sâmbătă, 29 aprilie 2017

Fântână cu trepte. Reflexii in oglindă

fantana cu trepte Panna Meena
Sursa foto: Turism de Aventura (India, noiembrie 2016).

Panna Meena ka Kund este una dintre fântânile cu trepte existente pe teritoriul Indiei, situată in apropierea fortului Amer, in Jaipur. Nu se compară cu fântâna cea mai vizitată, Chand Baori, dar e spectaculoasă. A fost construită prin secolul XVI.

Dacă doreşti să participi, publică într-un articol pe blogul tău o imagine sau un clip pe care tocmai le-ai "văzut in oglinda ta“ (poate fi si cea retrovizoare) şi inscrie articolul la Reflexii in oglindă.

miercuri, 26 aprilie 2017

Parcul meu preferat din Brasov. Miercurea fără cuvinte

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  Jocul pornit de Carmen şi continuat de Călin. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc. Regulamentul e scris pe blogul lui Călin.
Provocarea pentru azi: Parcul preferat.
Happy WW!

luni, 24 aprilie 2017

Din jurnalul lui Dali. Citate favorite

Singura diferenţă dintre mine şi un nebun este că eu nu sunt nebun 
(Salvador Dali)
cu Babou

Salvador Dali (11.05.1904-23.01.1989) a fost un pictor spaniol, originar din provincia Catalonia, reprezentant al curentului suprarealist. Era excentric şi megaloman; s-a folosit cu succes de mass-media pentru a-şi spori averea şi gloria.
***
Pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella am ales câteva cugetări şi gânduri ale lui Salvador Dali scrise in Jurnalul unui geniu (Editura Humanitas, Bucureşti, 1995).
Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat. Click&Comment Monday! E sloganul acestui joc.
 * *
Nu te sili să fii modern. E singurul lucru pe care, orice ai face, nu-l poţi evita. (15 iulie 1952)

Nu vă temeţi de perfecţiune. N-o s-o atingeţi nicicând! (17 iulie 1952)

Dacă eşti mediocru, chiar dacă te strădui să pictezi prost, foarte prost, se va vedea că eşti mediocru (26 iulie 1952)

De îndată ce o persoană foarte importantă, sau măcar importantă, moare, am un acut sentiment aiurit şi liniştitor in acelasi timp, că mortul a devenit sută la sută dalinian, protejând, de aici înainte, desăvârşirea operei mele. (1 noiembrie 1952)

- Am aşezat urâţenia pe genunchi şi numaidecât m-am simţit obosit.
- Suntem cu toţii înfometaţi şi însetaţi de imagini concrete. Probabil că arta abstractă la aşa ceva serveşte: să-i redea artei figurative virginitatea.
- Visez o metodă care să vindece toate bolile, sau măcar pe cele psihice.
(august 1953)
 ***
Sursa foto portret: https://ro.wikipedia.org/wiki/Salvador_Dal%C3%AD

Dalia şi ucenicul. Parfumul seducţiei

Dalia era mezina zvăpăiată a unui nobil de neam vechi dar săracit in urma multor războaie duse de regele care tocmai murise. Cu părul mereu vâlvoi şi hainele veşnic şifonate era adeseori văzută printre supuşii nobilului, oameni care o iubeau nespus pe mica aiurită scăpătatî. Fetei îi plăcea in mijlocul naturii sălbatice şi detesta eticheta curţii tatălui ei. Cât era ziua de lungă bântuia prin împrejurimi, aduna plante alături de femeile din zonă şi nu se sfia să se murdărească pe mâini nici când ajuta la prepararea diferitelor poţiuni şi prafuri. Îşi amenajase un mic cabinet de chimie in podul castelului, ajutată de ucenicul vraciului. Acolo, cei doi amestecau fel şi fel de plante şi realizau remedii pentru diferite afecţiuni sau sau care erau utile tinerelor nu prea dăruite de natură cu ten frumos. Aceste pomade ucenicul le vindea mai apoi tinerelor bogate şi aurul câştigat îl împărţea cu Dalia.

Deşi o iubeau din tot sufletul, surorile mai mari aproape că se simţeau ruşinate in prezenţa ei pentru că şuviţele rebele nu se lăsau coafate iar rochiile, cât de aranjate şi brodate cu nestemate ar fi fost arătau pe ea ca aruncate pe un manechin stricat. Copila nu se considera o persoană atrăgătoare dar nu-i păsa. Se temea, totuşi, că va veni şi rândul ei la măritiş şi atunci adio libertate! Surorile ei erau deja curtate de o mulţime de tineri chipeşi, bogaţi şi foarte bogaţi, unii veniţi de departe. Baluri peste baluri se organizau la castel şi mama insista ca toate cele trei fiice ale ei să fie prezente. Dalia nu pierdea nicio ocazie să se strecoare afară, unde alerga la grajduri şi îi vorbea calului preferat: Ark. Cât scandal a mai făcut până şi-a convins părinţii că poate stăpâni acel animal puternic! Alerga cu el pe toată întinderea domeniului, peste câmpuri şi prin pădurile aproape virgine in care vânătoarea era interzisă.

Într-o zi, la castel s-au prezentat doi prinţi fraţi veniţi de departe, şi suita lor. Au adus daruri şi amândoi veniseră cu speranţa că vestita frumuseţea a fetelor le va cuceri inimile. Unul dintre prinţi, fratele cel mic, şi-a manifestat imediat interesul pentru sora mijlocie a Daliei; cel mare, însă, nu părea interesat de cealaltă, deşi aceasta se îmbujorase de plăcere, sperând să îi devină soţie; se învârtea in jurul lui cu fel şi fel de pretexte, deschidea fel şi fel de discuţii despre război şi despre vânătoare. Tânărul răspundea politicos strict la întrebări şi apoi se cufunda in tăcere. Se bucura de fericirea fratelui, dar pentru el nu era nimic acolo. Aştepta să se încheie logodna şi să poată pleca.

Dalia a văzut tristeţea surorii mai mari şi a vrut să ştie cine sau ce i-a întristat inima atât de tare încât i-a şters zâmbetul de pe chip. Intristată de sufeinţa surorii, Dalia si-a consolat sora cum a ştiut. Când s-a întâlnit cu prietenul ei cel mai bun, ucenicul vraciului, i-a povestit totul, pe nerăsuflate, şi a izbucnit in plâns pentru că nu ştia cum şi-ar putea ajuta sora - in bunătatea ei nu înţelegea cum de există un bărbat care să nu o iubească pe sora ei mai mare, mai ales când ea îl iubea! Ucenicul a râs, a luat-o de mână şi împreună au alergat afară din curtea castelului. Fata, cu ochii umezi de lacrimi, se lăsa condusă de cel care ar fi făcut orice pentru ea.
- Avem tot ce ne trebuie să-l zăpăcim pe tâmpitul de prinţ! i-a strigat el vesel, aratându-i cu gesturi largi grădinile pline cu flori, pădurea, sera vraciului. Noi le facem pe fete să fie frumoase şi pe unul care e ţeapăn ca un paj nu-l putem face să se îndrăgostească de o frumuseţe naturală? Natura ne va dezvălui magia de care e capabilă! Aşteaptă-mă la noapte in cabinet.

După ce toţi ai casei s-au culcat Dalia s-a strecurat pe holuri până la scara ce ducea in pod. Trecând pe lângă uşa camerei surorii celei mari a auzit-o plângând. Ar fi vrut să intre, dar nu voia să piardă întâlnirea cu băiatul. El a venit pe la miezul nopţii şi-a găsit-o adormită într-un fotoliu fără arcuri. S-a aplecat sprea ea şi a mişcat-o uşor de umăr.
- Ce frumos miroşi! au fost primele ei cuvinte.
- Magia naturii deja face victime. Hai, vino să pregătim poţiunea.
Nedumerită, şi uşor intrigată de ceea ce simţea, Dalia s-a supus mecanic. Nu înţelegea de ce inima-i bate mai repede in preajma tânărului alături de care a crescut şi care a învăţat-o cum să combine plante şi care sunt cele mai bune pentru reţete de sănătate sau de înfrumuseţare. Ucenicul vraciului i-a dat un braţ de flori diferite şi i-a cerut să le zdrobească, iar ea o face cu deosebită plăcere, inspirând cu nesaţ parfumul de trandafiri, tuberoze, iasomie, lacrămioare şi o minunată floare de lotus roz - pe care ştia de unde o furase ucenicul; şi florile de portocal, uscate, erau furate din cabinetul vraciului. O floare galbenă, modestă, i-a atras atenţia prin parfumul ei deosebit, deşi vag; simţea cum îi creşte, uşor, temperatura sângelui.Tânărul meşterea de zor la o presă.
- Zdrobeşte floarea, Dalia - i-a zis râzând. Imediat e timpul să trecem la distilare. Uleiul de santal e gata imediat… şi voi avea nevoie de floarea de mosc pentru a stabiliza toate esenţele extrase.

