2023-01-30

Pastile, prafuri si comunicare

Ce doriți să aflați mai întâi: vestea bună sau vestea rea? Când li se adresează această întrebare cei mai mulți preferă să audă întâi vestea rea, cu speranța că vestea bună va persista în mintea lor, va atenua un eventual șoc în urma aflării veștii rele.

De data aceasta, vestea rea este că tinerii „încearcă” diferite substanțe de la vârste din ce în ce mai mici. Vestea bună este că... putem încerca să-i determinăm să nu o facă și să-i încurajăm să vorbească atunci când observă că în jurul lor se consumă sau se vând prafuri și pastile. Nu toți copiii au lângă ei adulți care să-i sprijine, adulți care sunt atenți la nevoile lor, la eventualele probleme pe care le-ar putea avea. După ce au urcat în caruselul pastilelor și prafurilor devine greu spre foarte greu să fie ajutați să coboare și să scape de „amețeală”.

E absolut firesc să fim interesați în primul și în primul rând de „sângele din sângele nostru”, dar pentru că acest „sânge din sângele nostru” să aibă parte de o viață liniștită (pe cât posibil) și când nu mai este sub oblăduirea părinților ar fi bine ca adulții să fie înțelepți și să arunce o privire și spre copiii altora – poate e loc să întindă o mâna de ajutor sau... poate e cazul să facă ceva pentru a-și scoate copiii dintr-un anturaj sau altul.

Nu mă gândesc la „autorități”. Mulți „oficiali” se străduiesc să țină sub control un fenomen care nu va dispărea, să salveze câți oameni pot, dar nu sunt suficient de mulți și – prea adesea – nu sunt echipați cu ceea ce ar fi nevoie.

Dacă nu ne pasă – măcar un pic! - de copiii altora e posibil să aibă probleme proprii copii.

Nu-i treaba mea că X trage pe nas/vinde/amenință etc.” – zic unii. Baaaa cred că e treaba tuturor – cu sau fără copii. Unul care apelează la prafuri și/sau pastile de regulă nu ajunge prea bine și – în disperare de cauză – nu putem bănui ce e capabil să facă pentru a obține banii necesari „medicației” de care are foarte mare nevoie la un moment dat, tot mai des, tot mai puternice și în doze tot mai mari. Un copil care vinde are – în aproape sută la sută din cazuri – un adult în ”spatele lui”, un adult care-l poate radicaliza până într-atât încât acel copil ar putea recurge singur la violență extremă contra celor care se manifestă împotriva a ceea ce face el.

Copiii ajung la maturitate – inclusiv cei care trag pe nas, cei care-i batjocoresc pe alții, cei care fură, cei care vând prafuri și pastile, cei care... (completați pe linia punctată).

Unii dintre cei care au luat-o pe arătură revin pe „drumul drept”, dar nu toți. Cei care rămân pe arătură sunt „generațiile periculoase” de mai târziu, care vor da naștere altor „generații periculoase” – nu e regulă, evident! iar „generație periculoasă” e o exagerare prin care îmi imaginez că subliniez ideea următoare: dacă nu avem grijă de toți copiii – în măsura posibilităților – putem ajunge în situația să fim jefuiți pe stradă (în cel mai bun caz) de unii dintre acei copii care „nu erau problema noastră”.

Aceste rânduri am ales să le scriu inspirată de un articol al Potecuței:

Să încurajăm copiii să spună cuiva atunci când au probleme (de orice natură!) la școală sau pe aiurea. Să le spună părinților sau – dacă părinții nu sunt genul care să asculte – să spună unui adult în care au încredere (dascăl, polițist, vecin, o rudă...) sau unui copil cu părinți care știu să asculte și care – foarte important – pot și vor să se implice... E o picătură în ocean – știm cu toții asta – dar e mai mult decât nimic, e o șansă de a salva un suflet...

Dacă nu avem grijă de toți copiii n-ar trebui să ne mai mirăm că „se duce naibii lumea”.

Cel ce salvează o viață, salvează lumea întreagă, scrie în Talmud.

În timp ce avem grijă de noi și de familia noastră e posibil ca în jurul nostru să fie oameni cu nevoi mult mai mari – și când scriu „oameni” mă refer (în contextul dat) la copii. Nu întotdeauna problemele oamenilor se observă la prima vedere... Cel mai des suntem tentați să credem că nevoile unuia sau altuia sunt atât de mari încât ajutorul nostru nu ar face nicio diferență... Dar ar face! Chiar și numai ascultând pe cineva vorbind despre ce-l neliniștește, îl supără e, deja, un ajutor mai mare decât ne-am imagina!

Reamintesc o povestioară pe care am mai publicat-o: Steaua de mare:

O furtună a adus pe țărm o mulțime de stele de mare... Un adult care se plimba pe acolo a văzut un copil care ridică stelele de mare și le aruncă în apă. Curios, l-a întrebat:
- Ce faci aici?
- Salvez stelele de mare aruncându-le înapoi în ocean – răspunde copilul. Dacă rămân pe țărm vor muri.
- Băiete – zice adultul – pe plajă sunt mii și mii de stele de mare! Ceea ce faci tu nu contează.
Copilul a ascultat apoi s-a aplecat și a ridicat o altă stea de mare și a aruncat-o în apă. Zâmbind, i-a spus adultului:
- A contat pentru aceasta.

(„Pilda” aparține lui Loren Eiseley, antropolog american, educator, filosof și autor de cărți de științe naturale)

Visurile se anulează pentru cei care aleg calea "morții albe"

2023-01-24

Specialistul în kitsch. Suport pentru servetele

suport pentru servetele din carton si hartie colorata mov si roz
Specialistul în kitsch se întoarce! Ce-ar fi viața fără kitsch-uri?! Crede cineva că fără obiecte nereușite, obiecte de prost-gust ar fi mai multă armonie, mai multă frumusețe?! Nu răspundeți imediat. Și-apoi, amintiți-vă vorba ‘ceea: nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie – nu afirm că suportul îmi place, zic în general despre frumos și mai puțin frumos.

Sigur: dacă tot știu că sunt așa de multe kitsch-uri în lume de ce mai eliberez și eu unul? Nu mi-am dorit să fie kitsch, evident!

