joi, 19 decembrie 2013

La revedere în 2014!



Deoarece în zilele ce vor urma nu voi mai fi prezentă online, pentru a fi sigură că nu pierd ocazia de a vă dori La mulți ani! și toate cele bune, am ales să scriu chiar de azi. Afară se aud colindătorii care au venit cu Capra - deci s-a deschis sezonul la Sărbători! :)

Sărbători cu bucurie și un An Nou minunat să aveți! Să fiți sănătoși și să vă puteți bucura din plin de rodul muncii voastre! Cei dragi mereu alături să vă fie și multe împliniri să aveți! Viață armonioasă alături de cei dragi!

Profit de ocazie și vă mulțumesc tuturor celor care ați trecut pe aici de-a lungul anului și ați lăsat - sau nu - un semn al trecerii voastre.

Să ne revedem cu bine! Crăciun fericit! La mulți ani!

Zile fericite vă doresc! Cu drag!

luni, 16 decembrie 2013

Mithra ca zeu Soare. Bună dimineața, Soare!



sursa

Nașterea zeului persan Mithra, "Soarele Dreptății", era sărbătorită pe 25 decembrie, actuala sărbătoare a Crăciunului. În grotele Mithraice era întotdeauna sculptat în stânca un basorelief reprezentându-l pe zeu sacrificând un taur. Zeul era cunoscut și pe teritoriul tracilor.
Frăția lui Mithra (Frația cavalerilor geto-daci ai lui Mithra) era o societate secretă care practica misterii, asemănătoare celor din cultul lui Dionis. Candidații erau admiși prin ceremonii secrete, oficiate de inițiați.

De duminică la povești



Duminica, la povești alături de Anastasia și de cei care au mai participat.
Să aveți o săptămână frumoasă!

La bucate nu mă pricep! Știu doar ce-mi place dar nu știu să și prepar. Singurul fel de mâncare ce-mi iese perfect și fără prea multă străduință este clătita. Clătitele, însă, nu sunt mâncare tradițională de Crăciun, așa că aleg să scriu despre altceva și nu despre bucate. Dacă vreți cafea… sunt expertă și în prepararea acesteia.

Îmi amintesc acei ani în care, la această dată, era mare agitație în cartier: unii dintre adulți băteau covoare pe zăpadă și pete mari, cenușii, rămâneau pe minunatul pat de omăt alb. Cât de rău ne părea nouă, copiilor, că adulții “ne” murdăresc zăpada în care urma să ne tăvălim și din care urma să ridicăm oameni de zăpadă sau ziduri pentru “cazemată”.

sâmbătă, 14 decembrie 2013

Armaghedon. Happy Weekend!




Întrebați despre efectele pe care le va avea apocalipsa asupra vieții lor, țăranii dintr-o comună românească au declarat: om trece noi și peste apocalipsa asta, că doar n-o fi sfârșitul lumii.

Gheorghe Mărmureanu avertizează populația să nu fugă pe casa scărilor în caz de sfârșit al lumii.

Pentru ca tot românul să se bucure de un weekend prelungit, ar fi de preferat ca sfârșitul lumii să pice într-o zi de luni.

Apocalipsa veșnic amânată

Ultima actualizare: 22 februarie 2014
Într-o legendă nordică se dă ca dată a sfârșitului lumii aceasta zi din februarie: sâmăbată, 22.
La ora locală 16:00 încă nu s-a întâmplat ceva din ceea ce se presupune că ar trebui să se întâmple azi: pământul se va deschide și forțele răului vor ieși și vor amenința Pământul. Erorii Walhalei vor interveni pentru salvarea oamenilor.
Legenda spune că numai doi oameni vor supravietui - cei pe care nu i-a cuprins vrajba, ura și lăcomia. Un nou Soare va răsări și va da lumină, căldură și bunătate - această ultimă proprietate nu o are Soarele azi.
**
Cred că sfârșitul Lumii a fost trâmbițat și datat exact cam pentru fiecare an de la începutul omenirii. Câteva dintre aceste date:

Lumea, așa cum o știm, s-ar putea sfârși în 26 august 2032, anunță niște ucrainieni - vom fi loviți cu puterea a 2500 de bombe nucleare, rezultat al impactului între un asteroid (2013 TV135) - cu diametrul de 396 m - și Pământ. În prezent, asteroidul 2007 VK184 este considerat corpul ceresc care prezintă cel mai mare risc de impact cu Terra. Acest asteroid cu un diametru de 128 de metri are o probabilitate de 1 la 2.700 de a se ciocni cu planeta noastră în anul 2048. El a fost primul asteroid care a primit nota 1 pe Scara Torino.