Soarele îşi arăta primele raze când cei doi şi-au încheiat operaţiunea secretă. Dalia strângea in pumn o sticluţă mică abia umplută cu lichidul parfumat. Cabinetul mirosea ca un câmp acoperit cu flori parfumate. Îşi privea prietenul cu alţi ochi şi părea că şi el o priveşte altfel - a roşit sub privirile lui pătrunzătoare şi abia atunci şi-a dat seama că e numai in cămaşă de noapte, ceea ce nu se întâmpla prima dată dar până atunci nu s-a mai simţit tulburată in prezenţa lui. Şi-a aruncat pe umeri o pelerină ponosită aflată in pod de când lumea, a zâmbit a mulţumire şi a luat-o la fugă pe scări, spre camera surorii nefericite, să-i ofere amestecul de flori pentru a câştiga dragostea prinţului după care suspina. In goana ei, la un moment dat s-a lovit de cineva. Când a ridicat privirea a dat de ochii negri ai stăpânului inimii surorii mai mari. El o privea aşa cum o privise şi ucenicul şi n-o elibera din strânsoarea braţelor; şi-a ascuns faţa in părul ei vâlvoi şi-a inspirat profund, oftând. Fata s-a smuls din braţele lui, şi-a cerut scuze şi şi-a văzut de drum.

Sora privea cu neîncredere la Dalia, care îi arăta sticluţa şi-i povestea că trebuie să-şi pună câteva picături in păr, la baza gâtului, la încheieturile mâinilor şi va fi imposibil prinţului să o ignore. In fond, ce avea de pierdut? A urmat sfatul mezinei, după ce a îmbrăcat o rochie modestă - aproape că se resemnase şi era hotărâtă să nu mai plânga după prinţ pentru că dragoste cu forţa nu se poate. In salon, unde se servea dejunul, nu s-a mai aşezat lângă cel pe care îl iubea in secret, ci a trecut pe lângă el, lăsând in aer urma parfumului florilor combinate de sora mai mică. Bărbatul a salutat-o cu o înclinare a capului dar privirea lui a întârziat mai mult asupra ei. Când au ieşit in grădina el i-a căutat compania. Fata era convinsă că tatăl ei - sau altcineva - discutase cu el, poate reproşându-i că e nepoliticos… Apoi, brusc, şi-a amintit de soluţia pe care i-o oferise Dalia in zori. A zâmbit, şi-a îndreptat spatele cu mândrie şi l-a tratat cu răceală. Prinţul devenise un fel de căţeluş in urma fetei, pălăvragind aiurea. Zilele treceau, soluţia s-a terminat, dar prinţul tot nu se dădea dus de lângă tânăra fata care îl iubea, dar voia să-l facă să treacă prin iadul prin care trecuse şi ea.

Dalia şi prietenul ei urmăreau scenele fără să fie observaţi şi se distrau de minune cum cei doi se ameţesc reciproc.

₪₪₪
Parfumul la care am facut referire ar putea fi Tesori d`Oriente - Floare de Lotus: note de vârf, portocală, piersică şi trandafir; note de mijloc, iasomie, lotus, tuberoză şi lacrămioare; note de bază, vanilie, lemn de santal şi mosc.
₪₪₪
O poveste, Parfumul seducţiei,  pentru ClubulCondeielor Parfumate găzduit de Mirela. Tema a fost propusa de Ella.
Următoarele poveşti
 7 mai: Parfumul personajelor din romanul “Moarte pe Nil”, tema aleasa de Radu Florin;
21 mai: Parfumul magazinelor de altădată, tema propusă de Pandhoraa

vineri, 21 aprilie 2017

Somn de frumuseţe. Reflexii in oglindă

baie de namol
Sursa foto: Turism de Aventura (Cambodgia, 2017).

Dacă doreşti să participi, publică într-un articol pe blogul tău o imagine sau un clip pe care tocmai le-ai "văzut in oglinda ta“ (poate fi si cea retrovizoare) şi inscrie articolul la Reflexii in oglindă.

joi, 20 aprilie 2017

Cu Miki in iarna din aprilie

A-nceput de ieri să cadă, câte-un fulg… acum se scutură bine norii de zăpadă şi ne-am procopsit cu un strat destul de gros in luna aprilie. Nu-i prima dată când la Brasov ninge la mijloc de primăvară. Într-un an a nins in luna mai – vreo 30 de cm avea atunci stratul de zăpadă. In alţi ani, am plecat de aici cu pantofi de primăvara şi in Poiană am coborât din maşină in zăpadă care ajungea la glezne – acestea sunt trăite de mine, bătrânii au multe amintiri de gen. Pe scurt, sunt obişnuită cu aceste capricii ale vremii.

Când sunt pe fugă nu mă depărtez prea mult de bloc atunci când plimb căţelul. E o zonă foarte faină, cu pomi mulţi, cu iarbă, doar că nu sunt prea mulţi oameni şi, in general, îmi place să întâlnesc oameni – cu sau fără câini. Unii dintre cei întâlniţi se mai iau aiurea de cei care au câini, dar aceştia sunt excepţii, nu te-mpiedici de ei in fiecare zi.

Azi n-am fost pe fugă, dar am ieşit o dată in plus pentru a fotografia zona acoperită cu zăpadă – mă chinuia fotograful din mine şi trebuia să-i dau ce-i trebuie, pentru că ce-a imortalizat din balcon n-a fost satisfăcător. Teiul abia se ghiceşte de sub stratul de zăpadă.


Tuia, de ani de zile se îndoaie sub greutatea zăpezilor şi se zbuciumă sub rafalele de vânt puternic şi e aproape despicată, dar rezistă eroic.

In foto următoare sunt câteva urme in zăpadă – punctele acelea sunt perfect rotunde – nu sunt urme de pisoi; par a fi urme de baston, dar nu sunt şi urme de paşi in paralel şi niciun om cu baston nu s-ar fi îndreptat direct spre nişte tufe, venind de nicăieri. Cred că s-a jucat vreun copil, cu un baţ.

M-am hotărât să cobor, cu Miki, desigur, pentru că-i place zăpada. Şi, primul lucru, am fotografiat un stâlp de iluminat public. De-aş fi vrut să-l încadrez astfel nu cred că aş fi reuşit! E acolo de ani de zile, îl văd zilnic, dar când am facut poza nu mi-am dat seama că va fi exact in centrul fotografiei! L-am văzut abia acasă, când am descarcat fotografiile. Nici măcar un stâlp întreg n-am reuşit să cuprind in cadru! Ideea era să fotografiez zona cu pomi.

Desigur, am omis – din nou – sa iau in calcul faptul că Miki nu stă după mine să fotografiez, aşa că salcia – deşi am încadrat-o frumos – a ieşit fără vârf: Miki ajunsese la capătul lesei şi-a vrut să meargă mai departe. Un aparat cu “zoom” mi-ar fi util. Salcia e superbă! A supravieţuit unei tăieri ilegale – rămăsese doar un ciot, şi acum e o mândreţe – credeţi-mă pe cuvânt.

La final, poze cu Miki, aşa cum am reuşit să o surprind in timp ce-şi dădea interesul să adulmece sub zăpadă. “Ataşez” şi poza in care apare fără de cap – dacă tot am făcut-o…

Să fie scurtă iarna de primavară! 

E o junglă

Atunci când ai un traseu fix: acasă-muncă-şcoală-mall-etc. nu prea ai parte să vezi multe şi unii ajung să creadă că nimic neplăcut nu se întâmplă in zona lor dar, de fapt, ei nu ies din propria zonă de confort. Şi bine, fac, in fond, dar să nu mai spună că ceea ce ei nu au văzut nu există.