Până la momentul în care am început să învelesc în hârtie tubul din carton de la prosoape din hârtie știam ce fac – doar bănuiam (s-a dovedit ulterior) că știam ce fac.

colaj noua fotografii: etapele realizarii unui suport servetele din carton si suportul terminat
Am pornit cu entuziasm să lucrez un suport pentru șervețele, dar:

- am tăiat tubul prea scurt; de-ar fi fost mai lung ar fi cuprins diagonala șervețelelor;
- am aplatizat o parte a cilindrului dar cartonul lipit pentru stabilitatea suportului s-a dovedit insuficient de gros/greu și suportul are echilibru precar – pentru a scoate un șervețel trebuie ținut suportul;
- învelitul în hârtie a fost dificil pentru că hârtia – lucioasă fiind – nu se lipește bine/durabil (cu adezivul pe care l-am avut în acel moment) și am folosit capse;
- capsele arătau urât așa că a fost necesar să le ‘maschez’ – am făcut-o cu hârtie roz;
- lipind hârtia roz nu mi-a plăcut că se vede marginea (care nu se lipise perfect) și „lipitura” am acoperit-o cu panglică lucioasă...

Și, uite așa, din eșec în eșec, am terminat un suport de șervețele. Îmi plac culorile, dar nu-mi place suportul.

Acest suport pentru șervețele este tema la alegere pentru luna ianuarie:

Transformări creative 2023 – un obiect din hârtie sau pungă pentru ambalat cadouri.
Regulamentul jocului este pe blogul inițiatoarei și gazdei jocului: Explorator prin viață.

Intenția a fost bună... M-am străduit să iasă cât mai frumușel dacă util nu prea este – sper că ați observat: lateralele nu sunt suficient de înalte și suportul poate susține numai servețele în mai multe straturi și care sunt, oarecum, rigide.

Să nu vă las numai cu acest minunat kitsch vă plictisesc cu informații despre apariția servețelelor, suportului, dozatorului pentru acestea dar și cu altele – inclusiv... protejarea mediului.

Din istoria șervețelelor, a suportului și dozatorului pentru șervețele

Șervețelele

Până când s-a inventat furculița oamenii foloseau degetele pentru a mânca anumite preparate, așa că aveau nevoie de ceva pe care să-și șteargă mâinile și gura sau să-și protejeze hainele de eventuale „accidente”.

Cu altă denumire, șervețelele există încă de pe vremea grecilor antici – inițial era aluat tăiat în bucăți mici și rulat, care se frământa la masă (miez de pâine pentru șters mâinile, cum ar veni – foloseau spartanii); au fost cunoscute și de romani (secolelele I-V), din pânză – de regulă, în vizite, la ospețe, romanii mergeau cu propriile șervețele (pe care le luau cu ei când plecau, umplute cu ce mai rămânea nemâncat). Alții foloseau diverse frunze (cum ar fi cele de smochin).

Referirea la cuvântul șervețel: datează din 1384 d.Hr., cu sensul unei bucăți de pânză sau de hârtie folosită la masă pentru a șterge buzele și/sau mâinile și/sau pentru a proteja îmbrăcămintea, cuvânt diferit de cel care definea fața de masă.

Utilizarea șervețelelor de hârtie este documentată în China antică, unde a fost inventată hârtia (în secolul al II-lea i.Hr) – erau împăturite în pătrate și folosite pentru servirea ceaiului.

Cercetătorii au constatat că în Evul Mediu șervețelul a dispărut de pe masă/de la masă, iar mâinile și gura erau șterse cu orice era disponibil: dosul palmei, îmbrăcăminte sau cu miez de pâine.

În S.U.A., șervețelele de hârtie au fost importate pentru prima dată la sfârșitul anilor 1800, dar nu s-au bucurat de interes pe scară largă până în 1948, când Emily Post, întrebată dacă e mai bună refolosirea unui șervețel din pânză sau unul nou, din hârtie, a afirmat: E mult mai bine să folosiți șervețelele de hârtie decât șervețelele de in care au fost folosite la micul dejun. (Emily Post a fost romancieră, autoare, cunoscută pentru scrierile sale privind „eticheta în societate”).

Existau și unele șervețele – din pânză – prevăzute cu o butonieră care se prindea de un nasture de la cămașă/rochie sau cu o clemă/cârlig care se se prindea în partea de sus a nodului de la cravată.

Dacă înainte de inventarea furculiței șervețelele erau mari, după inventarea acesteia dimensiunea șervețelelor s-a redus.

După apariția șervețelelor de hârtie suporturile pentru acestea au devenit o necesitate.

Suportul pentru șervețele

Se susține că suporturile pentru șervețele au apărut în jurul anului 1930 (promovate de o firmă). Există brevete obținute la începutul anilor 1900.

Inelul pentru șervețele

Inelul pentru șervețele își are originea în Franța – în jurul anului 1800 – când a fost ales ca dispozitiv menit să individualizeze șervețelele până la momentul spălării, pentru ca fiecare să folosească același șervețel, nu pe al altuia.

Curând, ideea inelelor pentru șervețele a devenit un nou mod al celor înstăriți de a-și etala bogăția și cu aceste obiecte. În anii de început, inelele erau confecționate dintr-o varietate de materiale: argint, lemn, porțelan, os - pe la începutul secolului al XX-lea erau din bachelită. Unele erau simple, altele aveau forme și decorațiuni complicate. Au fost popularizate și, în timp destul de scurt, inelele pentru șervețele au devenit ornament în decorarea unei mese.

Dozatorul pentru șervețele

Dozatorul pentru șervețele se spune că a fost inventat de Charles H. Coons, în 1928, și a fost popularizat, din 1930 începând, de firma care a popularizat și suporturile obișnuite.

Varia

Șervețelele umede

Șervețelul umed a fost inventat, în anul 1958, de un american care lucra în industria cosmetică: Arthur Julius. Inițial, șervețele umede erau impregnate cu un anumit tip de săpun. Producția de serie a început în anul 1963, pentru un mare lanț de fast-food din S.U.A..

