Cum e cu fericirea? Citate favorite

Nu există nici fericire, nici nenorocire în lume; există doar compararea unei stări cu cealaltă și – atâta tot. Doar cel care a simțit nefericirea cea mai cumplită e în stare să simtă cea mai mare fericire. Ca să-ți dai seama cât de bine este să trăiești, trebuie să fi dorit să mori. (...) Nu uitați niciodată că până în ziua când Dumnezeu va binevoi să-i destăinuiască omului viitorul, toată înțelepciunea omenească va fi cuprinsă în aceste două cuvinte: Așteaptă și nădăjduiește!

(fragment din scrisoarea de adio scrisă de Edmond Dantes lui Maximilien, fiul fostului patron, un om de onoare cu suflet mare)

Din Contele de Monte-Cristo, de Al. Dumas.

Pentru Citate favorite, joc preluat de Suzana de la Zina, pornit în colaborare cu Ella.

Îmi vorbești de fericirea generală? Dar, tinere, fericirea n-o putem da nimănui cu de-a silă! Dacă n-o vrea, nu-i trebuie!

 (Cezar Petrescu, în romanul Întunecare - 1927-1928)

De ce se ucid oamenii? De ce se urăsc? De ce uită să se bucure de această nespusă fericire care e viaţa şi care nu mai are întoarcere?

 (Cezar Petrescu, în romanul amintit mai sus)

Contele negru. Dumas

Romanele lui Alexandre Dumas (n. 24.07.1802 – d. 05.12.1870) am început să le citesc din copilărie, și unele le-am tot recitit de-a lungul timpului. Am citit și biografia lui, în cărțile unde era scrisă, dar abia anul trecut am aflat că bunicul sau a fost mulatru. Că a fost și general în armata franceză „revoluționară” înainte de a împlini vârsta de 31 de ani, îmi aminteam ceva-ceva, dar prea puțin, spre deloc. Napoleon (I) l-a întâlnit de câteva ori pe acest general înalt (1,85 m – "mult" pentru vremea aceea nu numai în Franța) și bine făcut – probabil că nasul viitorului dictator ajungea undeva pe la talia generalului și, probabil, asta nu-i plăcea deloc lui Bonaparte, dar nu acesta a fost motivul pentru care generalul Dumas a fost ignorat mai ales după ce n-a mai putut lupta, și din această cauza familia a trăit în sărăcie aproape lucie după moartea lui, la vârsta de 44 de ani.

Am citit biografia primului Alexandre Dumas (n. 25.03.1762 – d. 26.02.1806) în cartea lui Tom Reiss: „Dumas, contele negru. Glorie, revoluție, trădare. Povestea adevăratului Monte-Cristo”, apărută pentru prima dată în anul 2012; în 2013, Tom Reiss a primit Premiul Pulitzer pentru Biografie și Autobiografie și Premiul PEN/Jacqueline Bograd Weld pentru Biografie. Din punctul meu de vedere merită premiile! Cartea e astfel scrisă încât nu are nimic plictisitor – cumva, e ca un roman de aventuri pe care nu-ți vine să-l mai lași după ce l-ai început.

Citez din carte:

Primul Alexandre Dumas s-a născut în 1762, fiind fiul lui „Antoine Alexandre de l’Isle”, în colonia franceză Saint-Domingo (azi Haiti), unde se cultiva trestie de zahăr. Antoine era un nobil care se ascundea de familie și de lege și care făcuse băiatul cu o sclavă de culoare (Marie Cessette Dumas). Ulterior, Antoine a renunțat la numele de împrumut, revendicându-și numele real și titlul – Alexandre Antoine Davy, marchiz de la Pailleterie – și l-a dus pe fiul sau mulatru peste ocean, pentru ca acesta să se bucure de lux și onoruri, în apropierea Parisului. Însă băiatul a respins (la un moment dat) numele și titlul tatălui. S-a înrolat în armata franceză, cu gradul cel mai modest, iar la întocmirea documentelor de încorporare și-a declarat numele „Dumas”, după mamă. După ce, prin merite deosebite, a fost promovat în grad, nici măcar nu a mai folosit numele de „Alexandre”, preferând forma simplă și prescurtată de „Alex Dumas”.