Activate de o întâmplare recentă, mi-au revenit in minte unele dintre întâmplările la care am fost martoră sau despre care am auzit sau citit. Unele sunt amuzante, altele din contră, despre unele am scris, despre altele nu voi scrie… prea curând.

Sunt oameni care nu mai au loc nici de porumbei şi nici de ciori. De câini, se ştie prea bine, sunt foarte mulţi cei care nu mai au loc, şi nu doar de cei maidanezi. Sunt oameni care beau prea mult şi n-au ce face, alţii n-au somn şi se iau de oameni de la înălţimea etajului; altul apară un câine şi-şi pierde viaţa. Mai sunt cei care lovesc azi un câine şi câinele, mâine, ar putea agresa un om nevinovat, cum şi mie mi s-a întâmplat, când m-a muşcat un câine după care unii aruncau cu piatra. Ba mai sunt şi indivizi care-şi bat propriul câine!

Oamenii, însă, nu se iau doar de animale pe stradă! Până şi unii poliţai se comportă dubios cu unii oameni. Da, omul e beat, dar pentru asta nu trebuie să-i dea brânci!
Un individ oarecare îşi bate iubita, la adăpostul întunericului… Altul îşi strigă necazurile şi ameninţă la întâmplare…

Am senzaţia că oamenii au luat-o razna! Au ajuns să arunce câini  pe fereastră sau să îi mutileze! Poliţaii amendează oamenii fără adăpost care adună plastic din gunoaie sau pe cei care hrănesc pisici! Uneori, urmărind aplicarea legii cu orice preţ nu se mai ţine cont de oameni… Dorinţa de a fi deosebit îi aduce pe unii in situaţia de a ucide animale "in direct"!

Poveşti am multe şi, pe zi ce trece, se tot adună…

Poliţaii şi adolescenţii beţi

Noaptea, pe la doişpe, cu ani in urmă, plimbam pe “domnul Problemă” – Boby, boxerul pe care l-am găsit şi care lătra cam la tot ce avea patru picioare. Bulevardul lung şi pustiu – o plăcere să te plimbi când e linişte şi aerul mai curat. Imediat după ploaie. La un moment dat, in faţa mea apare un grup de puştani care făceau gălăgie, loveau coşurile de gunoi până le dărâmau, urcau pe bănci, înjurau in gura mare. O clipă m-am temut: nu ştii ce-s in stare să facă adolescenţii in general, dar când sunt beţi! Arunc o privire in spate, cu gândul să mă întorc de unde am venit. Acolo, la câţiva metri in urma mea – dar departe de puştani – doi poliţai. Ar fi trebuit să răsuflu uşurată, in caz că… ei erau acolo. Ţi-ai găsit! Sub privirile mele mirate cei doi îşi făceau semne, in ce direcţie să dispară: să traverseze sau să intre între blocuri. Cred că nu se puteau hotărî pentru că la un moment dat s-au ciocnit puternic unul de celalalt, pornind in direcţii opuse, apoi au dispărut între blocuri ca şi cum nici n-au fost! Conta că eram acolo şi erau acolo şi adolescenţii scăpaţi de sub control? Nu! Treaba lor nu părea să fie protejarea cetăţenilor şi a bunurilor oraşului. Adolescenţii s-au apropiat, m-au ocolit şi şi-au văzut de ale lor.

Furia personificată

Tot noapte, tot in cartier. Ar putea ca cineva să creadă că e un cartier rău famat cel in care locuiesc. Nu, doar că, atunci când eşti atent, realizezi câte se întâmplă in jurul tău.
Liniştită, tot cu câinele, mă plimbam in apropierea blocului, într-o zonă verde înconjurtă cu gard viu. Se auzeau voci agitate, care se apropiau. Un tânăr şi o tânără. Cred că ea era gong de beată. Striga cât o ţineau plămânii despre un tip care nu ştiu ce-i făcuse. Striga şi înjura, lovea cu poşeta in gardul viu, dădea cu piciorul in bordură. Şi-a dat de coşul de gunoi din zonă. Dă-i bătaie coşului! Cu picioarele, cu pumnii, cu poşeta. Dădea in coş şi-l zgâlţâia şi-mi imaginam că-l vede pe tipul care-o supărase. Cel de lângă ea încerca s-o potolească, dar pas de-a potoli furia dezlănţuită!

Câinii maidanezi şi pisicile

A fost o perioadă in care, noapte de noapte, o haita de câini (mereu aceeaşi) dădea o raită şi prin cartierul nostru. De cele mai multe ori se iau de pisicile care nu sunt la adăpost. Aveam lângă fereastră pregătiţi câţiva cartofi mici, să dau după câini atunci când îi auzeam lătrând la pisicile ascunse pe sub maşini. Unui taximetrist i-au spart câinii un “stop” încercând să ajungă la pisica adăpostită pe roată, sub aripă, şi i-au zgâriat maşina – am dat după ei cu cartofi până au fugit (era târziu in noapte). Oh! Nu sunt singura care făcea asta! :) In unele nopţi am auzit ferestre deschizându-se, bătăi din palme şi… cartofii zburau după câini.

Johnny, pisicul nostru cel mic, a fost scăpat de mama de o haită de câini care-l alergaseră - ziua -  până sub o maşină. Mama, fiind afară, a dat cu un băţ după ei şi ţipa “marş”, să alunge câinii. Or fi zis vecinii că a luat-o razna, pentru că tata tocmai murise, cu vreo două săptămâni înainte. Dar nu despre Johnny voiam să scriu, ci despre o micuţă alb cu negru pe care a prins-o haita, într-o noapte.

Cei care sunteţi sensibili, vă rog, săriţi următoarele două paragrafe.
Am auzit lătrături furioase şi miorlăituri de groază. Am privit pe fereastră, să ştiu spre ce direcţie să-mi concentrez atenţia. A fost prea târziu! La nici 50 de metri de bloc, haita a sfâşiat pisoiul! Am văzut, efectiv, cum au smuls din ea mai multe boturi, apoi s-au bătut pe bucăţile însângerate. Imaginea mi-a rămas întipărită in minte pe vecie! Atunci mi-am dorit să nu fi fost luminată zona, să nu fi auzit lătrăturile! A doua zi, in locul respectiv, erau doar pete de sânge…

In altă noapte, câinii au alergat o pisicuţă care avea un picior rupt de un om care n-a avut loc de ea. Se mişca greu – lăbuţa îi atârna ca şi cum ar fi fost o şosetă goală (fusese tot ce a putut face veterinarul pentru ea) – o numiserăm “şoseţica”. In acea noapte am reuşit să ajung afară la timp şi să alung haita, dar după câteva zile au reuşit s-o ucidă…

Să fi urât câinii pentru asta?! Da, m-am gândit cu răutate la ei, dar mi-am dat repede seama că e instinct, nu agresivitate gratuită. E soarta vietăţilor in sălbăticie – erau ele intre ele, animalele…

Pisica zăpăcită

Într-o noapte, târziu, plimbam câinele pe bulevardul lung şi liber de oameni şi maşini. La vreo 50 de metri înainte, o mâţă neagră făcea salturi înalte, se dădea peste cap, alerga in zig-zag pe lăţimea trotuarului, dintr-o zona verde in alta. Pe acolo urma să trec şi mă temeam ca pisica să nu atace câinele – sunt teribil de feroce aceste feline şi când îşi înfig ghearele şi dinţii smulg nu doar pielea de pe animal (sau om). Când m-am apropiat s-a mai liniştit şi privea, cu multă atenţie, ceva aflat lângă ea. Încetişor, m-am apropiat: era un şoricel mititel – probabil mort la acel moment. Nici bine nu m-am zgâit că pisica a agăţat şoricelul, l-a aruncat “peste cap” şi-a fugit după el. Câinele a început să latre, aşa ca m-am indepărtat.
Pentru prima dată – şi ultima (deocamdată) am fost martoră la “joaca pisicii cu şoarecele”. Nu mi-a plăcut., dar zbenguiala pisicii – până să aflu ce făcea – m-a distrat.