Sfârșitul lumii s-a anunțat pentru 01 octombrie 2013 - am scăpat, și de data aceasta. Calendarul, însă, se spune că e cu vreo 300 de ani calculat greșit (scria pe undeva că ar fi afirmat niște cercetători germani).
Legat de ceea ce părea un război iminent - mondial - dacă SUA ar fi atacat Siria în acest an, un bărbat declară că fiul său, autist, a zis: “Explozii. 01 octombrie. Văd explozii, lumea distrusă. Nu mai există lumea“. Băiatul prezice că omenirea, sau ceea ce va mai rămâne din ea, va fi nevoită să se mute pe Marte pentru ca specia să nu dispară.
Nici exploziile și furtunile solare atât de anunțate pentru 2013 că vor distruge Lumea n-au avut efectul devastator prezis.
Teren pe Lună s-a vândut și s-a cumpărat; urmează Marte.
21 mai 2011. Harold Camping a fost cel care a prezis că sfârşitul lumii se va produce în 2011 şi că se va manifesta printr-o serie de cutremure puternice. După ce data iniţială a trecut şi Apocalipsa nu a venit, el a schimbat ziua în care urma să se împlinească profeţia sa cu 21 octombrie.
21 decembrie 2012 – sfârșitul calendarului Maya. Sfârșitul  e descifrat în vechile catrene ale lui Nostradamus (1503 - 1566); e atribuit și lui Edgar Cayce (1877 - 1945).
01 ianuarie 2000. Nimeni nu ştia cu exactitate ce urma să se întâmple la această dată, dar unii se temeau că universul tehnologic va ajunge în colaps.
11 august 1999 - eclipsa totală de Soare ar fi însemnat sfârșitul Lumii. Profetul Matthew Dumbrell din Marea Britanie, se aştepta ca sfârşitul lumii să aibă loc la ora exactă 12.50 din acea zi.
În iulie 1999, în New York se avariază un accelerator relativ de ioni grei, iar în urma incidentului apar imediat teorii conform cărora se va deschide o gaură neagră care va absorbi Pământul.
31 martie 1998. Ho-Ming Chen, un taiwanez de 42 de ani, își duce grupul de fideli din “Biserica Salvării lui Hristos” la Garland. Susținea că Dumnezeu se întrupase în el pe 31 martie după ce își anunțase încă din 25 martie, pe canalul 18 al televiziunii locale, revenirea pe Pământ. Trebuiau să se pregătească pentru sfârșitul adus de războiul nuclear care urma să izbucnească în august 1999 între Europa, America și Asia. Dar zilele au trecut și în 2012, candid, Chen ridică ochii spre cer și spune: aș prefera ca de acum înainte nimeni să nu mai creadă în ceea ce spun eu.
27 martie 1997. 38 de membri ai sectei californiene “Poarta Cerului” au recurs la o sinucidere colectivă la Rancho Santa Fe, San Diego, pentru că, în conformitate cu ceea ce îi învățase profetul Marshall Applewhite, spiritele lor eliberate să poată urca la bordul navei extraterestre care îi aștepta ascunsă în spatele cometei Hale-Bopp.
Predicatorul american Harold Camping a declarat pentru publicaţia New York Magazine: “Vine. Sigur se va întâmpla.”În 6 septembrie 1994, predicatorul a anunţat pentru prima dată sfârşiul lumii, la radioul pe care îl conduce. Întrebat ulterior cum comentează că nu a fost Apocalipsa, el s-a scuzat şi a spus că a greşit calculele, din cauza unor versete din cartea lui Matei. Va recalcula, se pare, și va da ca dată 21 mai 2011 - dar, evident, iar s-a înșelat.
27 noiembrie 1997 a fost considerată ziua în care Pământul va fi atacat de extratereştri, iar oamenii transformaţi în sclavii acestora.
Anul 1988. Edgar Whisent, inginer la NASA, a scris o carte devenită bestseller “88 Reasons why the Rapture will be in 1988″ (88 de motive pentru care Apocalipsa va fi în 1988″). A vândut milioane de exemplare. După ce a trecut anul 1988, el a spus că Apocalipsa “vine la anul”. A mai anunţat sfârşitul lumii în 1989, 1993 şi 1994.
10 martie 1982. În anul 1974, astrofizicienii John Gribbin şi Stephen Plagemann au publicat lucrarea “Efectul Jupiter”,  în care explicau faptul că pe 10 martie 1982 planetele care se aliniază pe o anumită parte a Soarelui crează efecte gravitaţionale ce vor duce la producerea unui cutremur de proporţii.
După mai multe proorociri pentru anii 1988 și 1990 care nu s-au adeverit, în 1992 în Coreea de Sud, reverendul Lee Jang Lim, sub pretextul că Isus îi va salva de Armaghedon convinge în final 100.000 de fideli (fuseseră 144.000 la început) să-și doneze toată averea pentru a primi cu demnitate sfârșitul lumii. Este arestat cu o lună înainte de acest “sfârșit” - investise 4 milioane de dolari din banii donați. Cei peste 100.000 de oameni s-au prezentat la 200 de biserici fundamentaliste, în timp ce alţii au ales să se sinucidă.
Tot in anul 1982: Pat Robinson, un evanghelistul telegenic, a anunţat, încă din 1976, că, peste şase ani, vine Apocalipsa.
Anul 1970. Americanul David Berg (Moses David) fondatorul grupării Copiii Domnului susţinea că o cometă va distruge S.U.A.
Hal Lindsey publică bestsellerul “The Late, Great Planet Earth” (Târzia, Marea Planetă Pământ), din care a vândut milioane de exemplare. Deşi nu a nominalizat ziua în care se va produce sfârşitul lumii, a scris despre toate semnele care vor vesti Apocalipsa.
Cât despre 21 mai 2011, pe website-ul lui Lindsey, se precizează: “Vreau ca toţi prietenii mei să ştie că sunt împotriva oricărei preziceri exacte a zilei în care se va produce sfârşitul lumii”.
14 iulie 1960. Pediatrul Elio Bianco anunță că o armă secretă americană va distruge lumea. Împreună cu 45 de adepți construiește o arcă de 15 camere pe un vârf de munte.
24 mai 1954. O veche zicală romană spune că lumea va exista cât timp Colosseum-ul nu se va dărâma. În zidurile acestuia apar însă crăpături noi. Mii de pelerini se duc la Vatican în Piața San Pietro și-i cer Papei iertarea păcatelor.
Reverendul Charles Long, din Pasadena, anunța că la 21 septembrie 1943, ora 17.33, Terra se vaporizează și omenirea este transformată în ectoplasmă.
Anii 1936, 1943, 1972 şi 1975. Fondatorul Bisericii Mondiale a lui Dumnezeu, Herbert Armstrong, le-a spus celor care îl urmau că Apocalipsa se va produce în anul 1936 şi că ei vor fi singurii supravieţuitori. După ce profeţia nu s-a adeverit, a schimbat data de alte trei ori.
Anul 1914. În anul 1876, Charles Taze Russell a prezis că Isus Hristos urma să se întoarcă pe Pământ în anul 1914. Între timp, cel puţin alte şapte astfel de profeţii au dat greş. Charles Taze Russell, care a fondat Mişcarea Turnul de Veghe al Sionului în 1844 (ulterior “Martorii lui Iehova”) a crezut că, în 1914, urmează a doua venire a lui Isus pe Pământ. În plus, Russel le-a spus oamenilor că şi în 1874 a fost “o revenire invizibilă”.
19 mai 1910. La începutul secolului XX, astronomii au descoperit că în coada cometelor există un compus chimic otrăvitor numit cianogen. Descoperirea a creat panică în rândul oamenilor în 1910, atunci când în apropierea Pământului urma să ajungă coada cometei Halley.
Anul 1859. John Nelson Darby, un predicator britanic, strânge o mulţime de adepţi în Statele Unite. Fără să numească o zi anume, Darby susţine că sfârşitul este inevitabil. Denumeşte această zi “Rapture”, moment în care adevăraţii creştini se vor ridica la cer şi vor privi, timp de şapte ani, cum restul omenirii va suferi pe Pământ. El nu a fost nevoit să se confrunte cu eşecul, întrucât nu a prezis o zi anume.
21 martie 1843 - 21 martie 1844. William Miller, un predicator baptist din Massachusetts, reuşeşte să adune 100.000 de adepţi, pe care îi convinge că lumea se sfârşeşte între 21 martie 1843 şi 21 martie 1844. Când a văzut că n-a venit Apocalipsa, s-a scuzat: “Am vrut să spun pe 22 octombrie”.
Adepţii lui i-au spus “Marea Dezamăgire”, însă o parte dintre ei au fondat “Adventiştii de Ziua a Şaptea” şi încă aşteaptă sfârşitul.
19 mai 1780. La această dată, deasupra regiunii New England din S.U.A. s-a aşezat o ceaţa densă. Acesta a fost momentul în care reprezentanţii unui grup religios au propovăduit venirea Zilei Judecăţii de Apoi.
Anul 1650. James Ussher, un episcop anglican, a scris o cronologie a lumii, în care susţine că a doua venire a lui Isus pe Pământ va fi în anul 2000.
Sfârșitul lumii prezis pentru anul 1554, s-a tot “reprogramat” de câteva ori până la 1843.
01 februarie 1524. Astrologii londonezi au interpretat alinierea planetelor în Constelaţia Peşti ca fiind semnul că lumea urma să fie distrusă de un potop. Zeci de mii de persoane au căutat un refugiu în zonele înalte, în timp ce altele şi-au construit diverse ambarcaţiuni.
Anul 1346. Ciuma a fost văzută de mulţi ca un început al sfârşitului. De fapt, cauza acestei groaznice boli era lipsa pisicilor, care erau considerate vrăjitoare şi ucise de creştinii temători.
În anul 1284, Papa Inocentiu al III-lea a anunţat apocalipsa. El a ajuns să creadă că acela era momentul sfârşitului în urma unui calcul care a constat în adunarea numărului 666 la anul în care a fost descoperit Islamul.
Anul 1184. Se spune ca Ioachim din Fiore, un călugăr italian, a fost printre primii prezicători ai Apocalipsei. A împărţit timpul în trei perioade, iar, la sfârşitul Erei Fiului, urma să fie şi sfârşitul omenirii. Adică undeva între 1200 şi 1600, când lumea intra în Era Spiritului. Călugărul nu a apucat să vadă că nu i s-a împlinit prezicerea: era mort când trebuia să vină Apocalipsa.
Anul 1.000. Creştinii credeau că, odată cu noul mileniu, Isus Hristos urma să îşi facă apariţia încă o dată pe Pământ. Pentru a se pregăti în acest sens, mulţi au renunţat atunci la bunurile pe care le deţineau şi şi-au abandonat locuinţele. Atunci când au realizat că sfârşitul lumii nu urma să aibă loc, s-a recalculat data venirii Apocalipsei. Motivul? Varsta lui Isus Hristos nu ar fi fost calculată corect, aşa că  Apocalipsa ar urma să aibă o întârziere de 33 de ani. Se spune că în momentul în care orologiul a bătut miezul noptii, la cumpana dintre ani, mai multe persoane au murit în urma stopului cardiac provocat de panică.
În anul 500 s-a creat o adevărată panică atunci când Hippolytus şi Sextus Julius Africanus au prezis Armaghedonul.
In anul 365 Hillary de Poitiers a anunţat sfârşitul lumii, iar un student de-al său a continuat previziunea, convins fiind că apocalipsa va avea loc după anul 400.

Sursa 123 

vineri, 13 decembrie 2013

În obiectiv. Reflexii în oglindă







Dacă doresti sa participi, publică într-un articol pe blogul tău, o imagine sau un clip, pe care tocmai le-ai "vazut in oglinda ta", (poate fi si cea retrovizoare) si inscrie articolul la
"Reflexii in oglinda", la SoriN.

Spiridușii și renii lui Moș Crăciun



Spiridușii
Ideea de spiriduși de Crăciun vine din credința străveche că gnomii păzeau casa omului de spiritele rele. Gnomii sunt elementali ai pământului; trăiesc în subteran și păzesc comorile pământului; sunt buni lucrători în metale, pe care le modelează în special sub forma săbiilor și armurilor. În epoca în care existau Asociațiile Breslelor micii gnomi lucrau, invizibili, în atelier, ajutând meșterii. Nu le place munca forțată, ci le place munca mai mult sub formă de joc, de distracție, lăsându-i pe copii să-i vadă, și mai rar pe adulți. Gnomii, cu urechile lor cu vârf ascuțit, se deplasează cu o viteză fantastică, ajungând instantaneu acolo unde își propun.
Pepper Minstix, unul dintre spiriduși, este paznicul credincios al satului lui Moș Crăciun

joi, 12 decembrie 2013

Cetățuia Brașov - trecut, prezent și viitor



Cunoscută generic ca fiind Cetatea Brașovului, Cetățuia este un simbol pentru arhitectura secolelor al XIV-lea și al XV-lea, fiind un ansamblu format din trei elemente: cetățuia, bastioanele din incintă și garnizoana - este un obiectiv inclus pe Lista Monumentelor Istorice de importanță națională.

