Cezar Petrescu, nascut la 1 decembrie

Cezar Petrescu s-a născut la 1 decembrie 1892 în satul Hodora, comuna Cotnari din judetul Iași. Părinții lui au fost Dimitrie D. Petrescu, doctor în științe agricole de la Paris, profesor la Școala Practica de Agricultura de lângă Roman, și Olga (născută Comoniță), descendentă a unei vechi familii de boieri din ținutul Neamț.

Casa în care s-a născut scriitorul a fost distrusa în timpul primului război mondial și nu a fost reconstruita. Casa memoriala (muzeu) este în Busteni, locul unde a petrecut cea mai mare parte din viața – inclusiv ultimii ani ai vieții.

Studii

Primii doi ani de școala i-a făcut acasă (1899 – 1901), următorii doi ani la Roman (1901 – 1903) – la școala unde era profesor tatăl său (la acel moment instituția se transformase în Școala Inferioara de Agricultura). În 1903 începe gimnaziul la Liceul internat din Iasi, unde profesor de limba romana ii este Calistrat Hogas. Își continua studiile secundare la Roman (1904 – 1907), unde îl are ca profesor de limba și literatura romana pe Nicolae Apostol, care va rămâne în memoria sa și sub îndrumarea caruia Cezar Petrescu compune caiete întregi de schite literare.

Intre 1907 – 1911 urmează cursurile Liceului Național din Iasi, iar ultima clasa o ia în particular (bacalaureat, 1911).

Urmează facultatea de drept din Iași și obține licența în 1915, dar nu și-a dorit sa profeseze. În timpul studenției a semnat articole în Facla lui N.D. Cocea și „Cronica” lui Tudor Arghezi.

Debutul și activitatea

Cezar Petrescu a fost romancier, nuvelist, traducător și gazetar. A scris și literatura pentru copii. E cunoscut și ca unul dintre cei mai de seama gazetari ai secolului trecut. După primul război mondial devine unul dintre prozatorii cei mai de succes ai literaturii române.

Debutează în 1907, elev fiind, cu nuvela Scrisori, publicată în revista Sămănătorul.

Debutează editorial cu Scrisorile unui răzeș (1922) – reeditat în 1924; editie definitiva în 1941.

Colaborează la revistele Facla, Opinia, Versuri și proză, Cronica, Chemarea s.a.

În decembrie 1918 se mută la București , unde intră în ziaristică: e fondator și codirector, alături de Pamfil Șeicaru, al revistei social-politice și culturale Hiena (1919 - 1924), redactor – pentru perioade scurte - la Adevărul, Dimineața, Bucovina, Țară Nouă, apoi e mutat la Cluj, la Voința (1920).

În 1921, împreună cu Lucian Blaga, Adrian Maniu și Gib. Mihăescu, întemeiază revista Gândirea (1921 - 1925), . Bun amic cu Mateiu Caragiale, a intermediat apariția romanului acestuia: Craii de Curtea-Veche (1929), spunea criticul Paul Cernat.

Bolnav, revine la București și, în 1924, intra în redacția cotidianului lui Nicolae Iorga, Neamul românesc (pentru circa doua luni).

Fondează ziarele Cuvântul (1924) și Curentul (1928). În Cuvântul a publicat, pana în 1928, fragmente din romanul Întunecare, o frescă a societății românești din primul război mondial, ciclul de foiletoane Carnet de vară și Scrisori din Paris, dar și multe articole și fragmente literare.

În 1928 a fost ales deputat în parlament. În 1936, pentru aproximativ două luni, este secretar general al Ministerului Artelor.

Este director al ziarului carlist România (1938-1940) și al publicațiilor anexate: revista România literară și România satelor (suprimate în 1940) – a fost director si la cele doua; ca și Arghezi, Gusti sau Ralea, a susținut politica autoritara, dar antilegioară a lui Carol al II-lea.

Traduce opere ale lui Balzac (pe care îl admira în mod deosebit), A.N.Tolstoi și Lev N. Tolstoi, Gorki, Șolohov, Fadeev, Gladkov.

Pe urmele lui Balzac, Cezar Petrescu aspira să scrie o nouă Comedie umană, o Cronică românească a veacului XX.