Batistele de hârtie

Batistele de hârtie au fost inventate (și brevetate) în anul 1894, la Berlin, de chimistul și producătorul de hârtie Gustav Krumm care, într-o oarecare măsură, urmarea să ajute împotriva bolilor transmise pe calea aerului (cum ar fi tuberculoza), dar invenția sa – foile fine de celuloză, de unică folosință, înmuiate în glicerină - nu s-a bucurat de succes.

Imediat după primul război mondial, în anul 1924, batistele de hârtie au devenit populare.

Hârtia igienică

în perioada dinastiei Tang (618-907), un călător arab care vizitase China, a notat despre obiceiul chinezilor de a nu se spăla cu apă după momentul defecării, ci de a folosi hârtie specială în acest scop.

Hârtia igienică sul – așa cum o știm azi - a fost inventată de americanul Joseph Gayetty, în 1880. Acest inventator și întreprinzător nu s-a sfiit să vândă sulurile de hârtie igienică pe care era imprimat chipul său, alături de sloganul Cel mai necesar produs al secolului! Hârtia medicală a lui Gayetty pentru WC-ul cu apă.

Până la inventarea hârtiei igienice oamenii foloseau te miri ce: frunze, iarbă, coceni, chiar și zăpadă, iarna; romanii aveau un burete pe care-l spălau la ieșirea de la WC-ul public, și care mai apoi era folosit de alții. (descopera.ro)

Protejarea mediului

Se fabrică, se vând, se consumă sute de tone, anual, din produsele amintite mai sus (și altele, din aceeași serie). Și toate sunt fabricate din fibră de celuloză! Fibrele de celuloză sunt extrase din copaci! Într-un fel, ne aruncăm pădurile în WC sau la gunoi!

În fabricarea hârtiei albe (pentru igienă, de scris, ambalat etc.) se folosește clorul... Pe unele produse a început să scrie fără clor și pe unele total fără clor – ghiciți care au clor spre deloc.

E de preferat să cumpărăm hârtia pentru igienă (hârtie igienică, rolă de prosoape de hârtie etc.) fabricată din hârtie sută la sută reciclată. Nu se reciclează hârtia igienică folosită!!! Aceasta ajunge în canalizare – unde n-ar trebui să ajungă șervețelele umede! Folosite în exces, șervețelele umede dăunează sănătății, mediului înconjurător și... sistemului de canalizare.

Suntem încurajați să folosim alternativele fără hârtie: batiste din pânză, prosoape și șervețele din pânză etc.. Sună a întoarcere în timp, nu? Poate pentru unii, pentru că alții nu au renunțat niciodată la... batista cu monogramă.

Hârtia folosită pentru igienă e de unică folosință – se pierde prin sistemul de canalizare, prin eliminare într-un fel sau altul. Din acest motiv, acest tip de hârtie ar trebui să fie fabricat exclusiv din fibre secundare, din deșeuri de calitate medie și inferioară care au fost deja reciclate de mai multe ori.

Gata! V-am plictisit suficient!

2023-01-21

Mini puzzle. Club de puzzle

Cum s-a născut pasiunea pentru puzzle nu sunt prea sigură. În copilărie am montat mai multe, de mărimea unei coli A4, cu ilustrații de prin cărțile de povești: Albă ca Zăpada și Cenușăreasa mi le amintesc – erau, desigur, cu piese mari-mari. Îmi plăcea să le montez, dar nu aș zice că eram pasionată.

Oricum, până la primul puzzle adevărat au trecut... câțiva ani (câțiva a se citi mulți). Pe la mijlocul anilor 1990 a dat peste mine mania asta – sau am dat eu peste ea. De fapt, manie e extrem de mult spus, pentru că nu-s toată ziua aplecată să montez piese, dar când am ocazia nici că mă interesează (prea mult) altceva – și asta nu-i tocmai bine.

Pentru că există Clubul de puzzle, găzduit pe blogul Explorator prin viață, și pentru că îmi place să fac parte din acest Club, încep prin a prezenta ceva mititel: două mini-mini puzzle-uri, surprize din ouă de ciocolată primite de Paști. În astfel de ouă din ciocolată sunt fel și fel de surprize, dar de când primesc și cumpăr aceste ouă cu surprize am dat numai peste două puzzle-uri.

Primul are 10x7 cm (15 piese) – nici măcar nu l-am demontat pentru a-l remonta – ar fi culmea să-mi ia vreo zi!

mini puzzle cu cinci pasari divers colorate, pe langa o creanga de copac

Pe al doilea l-am mai prezentat, dar acolo nu era despre puzzle și numai despre puzzle. Dimensiuni: 16x15 cm (20 de piese)

mini puzzle cu doua pisici si o pasare, din desene animate

Mai prezint un mini, făcut de mine cu ocazia Provocărilor verzi (Provocările verii – iunie 2019; jucării din carton). Dimensiuni: 26x32 cm (30 de piese).

mini puzzle cu imaginea unui caine Collie

I-am făcut și cutie – n-ar fi fost politicos din partea mea să țin piesele în pungă!

cutia pentru mini puzzle si cateva piese montate

Nu am desenat piesele corect... E inadmisibil ca într-un puzzle să existe piese de mijloc cu margine dreaptă – la mine sunt câteva pentru că la momentul când l-am făcut eram presată de timp (ce scuză jalnică am găsit! dar nu-i scuză, e real); 😊 am desenat în grabă, am decupat cu și mai multă grabă și... asta e: un puzzle cu erori, dar poate fi montat fără probleme, repede.

Postarea e înscrisă în unul dintre tabelele aflate pe pagina Clubului (clic pe ancora Clubul de puzzle de mai sus).

2023-01-19

Diplome de participare la joaca

Am învățat – am aflat, mai corect spus – câteva tehnici de lucru despre care nici măcar nu știam că există. Una-două tehnici am reușit să stăpânesc; unele le mai exersez din când în când, dar sunt și unele la care mă descurc jalnic, și mai bine deloc: cusutul pe carton/hârtie și origami (ce-mi amintesc acum).

La începutul anului trecut MNiko (Explorator prin viață) a venit cu idei (teme). Au existat și termene, dar n-au fost stricte, motiv pentru care am avut șansa de-a nu abandona.