Situată pe vârful unui deal ce pare a se afla, geografic, în centrul orașului, se ajunge acolo fie urcând treptele situate în spatele liceului de artă (traseul e ceva mai anevoios, mai ales la al doilea șir de trepte: înguste și abrupte, urmând apoi de urcat câteva alei șerpuite), fie cu mașina (sau pe jos), pe strada Dealul Cetății, strada fiind bine întreținută. Aleile din zonă sunt pavate și luminate cu felinare.

Drumul e străjuit de arbori - între care nu lipsesc stejarii. Nu știu, exact, în ce an au defrișat dealul pe care se află cetatea și acum poate fi vazută și din oraș, din zona centrală, în special. Seara, cetățuia e luminată și apare ca o “horă de lumini” când o privești din oraș. Iar de sus, vezi bine centrul orașului, Biserica Neagră - pe de o parte - și orașul industrializat, pe cealaltă parte. Practic, de la cetate se oferă o priveliște circulară asupra întregului oraș (fosta Cetate Brașov).

Cetățuia de pe Straja sau dealul Schlossberg (azi Dealul Cetății) a fost un punct important de apărare, aflat în afara cetății (fortificațiilor) Brașovului. Era menită pentru supravegherea drumului comercial care venea de la Bran și intra în cetate pe Poarta Vămii*. Cetatea Brașovului (nu cetățuia, dar și datorită acesteia) a fost factor de stabilitate într-o zonă măcinată de războaie, la trecerea dintre Țara Românească și Transilvania, între Orient și Occident.
Documentele vremii arată că pentru construcția inițială au fost necesari 650 de florini.

În turnurile de apărare și în Fortificațiile Brașovului erau oameni care aveau în grijă, strict, cheia porții de la intrare - responsabiliatea acestora era foarte mare.

Între secolele  XV şi XVI, Cetatea Braşovului devenise ţinta unor asedii cu arme de foc amplasate pe înălţimile din apropiere, fapt ce a impus extinderea fortificaţiilor. Și astfel s-a ajuns la ceea ce este azi. La începutul secolului al XV-lea a fost doar un turn de veghe, care a fost completat în anul 1524, când a fost clădit din piatră şi cărămidă turnul în formă de potcoavă care-i constituie şi azi nucleul. În anul 1529, în timpul luptelor dintre regele Ferdinand şi János I pentru tronul Ungariei, cetatea este ocupată și distrusă de armata lui Petru Rareș (n. 1483 - d. 1546, domn al Moldovei). Nucleul fortificației de azi a fost ridicat din piatră prin anul 1550, de trupele habsburgice. În 1551 regele Ungariei, Ferdinand I de Habsburg, şi-a extins influenţa şi asupra Transilvaniei fapt materializat prin instaurarea unui regim militar în teritoriul controlat de trupele imperiale conduse de generalul Giovanni Battista Castaldo. Contele de Arco, subaltern al lui Castaldo, a ordonat extinderea fortăreţei braşovene între 1552-1554. În 1611 este amenajat un şanţ cu apă şi un val de pământ pentru apărarea ansamblului.
Marele incendiu din anul 1689 a distrus și unul dintre turnurile cetățuii, dar a fost restaurat repede.
Puțul din interior (adânc de 81 metri) a fost săpată în anul 1627 (alții spun că în 1625).
În anul 1630 sunt ridicate cele patru bastioane de la colțuri. Fortificaţia patrulateră cu bastioane italieneşti în colţuri, deasupra cărora au fost construite turnuri de apărare, a avut o singură intrare, asigurată printr-un pod mobil.
În 1688 aici s-a refugiat din faţa habsburgilor o parte dintre braşoveni.
Cheltuielile mari de întreținere au determinat orașul să dăruiască cetatea Mariei Tereza (împărăteasă a Austriei între anii 1740 și 1780) . În 1690 armatele imperiale s-au stabilit în cetate şi mulţi ani la rând au asuprit oraşul; au fost defrișate viile din jurul cetații pentru a asigura observarea nemijlocită a pantelor dealului.
Cetatea s-a dovedit a fi un adăpost sigur mai ales pe timpul răscoalelor din perioada principelui Rakoczi (1676-1735). În 1773 Iosif al II-lea (unul dintre fiii Mariei Tereza de Austria, pe care ea l-a asociat la putere în anul 1765) a ordonat refacerea cetăţii, iar după nouă ani a oferit-o oraşului spre cumpărare. Oraşul nu a cumpărat-o și o perioadă a funcţionat ca închisoare pentru prizonierii turci şi francezi, iar în timpul epidemiei de ciumă aici era o secţie pentru cei cu simptomele bolii. În 1817 cetatea a fost vizitată de împărăteasa Carolina Augusta (n. 08.02.1792 - d. 09.02.1873, soția lui Francisc I al Austriei), în 1848 a fost ocupată de oştile lui Josef Bem (n. 14.03.1795 - d. 10.12.1850, general polonez, comandantul armatei revoluționare maghiare în timpul Revoluției de la 1848), iar în 1894 de oştile ţarului.
Prin secolul al XVII-lea cetățuia și-a pierdut din importanță și a fost folosită ca depozit, apoi a servit drept cazarma plăieșilor (grăniceri) - în acea vreme dealul s-a numit Dealul Plăieșilor. În timpul revoluţiei din 1848 a adăpostit revoluţionari maghiari care s-au predat în vara lui 1849, după un asalt al trupelor ruseşti.
Din secolul XVIII, de prin anul 1850, și până în anul 1954 a fost închisoare militară, deși, în anii ‘40, a fost restaurată, dar a stat nefolosită, până când a fost folosită, din nou, ca închisoare.
În secolul al XIX-lea cetatea şi-a pierdut rolul militar - ultimele tunuri din dotare au fost transportate la Alba Iulia, în 1824.
Cu ocazia unor reparaţii mai ample în anul 1854 a fost amenajată cisterna în sistem veneţian din curtea cetăţii - azi, turiștii cred că de aruncă o monedă în fântână și se gândesc la ceva dorința se va îndeplini.
Primăria a încercat să scape de clădire și a oferit-o, în anul 1932, lui Carol al II-lea (n. 15.10.1893 - d. 04.04.1953), pentru suma de un leu, dar oferta n-a fost acceptată (alte surse nu menționează decât că a fost oferită în dar). Din 1954 până în anul 1975, a fost depozit pentru Arhivele Statului Brașov. Abia din anul 1981 a devenit obiectiv turistic cu specific medieval și pot fi văzute acolo tunuri, arme diverse, armuri de cavaleri. În era comunistă acolo se afla și stația de bruiaj care împiedica cetățenii să asculte posturi de radio “interzise” (poate a fost așa, poate nu, pentru că informația e mai mult un zvon, serviciile secrete - securitatea, altfel spus - nu știu să fi recunoscut, oficial, ceva în acest sens).
În anii ’80, pe terasă, vara, se organiza discotecă iar restaurantele, crama și cofetaria erau mereu aglomerate. Azi nu mai e discotecă, dar e restaurant cu terasă, care oferă oaspeților o priveliște unică asupra centrului istoric al orașului Brașov.
Grupurile organizate de turiști sunt întâmpinate cu dans și voie bună de trubaduri, cavaleri și domnițe care poartă costume medievale.
În restaurantul medieval se organizează - la cerere - spectacole cu orchestră, dansuri ș.a., sala putând fi închiriată și pentru diverse serbări.
Intrarea în Cetățuie este, azi, liberă.