Portocaliul pitit in iarbă

Serile trecute, lângă bloc, plimbam câinele, noaptea. Toate se întamplă numai noaptea! Un pisoi portocaliu, pe care l-am văzut cu ce uşurinţă urcă şi coboară din copaci - şi m-am temut pentru cuiburile de păsări care sunt prin copacii din zonă - era ghemuit in iarba destul de înaltă şi nu părea să se dea dus deşi mă apropiam cu câinele. Am văzut că dă din fălcuţe şi mi-am imaginat că a găsit ceva de mâncare, aşa că am ocolit locul. A doua zi, dimineaţa, am trecut prin zonă: peste tot fulgi şi un trupuşor de porumbel zăcea acolo fără cap… Cina pisoiului fusese acest proumbel. N-aş fi putut să-l salvez nici dacă interveneam in momentul când am văzut pisoiul – el molfăia deja.
Acesta e incidentul care mi-a adus in minte întreg valul de mai sus.

Când e vorba despre animale, e legea firii, mai greu de înţeles e firea unor oameni.
Vorba cântecului: It's A Jungle Out There  (vizualizare pe YT)
https://www.youtube.com/watch?v=BhKlBH2_dVY

marți, 18 aprilie 2017

Ouăle de ciocolată

Mie-mi plac tare mult ouăle de ciocolată. Îmi place ciocolata, in general - cea dulce, nu cea amăruie; mă amuză cei care-mi oferă ciocolată amăruie - deşi ştiu bine că o prefer pe cea dulce - pe sistemul “ciocolata amăruie e (mai) sănătoasă”. O fi, dar eu n-o prefer; o mănânc, dar n-o prefer.
Revenind la… ouăle mele. Îmi plac ouăle de ciocolată şi le caut in special pe cele in care ştiu că găsesc surprize. Şi pentru că tot îmi plac aceste ouă de ciocolată,  după atâţia ani, m-a ros curiozitatea şi am căutat să aflu cine le-a… inventat.

Obiceiul oferirii ouălelor este foarte vechi. Persanii îşi ofereau ouă ca semn de bun venit al primăverii, sărbătorind reînnoirea naturii prin diverse festivaluri dedicate fertilităţii. Vechii romani îngropau - ritualic - ouă pe câmp; azi, ouăle se oferă cu ocazia sărbătorii de Paşte.
In 1902, într-un ziar destinat profesorilor francezi a fost publicată Povestea Paştelui, in care apare prima dată un ou de ciocolată oferit in dar unei profesoare melancolice.

Ouăle oferite la început aşa cum le făcea găina au început a fi vopsite, învelite in foiţe de aur, decorate cu fel de fel de pietre preţioase. Peter Carl Fabergé, bijutier rus, a dus rafinamentul la apogeu. In 1885, ţarul Alexandru al III-lea al Rusiei, i-a cerut să realizeze o bijuterie in forma unui ou de Paşte, pentru soţia sa - aşa au apărut celebrele Ouă Fabergé, din metale preţioase, ornate cu pietre preţioase şi conţinând bijuterii.

Prin secolul XVI a fost introdusă in Europa cacaua mesoamericana, care a dus la crearea ciocolatei calde, băutură apreciată şi la acea vreme. Ciocolata era o băutură in Spania, Germania, Italia, Austria şi Elveţia. In 1674 ar fi avut loc, la Londra, prima degustare de ciocolată solidă.
La Versailles, ciocolata a fost amestecată cu migdale, cu apă de flori de portocal sau cu gălbenuş de ou.
Conform lucrării Chocolat et son histoire, de Élisabeth de Contenson, consumatorii de ciocolată caldă ai secolului XVIII au fost cei care au golit conţinutul unui ou şi mai apoi l-au umplut cu ciocolată.

Despre ouăle de ciocolată unii spun că au apărut in timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea, pe la 1700 sau mai devreme - regele a oferit lui David Chaillou (“Primul Cofetar”) dreptul exclusiv de a vinde ciocolată in Paris pentru că el era cel care vindea biscuiţi şi prăjituri scumpe - probabil şi in formă de ou, cu ocazia Paştelui). Alţii susţin că tradiţia e originară din America, unde creşte arborele de cacao.
Obiceiul dăruirii oualelor de ciocolată a fost atestat in Germania şi Franţa in primii ani din 1800, când ouăle erau din ciocolată plină. Cred, totuşi, că nu se ştie exact când au apărut ouăle de ciocolată.

In anul 1819, in Corsier, lângă Vevey (oraş in Elveţia, unde a trăit şi Daniel Peter - ginerele fabricantului Cailler - inventatorul ciocolatei cu lapte, in 1875), François Louis Cailler a fondat prima fabrică elveţiană pentru producerea ciocolatei; in 1825 a deschis o a doua fabrică, unde a reuşit să transforme cacaua într-o pastă maleabilă - el a fost primul care a comercializat ciocolata sub formă de baton. François Louis Cailler a petrecut patru ani la Torino (Italia) unde a învăţat arta preparării ciocolatei. In 1929 gigantul  Nestlé a cumpărat fabrica.

In 1815, Casparus van Houten deschide o fabrică de ciocolată in Amsterdam (Olanda), iar in 1828 patentează o presă hidraulică cu ajutorul căreia reuşeşte să scoată - aproape jumătate - grăsimea (untul) din boabele de cacao obţinând mai apoi “praful” care este azi baza tuturor produselor din ciocolată şi care face ciocolata lichidă mai uşor de preparat.

Lui Rodolphe Lindt i se datorează consacrarea ciocolatei ca produs elveţian pentru că el a inventat, in 1879, la Berna, procesul de prelucrare care a dus de la ciocolata grunjoasă la ciocolata fină şi moale.

Producţia in serie a ouălelor de ciocolată datează din 1875, la câţiva ani după începerea vânzării in masă a cutiilor cu bomboane de ciocolată (1868) şi se datorează fondatorului fabricii Cadbury, John Cadbury, afacerist şi filantrop din Birmingham, Anglia. Intre altele, John Cadbury a început campania împotriva cruzimii faţă de animale şi a fondat Societatea Prietenii Animalelor, înaintaşa Societăţii Regale pentru Prevenirea Cruzimii împotriva Animalelor (RSPCA).
Alte surse susţin că oul de ciocolată a fost introdus pentru prima dată in Marea Britanie, in 1873, de J.S. Fry & Sons of England.

In ţările vestice e tradiţie ca de Paşti să fie oferite ouă de ciocolată. Mă bucur să constat că, încetişor, devine tradiţie şi la noi. Cum să nu mă bucur?! Mai ales când e vorba despre ouă de ciocolată uriaşe, care conţin surprize.

Cum să nu savurez produsele din ciocolată când atâţia oameni s-au străduit să îmbunătăţească liniile de producţie şi reţetele? Păcat că azi se folosesc prea mulţi îndulcitori sintetici… Mi se pare un sacrilegiu să distrugă reţetele cu astfel de ingrediente artificiale. Azi, cei mai mulţi urmăresc profitul şi mai puţin calitatea - şi nu doar in cazul ciocolatei.

₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪
Bibliografie online:
https://en.wikipedia.org/wiki/Conche
https://en.wikipedia.org/wiki/Rodolphe_Lindt
https://en.wikipedia.org/wiki/Coenraad_Johannes_van_Houten
https://en.wikipedia.org/wiki/Fran%C3%A7ois-Louis_Cailler
https://ro.wikipedia.org/wiki/Peter_Carl_Faberg%C3%A9

duminică, 16 aprilie 2017

Paştele in inimă

A fost odată o fetiţă foarte frumoasă, pe nume Rosina. Ochii ei albaştri străluceau ca doi aştri, dar când s-a apropiat sărbătoarea de Paşte strălucirea ochilor a fost umbrită de gândul că ea nu va primi, in Duminica Paştelui, tradiţionalul ou de ciocolată, pentru că familia ei era săracă şi nu îşi permitea această cheltuială. Preotul parohiei, don Giulio, i-a explicat cu răbdare că Paştele nu se sărbătoreşte cu ouă, dar ea se întrista auzindu-i pe ceilalţi copii discutând despre ouăle pe care le vor primi.