Opera lui Cezar Petrescu

A fost un autor prolific; I-au fost publicate zeci de volume: romane, nuvele, proza fantastica, literatura pentru copii, piese de teatru, studii, note de călătorie și memorialistica.

Publica numeroase romane și volume de o largă audientă în epocă și mare succes de public. Criticii aveau păreri împărțite.

Se afirmă ca romancier cu Întunecare (1927 – 1928) – reeditat în 1929, ed. definitivă în 1943). Din roman:

În ironie stă adesea plăcerea să insulți ceea ce iubești mai mult.

Cariera de gazetar l-a familiarizat cu cele mai diverse medii, de la formele de existența ale țărănimii (Apostol – 1933, definitiva 1944. scris în memoria dascălului său, Nicolae Apostol) la mutațiile spectaculoase ale procesului industrializării capitaliste (Comoara regelui Dromichet – 1931, definitiva în 1943, roman numit mai târziu Pământ și cer; Aurul negru – 1934, definitiva 1943) la la straturile vieții târgurilor unde se moare (Oraș patriarhal - 1933, La Paradis general – 1930, definitivă 1942) ori ale orașului tentacular, cu lumea interlopa, a faptelor diverse și a mediilor potentaților politici, intelectualilor etc. (Calea Victoriei – 1930, definitiva 1943, Duminica Orbului – 1935, definitiva 1946, Baletul mecanic - 1931, Carlton, Greta Garbo – 1932 – o continuare la Baletul mecanic).

Plecat fără adresa.190” e scris în 1932. În Prefață scrie:

Niciodată omul n-a fost mai nefericit decât astăzi, fiindcă niciodată nu s-a găsit mai înalt suspendat în vid, fără reazem interior într-o societate în lichidare, care se autodevora.

Citat din romanul Duminica Orbului:

Amândoi erau tineri și din amândoi mușcase pretimpuriu viața. Ii însemnase cu un tainic și abia cicatrizat stigmat. Poate de aceea când privirile lor s-au întâlnit, în sfârșit, li s-a părut că se căutau dintotdeauna și că s-au găsit.

Dintre scrierile sale, pe lângă cele deja mentionate, mai adaug câteva: trilogia Romanul lui Eminescu: Luceafărul, Nirvana, Carmen Saeculare (1935 – 1938); Drumul cu plopi, 1924 (ediție definitiva în 1942).

După 1944, a publicat romane, nuvele, articole, eseuri și reportaje, cuprinse în volume, precum: Războiul lui Ion Sărăcu (1945), Adăpostul Sobolia (1945), Tapirul (1946), Despre scris și scriitori (1953), Ajun de revoluție 1948 – 1954, A.Vlahuță și epoca sa (1955), Scriitorul și epoca sa (1956), Însemnări de călător, reflecții de cititor (1958).

Din proza fantastică: Omul din vis, 1925 (ed. definitivă în 1945), Aranca, știma lacurilor (stil gotic), Simfonia fantastică, Baletul mecanic.

Literatura pentru copii: Fram, ursul polar (1931), Cocârț și bomba atomică (1945), Pif... Paf... Puf... (1930/1945), Omul de zăpada (1945), Iliuță copil (1939/1945), Neghiniță (1949).

Cezar Petrescu despre el:

Eu îmi organizez chiar timpul pierdut. (...) De multe ori, romanele mele ajung în tipografie înainte de a fi terminate, continuarea și sfârșitul trimițându-le pe măsură ce le scriu. Excepție de la această regulă a făcut romanul Întunecare, pe care, deși scris în întregime, l-au respins mulți editori. Bineînțeles, aceiași editori, după apariția primei ediții, se îngrămădeau din răsputeri pentru a le-o ceda pe a doua și pe cele următoare (în Romanul românesc în interviuri. O istorie autobiografică, antologie de Aurel Sasu și Mariana Vartic, Ed. Minerva, 1986, vol. II).

Premii și distincții

În 1931 obține Premiul Național pentru Literatura, iar în 1952 Premiul de Stat pentru dramaturgie, pentru piesa Nepoții gornistului – în colaborare cu Mihail Novicov.

Este ales membru titular al Academiei Române, în 1955.