Azi, obiectivul istoric, proprietatea Aro Palace Group (cum or fi ajuns proprietari nu știu), este de vânzare, municipalitatea având drept de preemțiune dar neavând bani. Proprietarul vrea să vânda (deoarece clădirea face parte din activele neperformante) Primăriei, prin acționarul majoritar SIF Transilvania (care administrează obiectivul), pentru suma de cinci milioane și ceva de euro (s-ar putea, zic ei, ajunge și la altfel de înțelegere) - în iulie 2013 încă nu se încheiase vreun contract în acest sens (nu știu care e situația la acest moment). Oricum, mi-ar plăcea ca acest obiectiv să nu ajungă tot la străini sau la vreunul care-i pune tâmplărie și geamuri termopan - cum au făcut la alte cetăți din țară.
Actualizare august 2019
In procesul dintre primarie si societatea Aro nu s-a decis nimic definitiv - "Aro" e la faza de recurs. Cetatea e tot inchisa. Oare, scandalul din prezent, despre parcarea de sub parcul Nicolae Titulescu nu are vreo legatura cu “schimbul parcari contra Cetatuie” - idee vehiculata in anul 2014?
Actualizare mai 2015
Consilierii locali au revocat hotararea adoptata la inceputul anului trecut, prin care municipalitatea isi exercita dreptul de preemtiune pentru cumpararea Cetatuii Brasovului, considerand ca cetatea apartine, de drept, orasului si obiectivul ar trebui preluat cu valoare zero. Urmeaza un demers in instanta pentru a revendica imobilul ca fiind un bun al municipiului. Fiind monument istoric cetatuia ar trebui sa aiba un regim special. De-a lungul timpului imobilul a fost intretinut cu banii contribuabililor, in principal. In ce baza a ordonat ministrul culturii, la inceputul anilor ‘990, ca cetatea sa intre in patrimoniul firmei “Aro Palace” nu e prea clar - poate s-a mers pe ideea (vorba sa fie!) ca erau acolo cateva restaurante care apartineau respectivei societati…
Actualizare 8.02.2014
Proprietarul Cetățuiei a scăzut prețul de la 5,2 de milioane euro la 3,8 milioane de euro (mai apoi la 3,3 milioane euro) și Primăria e dispusă să o cumpere. Pentru terenul și construcția de 5052 mp se poartă, încă, negocieri. Se discută și despre un schimb: Aro Palace să dea la schimb Cetățuia pentru parcările de lângă Aro, care sunt proprietatea Primăriei (sursa bzb.ro)
sec. XIX
Nota
*) Poarta Vămii sau a Mănăstirii, a fost prima poarta de acces dintre cele trei porți ale Cetății Brașovului, situată la capătul străzii Mureșenilor de astăzi (pe atunci strada Vămii) - locul unde s-a aflat e marcat acum cu dale albe.
Pe aceasta poartă a intrat în oraș, la 1 martie 1600, Mihai Viteazul. Tot pe aceasta poartă domnitorul a părăsit orașul la 1 iulie 1600, dupa încheierea victorioasă a campaniei din Moldova.
Poarta a fost puternic afectată de cutremurul din 1738, practic prăbușindu-se. A fost dărâmată definitiv abia în 1836. In 1838 se construiește alta, după modelul porții Brandenburg din Berlin, fiind însă “mai mică și fără valoare artistică” (după cum scrie Sextil Pușcariu în Brașovul de altădată). Odată cu înființarea liniei de tramvai pe ulița vămii (1891) se impune demolarea acesteia întrucât tramvaiul nu încăpea pe sub arcade. Poarta este dărâmată fără ca alta să mai fie construită în locul ei.

Cadourile de Crăciun



Cadouri erau schimbate în timpul ceremoniilor romane de Saturnalii, sărbătorile solstițiului, originea sărbătorilor noastre de Crăciun. Așa cum se menționează în Istoria Crăciunului, în timpul secolelor trecute, Crăciunul era o chestiune solemnă. Puritanii religioși aminteau creștinilor că Magii făceau cadouri numai lui Isus, și nu Familiei lui sau unul altuia. Era, deci, blasfemie să faci daruri de Crăciun.
Magii au sosit și i-au făcut cadouri copilului Isus. Noul Testament nu spune câți magi au fost. Se presupune că ar fi fost trei pentru că sunt menționate trei tipuri de cadouri: aur, tămâie și mir. Tradițiile estice menționează doisprezece.
 Înțelepții, Magii, erau astrologi și veneau probabil din Persia sau Arabia. Se presupune că aveau legături cu sacerdoții zoroastrieni, care practicau astrologia. Istoricul Herodot (secolul V î.e.n.) atestă puterea astrologică a preoților Persiei.

marți, 10 decembrie 2013

Împodobirea Pomului de Crăciun

Obiceiul împodobirii bradului de Crăciun își trage originile de la popoarele germanice. Tradiția s-a răspândit în restul Europei și apoi în toată lumea după Primul Război Mondial. Între podoabele bradului bomboanele de pom, globurile și ghirlandele au devenit clasice.

În alte opinii, obiceiul bradului  împodobit  îşi are originea în Orient, în Iudeea antică, unde un cedru era împodobit cu fructe și alimente pentru săraci şi năpăstuiţi şi cu cioburi de oglindă sau aramă pe care erau scrise faptele bune.

Alţi istorici spun că bradul a fost decorat pentru prima dată în anul 1510 la Riga, Letonia.

În Roma antică, în timpul sărbătorilor din decembrie, casele și templele erau împodobite cu verdeață, pentru ca oamenii să-și amintească zilele frumoase. Iarna nu se purtau bătălii, şcolile erau închise și oamenii făceau schimb de daruri.

În secolul al XVI-lea, la Strasbourg, brazii erau decoraţi cu figurine, acadele şi ornamente din hârtie colorată, considerate simboluri ale paradisului, belşugului, ale cunoaşterii şi inocenţei. La mijlocul secolului al XVI-lea, apar in Germania primele târguri specializate în vânzarea de cadouri, de obicei mâncare sau obiecte de folosință practică. Figurile modelate de brutari din pâine, care apoi erau agățate în brad ca ornamente, aveau mare trecere. Se păstrează în acest sens mărturia unui vizitator al orașului Strasbourg în 1601.
Decorarea bradului consta în beteală din argint, lumânări și mărgele. Obiceiul cerea ca fiecare membru al familiei sau invitat să aibă câte un mic brad așezat pe masă în dreptul lui, cu mici cadouri alături.

Beteala a fost inventată în Germania pe la 1610, la acea vreme fiind din argint. Pentru obţinerea unor folii subţiri au fost inventate maşini speciale. Pentru că argintul oxida prea repede au fost încercate diverse aliaje de plumb şi cositor, dar produsul era atât de greu, încât se rupea sub propria greutate. Aşa se face că beteala de argint a fost folosită doar până la mijlocul secolului al XX-lea.
În secolul al XVII-lea, în Germania exita obiceiul ca orice membru al familiei care se aşeza la masă să aibă în dreptul său un brad micuţ împodobit cu beteală din argint, lumânări şi mărgele. Cea mai mare parte a decoraţiunilor erau făcute în casă de tinerele doamne, care pierdeau ore întregi decupând fulgi de zăpadă şi steluţe şi împăturind pliculeţe pentru cadouri şi coşuleţe de hârtie pentru dulciuri. Toate acestea erau completate de mărgele şi beteală din argint, alături de îngerii ce erau aşezaţi în vârful bradului în inele de lemn.

În anul 1841, în Anglia, bradul a devenit popular o dată cu ornarea lui cu diverse fructe, prăjiturele şi lumânări.
În 1882 este patentat becul electric, iar în 1892, acesta este adaptat pentru pomul de Crăciun.
În timp s-au adaugat un înger şi o stea care s-au plasat în vârful pomului. Brazii de Crăciun au fost decoraţi cu îngeraşi şi clopoţei, pentru a se alunga spiritele rele. În Polonia bradul era decorat cu steluţe, îngeraşi şi păsări; în Suedia cu mici figurine colorate din lemn, ce reprezentau animale, copii şi îngeraşi; în Danemarca aveau steaguri mici, clopoţei sau inimioare; în China, ornamentele erau confecţionate din hârtie; lituanienii îşi acopereau brazii cu forme geometrice şi cuiburi de păsări, iar cehii și slovacii foloseau pentru decorare coji de ouă colorate; bradul tradiţional ucrainean era ornat cu o pânză de păianjen, pentru noroc.

De nelipsit într-un Pom de Crăciun sunt luminiţele şi beteala, din ani mai recenți folosindu-se fundiţele, globurile strălucitoare și divers colorate, şiragurile de mărgele, florile din mătase şi alte obiecte despre care se crede că aduc noroc.
O tradiţie spune ca părinţii să le cumpere copiilor câte o podoabă de Pom în fiecare an pentru ca atunci când vor fi mari şi îşi vor întemeia propria familie să aibă suficiente ornamente pentru a-şi împodobi propriul lor brad.

Vezi și:

Frumusețe pe cer. Fenomene naturale




Aurora polară. Este un fenomen optic ce constă într-o strălucire intensă observată pe cerul nocturn în regiunile din proximitatea zonelor polare, ca rezultat al impactului particulelor de vânt solar în câmpul magnetic terestru. Când apare în emisfera nordică, fenomenul e cunoscut sub numele de aurora boreală, termen folosit iniţial de Galileo Galilei, cu referire la zeiţa romană a zorilor, Aurora, şi la titanul care reprezenta vânturile, Boreas.
Fenomenul nu este exclusiv terestru, fiind observat şi pe alte planete din sistemul solar, precum Jupiter, Saturn, Marte şi Venus. Totodată, fenomenul este de origine naturală, deşi poate fi reprodus artificial prin explozii nucleare sau în laborator.

luni, 9 decembrie 2013

Tsohanoai, Purtătorul Soarelui. Bună dimineața, Soare!