A sosit Duminica Paştelui. Rosina a mâncat alături de părinţi şi tocmai era pe cale să iasă la joacă atunci când mama a scos dintr-un dulăpior un ou mare, legat cu fundă colorată. De emoţie şi fericire Rosina nu ştia ce să spună - nu îndrăznea nici să-l despacheteze. I-a cerut mamei permisiunea să îl deschidă cu prietenii ei. Imediat ce mama a fost de acord Rosina a fugit din casă cu oul strâns tare la piept. La colţul străzii, aşezat in praf, a văzut un copil mult mai mic decât ea, care plângea pentru că nu a primit un ou de Paşti. Rosina a privit copilul, a privit oul mult dorit, a ezitat puţin dar a pus oul in mânuţele copilaşului şi i-a urat Paşte fericit. Bucuroasă, a alergat înapoi acasa. Era tare fericită pentru că a adus un moment de bucurie unui copil care avea nevoie. Din acea zi ochii ei n-au mai fost trişti - in ei s-a aprins o lumină nouă.

(adaptare după o poveste pe care mi-a spus-o fetiţa unei prietene)


Hristos a Înviat! 

vineri, 14 aprilie 2017

In liniste, la biserica Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului

În cimitirul care aparţine de biserica Sfântul Nicolae este înmormântat - la dorinţa sa testamentară de a fi înmormântat la Braşov - diplomatul român Nicolae Titulescu, ministru al justiţiei, al finanţelor, ministru de externe, ambasador în Anglia şi Franţa, preşedinte al Ligii Naţiunilor, iar în anul 1935 a fost propus pentru Premiul Nobel pentru pace.
Troiţa din curtea bisericii Sfântul Nicolae, Şchei, Braşov
Troiţa din curtea Bisericii Sfântul Nicolae, oglindită în marmura monumentului funerar dedicat lui Nicolae Titulescu.
Troiţa din curtea bisericii Sfântul Nicolae
Biserica Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului este considerată catedrala românilor din Ţara Bârsei; e atestată încă din anul 1292, când acolo a fost pusă doar o cruce de lemn cu şindrilă (troiţă).
Cercetările efectuate când a fost restaurat lăcaşul (1969-1975) au confirmat existenţa succesivă a trei edificii: biserica de lemn (secolul XIV), in secolul XV (din 1495) se construieşte o biserică din zid şi mai apoi, tot din piatră, începe construcţia voievodul Neagoe Basarab - motiv pentru care cronicile locale îi adresează omagii şi, probabil, din acelasi motiv, o stradă din Braşov îi poartă azi numele.
Biserica Sfântul Nicolae
Sursa foto troiţă: Brasov, orasul sufletului meu.
Sursa foto biserică: crestinortodox.ro

marți, 11 aprilie 2017

Liliacul e cireş dar de fapt e corcoduş

Cred că m-a ameţit primăvara! Zilele acestea am tot scris şi spus – cu bucurie! – că sub fereastră e un liliac înflorit! Apoi… mi-am dat seama că am zis prostii! Nu pentru ca aş confunda florile de liliac cu cele de cireş, ci pentru că am in minte florile de liliac – habar n-am de ce! Deci m-am corectat: e vorba despre cireş! Azi… o iau de la capăt! Nu e liliac, e cireş! De fapt… corcoduşul e-nflorit sub fereastră! Sub aceeaşi fereastră sunt, unul lângă celălalt: un liliac, un cireş şi un corcoduş! Din a treia încercare am nimerit şi eu: corcoduşul e-nflorit! (era să scriu cireşul!)

Vineri dimineaţă intru-n baie şi… ies val-vârtej! “Aţi umblat careva cu peria mea de păr?!” îi intreb pe cei întâlniţi in cale. Ăla “nu”, ăla “nu”. “Nu-mi găsesc peria!” insist. Şi cineva îmi zice: “Aia din mâna ta a cui e?” Habar n-aveam când am luat peria! Am mai păţit ceva asemănător cu ani in urmă, dar atunci strigam după periuţa de dinţi… pe care o ţineam, strâns, in pumn.

Duminica am avut musafiri. Aia-aia şi ailaltă, vine rândul vinului. Aduc sticla, pun in pahare, ciocnim “a noroc” şi gust. Vinul era compot de prune (numai zeamă - prunele erau in găluşti), pus de mama într-o sticlă. Sticlele erau identice; nu e vina mea.

Azi, pe la prânz, aşteptam pe cineva într-o staţie de autobuz. O puştoaică se apropie de mine şi mă abordează: ”Bună ziua. Nu vă supăraţi, aveti sub 49 de ani?” O privesc luuung… probabil gândindu-mă de ce vrea să ştie. După câteva secunde zic: “nu”. Ea pleacă şi intră-n vorbă cu o femeie care fuma pe o bancă. Pur şi simplu n-am fost sigură dacă am sub 49 de ani! O fi de la dileală, o fi de la primăvară…?


Primăvară, primăvară!

P.S. Poza cu pomi e opera mea. Undeva acolo e şi corcoduşul.

luni, 10 aprilie 2017

Candidatul desperării. Citate favorite

Dacă prin vot am putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm. (Mark Twain)

Nimic nu pare a se schimba, ceea ce nu e tocmai o sursă de speranţă pentru acel “mai bine” dorit de alegătorii din toate timpurile.
*** 
Printre altele, in romanul său "Lacrimile aproapelui", Gerolamo Rovetta (1851-1910) face o cronică detaşată şi ironică a lumii politice, in culisele ei, in care averea asigură succesul unei candidaturi şi câştigurile de provenienţă dubioasă nu împiedică ci, dimpotrivă, uşurează dobândirea decoraţiei “Pentru Merite Sociale”.

Pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella am ales un fragment din Lacrimile aproapelui - pentru că e lung textul am îngroşat ideile pe care am vrut să le subliniez.
Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat. 
Lacrimile aproapelui, de Gerolamo Rovetta
Acesta este Barbarò, Pompeo Barbarò, cavalerul Barbarò, Barbarò lăptarul, bancherul, portarul, antreprenorul, Barbarò sub sechestru pentru neplata datoriilor; el este, numai el este, el in persoana Candidatul desperării - scria Cammaroto - iar noi trebuie să aducem laude şi să mulţumim înţelepciunii nemărginite şi măreţe a palavragiului Moderatore, pentru că ne-a sugerat un titlu atât de frumos, atât de adevărat, atât de grăitor, de potrivit, de edificator!

Candidatul desperării!... Oh, cititorii mei preaiubiţi, îndreptaţi pupilele ochilor voştri spre feţele galbene ale membrilor hepatici ai hepaticii ”Constituţionale” şi o să citiţi pe ele tristeţea resemnaţilor, spaima înfricoşaţilor, mânia celor trădaţi, umilinţa celor învinşi!... Îndreptaţi, îndreptaţi privirile voastre spre feţele îndurerate ale moderaţilor lberali şi neliberali şi spuneţi chiar voi dacă nu sunt aceia şi aceştia desperaţii de ultimul moment, care, speriaţi de ameninţarea diviziunii voturilor, înspăimântaţi de apariţia formidabilei candidaturi a lui Alamanni, înăbuşe glasul conştiinţei din interese de partid, îi ofensează onestele tradiţii, îngroşând rândurile miliţiei alese, [...] cu mercenari cu gheare prădalnice, şi in cele din urmă, când apa le-a ajuns până la gât, se agaţă până şi de Barbarò... această obscena băşică umflată de Il Moderatore pentru salvarea celor ce-şi cârmesc barca între patrie şi dugheană! [...]

Cine e acesta?... Mii şi mii de draci! E omul nefast al furniturilor militare; e omul de nimic şi nelegiuit al Agenţiei de împrumuturi pe amanet [...] Ce vrea?... Simplu ca bună ziua: vrea bani! Ce va face?... Ce a făcut întotdeauna: bani, bani şi iar bani! Cu orice preţ, cu orice neruşinare, vânzând pe Cristos ca Iuda, cu deosebirea că apoi, in loc să se spânzure, şi-a spânzurat aproapele cu cei treizeci de arginţi câştigaţi!