Alex Dumas a fost un războinic desăvârșit și un bărbat cu convingeri puternice, dovedind curaj moral. Era renumit pentru forța sa, pentru talentul în mânuirea sabiei, pentru curaj și priceperea de a smulge victoria chiar și în cele mai dificile situații. Era, de asemenea, cunoscut pentru vulgaritatea limbajului și pentru problemele cu autoritățile. A fost un general al soldaților, temut de dușmani și iubit de oamenii săi, un erou într-o lume în care acest cuvânt nu se folosea în orice împrejurare. (...) În timpul vieții, generalul Dumas a fost o figură legendară. (...) În vreme ce steaua lui se înălța, Alex Dumas nu era omul care să dea ordine, ca apoi să stea în starea de siguranță din spatele liniilor, în vreme ce subordonații lui înfruntau primejdia: și-a condus mereu soldații mergând în fruntea lor. (...)

Când Napoleon a decis invadarea Egiptului, Dumas a participat la campanie în calitate de comandant al cavaleriei, dar acolo, cei doi militari au ajuns să se deteste. Confruntarea a fost ideologică – Dumas se considera luptător pentru eliberarea lumii, nu pentru dominarea ei – dar și personală. „Musulmanii, indiferent de clasa socială, care reușeau să-l vadă pe generalul Bonaparte, erau șocați cât de scund și de slab era”, scria ofițerul care era medic-șef al expediției. „Dintre generalii noștri, i-a uimit înfățișarea generalului de cavalerie Dumas. Bărbat de culoare, cu o siluetă ca de centaur, când l-au văzut sărind cu calul peste tranșee sau mergând să răscumpere prizonieri, au crezut cu toții că era conducătorul expediției”.

Viața generalului Alex Dumas este extraordinară din atât de multe puncte de vedere, încât este lesne să uităm cel mai neobișnuit aspect al ei: acela că a fost o viață de mulatru, într-o lume a albilor, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Alex Dumas nu a fost singurul negru sau metis care a cunoscut ascensiunea, respectul, bogăția, pentru că odată cu Revoluția din 1789 visul egalității a părut a nu cunoaște limite în Franța (până la „ridicarea” lui Napoleon dictatorul). Alex Dumas era republican cu toată ființa, dar a refuzat să comită atrocități în numele unor idealuri și nu s-a ferit să apere victimele, indiferent de trecutul lor sau de orientarea ideologică. El și-a riscat cariera opunându-se vărsărilor de sânge care aveau loc pretutindeni în jurul său. Ulterior, un scriitor cu vederi regaliste avea să scrie despre acest „republican generos” că a fost unul dintre puținii generali care au fost întotdeauna „gata să-și dea viața cu vitejie pe câmpul de luptă, dar au ales să-și frângă mai bine săbiile decât să-și asume rolul de călăi”.

**

Numele generalului Thomas-Alexandre Dumas este scris în partea sudică a Arcului de Triumf. În 2009, după multe insistențe ale oamenilor care apreciază adevărul istoric, a fost inaugurat un monument în cinstea generalului: niște enorme cătușe de sclav desfăcute. Unul dintre critici afirmă că nu e deloc reprezentativ monumentul deoarece generalul Dumas n-a fost niciodată sclav – totuși, documentele arată că tatăl său îl vânduse ca sclav la un moment dat, „cu drept de răscumpărare”. Biograful Tom Reiss e de părere că nu există un monument dedicat exclusiv generalului. În politica rasială a Franței din secolul XXI, statuia generalului Dumas s-a metamorfozat într-un monument simbolic pentru toate victimele sclaviei coloniale franceze... În Franța nu există încă niciun monument care să comemoreze viața generalului Alexandre Dumas.

În 1912, în locul numit la un moment dat „Piața celor trei Dumas” (pe malul stâng al Senei) a fost instalată o statuie a generalului, realizată de un sculptor care a trăit la sfârșitul secolului al XIX-lea, Alfred de Moncel. Comanda a fost încredințată în anii 1890 și banii nu au provenit de la stat sau de la vreo organizație militară, ci au fost adunați din inițiativa unui mic grup de pasionați ai moștenirii lăsate de romancierul Dumas, care a încercat zadarnic să vadă ridicându-se o statuie a tatălui sau. La inițierea strângerii de fonduri au participat Anatole France și Sarah Bernhardt, între alții. În 1913, statuia era tot acoperită – n-a fost niciodată inaugurată oficial. În iarna anului 1941-1942 statuia a fost distrusă de naziști. Ocupanții germani au topit sute de statui franceze, acordând atenție mai curând semnificației lor decât cantității de metal: le-a venit ușor să topească o reprezentare a unui metis care a luptat pentru libertate, egalitate, fraternitate.