Tsohanoai sau Purtătorul Soarelui este spiritul astrului zilei la indienii Navajo din America de Nord. Este considerat creatorul tuturor animalelor. În unele mituri e reprezentat ca un om care duce Soarele în spate; în altele e descris ca un războinic călare pe un cal albastru ca cerul, cu un scut strălucitor ca Soarele și care se plimbă și peste Curcubeu. Tsohanoai este fiul zeului Lunii, Tklehonoai și are doi fii gemeni: Nayanazgeni, zeul războiului (ucigașul dușmanilor) și Tobadzistsini, zeul apelor și al pescarilor, și un fiu mai mare, Yeitso.
Yeitso era un gigant cu trupul acoperit cu solzi și care a devastat omenirea la începuturile ei. Gemenii Nayanazgeni si Tobadzistsini au cerut ajutor Zeului Soare pentru a-l învinge pe dușmanul oamenilor. Zeul le-a dat săgețile magice ale curcubeului, razele Soarelui și fulgerele legate în mănunchi. Cei doi s-au întors pe Pământ și au reușit să învingă gigantul.

Pink Mondays. Păuni



Păunii sunt celebri pentru coada extravagantă a masculului, folosită în procesul de curtare a femelei, dar și numai pentru a se mândri. Femela este de culoare maro cu tonuri gri, puii fiind gălbui spre maro cu pete întunecate. Din cauza penajului bogat masculul poate zbura cu greutate, doar distanțe scurte, din calea prădătorilor refugiindu-se în copaci.

duminică, 8 decembrie 2013

Prima actrita profesionista pe scena teatrului britanic




Margaret Hughes (n.1645 - d. 1 octombrie 1719), cunoscuta si ca Peg Hughes sau Margaret Hewes, a devenit actrita intr-o perioada de mari schimbari in dramaturgia britanica, perioada in care puritanii din Parlament au interzis categoric femeilor - in anul 1642 - sa urce pe scena, rolurile feminine fiind interpretate de barbati.
Cand Charles al II-lea a devenit rege lucrurile au inceput sa se schimbe. Era un mare amator de arta, de teatru si momentul decisiv de a lua hotararea ca numai femeile sa joace in roluri de femei a fost acela in care se astepta replica unui personaj feminin dar acesta nu era pe scena. Cand regele a trimis servitorii sa afle care-i problema s-a constatat ca actrita inca se barbierea. Un alt motiv pentru care a decretat, in anul 1662, ca rolurile de sex feminin sa fie interpretate numai de actrite femei a fost si ideea de a nu incuraja relatiile nefiresti.

Istorie de tristă amintire

Lagărele de exterminare au fost un tip de complexe construite de Germania nazistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial cu scopul uciderii sistematice a milioane de oameni în ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Holocaust. În timpul celui de-al Doilea Război mondial lagărele de exterminare au fost construite într-una din fazele finale ale programului de anihilare. Cadavrele victimelor erau de regulă incinerate sau îngropate în gropi comune. Grupurile de naziști au încercat să extermine în aceste lagăre în primul rând evreii din Europa și romii.

Kulmhof (nume oficial complet SS Sonderkommando Kulmhof, Vernichtungslager Kulmhof, Kulmhof an der Nehr) a fost un lagăr de exterminare înființat de Germania nazistă situat la 60 de kilometri depărtare de Łódź, lângă un mic sat numit Chełmno nad Nerem (în germană Kulmhof an der Neihr). Acesta se afla într-o porțiune a Poloniei anexată de Germania sub numele de Reichsgau Wartheland în 1939.

În data de 8 decembrie 1941, lagărul de la Chelmno e primul deschis pentru a ucide evreii din Ghetoul Łódź și din Warthegau; a fost primul lagăr care a folosit gaz otrăvitor stocat în capsule mici aruncate în camerele de gazare. Primele victime ale gazării cu monoxid de carbon sunt 5000 de romi deportați din Reich. Camera de gazare nu era altceva decât vagonul unui camion al morții, asemănător celor care erau folosite în Rusia; după fiecare gazare, care se solda cu 40 de victime, camionul transporta cadavrele către o tranșee lungă sau o groapă comună săpată într-o pădure vecină. În medie, pe zi aveau loc cca. 10 gazări.
Lagărul a funcționat din decembrie 1941, până în vara lui 1943. În vara lui 1944, lagărul a fost pus în funcțiune pentru a lichida ultimii supraviețuitori ai ghetoului de la Łódź, cruțați până atunci ca fiind muncitori folositori. Din comandoul permanent evreu au supraviețuit atrocităților comise asupra grupului din care faceau parte doar două persoane.
Cel puțin 153.000 (alte surse mentioneaza 6 sute de mii) de oameni au murit în acest lagăr, în principal evrei din ghetoul Łódź și din regiunile înconjurătoare, împreună cu romi din Polonia și unii evrei din Ungaria, polonezi, cehi, și prizonieri de război sovietici.

Ghetoul Litzmannstadt (în germană Der judische Wohnbezirk in Litzmannstadt, cunoscut și ca Ghetoul Łódź) a fost al doilea ghetou ca dimensiune (după Ghetoul Varșovia) înființat pentru evreii și romii din Polonia ocupată de Germania nazistă. Situat în orașul Łódź, s-a intenționat inițial ca acesta să fie un punct de adunare temporar pentru evrei, dar ulterior s-a transformat într-un centru industrial important, care a furnizat provizii pentru Germania nazistă și mai ales pentru armata germană. Datorită productivității sale remarcabile, ghetoul a reușit să supraviețuiască până în august 1944, când restul populației a fost deportată la Auschwitz. A fost ultimul ghetou din Polonia care a fost lichidat.

Gheto este un termen care desemna inițial, în lumea creștină, o stradă sau un cartier al unui oraș în care, prin lege, erau obligați să trăiască evreii.
Primele segregări forțate pentru evrei au apărut în lumea musulmană unde evreilor pentru prima dată în istorie li s-a impus să poarte semne distinctive pentru a putea fi recunoscuți ca atare.
Termenul de ghetou a căpătat în secolul al XX-lea și alte înțelesuri: de zonă de concentrare temporară a evreilor în vederea exterminării lor ulterioare (sub naziști), sau de cartier sărac cu mare concentrație de populație de culoare (în S.U.A.).
Surse: wikipedia s.a. 

Vezi și:
Soluția finală a problemei  
Comemorarea victimelor Holocaustului  

Duminica la povești despre bradul de Crăciun



Despre bradul de Crăciun, Duminica, la povești, alături de Anastasia și de cei care au mai participat.
Să aveți o săptămână frumoasă!

Pomul de Crăciun este, afirmă unii, o reminescență  a cultului arborilor, întâlnit la europenii păgâni și care a supravieţuit prin obiceiul împodobirii caselor şi a şoproanelor cu plante veşnic verzi cu ocazia Anului Nou, pentru a alunga spiritele rele şi de pregătire a unui pom pentru păsări în perioada Crăciunului. (The New Encyclopedia Britannica).