Il Moderatore a avut [...] şi ideea minunată de a sfătui pe alegătorii din Panigale să trimită la Cameră pe Barbarò pentru că... [...] in Cameră sunt de discutat bilanţurile! Ce bilanţuri, pentru Dumnezeu? Poate bilanţurile unei lăptării falite sau ale vreunei dughene murdare in lichidare? Oh, in acest caz, şi noi am vota in unanimitate pe prea competentul candidat... al desperării! Dar acolo unde se fac legile statului, unde ar trebui să fie adunate laolaltă inima şi mintea patriei, credeţi-mă, totuşi, că veţi fi mult mai bine reprezentaţi de cinstea lui Alamanni, decât de abilitatea administrativă a lui Barbarò... [...] Scrieţi că in vreme ce Alamanni îşi cheltuia averea pentru binele patriei, cavalerul Pompeo fura patria pentru a se îmbogăţi!... Scrieţi toate acestea şi veţi fi spus, cel puţin o dată, şi adevărul! [...] Ei bine, un asemenea om, care se căzneşte să maimuţărească pe gentilomi, dar care n-a imitat niciodată pe oamenii cinstiţi, poate să creadă in triumful cavalerului Pompeo Barbarò, alias Barbetta, însă noi, nu! Şi dacă profesorul... maşinaţiunilor electorale poate să aducă alegătorilor din Panigale injuria propriilor lui speranţe, noi n-o să le aducem, desigur, injuria temerilor noastre.
(Lacrimile aproapelui, Editura pentru Literatura Universală, Bucureşti, 1969, traducere de C.H. Niculescu)

duminică, 9 aprilie 2017

Despre încercări

Un om a descoperit o crisalidă. Într-o zi a văzut cum apare o deschidere mică. Omul s-a aşezat şi a privit cum fluturele a luptat timp de mai multe ore să iasă puţin din învelişul rigid. Apoi, părea să nu mai facă niciun progres. Omul a decis să ajute fluturele aşa că a luat o foarfecă, a tăiat învelişul care a mai rămas şi fluturele a apărut mişcând uşor, dar corpul îi era umflat şi aripile mici, zbârcite. Omul a continuat să urmărească fluturele, aşteptând ca de la o clipă la alta trupul să se subţieze, aripile să se desfacă şi fluturele să se înalţe. Dar nu s-a întâmplat aşa… Fluturele şi-a petrecut restul vieţii sale scurte târându-se, cu corpul umflat şi aripile zbârcite. N-a fost capabil să zboare.
Omul, in bunătatea şi nerăbdarea lui, n-a înţeles că fluturele avea calea lui de urmat, crisalida având rostul ei, timpul desăvârşirii fiind mai lung. Omul n-a înţeles că lupta fluturelui la ieşirea din cocon avea sensul său.

Uneori, luptele, încercările sunt exact ceea ce avem nevoie în viaţa noastră. Dacă Dumnezeu ne-ar permite să trecem prin viaţă fără nici un obstacol ne-ar paraliza; nu am deveni aşa de puternici cum ar trebui să fim. N-am putea niciodată să zburăm.


Am cerut putere şi am primit dificultăţi pentru a deveni mai puternic;
Am cerut înţelepciune şi am primit probleme de rezolvat;
Am cerut prosperitate şi am primit minte şi muşchi pentru a munci;
Am cerut curaj şi am primit pericol pentru a-l depăşi;
Am cerut dragoste şi am primit oameni cu probleme pentru a-i ajuta;
Am cerut favoruri şi am primit oportunităţi;
N-am primit ce am cerut dar am primit tot ceea ce am nevoie.

sâmbătă, 8 aprilie 2017

Vremea la Brasov. Reflexii in oglindă


Dacă doreşti să participi, publică într-un articol pe blogul tău o imagine sau un clip pe care tocmai le-ai "văzut in oglinda ta“ (poate fi si cea retrovizoare) şi inscrie articolul la Reflexii in oglindă.

vineri, 7 aprilie 2017

Personalitatea mea conform unui test

Ella a descoperit un test de personalitate şi l-a dat mai departe. Am răspuns la provocare şi rezultatul este: “Aventurier”. Sunt multe trăsături pe care le recunosc, dar şi unele despre care cred că nu-mi sunt caracteristice. 
Iată ce scrie despre “Aventurier” (ISFP-A):
Motto: Mă schimb de-a lungul unei zile. Mă trezesc şi sunt o anume persoană, iar când mă culc ştiu cu siguranţă că sunt altcineva. (Bob Dylan)

Tipurile de personalităţi ISFP sunt artişti adevăraţi, dar nu neapărat în sensul obişnuit în care stau afară în natură şi pictează copăcei fericiţi. Sunt capabili însă şi de acest lucru destul de des. Dar mai degrabă, aceştia se folosesc de estetică, design şi chiar de alegerile şi faptele lor pentru a împinge limitele convenţiei sociale. ISFP-ii îşi găsesc bucuria în a deranja aşteptările tradiţionale cu experimente în frumos şi comportament – probabil aceştia au spus mai mult de o singură dată propoziţia Nu mă încadraţi într-un tipar!

Fericiţi să fie ei înşişi
ISFP-ii trăiesc într-o lume colorată, senzuală, inspirată de conexiunile cu oameni şi idei. Găsesc plăcere în reinterpretarea acelor legături, reinventarea şi experimentarea atât cu ei, cât şi cu perspective noi. Nici un alt tip nu explorează şi experimentează mai mult în acest sens. Se creează astfel un simţ al spontaneităţii, ce îi face pe ISFP-i să fie imprevizibili, chiar şi pentru prietenii cei mai apropiaţi şi cei dragi.
În ciuda acestor lucruri, ISFP-ii sunt categoric Introvertiţi (I), surprinzându-şi prietenii şi mai mult atunci când păşesc în afara reflectoarelor pentru a fi ei înşişi atunci când îşi încarcă bateriile. Doar pentru că sunt singuri nu înseamnă însă că acest tip de personalitate este pasiv – aceştia dedică timp introspecţiei şi evaluării principiilor proprii. Preferă să se gândească la cine sunt decât să se concentreze asupra trecutului sau viitorului.

Trăiesc pentru a găsi modalităţi să îşi forţeze pasiunile. Comportamente riscante precum jocurile de noroc şi sporturile extreme sunt mai frecvente la acest tip de personalitate decât la alte tipuri. Din fericire, flexibilitatea şi mediul lor le permite să se descurce mai bine ca alţii. Se bucură de asemenea să comunice cu ceilalţi şi au un farmec irezistibil.
Ştiu întotdeauna exact ce compliment să spună pentru a înmuia o inimă care este pregătită să le spună că riscurile lor sunt iresponsabile şi nechibzuite.
Cu toate acestea, dacă cineva reuşeşte să îi critice, situaţia poate avea un final nefericit. Unii pot face faţă unor comentarii spuse cu blândeţe, apreciindu-le ca fiind o altă perspectivă care îi va ajuta să îşi forţeze pasiunile în direcţii noi. Dar dacă aceste comentarii sunt mai mult acide decât sunt mature, personalităţile ISFP îşi pot pierde cumpătul într-un mod spectaculos.

Sunt sensibili la sentimentele altora şi apreciază armonia. Poate fi o adevărată provocare pentru persoanele cu acest tip de personalitate să facă un pas înapoi într-atât de mare încât să nu se lase prinşi în vâltoarea momentului atunci când se confruntă cu critici. Ancorarea în prezent are însă două tăişuri, şi odată ce spiritele încinse ale disputei se răcesc, ISFP-ii pot de obicei să lase trecutul în trecut şi să meargă înainte ca şi cum nu s-a întâmplat nimic.

Fiecare expresie a vieţii are un sens
Cea mai mare provocare pe care o au de înfruntat ISFP-ii este plănuirea viitorului lor. Găsirea unor idealuri constructive, pe care să îşi bazeze scopurile, şi îndeplinirea ţelurilor, care creează principii pozitive, nu sunt sarcini uşoare. Spre deosebire de tipurile Santinelă, ISFP-ii nu îşi plănuiesc viitorul în termeni de agoniseală şi pensionare. Aceştia plănuiesc mai degrabă acţiuni şi comportamente care vor contribui la identitatea lor, construind un portofoliu de experienţe şi nu de acţiuni la bursă.