Aspecte din viața personala

În tinerețe, Cezar Petrescu a avut parte de boală și depresii. În anul doi de facultate (1911) contractează o tuberculoză ganglionară și e operat. Intre 1916 – 1918, e bolnav de tuberculoza ganglionara și petrece mai mult timp cu familia.

În ianuarie 1915 se căsătorește cu Marcella Petrea, la Iași; au avut împreună un băiat: Teodor Aurel, născut în 1917. Marcella Petrescu moare prematur, în 1921. Fiul se sinucide în 1940, după ce își ucide iubita. Moartea fiului aproape ca la doborât pe Cezar Petrescu.

În 1918, în urma unei partide de cărți cu ofițeri străini, a pierdut o mare suma de bani și-a achitat-o din salariile din plasa Malini (Suceava), unde era girant din 1916. Fapta fiind descoperita, risca pedeapsa cu închisoarea. A fost momentul în care a încercat să se sinucidă (cu oxid de carbon) dar e oprit de paznicii primăriei.

Sper ca ma vei ierta de neplăcerile ce v-am făcut în inutila-mi viață. Am fost un biet animal, nici mai bun, nici mai rău decât celelalte muritoare – a scris el atunci.

Potrivit unor biografi, Cezar Petrescu ar fi fost căsătorit, în total, de cinci ori.

Scria foarte mult, se împărțea intre literatură și gazetărie, era un bibliofil pasionat, un obișnuit al vieții culturale; fuma și bea cafea în exces - ceea ce-i va afecta starea de sănătate.

Deseori, autorii tineri îl căutau să-i ceară sfatul sau sprijinul.

Deși susținuse politica autoritară a regelui Carol al II-lea, după 1945 s-a reorientat oportun, spălându-și vechi "păcate" prin adeziunea la programul democrației populare și reoficializându-se cu spor (spunea Paul Cernat). Personal, cred ca numai intelectualii care au plecat din tara la instaurarea comunismului au reușit sa reziste presiunii – Tudor Arghezi, am înțeles, s-a opus cât a putut, dar trebuia sa mănânce...

Unii sunt de părere că, față de alți scriitori ai perioadei interbelice, Cezar Petrescu pășea în comunism cu un dosar profesional bun pentru că în ceea ce scrisese pana la acel moment personajele sale erau inadaptate și învinse, în condițiile societății capitaliste, unde exista exploatarea omului de către om (în comunism nu putea fi vorba despre așa ceva).

Nu se știe sigur dacă oportunismul manifestat de Cezar Petrescu este rezultatul unei constrângeri, având în vedere ca trei dintre cele patru surori ale lui fuseseră arestate din rațiuni politice în teribilii ani ai acelor vremuri. Despre situațiile prin care au trecut surorile scriitorului scrie Micaela Ghițescu în România literară nr. 8/2003: „Despre Cezar Petrescu. Autoarea articolului afirma ca romancierul a reușit sa obțină grațierea uneia dintre surori, adăugând că a reușit fără compromisuri majore și dezonorante. Având în vedere că după Întunecare "a vrut" sa scrie Înseninare – că așa era-n comunism: senin - criticii nu ar fi, toți, de acord.

Oricum, cunoscătorii spun despre Cezar Petrescu ca nu avea răbdarea necesară să-și revizuiască scrierile pentru a fi în totală concordanță cu realismul socialist, pentru că nu erau ușor de respectat acele canoane. Camil Petrescu, de exemplu, a fost chemat în anul 1952 de trei ori la sediul revistei Viața Românească- în fața unor cerberi ideologici: Ion Vitner, Aurel Baranga, Nicolae Moraru, Mihai Novicov și Dumitru Mircea - pentru a reface piesa de teatru Caragiale în vremea lui, (v. Procesul "tovarășului" Camil, Biblioteca Apostrof, 1998, sub îngrijirea lui Ion Vartic).

S-a spus despre el ca a fost un scriitor profesionist – sursa lui de venit fiind din scris. Locia mai mult la Bușteni, preferând să stea cât mai departe, cât mai singur. În 1957 scria:

Anii m-au făcut sceptic. Anii, viața, experiențele.

Spre sfârșitul vieții, măcinat de reumatism, obosit de infarcte, speriat de perspectiva anchilozării, scria, în 1959:

Ce fel de viață mai e aceasta? Nu fuma, nu bea, nu lucra decât două ore pe zi? Ți se urăște de așa viață.