Se zice ca tradiţia bradului de Crăciun a fost instaurată pentru prima dată în Germania, cu aproape 1.000 de ani în urmă, când Sfântul Bonifaciu, care a convertit germanii la creştinism, a trecut pe lângă un grup de păgâni care venerau un stejar. Supărat de gestul acestora, Sf. Boniface a tăiat stejarul, iar în locul acestuia s-a înălţat un brăduţ. Uimit, Sfântul a luat micul pom ca un semn de credinţă în puterea lui Dumnezeu.
O altă legendă plasează originea bradului de Crăciun înaintea erei creştine, când copaci sau numai ramurile acestora erau folosite în ceremonii. Egiptenii, de exemplu, îşi aduceau în casă ramuri de palmier, pentru a sărbători solstiţiul de iarnă, considerat cea mai scurtă zi din an, văzându-le drept simbol al triumfului vieţii asupra morţii. Se spune că primii locuitori ai Peninsulei Scandinave obişnuiau de asemenea să omagieze bradul, în timp ce druizii aveau în casele lor ramuri de plante perene, considerate sfinte şi care simbolizau viaţa eternă. Se atârnau ramuri de plante deasupra uşilor, în scopul de a le proteja casele de vrăjitoare, fantome sau spirite rele.

sâmbătă, 7 decembrie 2013

Colindele de Crăciun



Inițial, colindele aveau o funcțiune rituală, anume aceea de urare pentru fertilitate, rodire și belșug. Acest obicei era legat fie de începutul anului agrar (venirea primăverii), fie de sfârșitul său (toamna, la culegerea recoltei). Pe de altă parte, un scop des întâlnit al colindelor era acela de alungare a spiritelor rele și de reîntâlnire cu cei plecați pe tărâmul celălalt. În acest sens, ele moștenesc funcțiunea sărbătorilor păgâne ale Saturnaliilor, Calendelor lui Ianuarie și a Dies natalia Solis Invicti.
În vremurile precreștine, ritualul era zgomotos, dura mai multe zile, iar festivitățile cuprindeau ofrande vegetale și animaliere, mese comune, dansuri și reprezentații dramatice. Toate acestea se desfășurau primăvara sau toamna. După mutarea Anului Nou la 1 ianuarie, în vecinătatea Crăciunului, aceste ritualuri au fost serbate numai în vremea acestor două sărbători creștine.
Peste timp, din semnificația inițială a colindelor s-a păstrat doar atmosfera sărbătorească, de ceremonie, petreceri și urări.
Peste unele colinde s-a suprapus și elementul creștin, observat mai ales la refren, însă acest fapt s-a petrecut abia în Evul Mediu, sub influența Bisericii. Acestea conțin o sumedenie de scene apocrife, suprapuse peste elemente mai vechi.

Tradiții și superstiții de Crăciun

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, tradiţia împodobirii bradului la sfârşit de an pătrunde dinspre nord şi pe teritoriul actual al României, obiceiul suprapunându-se peste cel al butucului de Crăciun. Ritual astăzi dispărut, dar atestat încă de la romani, butucul de Crăciun, un trunchi de brad tăiat (jertfit) şi ars pe vatră în noaptea de 24 spre 25 decembrie, simboliza moartea şi renaşterea divinităţii, a zeului autohton Crăciun.
Tradiția buşteanului aprins în cămin şi destinat să ardă vreme de trei zile, exprimă mai multe credinţe, conjugând simbolul copacului cu cel al focului. De cele mai multe ori, acest buştean trebuia să provină de la un copac fructifer şi să fie aprins, în mod ritual, de cel mai tânăr membru al familiei, cu o sursă de lumină nouă, deseori udată cu apă sfinţită, vin sau ulei. Trosnetul acestor flăcări era un mijloc de divinaţie. În plus, cărbunii şi tăciunii lui aveau calităţi protectoare: îndepărtau de casă şi ogor animalele dăunătoare şi te fereau de farmecele vrăjitoarelor; un cărbune mic pus în sicriul unui defunct facilita călătoria spre lumea de dincolo.

Ajunul este sărbătoarea de sfârşit de an patronată de Moş Ajun, stăpânul timpului, deţinătorul puterii anului ce vine. Sub influenţa creştinismului, a decăzut ca importanţă o dată cu apariţia lui Moş Crăciun, care este identificat mai mult cu sărbătoarea religioasă.
În Ajunul Crăciunului, creștinii respectau câteva obiceiuri. În această zi era oprită munca în păduri, pe pășuni, se lucra doar în preajma casei. Erau oprite cererea sau darea de împrumuturi. Nu era bine nici ca femeile să coasă, să țeasă sau să spele vase, pentru a nu avea parte de nenorociri.
În Ajunul Crăciunului rufele spălate și puse la uscat aduceau boala asupra familiei.
Dacă animalele se culcau pe partea stângă, însemna că iarna va fi lungă și geroasă.
Fetele tinere, când băteau clopotele, seara, se uitau în fântână pentru a-și vedea viitorul soț.
Tinerii nu aveau voie să mănânce mâncăruri unsuroase, pentru ca nu cumva soțiile să le fie urâte.
Dacă de post cocoșul cânta în amiaza mare se spunea că cineva din casă va muri.
Dacă cineva murea de Crăciun, era considerat norocos pentru că i se iertau păcatele.
În ziua de Ajun, femeile ies în livadă cu mâinile pline de aluat şi ating fiecare pom spunând: cum sunt mâinile mele pline cu aluat, aşa să fie pomii încărcaţi cu rod la anul.
Fetele, pentru a-şi vedea ursitul, pun peste noapte sub fereastră, câte puţin din toate felurile de bucate, negustate. Ursitul va veni şi va gusta şi fata îl va vedea.
Tradiţia spune că în Ajunul Crăciunului nu e bine să te baţi, nici măcar în glumă, cu cineva, căci faci buboaie peste an.
În Ajunul Crăciunului nu se bea rachiu, întrucât se spune că aceasta a fost inventat de diavol, care apoi îşi bate joc de cel ce-l bea, zicând că rachiul are întâietate înainte tuturor bucatelor.

În ziua de Crăciun:
În dimineaţa de Crăciun e bine să ne spălăm cu apă curată, luată dintr-un izvor sau fântână în care punem o monedă de argint, pentru ca tot anul să fim curaţi ca argintul, feriţi de boli şi plin de bani.
Se crede că la miezul nopţii, înspre Crăciun, apa se preface în vin, iar dobitoacele vorbesc.

Schimbul de cadouri. Vechiul schimb de daruri (Nu venim cu niciun rău / Aducem pe Dumnezeu în schimbul colacilor și al nucilor) a fost înlocuit cu fel și fel de obiecte care mai de care mai scumpe, mai mult sau mai puțin utile și împachetate pretențios.

Felicitările de Crăciun se trimit pentru a împărtăși celor dragi gânduri frumoase și urări cu ocazia acestei sărbători.
În anul 1843, Sir Henry Cole (director al Muzeului Victoria și Albert din Londra) a venit cu ideea unei cărți poștale pe care s-o trimită rudelor, prietenilor și colaboratorilor. L-a angajat pe artistul John Calcott Horsley pentru a face ilustrațiile. Felicitarea era compusă din trei pagini, cea din mijloc înfățișa o familie sărbătorind Crăciunul, pe prima pagină era inscripționat mesajul Îți Urez Un Crăciun Vesel și Un An Nou Fericit.
Au fost mai apoi tipărite 1.000 de felicitări de Crăciun, care s-au vândut foarte repede.

Se spune că pentru a ne scăpa de păcate, Dumnezeu a lăsat colindele, ca în fiecare an la Crăciun numele cel sfânt al Domnului să vină la urechile oamenilor şi să nu fie tentaţi să facă lucruri rele. Potrivit tradiţiei, atunci când colindele nu se vor mai auzi pe pământ, vor ieşi diavolii şi lumea va încăpea pe mâna lor.
Plugușorul este un obicei străvechi, de Crăciun, în care cete de flăcăi pornesc cu plugul, semnificând un ritual de fertilitate, constând într-o urare care să aducă recolte mai bogate în anul care vine. Acest obicei de Crăciun aduce veselie și culoare sărbătorilor de iarnă, amintindu-ne și de ocupația strămoșilor noștri, care a fost agricultura.

Steaua. Este un obicei care are loc din ajunul Crăciunului și până chiar la Bobotează. Cei care merg cu Steaua din casă în casă pentru a aduce vestea Nașterii Domnului, precum Magii care-l căutau pe Prunc mergând după o stea, sunt mai ales copii cu vârste între 7 și 14 ani. Obiceiul are o semnificație religioasă fiind legat de steaua care s-a arătat celor trei magi de la Răsărit. Copiii merg la colindat cu o stea mare, din lemn, gătită cu hârtie colorată și crenguțe de brad. Steaua e prinsă pe capătul unei cozi, este purtată de obicei de băieți îmbrăcați în costume populare cu panglici multicolore. Cei care merg cu Steaua primesc mici atenții de la gazde: mere, cozonac, bani, prăjituri sau bomboane.
La sate încă se mai păstrează obiceiul ca în ajunul Crăciunului cetele de colindători să meargă din poartă în poartă ca să vestească venirea pe lume a Pruncului Iisus. Se spune că tinerii mascați care însoțesc aceste cete au darul de a alunga spiritele rele și că cei care nu îi primesc vor avea un an sărac, cu ghinion.
Copiii care merg cu Steaua se numesc colindători sau crai, pe cap având coroane de hârtie colorată. Tot acum are loc şi Vicleimul sau Irozii, datina prin care tinerii reprezintă la Crăciun naşterea lui lisus Hristos, şiretenia lui Irod, care a poruncit uciderea pruncilor pentru a afla Pruncul şi adesea înfruntarea necredinţei, personificate printr-un copil sau printr-un cioban.