Dacă aceste scopuri şi principii sunt nobile, ei pot acţiona cu altruism extraordinar – dar se poate întâmpla ca oamenii cu tip de personalitate ISFP să îşi stabilească o identitate centrată în jurul propriului eu, dând dovadă de egoism şi manipulare. Dezvoltarea şi menţinerea unui obicei nou este posibil să nu fie ceva natural pentru ei, însă dacă îşi dedică în fiecare zi timp pentru a-şi înţelege motivaţiile, vor putea să îşi folosească punctele forte pentru a putea să urmeze tot ceea ce au ajuns să iubească.
O idee a Ellei. Testul aici: https://www.16personalities.com/ro/test-de-personalitate-gratuit

joi, 6 aprilie 2017

De ce omul conduce animalele

Printre căutările online care au condus spre acest blog am aflat întrebarea “De ce omul conduce animalele?”
Omul conduce numai acele animale pe care le înhamă la căruţă sau in jug, le călăreşte, le dresează, le plimbă in lesă sau altfel etc.. Există ideea că omul stăpâneşte peste tot pământul, deci şi peste ape şi toate vietăţile de acolo, şi peste vegetaţie, cu tot ce înseamnă asta, peste păsări stăpâneşte omul ş.a.m.d..
Pe scurt, pentru credincioşi: omul stăpâneşte animalele din voia unei divinităţi. Să însemne aceasta că omul are dreptul să ucidă sau să chinuie animalele după bunul său plac de “stăpân”?
Omul, practic, controlează anumite specii de animale.

Creştinism

In ziua a cincea Dumnezeu a făcut animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună in ape şi toate înaripatele. In a şasea zi a făcut animalele sălbatice şi pe cele domestice şi toate târâtoarele pământului şi l-a făcut pe om, ca să stăpânească pe tot pământul, peste tot ce trăieşte şi creşte pe pământ.
Dumnezeu a zis oamenilor: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul! (Facerea / Geneza 28)
Biblia mai spune: Cel drept se îndură de vite, dar inima celui rău este fără milă (Proverbele 12:10).

Islam

In islam, animalele (şi toate vieţuitoarele) sunt create de şi se supun lui Allah, aşa cum şi musulmanii se supun. De exemplu, se consideră haram (interzis) vânătoarea ca sport - omul nu are voie să ucidă un animal dacă nu etse intr-o nevoie importanta, iar cei care chinuie animalele (dar si alte vietuitoare) ajung in iad. Conform Coranului, viaţa nu trebuie distrusă mai mult decât e necesar - poţi ucide şarpele, dar numai dacă face rău omului; la fel şi in cazul păianjenilor, muştelor, ţânţarilor etc.. Animalele au fost date in folosul omului. Spre deosebire de Biblie - poate nu am găsit eu), in Coran scrie: Nu este vietate pe pământ, nici pasăre care zboară cu aripile ei, decât în neamuri, ca şi voi. Nu am lăsat nimic nepomenit în Carte. Apoi, la Domnul lor vor fi adunaţi. (Sura Al An'Am:38)

Iudaism

Şi in tradiţia iudaică e interzisă uciderea unui animal altfel decât pentru o nevoie umană importantă. Oamenii trebuie să fie blânzi şi să arate compasiune pentru animale. Animalele ucise prin vânătoare sunt interzise ca hrană iar sporturile in care sunt folosite animale sunt împotriva eticii iudaice (lupte de cocoşi, lupta cu taurii, rodeo etc.)
In secolul XVIII, rabinul Yehezkel Landau, rabinul oraşului Praga, a spus următoarele despre vânătoare: Cum poate un evreu să omoare un animal viu fără vreun alt scop decât satisfacerea dorinţelor timpului său? In conformitate cu Talmudul, ne este permis să ucidem animale sălbatice numai atunci când invadează aşezările umane, dar să le urmărim in pădure, propria lor locuinţă, atunci când nu invadează locuinţele umane, este strict interzis. O asemenea urmărire nu înseamnă decât ascultarea unor dorinţe nesăbuite.

Hinduism

Hinduismul este cea mai veche religie practicată şi azi. Conform doctrinei, viaţa omului este ciclică (la fel ca cea a universului): după moarte, sufletul părăseşte trupul şi e renăscut in trupul altei persoane, într-o plantă, într-un animal sau minereu - e una dintre puţinele religii in care se mai venerează animale (de vaca sfântă a hinduşilor cred că a auzit toată lumea). Din acest motiv (al posibilei reîncarnări într-un animal) credincioşii nu chinuie şi nu ucid astfel de vietăţi.
Pitagora avea şi el astfel de credinţe şi de aceea nu consuma carne: să nu mănânce vreun strămoş.

Buddhism

Conform doctrinei buddhiste, animalele - la fel ca omul - au capacitatea de a experimenta fericirea şi suferinţa; dorinţa de a trăi bine şi de a evita durerea nu e specifica doar omului. E de la sine înţeles că un credincios buddhist nu va chinui animalele şi nu-i va da prin minte să le conducă.
 <><><><><><><><><><>
In tradiţia religioasă a multor popare oamenii sunt responsabili pentru animale şi divinitatea pedepseşte pe cei care chinuie animalele sau le ucide din plăcere, şi iartă păcatele celor care sunt buni cu animalele, iar ceea ce se aminteşte in textele religioase despre “stăpânirea animalelor” de către om cred că se referă la faptul că omul este răspunzător şi pentru animale, aşa cum este răspunzător pentru tot ceea ce a creat divinitatea - in sensul că "le are in îngrijire" le stăpâneşte, nu in sensul: "le face ce vrea".

Totuşi, s-ar putea vorbi despre oameni care conduc animale dacă iau in calcul teoria darwinistă şi… organizarea oamenilor in triburi, oraşe, state... Astfel, singurul animal pe care îl conduce omul este… omul: conducători politici, conducători militari, directori, şefi de toate nivelurile etc. ş.a.m.d..

Leonardo da Vinci spunea că omul nu este “regele animalelor”, ci doar “regele fiarelor”. Altfel spus: faptul că oamenii sunt mai puternici decât alte creaturi nu îi face să le fie şi superiori acestora din urmă.

miercuri, 5 aprilie 2017

Felurite râuri prin Braşov. Miercurea fără cuvinte

Canalul Timiş, Brasov
Canalul Timiş
Graft (Şcheiu), Braşov
Graft (După Ziduri)
str. Mureşenilor
Strâzi inundate după marea asfaltare fără canalizare
Sursa foto: Brasov, orasul sufletului meu. (mai puţin cea cu străzile inundate)
Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  Jocul pornit de Carmen şi continuat de Călin. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc. Regulamentul e scris pe blogul lui Călin.
Provocarea pentru azi: Râul din oraş.
HAPPY WW!

marți, 4 aprilie 2017

Mea culpa

Astă vară, într-o luni pe la prânz, in caniculă, eram - împreună cu câţiva amici - lângă monumentul luptătorilor anticomunişti plasat in zona Teatrului ”Sică Alexandrescu. Maşinile şi pietonii zumzăie acolo ca albinele agitate de fum! Aproape că nu se înţelege om cu persoană. Eram la una dintre trecerile pentru pietoni. Opreşte un auto negru-lucios şi şoferul strigă peste amicul lui de pe locul mortului, pe geamul deschis:
- Ştiţi unde-i strada Agrişelor?
Privim unii spre alţii, ca şi cum atunci căzusem din Lună. Ştiam pe unde-i, dar nu ştiam a câta la stânga este, in drum spre... gară, să zicem. Toţi tăceau şi băieţii aşteptau indicaţii; le spun că nu ştiu exact a câta strada la stânga e dar le arăt direcţia de urmat... Omu’ demarează după ce acordă prioritate unor pietoni - blocase aproape un minut - cred - şoferii care veneau in urma lui şi - cum am scris: zona e super aglomerată iar ”cârnatul” de maşini care face dreapta acolo ajunge repede să blocheze staţia mijloacelor de transport in comun aflată peste drum de teatru; şoferii nu sunt cunoscuţi pentru răbdarea lor.
Una dintre amice îmi zice:
- Strada Hirscher e in zona Piaţa Sfatului...
- Da, da - o aprobă ceilalţi.
Ceea ce înseamna exact direcţia opusa! Auto negru mai era in raza vizuală aşa că dau din mâini ca o sperietoare de ciori dezarticulată, bătută de vânt. Ştiam că gestul meu e inutil dar aveam remuşcări aşa de mari că-mi venea să alerg după ei! Nu de alta, dar in zona e sens unic câţiva kilometri!
- Mulţam fain, deştepţilor! Dacă toţi aţi auzit întrebarea de ce naiba n-aţi răspuns? Sau de ce nu mi-aţi atras atenţia că am înţeles in dinţi?!
- Nu eram sigură - zice fata care mi-a atras atenţia după consumarea faptului; ceilalţi zâmbeau mânzeşte.
Am renunţat să înţeleg atitudinea amicilor. Au încercat să-mi liniştească marea remuşcare dar degeaba! Numai la băieţii aceia mă gândeam, că tre’ să facă atâta drum, să ocolească pe sensuri unice, prin giratorii, pentru a reveni pe direcţia bună. De unde erau când au întrebat ar fi ajuns in cinci minute! Iar eu i-am pus să  facă ocolul zonei in treizeci de minute.