Înainte de Crăciun, Rux (Copilărim) a organizat jocul „Împodobim bradul virtual” – pentru anul 2022, dar și pentru anul 2021.

N-o mai lungesc, mă laud cu diplomele primite.

Diploma pentru participarea la jocul Calendar ReCreativ 2022:


Pentru a afla cine a mai participat:

Diploma de participare Adventul fotografic 2022:


Numele celorlalți participanți poate fi aflat la adresa de mai jos:

Diploma de participare la Ornamente pentru brad 2022:


Alți participanți:

De la Rux am primit diplomele următoare și felicitări tematice:

Împodobim bradul 2021 (tema „vintage”)



Împodobim bradul 2022
(tema „drăgălaș”)



Acum este în derulare un nou joc: Transformări creative 2023. Invitați sunt toți cei care vor să se joace.

❤ Mulțumesc, M! ❤ Mulțumesc, Rux! ❤

2023-01-17

Mini agenda roz. Transformari creative

Provocările recreative continuă cu tema trei, în a treia săptămână din ianuarie. (deja a treia săptămână din anul 2023?!)

Cine dorește să se alăture jocului Transformări creative – Ianuarie 2023 trebuie să știe că obiectele pot fi făcute și în altă ordine decât cea dată la început. Regulamentul este scris pe blogul Explorator prin viață.

Această temă este despre coperți pentru un caiet sau o carte, realizate din hârtie sau pungă pentru ambalat cadouri. Din lipsă de material (suficient) pentru copertă am ales să confecționez o mini agendă cu coperta roz.

miniagenda cu coperta roz cu trandafiri si 48 de pagini

Cu ceva timp în urmă am confecționat plicuri albe (din hârtie „de scris”) și mi-au rămas mai multe dreptunghiuri din hârtia folosită. Am tăiat aceste resturi (să le zic așa) în dreptunghiuri înalte de 8 cm și late de 6,5 cm. Neavând ghilotină pentru hârtie nu sunt chiar perfect tăiate, dar nu arată nici ca și cum le-aș fi tăiat cu ochii închiși. Coperta e cu vreo trei milimetri mai înaltă decât paginile agendei, dar lățimea e de 6,5 cm.

etapele asamblarii mini agendei: foile taiate, lipite, cusute si apoi lipita coperta roz

Cele 50 de mini pagini pe care le-am obținut (a fost întâmplare; nu m-am gândit la câte pagini să aibă agenda – câte ieșeau din hârtia rămasă de la plicuri erau bune) le-am lipit cu adeziv, pe-o laterală, apoi am lipit o fâșie de hârtie, să dea rezistență lipiturii și mai apoi am găurit hârtiile (paginile) și le-am cusut cu ață aurie.

Prima și ultima pagină din mini agendă sunt lipite de coperta realizată dintr-un rest de la o pungă de cadouri – nu se vede nici ața și e mai rezistentă și agenda.

coperta roz pentru mini agenda inainte de a fi lipite foile agendei

Am ales să confecționez o mini agendă și nu doar coperți pentru că pagini goale nu mai am în mini agende, dar și pentru că neavând suficientă hârtie de ambalat cadouri aș fi putut face numai o învelitoare pentru o mini agendă – și ar fi fost prea de tot!

Chiar dacă ceea ce am făcut (și de această dată) se numește cu indulgență "transformare creativă", îmi place atât de mult această mini agendă încât sunt nerăbdătoare să am ce nota în ea!

2023-01-15

Mihai Eminescu și câțiva brașoveni

Foto portret Mihai Eminescu, poet, prozator, jurnalist roman
Mihai Eminescu s-a născut în 15 ianuarie 1850, în Botoșani. Este considerat „poetul național al României”, iar poemul „Luceafărul” apare în Cartea Recordurilor (în 2009) ca find cel mai lung poem de dragoste.

Aron Pumnul, născut într-o familie de iobagi, la Cuciulata, lângă Hoghiz (Brașov), a ajuns la Cernăuți, în Bucovina, după o lungă carieră revoluționară. I-a fost prieten și mentor lui Mihai Eminescu – el l-a îndrumat pe adolescentul Eminescu spre poezie și l-a încurajat să-și cultive calitățile literare, fiind impresionat de setea acestuia pentru știință și cunoaștere.

Mihai Eminescu avea vârsta de 14 ani când Aron Pumnul moare; e marcat de pierderea profesorului și îi dedică o elegie, dorind să cunoască zona din care acesta provenea.

Conform studiilor consemnate de criticul brașovean Ion Itu, Mihai Eminescu preferă orașul Blaj, dar în Brașov și-a petrecut mai mult timp – a stat în Brașov timp de 140 de zile, de-a lungul mai multor sejururi. Arătați-mi la noi un oraș patriotic ca Brașovul, i-a scris el junimistului Iacob Negruzzi.

Mihai Eminescu ajunge pentru prima dată la Brașov în anul 1864, cu trupa de teatru „Fani Tardini Vlădicescu” – reprezentațiile s-au ținut în sala festivă a liceului românesc. Numele lui nu apare în comentariile presei, dar prezența lui reiese din memoriile unui actor, Vlădicescu, care a scris că Eminescu nu avea un angajament concret, ci însoțea trupa în calitate de admirator entuziast.

Al doilea popas în Brașov e în vara anului 1865, cu aceeași trupă, reprezentațiile ținându-se în Sala Reduta – prezența lui Eminescu e atestată documentar: o cerere scrisă de poet, „redactată în limba germană, în stilul actelor oficiale”.

Cunoscând Biserica Sfântul Nicolae și obiceiul Junilor din Șcheii Brașovului, Mihai Eminescu scrie una dintre primele sale poezii, după cea dedicată lui Aron Pumnul: „Învia-vor voievozii”, poezie cunoscută doar dintr-o obscură publicație a istoricului brașovean Nicolae Sulică de la Târgu Mureș, din care se constată referință directă la biserica șcheiană și obiceiul Junilor.

Va ajunge în Brașov și în 1868, cu trupa lui Mihai Pascaly, fiind angajat de această dată și amintit în documente ca „Emilescu”. În beneficul elevilor șaguniști, se joacă piesa lui Dimitrie Bolintineanu: „Mihai Viteazul după bătălia de la Călugăreni”, piesă în care a jucat ca actor și compozitorul George Ucenescu, autorul melodiei imnului „Deșteaptă-te române!”