Bolnav de cancer, moare după o lungă suferință, în 9 martie 1961.

Postare inscrisa in tabelul jocului Citate favorite aflat pe blogul Suzanei, Floare de colt.

surse:

Mic dictionar: Scriitori romani, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1978;

* https://editiadedimineata.ro/57-de-ani-de-la-moartea-lu-cezar-petrescu-un-cronicar-fidel-al-timpurilor-sale/

* https://www.cezarpetrescu.ro/

* https://romanialiterara.com/2021/08/cezar-petrescu-60-nasteri-premature/

* https://jurnalul.ro/special-jurnalul/cezar-petrescu-romancierul-pursange-faultat-de-critica-urechista-918120.html

Cum e cu fericirea? Citate favorite

Nu există nici fericire, nici nenorocire în lume; există doar compararea unei stări cu cealaltă și – atâta tot. Doar cel care a simțit nefericirea cea mai cumplită e în stare să simtă cea mai mare fericire. Ca să-ți dai seama cât de bine este să trăiești, trebuie să fi dorit să mori. (...) Nu uitați niciodată că până în ziua când Dumnezeu va binevoi să-i destăinuiască omului viitorul, toată înțelepciunea omenească va fi cuprinsă în aceste două cuvinte: Așteaptă și nădăjduiește!

(fragment din scrisoarea de adio scrisă de Edmond Dantes lui Maximilien, fiul fostului patron, un om de onoare cu suflet mare)

Din Contele de Monte-Cristo, de Al. Dumas.

Pentru Citate favorite, joc preluat de Suzana de la Zina, pornit în colaborare cu Ella.

Îmi vorbești de fericirea generală? Dar, tinere, fericirea n-o putem da nimănui cu de-a silă! Dacă n-o vrea, nu-i trebuie!

 (Cezar Petrescu, în romanul Întunecare - 1927-1928)

De ce se ucid oamenii? De ce se urăsc? De ce uită să se bucure de această nespusă fericire care e viaţa şi care nu mai are întoarcere?

 (Cezar Petrescu, în romanul amintit mai sus)

Adapostul Sobolia. Citate favorite

Adăpostul Sobolia, de Cezar Petrescu, e un roman despre viața în București în timpul celui de-al doilea război mondial. În vreme de război, cei care-și permit își iau tălpășița spre zone sigure, de unde îndeamnă la curaj – pe unde radio sau altfel – pe cei care, vrând-nevrând, au rămas pe baricade și s-au înrolat pentru că nu au avut pe cineva care să-i scape de încorporare sau la care să fugă pentru a fi în siguranță.

Cartea e veche – îi lipsesc câteva pagini la început și nu știu câte la sfârșit, dar e ușor de înțeles și fără aceste pagini. Nu știu dacă e prima ediție, cea din 1945, sau alta pentru că nu mai există coperțile.

Am ales câteva fragmente (am păstrat ortografia din carte):

Nici nu desfăcea ziarele. Nici nu răsucea butonul aparatului de radio cu primele comunicate și încă timidele dueluri ale propagandei din ambele tabere, încrucișându-și lamele floretelor încă fără agerimea și patosul de mai târziu. (...)

În acea lună de Septembrie dela un capăt al țării în celălalt, dela un capăt al Europei la celălalt mulți vor fi descoperit cași dânsul că au trăit o fățarnică măsluire a tot ce-au crezut că răscumpără și pecetluiesc pe vecie într’un răsboiu care se vestise ultimul și n’a fost. Pătimirile individuale înșelările, eșecurile, toate bâjbâielile, căderile, târâșurile, nu însemnau decât infime particule moleculare dintr’o mare amăgire generală. Toți crezuseră într’o lume nouă a păcii, mai bună, mai dreaptă, purificată, înnobilată. S’a prefăcut într’o mare înșelătorie. E o lume mai crudă, mai injustă, mai subminată de patimi, aviditate, josnicii, trădări, mai asuprită de despotisme. (...)

- Răsboiul. E unul singur. Răsboiul de unde vin și unde mă întorc.

- Specifică! Răsboiul pe care-l numiți voi, al vostru.

- E al țării.