Jocul Caprei. Acest obicei are legătură cu sporul de animale în turmele păstorilor, fiind un ritual care aduce roade mai bogate în anul care vine; este un bun prilej pentru a intra în contact cu covoarele, ștergarele, podoabele în culori vii din casele gospodarilor și a aduce urări legate de anul nou.
Capra este cunoscută în funcţie de zona etnografică sub nume diferite: Bouriţă, Turcă, Cerb, Brezaie. Se compune din clonţ - cap lucrat din lemn, cu maxilarul inferior mobil pentru a clămpăni şi coarne bogat împodobite cu oglinzi, mărgele, ciucuri coloraţi, panglici multicolore, clopoţei, zurgălăi şi blană de capră sau de iepure. Costumul este realizat dintr-o ţesătură groasă de lână, cergă, covor sau blană de capră, care are rolul de a-l ascunde pe cel care o poartă.
Există superstiții locale că Brezaia este un joc înființat de diavol; uneori i se imprimă un aspect înfricoșător, în virtutea unei superstiții despre o sperietoare demonică nocturnă; într-o variantă citată în "Chestionarele lui B.P.Hasdeu"; în județele Buzău, Ialomița, Dîmbovița, Dolj, Muscel și Mehedinți exista un cult falic; în acest caz, în spatele Brezaiei danseaza Brezoiul, mascat în moș purtând un falus de lemn și însoțindu-și dansul cu gesturi și cuvinte obscene.

Sacrificarea porcului. Porcul rămâne animalul simbolic al Crăciunului, asemenea mielului de Paști.
Ritualul sacrificării porcului are loc în 20 decembrie, zi în care oamenii pregătesc preparatele din carne pe care le vor avea pe masă în ziua de Crăciun. Porcii pot fi tăiați, însă, și în ziua de Ajun, în prima sau chiar a doua zi de Crăciun. Aşa cum e tradiţia, porcului i se crestează în frunte semnul crucii, apoi este frecat cu mălai şi spălat cu agheasmă. Legendele spun că procedura îndepărtează relele şi aduce bunăstare în familie.
Dupa tranșarea și sortarea cărnii, gazda pregătește, afară, aproape de locul sacrificiului, o masă mare, pentru toți oamenii care au ajutat la tăierea porcului. Felul de mâncare, tradițional numit pomana porcului, este obținut prin prăjirea, într-un ceaun mare, de tuci, a bucăților de carne tăiate din toate părțile porcului sacrificat: bucăți de mușchi, ficat, slănină, coastă, falcă.
Superstiții de Ignat:
- se ung obrajii şi fruntea cu sânge de la porcul proaspăt tăiat, pentru sănătate şi viaţă lungă;
- untura porcului se foloseşte la descântat şi la vrăji;
- din sângele proaspăt şi din mălai sau făină se fac turţite vindecătoare;
- în această zi, gospodinele nu fac nimic altceva decât pregătirea porcului;
- cine nu are porc trebuie să taie o pasăre sau un animal ca să fie ferit de boli tot anul;
- cine lucrează de Ignat va suferi de convulsii, dureri de cap şi ameţeli;
- ca să aibă un păr frumos şi bogat, fetele trebuie să mânănce o bucăţică din splina porcului.

Pentru noroc și belșug
În unele locuri, în ajunul Crăciunului, gospodarii își strâng de prin sat toate lucrurile pe care le-au dat cu împrumut. În alte locuri, în ajun de Crăciun nu se dă nimic cu împrumut pentru că cei care iau cu împrumut fac asta numai ca să aibă noroc la hoții în anul viitor. Tradiția mai spune că cei care dau lucruri din casă alungă norocul din cămin. În unele sate, în vasul cu apă în care familia se spală, se pun nuci, pentru ca oamenii să fie sănătoși peste an.

Timp de 40 de zile înainte de sărbători creștinii respectă Postul Crăciunului, care se încheie în seara de Crăciun după liturghie. Tăierea porcului în ziua de Ignat* (la 20 decembrie) este un moment important ce anticipeaza Crăciunul.
Masa festiva de Craciun era completă doar dacă includea tradiționala carne de porc prajită, curcan copt la cuptor, maioș (lebăr) și cozonac cu nuci. Pregătirea mâncărurilor capătă dimensiunile unui ritual străvechi: cârnații, chișca**, toba, răciturile, sarmalele, caltaboșul și nelipsitul cozonac vor trona pe masa de Crăciun.

Oamenii de la sate au obiceiuri specifice de la care nu se abat de aceea, în prag de sărbători, auzim de tradiții și superstiții de care mulți dintre noi n-au auzit niciodată.
Tradițiile și superstițiile sunt multe-multe și diverse, dar mă opresc aici.

Note:
*) Ignatie al Antiohiei, cunoscut și ca Ignatie Teoforul (n. cca. 35 sau 50 - d. între 98 - 117), a fost un episcop al Antiohiei, un martir al Bisericii și părinte apostolic. Este sărbătorit pe 17 octombrie în calendarul romano-catolic și anglican, respectiv pe 20 decembrie în calendarul creștin-ortodox și în cel greco-catolic. În drum spre Roma a redactat o serie de scrisori, din care s-au păstrat șapte, scrisori care constituie monumente ale literaturii creștine timpurii. A fost condamnat la moarte în perioada persecuțiilor împotriva creștinilor din timpul împăratului Traian și a fost executat la Roma.
**) Caltaboșii, numiți în unele zone și cartaboș, chișcă sau călbaj, sunt niște cârnați preparați, de regulă la tăierea porcului, din măruntaiele acestuia, fierte și măcinate. Se consumă proaspeți sau afumați. Compoziția diferă de la o zonă la alta, poate conține sau nu orez și bucățele de slănină. Dacă în compoziția caltaboșilor se adaugă și sânge (colectat la tăierea porcului, lăsat să se coaguleze, fiert și măcinat), se obține așa-numitul sângerete.
Surse: 1, vezi la articolul Originea bradului
Vezi si:

Friptură cu salată verde. Happy Weekend!



- E liber? Pot să mă așez și eu?...
- Vă rog…
- Poftă bună! Cum e tocănița? Am vrut să iau și eu dar am renunțat…
- Mulțumesc asemenea… Merge…
- Veniți des pe aici? Eu sunt pentru prima oară… Sunt curios de felul meu… Am văzut snack-bar hop și eu… Văd că au mâncare bună… Sunteți de-al casei?
- N-aș putea zice…
- Aha, înțeleg… Doar uneori… Și eu la fel, nevastă-mea gătește bine… Dar v-am spus, sunt un om curios… Se pare că nu e prea multă lume… Probabil prețurile… Nu credeți ca mâncați prea sărat? Ar putea să vă cauzeze… Am citit un articol despre asta…
- S-ar putea…

vineri, 6 decembrie 2013

Simboluri de Crăciun




Copacii veşnic verzi au fost văzuţi ca un simbol al vieţii, ca un semn cert că lumina soarelui şi primăvara vor reveni curând si de aceea oamenii au început să venereze copacii veșnic verzi. În China, de exemplu, pinul veşnic verde a ajuns să fie socotit un simbol al longevităţii şi nemuririi.

Obiceiurile de Crăciun diferă, în parte, de la popor la popor. Împodobirea bradului este un obicei comun dar podoabele pot fi diferite, toate simbolizând câte ceva: noroc, viață lungă, belșug, sănătate etc.
Pomul care se alege poate fi orice varietate de brad, pin sau molid. În încercarea de a diminua distrugerea pădurilor s-a ajuns la ideea ca fiecare familie care împodobește Pomul să planteze unul în fiecare an, ca o compensare pentru tăierile ocazionate de sărbătoarea Crăciunului, dar pentru că oamenii nu prea au înțeles că e bine să facă acest gest s-au inventat brazii artificiali care pot fi folosiți an de an și depozitați pe te miri unde până vine timpul lor.

În dar de Moș Nicolae. Reflexii în oglindă









Dacă doresti sa participi, publică într-un articol pe blogul tău, o imagine sau un clip, pe care tocmai le-ai "vazut in oglinda ta", (poate fi si cea retrovizoare) si inscrie articolul la "Reflexii in oglinda", la SoriN.











Sănătate, armonie și belșug doresc tuturor celor care au prenumele Nicolae - sau derivatele acestuia - și tuturor celor care nu au prenumele sau derivatele acestuia.
La mulți ani!

joi, 5 decembrie 2013

Alegeri extreme

Puțini sunt cei care își imaginează ce-ar face de-ar ajunge într-o situație în care ar trebui să facă o alegere extremă. De ce să ne gândim la așa ceva știind că nu ni se va întâmpla? Dar oare chiar știm? Sau... câți pot face alegerea în beneficiul majorității sau pentru salvarea unei singure vieți cu prețul distrugerii propriei vieți? În situații excepționale se arată adevărații eroi, iar eu îmi dau seama - cu oarecare tristețe - că nu m-aș număra între aceștia. Putem face daruri de Crăciun celor mai puțin norocoși, putem ajuta pe cei care nu se pot ajuta singuri, putem încerca să salvăm Planeta - și, implicit, oamenii - dar ce preț suntem dispuși să plătim în situații de excepție?

