nae Ionescu, încă îl mai voia lângă suflet, la fel ca și pe bunul său prieten Mircea Eliade.

Nae Ionescu urmărise să întemeieze religia politica a ortodoxismului românesc, o filosofie colectivistă ostilă liberalismului, parlamentarismului, socialismului (fie acesta și democratic) și oricărei forme de raționalism considerat emasculant și lipsit de viață (...) a avut o viziune totalitară despre fenomenele politice, etice, și religioase, iar tânărul Sebastian a sprijinit această perspectivă anti-pluralistă. Modernitatea era pentru Nae Ionescu prin excelență decadentă, coruptă și corupătoare. Statul burghez era unul fals, artificial, lipsit de legitimitate. Libertățile civile erau mofturi derizorii. Se impuneau decizii rapide, necruțătoare, luate de un Conducător blagoslovit cu providențială carismă. (...) Nu era un ideolog atras de elucubrațiile rasiste.

(https://moldova.europalibera.org/a/28006891.html)

A fost acuzat ba că-i „de dreapta, ba că-i de stânga, și a ajuns să fie marginalizat și de ideologii de dreapta și de cei de stânga – și nici evreii nu l-au iertat din cauza unor scrieri care i-au adus acuzația de a fi antisemit. El ar fi vrut să aibă dreptul să fie un prozator de limba română și să i se recunoască privilegiul de a fi danubian – ceea nici Nae Ionescu nu i-a permis (Amintește-ți că ești evreu! Ești Iosif Hechter, un român din Brăila, de la Dunăre? Nu, ești un evreu din Brăila, de la Dunăre) și nici alții nu i-au permis.

Mihail Sebastian le-a răspuns tuturor în eseul Cum am devenit huligan:

M-am ferit mereu de adevărurile absolute, pe care le pui în buzunar ca pe un permis de armă. Am încercat să-mi păstrez dreptul modest, dar tenace, de a înțelege lucrurile în nuanțe și în distincții. Nu sunt un partizan, sunt mereu un dizident.

Iată o noțiune care lipsește total vieții noastre publice, pe toate planurile ei: incompatibilul. În cultură, ca și în parlament, oamenii se înjură la tribună și se împacă la bufet. Compromisul este floarea violenței. Avem de aceea o cultură a brutalității și tranzacții.

Este aici o flagrantă confuzie de planuri și puncte de vedere, care nu surprinde și, cu atât mai mult, nu indignează pe cine cunoaște legile simple ale culturii românești. Confuzia este în discuțiile noastre publice aproape metodă.

Pentru un spectator calm, felul în care o dezbatere de idei se degradează la noi, pierzându-și liniile directoare și agățându-se de două-trei fleacuri incidente, este o distracție curentă.

Nimic nu e stringent pentru intelectualul bucureștean. El nu judecă pe probleme definite, ci pe oarecari dispoziții personale, lirice și confuze. În genere, de oriunde ar pleca, îi este foarte ușor să ajungă acolo unde are chef. Nici o problemă nu este destul de strictă, pentru a-l opri să evadeze. De la o teorie de matematici superioare, va trece în linie directă la schimbarea guvernului.

În vremea când Mihail Sebastian era atacat din toate părțile (din dreapta și din stânga, de legionari și de comuniști, de prieteni și de dușmani, de români și de evrei – era prea evreu pentru naționaliștii români si prea român pentru naționaliștii evrei) Mircea Eliade l-a susținut, mai mult sau mai puțin, deși mai apoi s-a cam distanțat...

Sebastian a apreciat enorm faptul că prietenul său a fost unul dintre foarte puținii (dacă nu chiar singurul) care i-a luat apărarea. Pe pagina de gardă a volumului Cum am devenit huligan, Sebastian i-a compus o dedicație din care rezultă gratitudinea sa: Lui Mircea, care nu mi-a dat dreptul să disperez în suportarea acestor mizerii aici [în carte] povestite - și care nu vor supraviețui, dacă vor supraviețui, decât pentru că și el a spus un cuvânt - cel mai frumos. Mihai, 1935.

Dar lucrurile au evoluat cu repeziciune. În anii 1936-’39, prietenii lui Sebastian erau stingheriți de prezența lui și tăceau atunci când el intra în încăpere.