- Al țării? A întrebat cineva țara? E răsboiul altora, al celor care-și puseseră în minte să domine lumea o mie de ani! O mie de ani; cifra nu definește megalomania? țicneala? delirul grandorii? O mie! Toți sunt milenari! Operează cu cifrele astronomice... (...) Pentru acest răsboiu al lor, unde-am fost anexați să furnizăm carne de tun, țara nu poate să simtă nimic. Cel mult îl suportă și atât! Dorește să se sfârșească și atât! (...)

*

- Sărmanul Dante, dacă s’ar întoarce printre hipercivilizații veacului XX, s’ar vedea silit să-și revizuiască fundamental topografia Divinei Comedii. (...) Ar trebui să strămute Infernul sus, unde l-am lăsat noi. Iar paradisul să-l coboare aici, în zonele subterestre, la adăpostul Soboliei și sobolilor, unde pe vremea sa erau situate secțiile de suplicii ale Iadului. (...)

*

Cu vehicule mai moderne, firește, motorizate, dar tot după vechea datină a cetății lui Bucur, când protipendada și zarafimea înstărită, calemgii și caftaniții stăpânirii, luau de sârg calea Brașovului și Sibiului, peste munți, în calești și chervane, berline și poștalioane cu patru cai înaintași, alaiuri de călăreți, slugi, cafegii, ciubuce și narghilele, țiitoare și nestematele lor, de îndată ce se arată primejdie de pârjol asupra târgului, lăsând prostimea și calicimea să pătimească pe loc și să se mântuie cum i-o fi norocul. (...) Dau bir cu fugiții. Se risipesc în cele patru puncte cardinale. După dânșii potopul de schije și foc! (...) Se strecurau, cu adevărat, și unele teleguțe cu tarhatul victimelor din ajun, migrând numai dintr’un capăt al Capitalei la celălalt, de la o cocioabă care a fost desfundată ieri, la alta care va fi spulberată mâine. (...) Acestea erau ușor de identificat după încărcătura în pripă, (...) după urmele de foc de pe țoale; după chipurile neguroase ale celor care le însoțeau pe jos, sprjinind cu o mână o sobă șchioapă de fier, ținând cu cealaltă o mașină roșie de tocat carne, un săculeț cu scule, un copil în fașe. (...) Erau convoaie de bejenie. (...)

Mai multe la număr erau însă și mai impetuos înaintau camioanele cu altă așezare, tîlcuită chibzuit și pe îndelete pentru drum lung: suluri de covoare și baloturi de plapome cu față de mătase, divanuri, fotolii îmbrăcate în catifea, (...) cadre aurite, oglinzi, ceramică fină, mese de bridge, (...) cutii de pălării, ursul enorm de pâslă și triciclul odraslelor. (...) Cei rămași nu-și stăpâneau ușurarea nervoasă și expansivă, gălăgioasă, contagioasă, fiindcă escadrilele de bomardiere și-au îndeplinit misiunea de azi pe-aiurea, cruțându-i, păsuindu-i încă o zi.

*

...numai pomelnicul negru al ziarelor, la coloanele de morți, înșirau nume de familii întregi, (...) trecuți împreună într’o lume unde pacea nu-i vorbă deșartă. Iar mai numeroase erau încă apelurile: „Dispărut... Cine cunoaște?... Rog din suflet... Copilaș de trei ani cu ochii albaștri și părul blond, purtând haine cenușii... Cu lacrimi în ochi... Răspunde la numele de Maricica... Dispărută.... Dispărut... Dispărută...” (...) Foaia slujea la împachetat în fundul lăzilor blănile prețioase și duzinele de pantofi. La pacostea de evacuați, se adăugase pacostea de sinistrați; acum dispăruții! Existența se anunța tot mai intolerabilă. Vivere pericolosamente! - ceruseră țării să se convertească de-a sila, cu topuzul, proclamațiile în stilul lapidar și dinamic, plin de superbie, al vremii. Iar caligrafii proclamațiilor o tuliseră în văgăuni, să-și pună la fereală scumpa lor ființă și scumpele agoniseli la adăpost. Ordine de dispersare! Bombele ouaseră un nou cuvânt, care-a scos spontan o nouă generație de cetățeni. Dispersații!

