Clubul cinefililor: Man Up

Dati-mi o comedie! Dati-mi o comedie! E tot ce reuseam sa articulez zilele acestea - cand simt ca ma copleseste tristetea caut filme de comedie sau de actiune sau citesc bancuri.

Aia nu, aia nu, aia vazut, aia nu… Si, in final, cineva m-a convins sa vad o comedie romantica! Comedie romantica?! A fost cea mai faina comedie romantica pe care am vazut-o vreodata! E drept, nu prea am inclinatie pentru filmele romantice in general, dar cateva comedii romantice bune am vazut - dintre toate, aceasta mi-a placut cel mai mult.

sursa

Man Up (2015), e un film britanic in regia lui Ben Palmer. Nu stiu ce sa scriu despre film…

Un el: Jack (Simon Pegg) si o ea: Nancy (Lake Bell); un el si o ea, ca in orice film romantic… El in varsta de 40 de ani, parasit de sotia care-l inselase si dupa care inca plangea, desi trecuse mai mult de un an - sau, poate, deplangea sentimentul pe care l-a cunoscut cand si-a intalnit sotia… Ea, o zapacita in varsta de 34 de ani, cinica, dezamagita dupa o relatie de sase ani si o pauza de relatii de patru ani.

Un el, o ea si o "intalnire oarba" sub ceasul din gara Waterloo, cu o carte anume ca semn de recunoastere.

Cand “astrele se aliniaza” in favoarea cuiva nimic nu le mai sta in cale celor pentru care “astrele lucreaza”. Ce frumos; nu? Se mai intampla. Jack intalneste "alta fata" si are cea mai amuzanta si nebuneasca zi din viata lui.

Un film despre “daca nu risti nu castigi”, un film despre a te prezenta asa cum esti, fara teatru, fara masca (de preferinta si fara minciuni, dar fara minciuna filmul n-ar fi existat); un film despre compatibilitate, un film amuzant chiar si in acele momente care, de regula, au prostul obicei de a fi  triste sau te arunca in borcanul cu melancolie. Replici spumoase, replici amuzante de la inceput pana la sfarsit - fara “timpi morti”, fara “sirop” prea dulce… Intensitate, viata, spontaneitate… “Sa fii spontan cand nu ai planuri!” zice in film, suparata, sora eroinei, nemultumita ca i-a fost urmat sfatul “fii spontana” tocmai cand parintii lor aniversau 40 de ani de casatorie si Nancy a intarziat, si nu a tinut discursul programat.

E un film in timpul caruia nu ai timp sa te gandesti la absolut nimic altceva pentru ca vrei sa prinzi toate replicile, vrei sa vezi toate gesturile. N-ai timp nici sa te gandesti “da, ca-n filme” - asta o faci dupa ce se termina filmul, eventual, dar nici atunci in acest caz. Oricum, ochii mei erau “lipiti” de ecran.

Actorii Simon Pegg si Lake Bell sunt excelenti! Jack si Nancy se potrivesc ca si cum ar fi unul.

E un film pe care il recomand din tot sufletul si… cu toti neuronii (nu_ca as avea prea multi neuroni, dar filmul merita vazut). Nu stii cand trece timpul, se termina filmul si… ai vrea sa continue. 

*

Intalnirea de la Clubul cinefililor pe pagina la Carmen in fiecare sfarsit de saptamana.

Clubul cinefililor: A Girl Walks Home Alone at Night

Un nou film pentru Clubul cinefililor ai caror membri - prezenti si viitori - se intalnesc pe pagina la Carmen la fiecare sfarsit de saptamana.

sursa

A Girl Walks Home Alone at Night (2014), prezentat ca fiind horror romantic (are si aspecte amuzante, zic eu), e filmul de debut al unei tinere, Ana Lily Amirpour, nascuta la Londra, din parinti iranieni. Filmarile sunt facute in sudul Californiei, dar actorii vorbesc intr-un dialect farsi (limba persana/parsi). Fiind alb-negru intunericul pare mai intunecat si lumina nu pare atat de luminoasa, binele si raul aproape confundandu-se in orasul imaginar si fantomatic Bad City din Iran, unde isi traieste nemurirea o vampiroaica altfel decat toate vampiroaicele cunoscute pana acum.

Cenusiul atmosferei e conturat de muzica ce acompaniaza fiecare fapta in parte, ca intr-un film mut; pompele de petrol in functiune, cladirile paraginite, localnicii tristi sunt fundalul unei povesti romantice intre “Dracula” de ocazie, un adolescent care a adoptat stilul lui James Dean, Arash, interpretat de Arash Marandi si vampiroaica solitara, Fata (Sheila Vand), care poarta valul traditional ce flutura in jurul trupului ei ca pelerinele vampirilor clasici.