Eminescu a fost prezent la un Maial național lângă Șinca Veche, unde au participat circa patru mii de țărani români îmbrăcați în costume populare (afirmă prof. pr. Vasile Olteanu, directorul Muzeului „Prima Școală Românească”, Brașov).

Mihai Eminescu a fost, pe rând, conțopist la tribunal, secretar particular, sufleor la teatru, bibliotecar, hamal în port, grăjdar la hotel, ziarist, devine – din 1869 (până în 1872) - student la Viena, la Facultatea de Filozofie și Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți), iar din 1872 în 1874 studiază la Berlin, susținut printr-o subvenție lunară de 10 galbeni din partea asociației culturale „Junimea”.

Debutul literar și-l făcuse deja, la vârsta de 16 ani, cu poezia „De-aș avea”, publicată în revista „Familia” a lui Iosif Vulcan.

În timpul studenției la Viena a întâlnit mai mulți brașoveni, și a păstrat legătura cu ei. Incepând cu 1868, la Viena erau două societăți românești: Societatea „România”, al cărei director era brașoveanul Pandele Dima (fratele compozitorului Gheorghe Dima), secondat de alt brașovean, Aurel Mureșianu. A doua societate românească era „Societatea Literară și Științifică”. Cele două societăți vor forma mai târziu Societatea „România Jună”, unde Eminescu era bibliotecar, Ion Slavici președinte și brașoveanul Sterie N. Ciurcu era casier. Sterie N. Ciurcu (viitor medic), apreciat și ca poet, era la Viena cel care organiza petrecerile românilor și deschiderile festive ale evenimentelor, fiind supranumit „omul balurilor”. Și-a făcut doctoratul în 1877 la Viena și era un militant recunoscut pentru cauza națională a românilor din imperiu, fiind și editor al unor reviste românești. A fost decorat cu Ordinul „Coroana României”, de Ministrul Cantacuzino; la intrarea României în război a fost întemnițat de autoritățile habsburgice și a murit în închisoare.

Aurel Muresianu apropiat al lui Eminescu director la Gazeta Transilvaniei
Aurel Mureșianu a participat alături de Mihai Eminescu la mai multe cursuri de filosofie și de gramatică comparată și au publicat în revistele vieneze ale vremii. Împreună au redactat apelul pentru marea sărbătoare de la Putna din 1871 – în ajunul sărbătoririi a 400 de ani de la înființarea mănăstirii Putna, studenții români de la Viena, Carpaților din Ardeal, Bucovina, Banat dar și din Vechiul Regat au inițiat organizarea unui prim congres ce reunea români de pe ambii versanți ai Carpaților; în pregătirea întrunirii s-au implicat și unii deputați români din Bucovina, ca parte austriacă a imperiului proaspăt trecut la forma „austro-ungară”.

Eminescu pare că avea o admirație deosebită pentru familia Mureșenilor. În „Eigonii”, câteva versuri îi sunt dedicate lui Andrei Mureșianu; în 1869 trimite la „Convorbiri literare” poemul „Mureșianul” – poemul va avea două variante, publicate în 1871 și 1876, transformându-se dintr-un poem dramatic, cu un conținut în principal patriotic și politic, într-un poem filosofic. În mai 1871 îi scrie de la Viena lui Iacob Negruzzi: am compus un tablou dramatic, a cărui figură principală e Andrei Mureșianu. Vi l-aș trimite, însă mă tem că atunci justiția va pune mâna pe mine... Meditația nocturnă a eroului, de la începutul poemului, este destinul neamului românesc, în care eroul e mereu încrezător.

Fizicianul Nicolae Teclu, președintele Societăților studenților români pentru serbarea de la Putna, este un alt brașovean pe care Mihai Eminescu l-a întâlnit la Viena.

Brașovenii Diamandin Manole și Teodor Nica au fost și ei prezenți la Universitatea din Viena, în aceeași perioadă în care a studiat acolo și poetul. Gheorghe Nica, tatăl lui Teodor Nica, a fost unul dintre susținătorii financiari ai „Gazetei de Transilvania” și unul dintre membrii fondatori ai Liceului „Andrei Șaguna”. El oferă diferite sume destinate, printre altele, în 1883, editării volumului de poezii scrise de Eminescu și susține financiar călătoriile poetului la Viena, pentru tratament.

Teodor Nica devine un apropiat al lui Mihai Eminescu. Ca bibliotecar și director al Bibliotecii din Iași, din august, respectiv, septembrie 1875, apoi ca revizor școlar, din iulie 1875 și până la căderea guvernului conservator, în iunie 1876, poetul comunică intens cu Teodor Nica - acesta ocupă postul de director în Ministerul Cultelor și al Instrucțiunilor Publice. Când Eminescu va veni ca ziarist la „Timpul”, în București, de la „Curierul de Iași”, îl va vizită pe dr. Teodor Nica, împreună cu Ion Slavici.

Același Teodor Nica se implică în obținerea pensiei pentru Veronica Micle, iubita poetului. Numele lui apare și în anul îmbolnăvirii lui Eminescu, într-un proces verbal încheiat pe 29 iunie, la locuința lui Slavici, de unde s-a luat pentru poet un costum de haine, o cămașă, o pereche de pantaloni de noapte, după care s-a aplicat sigiliu pe ușa camerei.

Constantin Popazu este un medic brașovean care a fost, și el, foarte apropiat de Mihai Eminescu. Medicul era văr primar cu criticul Maiorescu. În 1883, când sănătatea mintală a poetului se șubrezea de la o zi la alta, fiind tratat la București, la „Caritasul lui Șuțu”, unde era internat, Constantin Popazu e de părere că la Viena va fi tratat mai bine. Și Constantin Popazu și sora lui Maiorescu, Emilia (căsătorită Humpel, care deschisese la Brașov un institut francez) erau de părere că Eminescu nu e bine tratat în spitalul din București. Maiorescu, deși nu credea că tratamentul la Viena va fi util, cedând insistențelor vărului și surorii, ajutat de mai mulți prieteni, adună 3000 de franci și, la 1 noiembrie 1883, poetul pleacă spre Viena în compania prietenului A. Chibici-Revneanu și a gardianului de la spitalul doctorului Șuțu. În gară la Brașov, unde coboară pentru câteva ore, pe scările vagonului, Eminescu a strigat cu voce puternică Trăiască România unită! La fel, în gară la Viena, crezându-se tot într-o gară transilvăneană, strigă, la coborârea din tren: România liberată, România liberată! (scena e povestită de Sextil Pușcariu în „Memorii”, invocând mărturiile lui Constantin Popazu).