*

Convoaiele cu bejănii s-au istovit. Dispersările se definitivau până la pacea păcilor. Toți cei cu persoana deosebit de prețioasă și sacră întru a chezăși României viitorul pe-un mileniu, își descoperiseră o subită și înduioșătoare vocație pentru viața rustică, idilică, patriarhală, în satele uitate de Dumnezeu și de propria lor stăpânire, unde nu mai aveau baie, aer condiționat, sonerii, parchet, covoare persane,ci se arată în special imperioasa utilitate a prafurilor insecticide. (...) Gingașele odoare crescute cu guvernante, mai descopereau și unele taine ale naturii care cumplit le-au contrariat ereticile științe de până acum. Anume că oul îl ouă găina, nu băcanul din colț, nici lăptăreasă, iar că la această enigmă un rol oarecare mai joacă și cocoșul.

*

Privilegiații acestor dispersări (...) aflau din ziare, dela telefon și mai îndeobște de la posturile de radio străine, încotro au trecut valurile de bombardiere atât de majestuos aliniate în sbor de paradă și unde au mai așternut un covor de schije și foc. Ceilalți, cu mai vitrege ursitoare, rămași la vadul prăpăstuirilor, își îndurau stoic soarta.

***

Romanul Adăpostul SOBOLIA, apărut în 1945, este compus după o rețetă folosită de zeci de ori cu succes de Cezar Petrescu în deceniile trei și patru: un eveniment istoric de dată recentă care încă preocupă opinia publică sau chiar o obsedează este asociat cu evoluţia unor personaje fictive, dintre care nu lipsesc niciodată doi îndrăgostiți, cu un destin nefericit.

Acest roman este, încă, scris cu vervă și cu o eleganță stilistică bine însușită, practicată firesc.

Pentru Citate favorite, joc preluat de Suzana de la Zina, pornit în colaborare cu Ella.

Despre autorul romanului Adapostul SOBOLIA

Romancier, nuvelist traducător și gazetar, Cezar Petrescu a fost un scriitor prolific; opera sa cuprinde circa 70 de volume: romane, nuvele, piese de teatru, proză fantastică, literatură pentru copii (Neghiniță și Fram, ursul polar sunt poveștile citite de mine), studii, note de călătorie și memorialistică.

S-a născut la 1 decembrie 1892 în satul Hodora, comuna Cotnari, județul Iași, și a murit la București, în 9 martie 1961. Tatăl lui era Dimitrie Joja Petrescu, originar de pe lângă Caracal, doctor în științe agricole la Paris, profesor la Școala de Horticultură undeva lângă Roman. Mama lui se numea Olga, născută Comonița, descendenta unei vechi familii de boieri din ținutul Neamț.

Primii doi ani de școală Cezar Petrescu îi face acasă. În anul 1907 debutează în Samanatorul, cu nuvela Scrisori. În 1915 obține licența în drept la Facultatea de Drept din Iași.

Începe colaborarea cu diverse reviste. În timpul primului război mondial e reformat și devine funcționar. În decembrie 1918 se mută la București. A activat ca ziarist, co-director, redactor la câteva reviste. Apoi se mută la Cluj, unde colaborează la o revistă. Împreună cu Gib. I. Mihăescu, Adrian Maniu, Lucian Blaga, Nichifor Crainic și Ion Pillat întemeiază revista Gândirea (1921). În 1922 debutează editorial cu Scrisorile unui răzeș, după modelul scrisorilor lui Alphonse Daudet. Continuă să scrie proză scurtă (nuvele, povestiri).

În paralel, lucrează la primul sau roman, Întunecare. Bolnav, revine la București, în 1923. Lucrează la cotidianul Neamul românesc al lui Nicolae Iorga. În 1928 fondează ziarele Cuvântul (preluat ulterior de Nae Ionescu) și Curentul. Apare romanul Întunecare (1927-1928), o amplă frescă socială a primei conflagrații; romanul îi aduce consacrarea.

Cezar Petrescu s-a bucurat de mare succes la public. Publică numeroase romane.

Cu banii câștigați în urma publicării trilogiei (Luceafărul, Nirvana, Carmen Saeculare – 1935-1936) dedicate lui Mihai Eminescu, Cezar Petrescu a cumpărat, în 1937, o casă impunătoare la poalele Bucegilor, în Bușteni, unde a locuit, alături de mama lui, până în 1961. După moartea scriitorului, moștenitorii au donat casa statului, împreună cu tot ce se afla în ea. Vila a devenit, în 1967, Casa memorială Cezar Petrescu.