Vampirul acestei scenariste si regizoare stie ce vrea, nu e tulburat de criza existentiala a nemuririi si acest fapt se deduce din comportamentul sau dar si din amenintarea, mai mult morala, pe care i-o suiera la ureche unui copil caruia ii ia skateboardul pe care acesta il lasa in urma cand o ia la fuga: “Voi fi cu ochii pe tine pana la sfarsitul zilelor tale…”

In The Guardian scria, in mai 2015: Fanii vampirilor, ai lui Jim Jarmusch (regizor independent american, actor si scenarist) dar si fanii pisicilor vor gasi ceva care sa le placa in acest horror comedie romantica in monocrom despre un strigoi american care vine acompaniat de muzica trupei iraniene Kiosk a carui solist vocal are o voce asemanatoare celei a lui Tom Waits. 

E un film pe care vi-l recomand? Nu prea, dar... E altfel… si deloc spectaculos in ceea ce priveste efectele speciale. Nu e inspaimantator, e mai mult ciudat... Muzica din film mi-a placut foarte mult.

Clubul cinefililor: Wings of Desire

Ingeri care renunta la Eternitate pentru Iubire, pentru a fi oameni...

Wings of Desire (Der Himmel über Berlin, cu Bruno Ganz) - 1987

Damiel si Cassiel sunt doi ingeri care exista inca dinaintea crearii Lumii si pot fi vazuti numai de cei ca ei si de copii. Alaturi de alti ingeri ratacesc – mai mult pe cont propriu - in zona Berlinului de Vest, observand oamenii, intervenind uneori, incercand sa-i salveze chiar si de ei insisi...

Wings of Desire e un film pe care l-as numi lent – dar cum ar putea fi un film cu astfel de tema, cand un inger, obosit sa vegheze asupra oamenilor, isi doreste sa devina muritor si sa traiasca alaturi de o muritoare, sa simta emotiile oamenilor? Filmul, in varianta americana (City of Angels), e ceva mai alert, mai... incitant, dar nu neaparat mai bun. 

Cand urmaresti Wings of Desire nu prea reusesti sa te identifici cu vreun personaj - cum se intampla in cazul City of Angels - ci chiar esti numai spectator.

O aparitie meteorica are actorul Peter Falk, in rolul lui Homer, un batran din epoca Germaniei naziste care cauta pacea eterna, un inger devenit muritor...

Intr-un fel, filmul este o oda inchinata frumusetii vietii fiintei umane. Ingerilor nu le e foame, nu le e sete; ingerii nu cunosc emotiile, deci nu se pot indragosti, nu simt bucuria, nu pot plange si unii dintre ei au dorit sa afle de ce oamenii se bucura sau plang, de ce se agata de viata, uneori cu disperare, dar si de ce, alteori, viata le este indiferenta sau vor sa termine cu viata ce le-a fost data.

Filmul a castigat 21 de premii si a fost nominalizat pentru altele 8 (doua in anul 1991, in Brazilia).

O melodie de pe coloana sonora (scena din film):

Nick Cave & The Bad Seeds - From Her to Eternity

http://www.youtube.com/watch?v=ZS_GagmpfvU

**

Unele lucruri sunt adevarate chiar daca le crezi sau nu. (Nathaniel Messinger)

sursa

City of Angels (1998) - Ingerul pazitor, cu Nicolas Cage si Meg Ryan in rolurile principale. Regia Brad Silberling, scenariul Wim Wenders. 12 nominalizari si 10 premii castigate.

Film inspirat dupa Wings of Desire (1987)

Seth este un inger care vegheaza asupra Los Angeles-ului, conducand spiritele celor morti in Lumea de Apoi. Ca si Damiel, Seth intalneste un om, Nathaniel Messinger (Dennis Franz), un inger care a ales caderea si a devenit muritor. Si ingerilor le este dat liberul arbitru... Ce face ingerul cu aripa lui se numeste ”lucratura ingereasca”. :)

Seth n-a cunoscut niciodata atingerea, gustul, emotiile si cand se indragosteste de Maggie Rice, medic cardiolog, isi doreste sa devina muritor; dorinta i se indeplineste si... sunt mai multi cei care plang pentru ca li s-a indeplinit dorinta decat cei care plang pentru ca nu li s-a indeplinit. Sau poate ca nu... :)

Melodii din film:

U2 - If God Will Send His Angels (secvente din film)

http://www.youtube.com/watch?v=8DAyPPShnhQ

Petere Gabriel - I Grieve (secvente din film)

http://www.youtube.com/watch?v=EeXLdlt7LoQ

La ce sunt bune aripile daca nu poti simti vantul pe obraz? (Seth)

De ce plang oamenii? [...] Poate pentru ca emotiile devin atat de puternice incat trupul nu le mai poate cuprinde si atunci plange. (Seth)

*

Invitatie la film, de la Carmen, in Clubul cinefililor - Impresii de sfarsit de saptamana - unde sunt invitati sa participe toti cei care au placerea de a scrie despre un film sau un serial vazut recent.

*

sursa foto: http://www.imdb.com/title/tt0093191/

Clubul cinefililor: A Patch of Blue. Impresii de sfarsit de saptamana

A Patch of Blue (1965) este o drama romantica, in principal, e un film pe care l-am vazut cand eram pustoaica si pentru ca nu mi-l mai amiteam decat in “secvente” am bantuit pe net si l-am gasit, dar l-am vazut pe repede inainte. Fiind un film romantic poate ca nu l-as fi vazut niciodata, dar pentru ca la vremea aceea nu prea avem de unde alge, l-am urmarit. Atunci, in copilarie, am inteles doar ca oamenii care se iubesc pot depasi orice obstacol; am inteles doar ca iubirea unui om bun, altruist, poate salva pe cineva de la o viata de mizerie; am inteles atunci ca cel mai nefericit si modest om poate inflori sub soarele iubirii. 

Mi-a amintit de acest film o intamplare recenta...

Selina D'Arcey (Elizabeth Hartman) este o tanara oarba care locuieste impreuna cu mama ei prostituata, Rose-Ann (Shelley Winters), si bunicul alcoolic, Ole Pa (Wallace Ford), intr-un apartament mizer. Cu tot alcoolismul bunicul e mai uman, mai sensibil decat mama fetei.

Cand era mica, mama ei orbit-o accidental – vizandu-l, de fapt, pe tatal fetei. Selina isi petrece timpul dereticand prin apartament, spaland rufe si insirand margele pentru a rotunji veniturile familiei. Nu are prieteni, rareori iese din apartament si n-a primit deloc educatie.

Cand il intalneste pe tanarul Gordon Ralfe (Sidney Poitier) viata Selinei se schimba… Abuziva ei mama urmareste sa punea capat, neaparat, relatiei dintre cei doi.

Cuvantul cheie al filmului pare a fi “toleranta”. Poate ca ar trebui sa-l vada si toti aceia care striga la anumite marsuri "vrem normalitate, nu diversitate"...

*

Filmul a fost filmat alb-negru la dorinta regizorului Guy Green, desi in anul 1965 pelicula color era inventata. Filmul a fost lansat in plina epoca a luptei pentru drepturile civile ale comunitatii afro-americane si analizeaza o relatie amoroasa interrasiala, accentuand (si) tema “dragostea e oarba”.

Scena sarutului – de numai opt secunde – a fost scoasa cand filmul a fost difuzat in partea sudica a Americii deoarece acolo existau, inca, legi impotriva “amestecului de rase”.

Adaptat dupa romanul Be Ready with Bells and Drums al scriitoarei australiene Elizabeth Kata, filmul a fost nominalizat la cinci premii Oscar, unul fiind castigat de Shelly Winters, pentru cea mai buna actrita in rol secundar, actrita declarand in interviuri ca i-a fost greu sa rosteasca toate invectivele prevazute in scenariu si ca “o uraste pe femeia aceea” – dar i-a reusit perfect rolul, reusind sa enerveze telespectatorii. :)

Elizabeth Hartman, pentru rolul din acest film, a fost nominalizata la Oscar, fiind la acea vreme cea mai tanara actrita (22 ani) nominalizata la acest premiu. In anul 1987, la varsta de 44 de ani actrita s-a sinucis, din cauza depresiei.

*

Invitatie la film, de la Carmen, in Clubul cinefililor – Impresii de sfarsit de saptamana - unde sunt invitati sa participe toti cei care au placerea de a scrie despre un film sau un serial vazut recent.

*

Nu ţine de film, dar se potriveste: […] I'll paint a patch of blue / On the weather beaten / Skies for you / I'll make the sun come / Through for you, girl / You know I will // If you believe in love / Take my hand and come along / Loneliness never ends when you're / Living where you can't belong […] (Patch of Blue, Frankie Valli & The 4 Seasons, 1970)