În decembrie 1937, Sebastian simte că e pe cale să-și piardă toți prietenii, inclusiv "prietenul cel dintâi și cel din urmă, Mircea" (19 decembrie 1937). Într-adevăr, atunci, cu câteva zile înainte de alegerile din 20 decembrie 1937, apăruse faimosul text nefast De ce cred în biruința mișcării legionare, semnat de Eliade în publicația de extremă dreaptă Bună Vestire. Poate neamul românesc să-și sfârșească viața… surpat de mizerie și sifilis, cotropit de evrei și sfârtecat de streini?, transcrie stupefiat Sebastian în Jurnal un fragment din textul publicat de Eliade (17 decembrie 1937)

(https://revista22.ro/cultură/mihail-sebastian-și-mircea-eliade-cronică-unei-prietenii-accidentate)

Fără ezitare, pe față, se arată de partea lui in momente de cumpănă doar patru confrați: Perpessicius, Petru Comarnescu, generalul N.M. Condiescu, Al. Rosetti. Discret, se pronunță în sprijinul său Eugen Ionescu, Radu Cioculescu, Tudor Teodorescu-Braniște, Mihai Ralea. Privilegiul de a fi evreu e ocolit de cei mai mulți deoarece un efect pervers al momentului elimină suflul de umanitate din conturul seismografic al celor repede contaminați de umoarea antisemită.

Peste timp, cartea De două mii de ani a fost tradusă pentru prima dată în limba engleză de Philip Ó Ceallaigh. Scriitorul britanic Paul Bailey, publică în The Guardian, sub titlul Îmi este rușine să fiu trist: remarcabila poveste a unui student evreu în România anilor 1920, o cronică amplă a volumului lui Mihail Sebastian De două mii de ani:

Făcând parte din ceea ce românii identifică drept "generația de aur, interbelicii", Sebastian avea prieteni care vor deveni faimoși la vârsta maturității: Mircea Eliade, "expertul subtilelor diferențe între religiile lumii", Emil Cioran, "filosoful rebel", care s-a mutat la Paris și a devenit unul dintre marii stiliști ai limbii franceze, și Eugène Ionesco, cel care va deveni "marele dramaturg al teatrului absurd" și care a înlocuit vocala "u" cu "o" pentru a-și face numele francez.

*

După moartea violentă și nu tocmai elucidată, în primele zile ale instaurării comunismului, Mihail Sebastian a intrat într-un con de umbră. Faptul că el este considerat azi unul dintre cei mai buni cronicari ai epocii de început al nazismului se datorează fratelui sau Benu, care a reușit să strecoare jurnalul nepublicat în valiza diplomatică a Ambasadei Israelului la București, când a emigrat, în anul 1961.

Manuscrisul a rămas la familia Hechter până după anul 1989. A fost publicat în 1996 la Editura Humanitas. Jurnalul a fost tradus şi editat în mai multe tări: Franța, SUA, Olanda, Cehia, Marea Britanie și Germania (ediția germană a primit, în 2006, Premiul "Geschwister Scholl"). E momentul în care Mihail Sebastian devine faimos, într-un fel în care nu a reușit în timpul vieții.

Câteva citate

Imbecilitatea îndoctrinată e mai greu de suportat decât imbecilitatea pură și simplă.

Din Jurnal 1935 - 1944

Fericiți oamenii cu idee fixă! Ei, cel puțin, își mai pot păstra calmul și mai pot crede că înțeleg.

Orbecăim cu toții într-o imensă, tristă, întunecată mulțime - milioane, milioane, milioane - și moartea nu alege, nu așteaptă. (sâmbătâ, 12 iulie 1941)

Din De două mii de ani

Să fugi de tine o zi, două, douăzeci nu e ușor, dar nici imposibil. Faci matematici sau marxism ca S.T.H., faci sionism ca Winkler, citești cărți ca mine, umbli după femei sau joci șah, sau te dai cu capul de pereți. Dar într-o zi, într-un minut de neatenție, te întâlnești cu tine însuți la un colț de suflet, cum te-ai întâlni la un colț de stradă cu un creditor de care te-ai ferit zadarnic. Dai ochii cu tine și atunci înțelegi cât de inutile sunt toate evadările din această închisoare fără ziduri, fără porți și fără gratii, din această închisoare care este însăși viața ta.

Din Jocul de-a vacanța

Dumneata ești tot ce am detestat mai mult în viață. O fată deșteaptă. Groaznică specie.

Un text interesant despre prietenia dintre Mihail Sebastian și Mircea Eliade:

http://www.revistaramuri.ro/index.php?id=446&editie=23&autor=de%20Henri%20Zalis

Alte trei articole despre Mihail Sebastian

• https://historia.ro/sectiune/portret/moartea-lui-mihail-sebastian-lovit-de-un-camion-2209913.html
• https://www.artline.ro/Mihail-Sebastian-30052-1-n.html
• https://www.contributors.ro/mihail-sebastian-o-biografie/