În 1931 primește Premiul Național pentru Literatură; în 1936 va fi secretar general în Ministerul Artelor. În 1955 e ales membru titular al Academiei Române.

După al doilea război mondial și venirea comuniștilor la putere în România, scrie câteva proze convenționale, încercând o adaptare a viziunii sale istorice la noile realități. Adăpostul Sobolia (1945), de exemplu, n-a fost un roman prea convingător, așa că a ajuns să scrie proză sub nivelul literaturii sale anterioare.

A tradus, a colaborat sau a stilizat traduceri din Honoré de Balzac, Alexei Șolohov, Alexei Tolstoi, Lev Tolstoi, Gorki s.a. Traducerile din scriitori ruși și sovietici au fost impuse de programele editurii Cartea Rusă și de Ministerul Propagandei.

Spunea Paul Cernat:

Conservator social, considerat un neosămănătorist à outrance, a susținut, ca și Arghezi, Gusti sau Ralea, politica autoritară, dar antilegionară a lui Carol al II-lea (Cezar Petrescu a fost în acei ani director al «României literare» și al ziarului «România», suprimat în 1940). După 1945 s-a reorientat oportun, spălându-și vechi «păcate» prin adeziunea la programul democrației populare și reoficializându-se cu spor.

În era comunistă, prozatorul era agreat de nomenclaturiști pentru că scriind foarte mult nu avea timp să facă politică, așa că avea dosar curat. S-a adaptat la exigențele realismului socialist. A fost în U.R.S.S. și a fost cooptat, cu un rol mai mult decorativ, în Comitetul național de pregătire a Festivalurilor mondiale ale tineretului și studenților pentru pace și prietenie, în Consiliul Național al Păcii din Republica Populară Română, în Comitetul de conducere al Uniunii Scriitorilor etc.

A primit ordine și medalii, a fost laureat al Premiului de Stat, fără a deveni însă cu adevărat un demnitar al regimului comunist.

O pasiune mai puțin cunoscută a lui Cezar Petrescu a fost desenul. Lucrările sale, unele simple crochiuri realizate pe file răzlețe, altele, mult mai elaborate, dezvăluie o ocupație constantă a scriitorului.

Muzeul Național al Literaturii Române Iași deține un bogat fond cu lucrări de grafică ale lui Cezar Petrescu, majoritatea acestora fiind portrete, individuale și de grup, multe, cel mai probabil, ale cunoscuților vremii. Cea mai mare parte a lucrărilor nu sunt datate și nici semnate. Singura modalitate de a le identifica rămâne antetul de pe hârtiile cu desene, ce indică perioada în care scriitorul era director al periodicelor «România», respectiv «Gândirea»

sesiza muzeografa Andreea Tacu.

Printre cele mai elaborate se numără câteva portrete inspirate din operele unor artiști români cunoscuți, precum Iosif Iser (1881-1958), sau străini, precum Jean-Louis Forain (1852-1931). O lucrare ce se remarcă prin expresivitate, pictată de Cezar Petrescu în 1916, printre puținele datate și semnate de autor, este cea intitulată Vagabond la drum, realizată în tuș și acuarelă. Aceasta a intrat în patrimoniul M.N.L.R. Iași în anul 1996, fiind donată, împreună cu alte piese, de Smaranda Chehata și Corina Bărbat, surorile scriitorului

a încheiat muzeografa Andreea Tacu.

Resurse online, Cezar Petrescu

* https://www.independentaromana.ro/cezar-petrescu-1-decembrie-1892-hodira-judet%cc%a6ul-ias%cc%a6i-9-martie-1961-bucures%cc%a6ti/

* https://www.cezarpetrescu.ro/

* http://www.napocanews.ro/2019/11/137-de-ani-de-la-nasterea-ziaristului-si-scriitorului-cezar-petrescu-prietenul-lui-gib-i-mihaescu.html

* https://newsflash.ro/cezar-petrescu-romancierul-pursange-faultat-de-critica-urechista/

* https://evz.ro/ruinarea-unui-talent-istoriile-lui-alex-stefanescu.html