Se mai fac, încă, demersuri (începute în 2008), pentru ca generalul Dumas să primească post-mortem distincția "Legiunea de Onoare".

(„Dumas, contele negru. Glorie, revoluție, trădare. Povestea adevăratului Monte-Cristo”, de Tom Reiss, Editura Litera, București, 2020).

sursa foto statuie: wikipedia (domeniu public)

Prietenie. Citate favorite

Prietenia constă in a uita ceea ce oferi şi a păstra in memorie ceea ce ai primit.

*

Această ultimă dovadă, fără de care prietenia nu există: încrederea neţărmuită.

Prietenia este o stea, pe când dragostea... dragostea nu este decât o lumânare. O să-mi spui că există mai multe tipuri de lumânări, şi că printre ele sunt unele mai bune; cea trandafirie e cea mai bună, dar oricât de trandafirie ar fi lumânarea, tot se topeşte, pe când steaua străluceşte mereu.

Alexandre Dumas (în Regina Margot, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1970, traducere: Mircea Alexandrescu şi Costache Popa)

Fie vorba între noi: acum ştim că şi stelele mor.

₪₪₪

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.

₪₪₪

Oamenilor mari le plac numerele. Când le vorbiţi de un nou prieten, nu vă întreabă niciodată ceea ce este cu adevărat important. Nu vă întreabă niciodată: "Cum sună vocea lui? Ce jocuri îi plac? Colecţionează fluturi?" Ei vă întreabă: "Câţi ani are? Câţi fraţi are? Cât cântăreşte? Cât câştigă tatăl său?" Numai atunci ei vor crede că l-au cunoscut.

(Antoine de Saint-Exupery în Micul prinţ)

Citate favorite. De când e lumea şi Pământul

De când e lumea şi Pământul vanitatea-i vanitate, dreptatea-i relativă şi speranţa n-are limite.

Postare înscrisă in jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat.

Click&Comment Monday!

- Da – încuviinţă Aramis – e adevărat, mă îngrijesc mult. Ştii dragul meu, îmbătrânesc: ca mâine am treizeci şi şapte de ani.

- Ascultă, dragul meu – surâse d’Artagnan – de vreme ce ne-am regăsit, să ne învoim asupra unui lucru: asupra vârstei pe care o vom avea de acum înainte.

- Cum adică? se miră Aramis.

- Da – urmă d’Artagnan. Pe vremuri eram mai mic cu doi sau trei ani decât tine şi, dacă nu mă-nşel, azi am patruzeci bătuţi pe muche.

- Zău! făcu Aramis. Atunci eu sunt cel care mă-nşel, dragul meu, căci tu ai fost întotdeauna neîntrecut într-ale ciferelor. Aşadar, după socotelile tale aş avea patruzeci şi trei de ani! Pe toţi dracii, dragul meu, să nu cumva s-o spui la palatul Rambouillet, asta mi-ar aduce numai neajunsuri.

(După douăzeci de ani, de Alexandre Dumas, Editura Tineretului, Bucureşti, 1960, traducere de Marcel Gafton)

₪ ₪ ₪ ₪ ₪ ₪ ₪

- Dreptatea! Dreptatea!! repetă contele, pe un ton de batjocură subţire. In timpul lungii mele captivităţi, a nesfârşitelor mele călătorii am auzit toate popoarele invocând această făţarnică divinitate, fără ca ele să se bucure de ea. Nu, vezi dumneata, Dreptatea înseamnă doar un nume împrumutat de o cochetă bătrână ca să cutreiere lumea şi să mintă pe cât mai mulţi! Dar – se întrerupse el, răsturnând dintr-odată principiul pe care tocmai îl enunţase, şi aducând o dovadă in sprijinul acestui al doilea principu: “Chiar când ai pierdut orice nădejde, tot mai speri!” – dacă eu însumi voi fi o piedică in dreptatea regelui?

(Fiul lui d’Artagnan, de Paul Feval Fiul, Editura Cartea Românească, Bucureşti 1975, traducere de E. Grozea)