Internat în ospiciul doctorului Obersteiner, la Ober Dobling, după două săptămâni în care s-a aflat într-o stare „aproape alienabilă”, letargică, își revine. Îi trimite o scrisoare prietenului său Chibici-Revneanu, în care notase, printre altele: Nu sunt deloc în stare să-mi dau seama de situația cumplită în care am trecut, nici de modul în care am fost internat în ospiciul de alienați. Boala intelectuală mi-a trecut, deși fizic sunt destul de prost. Își dorea să se întoarcă în țară, unde să se sature de „mămăliga strămoșească”. Această scrisoare a lui Mihai Eminescu, considerată de Maiorescu a fi un minunat document psihologic, aflată în patrimoniul Muzeului Prima Școala Românească din Brașov, va fi prezentată publicului pentru prima dată azi, 15 ianuarie 2023, cu ocazia zilei dedicate poetului Mihai Eminescu și Culturii Naționale.

Medicul Constantin Popazu a încercat de mai multe ori să îl scoată din spital pentru vizite scurte, dar a întâmpinat refuzul categoric al poetului. O dată reușește să îl scoată la plimbare, în trăsura cu geamurile acoperite de perdele, iar cu altă ocazie îl duce în vizită la familiile a doi medici vienezi reputați.

Starea lui se ameliorează din zi în zi și dacă progresul spre bine se va face, tot așa de grabnic ca până acum, atunci este bună speranță că peste puțin timp va putea ieși din institut… Eri am conversat cu el aproape o oră… De câteva zile a început a citi câte ceva.. Cu un cuvânt merge spre bine… Cred că o călătorie (poate în Italia) i-ar prinde bine, ba chiar este indicată…, îi scria Popazu lui Maiorescu în ianuarie 1884. Propunerea a fost recepționată și, ca urmare, începând cu 26 februarie, însoțit de prietenul său Alexandru Chibici-Revneanu, Eminescu pleacă în Italia. Apoi se întoarce în țară. Pentru o perioadă continuă tratamentul la Botoșani. Mai târziu, pe când locuia în București, este din nou internat în Sanatoriul Caritas. Se stinge din viață în ospiciu, la 15 iunie 1889.


Mai multe informații:
https://casasfatului.ro/2022/01/15/prietenii-brasoveni-ai-poetului-mihai-eminescu/
https://basilica.ro/mihai-eminescu-marturii-brasovene/
***

2023-01-11

Zaharia Bârsan – 145 ani de la naștere

foto portret alb-negru al prozatorului, dramaturgului, poetului Zaharia Barsan
Zaharia Bârsan (n. 11 ianuarie 1878, Sânpetru, Braşov – d. 13 decembrie 1948, Cluj) a fost dramaturg, poet, eseist, prozator, actor, regizor, fondatorul Teatrului Național din Cluj și primul său director (în 1945 este declarat director onorific al Teatrului Național din Cluj învestire singulară în istoria teatrului românesc). A fost implicat în acțiunile reîntregirii naționale, luptând pentru drepturile românilor transilvăneni.

Tatăl lui a fost Zaharia Bârsan, mic proprietar agricol și mama se numea Maria (născută Vlădăreanu).

Se căsătorește cu actrița Olimpia Brașoveanu. Cei doi soți sunt înmormântați în cimitirul „Sfânta Vineri” din București.

*

Cursurile școlii primare le urmează în satul natal, Sânpetru; din 1889 urmează cursurile Gimnaziului superior greco-ortodox român din Brașov; între colegii și prietenii lui se numără Ion Scurtu (critic și istoric literar), Sextil Pușcariu (filolog, lingvist, istoric literar, pedagog, cronicar muzical și teatral, publicist), Ioan Lupaș (istoric, doctor în filosofie, profesor universitar), Horia Petra Popescu (poet); învață la Liceul grăniceresc din Năsăud, la Institutul Clinciu-Popa din București; examenul de bacalaureat îl susține la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București. În 1901 absolvă Conservatorul de Artă Teatrală București, clasa de declamație condusă de C.I.Nottara (distribuit, încă de pe băncile Conservatorului, în diferite roluri); audiază cursurile Facultații de Litere și Filosofie a Universității din București.

Debutează cu versuri în „Convorbiri literare” (Iași) (1897). Debutează editorial cu volumul de versuri "Visuri de noroc" (1903).

Colaborează la revistele „Viața literară și artistică” (București), „Luceafărul” (Sibiu), „Falanga literară și artistică” (București), „Floare-albastră” (Iași), „GazetaTransilvaniei” (Brașov).

*

Așa cum spunea Onisifor Ghibu (profesor de pedagogie, membru corespondent al Academiei Române, politician, luptător pentru drepturile și unitatea poporului român): în vreme ce numărul altarelor românești descreștea de la o zi la alta, Zaharia Bârsan ridica în fiecare oraș, orășel și sat românesc mai mare, câte un altar neprihănit cultului limbii naționale și frumosului artistic. Toate aceste altare vor contribui puțin câte puțin la cultivarea spiritului național și la luminarea maselor prin cultură. După Marea Unire Zaharia Bârsan va pune bazele Teatrului Național din Cluj, școală superioară de idealism și promotor al culturii române.

Alături de Zaharia Bârsan a stat Olimpia Bârsan „entuziastă propagandistă culturală, care a încântat publicul cu frumusețea limbei curgătoare și a jocului ei natural”, care a știut să acopere o gamă variată de roluri de la comedie la tragedie, iar în viața de zi cu zi să rabde cu stoicism neajunsurile vieții de artist.