Se spune că era o dată un bărbat care lucra ca operator de pod, într-un mic orășel. Peste acel pod trecea o linie de cale ferată, iar slujba operatorului era aceea de a ține podul ridicat, astfel încât vapoarele să poată trece. Când se apropia vreun tren el trebuia să dea semnalul și să coboare podul.
Într-o sâmbătă însorită, omul și-a adus cu el băiețelul în vârstă de 7 ani, ca să stea împreună. Băiatul avea voie să meargă pe lângă râu, să se joace în apă, să arunce pietre în apă, să prindă fluturi sau să prindă pește.
Pe la prânz urma să treacă un tren. Omul a început pregătirile de coborâre a podului pentru ca trenul să poată circula în siguranță peste râu. Privind spre pod a zărit un copil cățărat pe pilonul de sub pod. Se juca exact pe locul unde podul urma să coboare. Privind mai atent a realizat îngrozit că acel copil era chiar fiul său. Disperat, a strigat la el, dar sunetul trenului care se apropia îi acoperea vocea. Știa că trebuie să ia o decizie rapidă. Dacă lăsa podul fiul său va muri. Dacă nu îl cobora, atunci toți oamenii din tren vor muri pentru că trenul va cădea în râu. Era o chestiune, deja, de câteva secunde.
Urlând în agonie, omul a împins maneta de coborâre a podului chiar în momentul în care trenul a ajuns în dreptul său. Fiul său a murit pe loc.
În timp ce trenul trecea, oamenii zâmbeau pe la geamuri și îi făceau cu mâna omului de la pupitrul de comandă și nu înțelegeau de ce acesta stătea cu capul plecat, împietrit. (Ilustrații fierbinți, Wayne Rice)
**
Black Mirror este un mini serial creat de Charlie Brooker în anul 2011. Fiecare episod descrie o realitate, arată modul în care trăim în acest moment și cum s-ar putea schimba viața noastră dacă suntem neatenți - zice C. Brooker.
The National Anthem este primul episod. În zori de zi echipa primului ministru britanic primește o filmare: prințesa S. a fost răpită. Filmul fusese deja răspândit pe net, deși au reușit să îl scoată în timp record. În filmare, prințesa, plângând și rugându-se să nu fie ucisă, citește revendicările teroriștilor. Pe scurt: teroriștii doreau doar ca primul ministru, la ora 16, să fie filmat întreținând relații sexuale cu un porc și imaginile să fie difuzate în direct pe toate canalele, cablu și satelit. Erau și instrucțiuni tehnice despre cum ar fi trebuit să se filmeze pentru a nu se putea recurge la efecte speciale.
Am râs aproape cu lacrimi imaginându-mi un prim-ministru (oricare ar fi el) în această postură; râdeau cu poftă și cetățenii britanici și toți cereau politicianului - căsătorit, având un copil abia venit în lume - să nu facă aceasta. Apoi, m-a șocat o astfel de perspectivă! Nu era nimic de râs! Soția îl ruga să nu o facă, dar regina l-a sunat personal și și-a exprimat convingerea că el va face tot ce poate pentru a salva viața copilei. Se făceau pariuri: o face / n-o face. Care mai de care dădea sfaturi ministrului despre cum să procedeze în caz că… dar toți înclinau balanța spre să n-o facă. Teroristul a trimis pachet un deget al prințesei… În acel moment majoritatea covârșitoare a cerut s-o facă; soția îl implora să nu o facă, indiferent de riscuri. La ora 16 toată suflarea țării era adunată în fața televizoarelor.
În timp ce primul ministrul se pregătea pentru actul cu porcul, în pustietatea orașului o fată se târa, singură și rănită…

Povești despre Sfântul Nicolae

Se spune că Moș Nicolae a existat cu adevărat în persoana episcopului din Myra - Lichia (pe meleagurile Turciei de astăzi), persoană cu frică și cu credință nețărmuită în Dumnezeu, care a trăit în secolul al IV-lea. Lui Nicolae din Myra îi sunt atribuite numeroase fapte bune față de cei săraci și năpăstuiți, dar și miracole. Provenind dintr-o familie înstărită, la moartea părinților a hotărât să își folosească averea pentru a-i ajuta pe cei nevoiași. El este cel care a întemeiat mănăstirea Sionului, unde a și fost înmormântat. Din mormânt - se spune - a început să curgă mir tămăduitor. Timp de sute de ani, mulţi pelerini au venit să se închine sfintelor moaşte şi mulţi bolnavi şi-au găsit vindecarea aici!
Multe întâmplări miraculoase sunt povestite în legătură cu Sfântul Nicolae, între care:

Povestea celor două cupe
Cândva a trăit un om care-și dorea foarte mult un fiu. S-a rugat Sfântului Nicolae, cerându-i ajutor pentru ca Dumnezeu să îi dea un fiu. Omul a promis că de-i va fi îndeplinită arzătoarea-i dorință va veni cu fiul său la biserică și vor aduce o cupă lucrată din cel mai fin aur. Curând, omului i s-a născut un fiu și foarte bucuros a fost. A dat comandă să fie lucrată o cupă din cel mai pur aur și să fie împodobită cu cele mai frumoase și mai rare pietre prețioase. Când cupa a fost gata, omul a văzut cât de fin și de frumos era lucrată și nu s-a putut îndura să o dea așa că a mai comandat o cupă.
Când băiatul a devenit adult, tatăl și fiul au urcat într-o barcă și au navigat spre biserică pentru a lăsa cupa promisă cu ani în urmă. Pe drum, fiul, care ținea prima cupă, a căzut în apă și valurile l-au acoperit. Au încercat să îl salveze, l-au căutat dar totul a fos în zadar: fiul se scufundase și nu l-au mai găsit. Îndurerat și deznădăjduit, omul și-a continuat drumul spre biserica Sfântului Nicolae. S-a apropiat de altar și a pus acolo cea de-a doua cupă. Nici bine n-a așezat-o, că a și căzut. Omul o ridică și o pune din nou pe altar. Cupa cade din nou, și mai departe. A treia oară se întâmplă din nou. Uimiți, oamenii se adună să vadă cupa. De fiecare dată când era așezată pe altar cădea, ca și cum o mână nevăzută o arunca departe, tot mai departe. La un momnet dat, fiul care a căzut în apă intră pe ușa bisericii, purtând cu el cupa originală. A povestit cum, căzând, se scufunda rapid,  până când a apărut Sfântul Nicolae și l-a salvat.
Foarte bucuros, tatăl a așezat pe altar ambele cupe, în semn de mulțumire. De data aceasta n-a mai căzut niciuna.

Povestea celor trei fete sărace
Cândva, trăia un nobil sărac care avea trei fete. Pe atunci, fetele erau nevoite să aibă zestre dacă voiau să se căsătorească și acest nobil nu avea de unde să le dea bani.
Se spune că atunci când fata cea mare a ajuns la vârsta măritișului Sfântul Nicolae a lăsat noaptea un săculeț cu bani în casa lor. La fel s-a întâmplat și în cazul celorlalte două fete, cărora Sfântul le-a lăsat bani, aruncând săculeții pe horn, să nu fie văzut - pentru că faptele bune, se zice, trebuie să fie făcute pentru a nu fi văzute de cineva. Săculețul cu bani a ajuns într-o șosetă pusă la uscat pe marginea căminului. Așa s-a ajuns la obiceiul darurilor lăsate în ciorapi sau în ghete…

A salvat viața la trei bărbați
Istoria vieții Sfântul Nicolae vorbește și despre o altă minune: a izbăvit de la moarte pe trei bărbați năpăstuiți pe nedrept.
Pe când aceștia erau în închisoare au aflat de timpul când aveau să fie omorâți și au chemat pe sfânt în ajutor; i-au pomenit și de binefacerile ce le făcuse cu alții, cum izbăvise de moarte pe alți trei bărbați din Lichia.
Iar Sfântul Nicolae, cel grabnic spre ajutor și gata spre apărare, s-a arătat în vis împăratului și eparhului; pe eparh l-a mustrat pentru că a defăimat împăratului pe cei trei bărbați, iar împăratului i-a arătat și i-a dovedit că bărbații aceia sunt nevinovați și că din pizmă au fost pârâți că au uneltit împotriva lui.
Și așa i-a izbăvit Sfântul Nicolae de la moarte.