Sunt convinsă că cei doi tineri mi-au adresat toate înjurăturile pe care le aveau in vocabular - şi-or fi inventat ad-hoc altele, cu dedicaţie specială! Mi le asum pe toate, pentru că nici mie nu mi-ar plăcea să-mi facă cineva aşa ceva!
Semnatura: Tolomaca de Serviciu. 

luni, 3 aprilie 2017

Cânta la Stupca o vioară… Citate favorite

Jocul e deschis tuturor celor  care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul.
Fragmentul ales azi pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella este din romanul Cânta la Stupca o vioară…, de C. Ghiban, Ed. Militara, 1967.
A nins. Prima ninsoare a iernii. Cetinile brazilor s-au îmbrăcat in hlamide albe. Tâmpa a încărunţit, dar e minunată! Când o priveşti de jos de la fereastra odăii, ţi se pare că ţine pe umăr cerul. Fumurile se înalţă necontenit in negura serii, zvârcolindu-se ca nişte şerpi albi ieşiţi de prin văgăunile hornurilor.

Pe o uliţa joasă, pe Angergasse… sub doi brazi bătrâni ce-şi leagănă promoroaca pe cetini, se află o căsuţă modestă. La una din ferestrele ei luna îşi vede chipul ca-ntr-o oglindă. Raza-i se furişează uşor prin gemul subţire pe care gerul a ţesut stele de gheaţă. Se aşază sus pe hârtia cu note proaspăt scrise şi priveşte, apoi aleargă jucăuşe printre steguleţele negre ale notelor, se suie pe-un semn mai înalt, de octava, şi de-acolo îşi aruncă ochii pe fotografia de pe pian.
Crai nou, crai nou, crai nou,
La noi, la noi, bine-ai venit…
[…] Afară, lângă fereastră, fete şi flăcăi îşi ascut urechile şi culeg vorbă cu vorbă, sunet cu sunet. Glasul nu se opreşte. Pianul sună viguros, iar cei de sub cetini ascultă. Melodiile se înalţă clocotitoare, pline de avânt tineresc. […]

Adânc mulţumit, compozitorul se ridică de la pian. Deodată îi răsuna in urechi un cor plin de viaţă. I se păru că visează. Desluşi, pe fundalul alb-argintiu al grădinii, chipurile prietenilor săi. Ei cântau, cântau zâmbitori, fluturând mâinile in semn de bucurie. Ciprian deschise larg ferestrele. Aerul rece al iernii îi imbujorară obrajii.

Se aplecă pe pervaz şi zise, şugubăţ, cu voce groasă.
- Va să zică, dragii mei, am şi început repetiţiunile. Brava vouă. Corul a luat-o binişor din loc… Şi decorul îmi place: brazi, pădure, munţi, craiul nou sus pe cer. O singură schimbare ar trebui: in loc de strai de iarnă, să fie strai de vară… […] Visul meu cel mai drag.. Am lucrat o operetă. Mi-am ales un drăgălaş vodevil de-al lui Alecsandri şi am compus muzica. Opereta se cheamă Crai Nou. […] Sunt la cea dintâi lucrare de acest fel. Nu am încă experienţa trebuitoare.
                                                                        ₪ ₪ ₪
Ciprian Porumbescu - bust realizat de sculptorul Vladimir Predescu; amplasat in parcul din apropierea Colegiului National Andrei Saguna, Brasov.
Ciprian Porumbescu, creatorul primei operete româneşti, s-a născut in 2/14 octombrie 1853, in comuna Şipotele Sucevei, al doilea din cei 9 copii ai preotului Iraclie Porumbescu.  In neamul Porumbeştilor ura faţă de stăpânirea habsburgică apăsătoare şi dragostea pentru poporul obidit au rămas legi ale vieţii tuturor urmaşilor. Şi Ciprian Porumbescu se pare că le-a ilustrat ideile cu o vigoare neobişnuită in opera sa. (din Prefaţă)

Numele tatălui său a fost Golembiovski, nume pe care in 1881 îl schimbă in Porumbescu.
Ciprian Porumbescu a murit la Stupca (comună numită azi Ciprian Porumbescu), in 6 iunie 1883. Mormântul lui se află în cimitirul comunei Stupca, în apropiere de altarul Bisericii Sfântul Dumitru; a fost inclus pe Lista Monumentelor Istorice din judeţul Suceava din anul 2004.

Ciprian Porumbescu a solicitat catedra de muzică de la liceul român ortodox din Braşov (Andrei Şaguna) la 1 septembrie 1881, dar pentru că nu era liberă la acea dată s-a stabilit la şedinta Eforiei şcoalelor din 5/17 octombrie 1881 angajarea sa, până la efectuirea alegerii prin Delegaţiunile şcolare pe baza unei noi cereri” (sursa old.historia.ro)
La 11 noiembrie 1881, Porumbescu soseşte în oraşul de la poalele Tâmpei şi se stabileşte, în gazdă, la familia Copony, din str. Angergasse nr. 1431, în Şcheii Braşovului. (azi str. Prundului nr. 31, în apropierea Colegiului Naţional “Andrei Şaguna”).
Pe lângă postul didactic solicitat, Porumbescu este numit dirijor al corului Bisericii greco-ortodoxe “Sf. Nicolae” din Şcheii Braşovului şi dirijor al Reuniunii române de gimnastică şi cântări din Braşov. A locuit in Braşov între 15 noiembrie 1881 - 15 noiembrie 1882; a trebuit să plece spre Italia din cauza sănătăţii şubrede, clima iernii braşovene nefiind indicată.

La Braşov a luat lecţii de pian cu Hermann Geifrig (1805 –1886), dirijor şi organist la Biserica Neagră.
La 27 februarie / 11 martie 1882 are loc premiera cu spectacolul Crai Nou, operetă în două acte, scrisă de Ciprian Porumbescu pe textul piesei poetului Vasile Alecsandri. O placă memorială, fixată pe zidul Colegiului Naţional “Andrei Şaguna”, consemnează evenimentul care a avut loc în sala festivă a Gimnaziului român. (sursa muzeulmuresenilor.ro)
Manuscrisul operetei Crai Nou se află la Muzeul Primei Şcoli Româneşti din Şcheii Braşovului (Piaţa Unirii nr. 2-3).
₪ ₪ ₪
Despre autor
Constantin Ghiban s-a născut in comuna Şchiopăteni (Huşi), la 9 ianuarie 1919. A rămas orfan de ambii părinţi in copilărie, trăind mai apoi printre străini. A terminat şcoala primară cu multe greutăţi, a urmat liceul din Timişoara, plătindu-şi taxele, cărţile şi întreţinerea din banii agonisiţi cu trud. După terminarea liceului s-a înscris la Şcoala militară de ofiţeri de artilerie din Piteşti, obţinând la absolvire gradul de sublocotenent. A luptat pe frontul antihitlerist. De tânăr, scrie versuri pe care le publică in diferite reviste. Dupa 1944 scrie nu doar poezii, ci şi texte pentru cântece, povestiri, scenete, mici piese de teatru care sunt publicate in publicatiile literare ce sprijineau talentele. A colaborat, încă din cadrul armatei, cu diferite formaţii artistice. Numele lui e întâlnit des in revistele şi ziarele militare, pe partiturile muzicale ale cântecelor de mase, in programele echipelor artistice militare, in emisiunile radiofonice ş.a.. Cânta la Stupca o vioară… este primul succes literar al autorului. Ideea romanului s-a născut - conform afirmaţiilor sale - in 1939, când a jucat in opereta Crai Nou pe scena Operei din Timişoara. Până la acest roman, când încă era pe front, a scris o parte dintr-o operetă inspirată din viaţa lui Ciprian Porumbescu: Un sărut la despărţire. Abia prin 1952 revine la ideea unei operete despre viaţa compozitorului, dar alege să scrie un roman. Munca de documentare a fost aproape titanică.
(din Prefaţa scrisă la roman de Viorel Cosma)

Sursa foto bust Ciprian Porumescu: Brasov, orasul sufletului meu.