*

Cea mai importantă lucrare a lui Zaharia Bârsan se consideră a fi poemul dramatic în trei acte, în versuri, „Trandafirii roșii” (1915)

(https://www.voci.ro/trandafirii-rosii-poem-dramatic-in-versuri/)
*
Am ales să copiez aici una dintre poeziile pe care le-am citit și care mi-a plăcut mult:
O să viu…
Tremur moale de perdele / M’a cutremurat de-odată… / În lumina dimineței / Mi-ai venit la geamuri, tată…

Blând ca’n vremurile bune, / Cu făptura ta cuminte / Când aveam și eu un suflet / Să mă ierte… să m’alinte...
Ce-ai rămas așa?… Ci vino! / Iar îmi stai pornit pe ducă?… / Parcă nu m-ai mai cunoaște… / Am îmbătrânit tătucă, / Uită-te mi-e fruntea arsă / Gândurile rău mă sapă; / Sunt o salcie uitată / La o margine de apă… 
M-ai lăsat în lume singur… / Câte drumuri… câtă jale… / N’a mai fost să mă’nsenine / Raza sfaturilor tale… / N-am mai întâlnit un zâmbet / Decând m’ai lăsat așa / N’a mai fost pe lume suflet/ Bun și cald ca Dumneata!
Cum te-ai dus… eram departe… / Și era ‘ntr’o dimineață, / M-ai chemat încet pe nume / Și cu ochii numai ceață / M-ai cătat prin toată casa… / – M’ai văzut într’o oglindă… / Și-ai întins zadarnic brațe… / N-au avut ce să cuprindă!…
Joacă lacrima pe geană / Și mustrarea rău mă seacă… / N-ai avut măcar norocul / Să mă vezi… așa… o leacă… / Și m-ai așteptat într-una / Tremurând de dor… de frică / Pe sub streșinile casei, / Lângă-un cuib de rândunică…
N’am venit… mi-a fost durere / Curtea să ți-o văd pustie, / Plugurile răsturnate / Și uitate… pe vecie! / Și ceaslovul de sub grindă / Și pe mama supărată / Să-ți văd câinele prin curte / Toată ziua cum te cată!… / N’am venit… crezui că-i bine / Să te las să dormi în pace… / Câtă liniște-i acolo / Printre crucile sărace… / Candelele ard sfioase / Par’c’ai fi’ntr’un cer cu stele / Și de ce să-ți stric odihna / Cu amarurile mele?…
Tată drag!… și-acum mă iartă… / Și mai vino câte-odată… / Du-te și te odihnește / Nu-mi purta de grijă tată… / N’o să treacă multă vreme / Și-o să viu și eu la tine… / Dar… mai am ceva de lucru… /Și… mi-e bine tată… bine!…
(https://www.voci.ro/o-sa-viu-poezie-de-zaharia-barsan/)

Text pentru Citate favorite, joc găzduit de Suzana.


Mai multe informații despre Zaharia Bârsan:
https://www.facebook.com/zahariabarsan/
https://www.voci.ro/

sursa foto (domeniu public):
https://ro.wikipedia.org/wiki/Zaharia_B%C3%A2rsan

2023-01-10

Taxi la gara și primar progresist

Avem în municipiul Brașov primar progresist – unii zic că-i neomarxist, dar rămân la progresist, conform „doctrinei” partidului din care emană.

Progresism” sună bine – ca orice teorie – dar cu aplicarea practică e ceva mai greu (pentru unii).

Progresismul s-a conturat în așa-numita Epocă a Luminilor, a Rațiunii (Iluminism), undeva între secolele XVII-XIX. Iluminismul a fost o mișcare intelectuală, culturală, filosofică, antifeudală, care avea ca scop crearea unei societăți „raționale”, prin răspândirea culturii, a „luminilor” în mase (susține Carp Maxim).

Adepții progresismului susțin că acesta are aplicație universală și că este posibilă îmbunătățirea societăților umane prin acțiune politică. Progresismul urmărește – ca mișcare politică – să îmbunătățească/avanseze condiția umană prin reforme sociale bazate pe pretinse progrese în știință, tehnologie, dezvoltare economică și organizare socială.

Între altele, progresismul este un fel de politică bazată pe progresul social.

Ce legătură au Iluminismul și progresismul cu taxiurile și primarul?

Păăăiiii... cum să vă explic? Pe scurt: un progresist care nu-și folosește rațiunea și îmbunătățește viața oamenilor făcând-o mai dificilă când e vorba de-o parcare la ce ne putem aștepta în chestiuni extra importante?

Despre ce e vorba... Modernizarea zonei gării, pe scurt. Fostul primar n-a apucat să-și definitiveze opera cu „terminalele” de prin stațiile autobuzelor din oraș, așa că o continuă cel de acum. Să nu fiu înțeleasă greșit! E cazul să se facă ceva, dar să fie ceva făcut cu... rațiune.

Prin proiectul Terminal transport urban gara Brașov se urmărește, între altele, mobilitatea urbană cu mijloacele de transport în comun în locul autoturismelor proprii. Vor fi vreo 12 peroane, autogara va avea acoperiș acoperit cu gazon, copertina peroanelor va fi prevăzută cu panouri fotovoltaice. Se va amenaja și spațiu verde cu gazon, vor fi plantați 70 de arbori și 20 arbuști decorativi și alte bla-bla-bla-uri care sună frumos. Sunt curioasă ce se va întâmpla cu toți oamenii care azi își fac veacul prin zona gării.

planul cadastral pentru modernizarea zonei de langa gara Brasov 2023

Daaa! Foarte important! Terminalul” e prevăzut și cu șapte locuri de parcare pentru autoturismele persoanelor cu dizabilități, lângă parcarea pentru taxiuri. Ce frumoooos! Unde apar pe machetă aceste locuri?! La circa 100 de metri de gară, dincolo de cele 12 peroane unde călătorii se vor simți minunat așteptând autobuzele.

Altfel spus, când ieși din gară cari după tine valizele, printre peroane, autobuze, oameni, și iei un taxi. Dacă vii cu autobuzul în oraș trebuie să parcurgi circa 200 de metri pentru un taxi. Oh! Am uitat: primarul progresist vrea să îmbunătățească viața oamenilor: mersul pe jos face picior frumos! Căratul bagajelor dezvoltă anumite grupe de mușchi... Dar ce fac persoanele cu dizabilități când ajung la gară pentru că vor să plece sau au venit? Pentru că trebuie să parcurgă o întreagă întortocheală până la clădirea gării.

Fapt. În dimineața zile de 29 decembrie 2022 am ajuns în oraș pe la ora 5, cu trenul. Ieșim în fața gării... niciun taxi! Foarte rar, în mulți ani, la acea oră nu am găsit acolo măcar o mașină. Sunăm la firmă și solicităm o mașină la gară. Dispecerul ne spune că nu poate trimite acolo pe nimeni pentru că oprirea e interzisă, dar găsim un taxi de la firma lor la circa 100 metri distanța (unde va fi amenajată parcarea, după cum am dedus ulterior). Am privit movila de valize, am privit în zare, spre parcare... și-am zis pas. Am avut noroc că cineva venise la gară cu un taxi, șoferul ne-a văzut și a venit la noi, oprind aiurea, în mijlocul drumului. Cred că dispecerul de la cealaltă firmă a urmărit să nemulțumească intenționat clienții pentru a-i determina să se revolte împotriva ideilor crețe ale primarului progresist. Ne revoltăm! Vorba taximetristului care ne-a dus la destinație: „degeaba” .

Sper, totuși, că vor regândi aberația asta de „terminal”. E inadmisibil să fie stație de taxi la distanță de 100-200 de metri de o gară! Despre locurile de parcare destinate persoanelor cu dizabilități la acea distanță ce să mai zic?!

Din epoca luminilor fix în epoca beznelor – în acest caz, bezna minții unora.

Amănunte despre proiect, și imagini, aici:

https://www.brasovcity.ro/ro/stiri_pe_larg/15867/?fbclid=IwAR0ieO7u3oLxj1cA6cB2-6SEyPXpniGHFBBw-DXDHVG21uamBkfdQN_rnzw

2023-01-09

Tablou cu decupaje din hartie de ambalaj

Din nou, „penuria” de hârtie de ambalat cadouri m-a adus în situația de a monta un tablou mic cu doar câteva decupaje dintr-o hârtie în care au fost ambalate niște ouă din ciocolată, de Paște.

tablou din carton cu rama rosie si imaginea a doi copii: o fata si un baiat - baiatul e pe bicicleta

Pentru jocul Transformări creative – Ianuarie 2023, la tema doi – tablou din pungă sau hârtie de împachetat cadouri – am decupat, din bucățelele de hârtie pe care le mai am, o fetiță, un băiat, floricelele și inimioara aurie.

colaj doua foto: hartiile de la ambalaje si fundalul tabloului din hartie colorata albastra (pentru cer) si verde

E un tablou mic, de circa 10/10 cm, cu ramă din carton roșu (de la o cutie de bomboane) și cu „fundal” din hârtie colorată.
Regulamentul e disponibil pe blogul Explorator prin viață.

Jocul este deschis tuturor celor care simt nevoia să se joace meșterind câte ceva.

Știți cine a inventat hârtia colorată? 😉 Nici eu, dar am găsit câte ceva despre cum se obține. 

Hârtia colorata istorie pe scurt

Chinezii aveau hârtie de mătase încă dinainte de anul unu era noastră.

Un demnitar chinez a inventat hârtia (prin anul 98, dar procesul de fabricare a fost ținut secret), folosind ca materiale de bază cânepa, țesăturile și bumbacul amestecate cu apă până la transformarea în pastă și apoi întinsă.

Hârtia (aproape cum o știm azi) există de prin anul 105, și ar fi fost inventată (tot) de un chinez, care a amestecat coajă de dud, resturi textile (bumbac, in, cânepă, năvoade) și lemn de bambus – a presat toate ingredientele, după ce le-a măcinat, și a obținut un material foarte subțire pe care se putea scrie cu ușurință.

Hârtia a ajuns la Bagdad, în 793, în Siria și Egipt aproximativ în anul 900 și puțin mai târziu în Africa de Nord. În Europa ar fi fost introdusă în Spania, de invadatorii arabi, prin anul 1100.

Hârtia colorată există de secole. Cea albastră, de exemplu, există de prin Evul Mediu în Orientul Apropiat și Asia.

Hârtia colorată își are rădăcinile la sfârșitul secolului al XIX-lea, când celuloza și coloranții organici s-au întâlnit în cuvă.

La începuturile sale, hârtia colorată era disponibilă doar într-o gamă limitată de culori primare și pastelate, dar astăzi, spectrul este aproape infinit, oferind variații subtile de nuanțe.

Înainte de apariția coloranților sintetici hârtia era colorată cu pigmenți vegetali.

În Anglia, în 1796, Thomas Cobb a brevetat o metodă de vopsire a pastei bazată pe principiul vopsirii textilelor, dar obținea numai hârtie în culori monotone: tonuri închise de maro și măsliniu.

Descoperirea coloranțiilor din anilină au condus la scăderea costului de producție la hârtia colorată, la o mai mare rezistență a culorii și o mai mare varietate de culori. Din anilină se fabrică circa 40 de coloranți, la care se adaugă numeroși produși fabricați din diverși derivați de anilină.

Anilina e o substanță chimică ce se prezintă ca un lichid uleios, obținută prin distilarea indigoului sau, industrial, prin reducerea nitrobenzenului; se folosește și în industria medicamentelor nu doar în industria coloranților (definiție din dicționarul explicativ)

Primul colorant din anilină a fost mov, și a fost descoperit de Sir Henry Perkin întâmplător, în 1856, pe când încerca să producă chinină sintetică prin oxidarea uleiului de anilină.

Coloranții cu anilină au fost folosiți pe scară largă în industria textilă după 1856, dar destul de puțin în industria hârtiei până în jurul anului 1890.
Industria coloranților cu anilină a înflorit în Europa – în special în Germania – între 1890 și 1914.

Azi, hârtia poate fi colorată și prin amestecarea celulozei cu pigmenții dar și prin acoperire/vopsire sau alte metode. Pentru a obține nuanțe deschise, vibrante, hârtia trebuie decolorată mai întâi, pentru a elimina pigmenții naturali din materia primă.