Din Șocul viitorului, de A. Toffler

Alvin Toffler a publicat Șocul viitorului in anul 1970. Am ales din această carte câteva paragrafe - pentru jocul Citate favorite găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț.

A vorbi despre libertatea absolută de a alege sau de individualitate totală, înseamnă a nega o formă de comunitate sau societate. Ironia este că cei ce se plâng cel mai tare că oamenii nu se pot asocia sau comunica unii cu alții sunt adeseori aceia care cer un mai mare individualism. Cu cât oamenii sunt mai individualizați, cu atât le este mai greu să-și găsească o identitate (Karl Mannheim, sociolog). 

Oamenii reacționează diferit la șocul viitorului. Simptomele variază și ele în funcție de stadiul și de intensitatea bolii, mergând de la neliniște, ostilitate față de orice formă de autoritate și violență aparent lipsită de sens până la suferință fizică, depresie și apatie. Victimele lui fac adeseori cotituri stranii in ce privește interesul și stilul de viață și încearcă să se "închidă în cochilia lor" printr-un total refuz pe plan social, intelectual și moral. Ele se simt in permanență "persecutate" și hărțuite și vor cu disperare să reducă numărul deciziilor pe care trebuie să le ia.

Numai atunci când un fapt nou nu reușește să-și găsească locul, atunci rezistă clasificării, se produce reacția de orientare. Până ce nu va reuși să integreze acest nou fapt în concepțiile sale sau nu-și va modifica părerea despre lume, el va trece printr-o puternică agitație și neliniște. Reacția de adaptare = stres!

Schimbarea e nu numai necesară vieții, este viața însăși. În consecință, viața e adaptare.

Simptomele frapante ale crizei confuzionale din jurul nostru - folosirea  tot mai largă a drogurilor, creșterea misticismului, exploziile repetate de vandalism și violența necontrolată, politica nihilismului și nostalgia, apatia bolnăvicioasă a milioane de oameni - pot fi înțelese mai bine dacă recunoaștem legătura dintre ele și șocul viitorului.

Palpitațiile, tremurăturile, insomnia sau oboseala neexplicată pot semnala suprasolicitarea, tot așa cum confuzia, iritabilitatea neobișnuită, plictiseala profundă și un sentiment alarmant că lucrurile ne scapă de sub control sunt semnale de alarmă psihologice.

Unii oameni capătă un sentiment de serenitate chiar în mijlocul agitației din jur nu pentru că ar fi imuni la emoție, ci pentru că au găsit modalitatea de a include doza adecvată de schimbare în viața lor. Căutarea acestui optim e poate același lucru cu căutarea fericirii.

Publicând prima sa lucrare, Șocul viitorului, Alvin Toffler (n. 4.10.1928 - d. 27.06.2016) a creat o nouă disciplină, futurologia, prin studiul schimbării și impactul acesteia asupra afacerilor și culturii.

Sursa foto: https://pixabay.com/ro/users/thedigitalartist-202249/

Puterea, bogăția, cunoașterea

Mușchii, banii și mintea, le zice, între altele, Alvin Toffler în „Puterea în mișcare” publicată în anul 1990. Am citit-o în 1995, publicată la Editura Antet; din păcate, editorul a renunțat la notele bibliografice și la index „pentru a facilita cursivitatea lecturii” – ce l-o fi determinat să creadă că așa ceva doresc toți cititorii? În fine.

Cărțile din trilogia lui Alvin Toffler („Șocul viitorului” - 1970, „Al treilea val” - 1980) și „Puterea în mișcare” - 1990) au ca subiect central schimbarea – ceea ce li se întâmplă oamenilor când întreaga lor societate se transformă brusc în ceva nou și neașteptat. „Șocul viitorului” este despre procesul schimbării – felul în care schimbarea afectează oamenii și organizațiile. „Al treilea val” e despre direcțiile schimbării – încotro ne duc schimbările de azi. „Puterea în mișcare” este despre controlul schimbărilor care urmează – cine le va da formă, și cum.

Puterea răsare din țeava puștii, zicea Mao Tse-Tung.

Banul vorbește (zice un anonim)

Cunoașterea în sine înseamnă putere, ne învață Francis Bacon.

Banii, cultura și violența nu sunt singurele surse ale puterii din viața de zi cu zi - dar reies ca fiind cele mai importante - iar puterea nu e nici bună, nici rea. Este o dimensiune a virtualmente tuturor relațiilor umane. Este, de fapt, reciproca dorinței și de vreme ce dorințele omenești sunt infinit variate, orice lucru care poate îndeplini dorința altcuiva reprezintă o potențială sursă de putere. Traficantul de droguri care se poate abține de la „fixație” deține putere asupra consumatorului.

Violența, bogăția și cunoașterea iau, fiecare, diferite forme în jocul puterii. Violența, de exemplu, nu are nevoie să acționeze la modul propriu; amenințarea recurgerii la violență este adesea suficientă pentru a determina supunerea. Amenințarea cu violența se poate ascunde și îndărătul legii.

Violența, avuția și cunoașterea sunt sursele fundamentale ale puterii sociale. (...) Toate trei pot fi folosite la aproape toate nivelurile vieții sociale, din intimitatea locuinței și până la arena politică.

Indiferent ce alte instrumente ale puterii pot fi exploatate de către o elită conducătoare sau de către indivizi în relațiile lor particulare, forța, bogăția și cunoștințele sunt nivelurile de bază. (...)

Puterea funcționează în grade variate, iar unele puteri au, categoric, o cifră octanică mai joasă. În luptele crâncene care vor cuprinde curând școlile, spitalele, afacerile, sindicatele și guvernele, aceia care înțeleg „calitatea” (puterii) vor câștiga un însemnat avantaj strategic. (...) Violența, chiar și atunci când dă rezultate (orice guvern se bazează pe armată și pe poliție pentru menținerea sistemului în funcțiune) violența generează rezistență. Victimele sau supraviețuitorii ei așteaptă prima ocazie de a riposta. Principala slăbiciune a forței brute sau a violenței, însă, constă în absolută ei inflexibilitate. Nu poate fi folosită decât pentru a pedepsi. Pe scurt, violența este putere de calitate inferioară.

Bogăția, prin contrast, este un instrument mult mai bun al puterii. Un portofel gras e mult mai versatil. În loc să amenințe cu aplicarea unei pedepse, el poate oferi și recompense gradate fin – avansuri sau lichidări, în bani sau natură. Averea se poate folosi fie în mod pozitiv, fie negativ. Este, prin urmare, mult mai flexibilă decât forța. Bogăția deține o putere de calitate medie.

Puterea de cea mai înaltă calitate provine din aplicarea cunoașterii. (...) Puterea de înaltă calitate nu este simplă constrângere. Nu reprezintă doar capacitatea de a-ți atinge scopurile, de a-i determina pe alții să facă ceea ce vrei tu, deși s-ar putea ca ei să prefere contrariul. Înalta calitate implică eficiența – folosirea celor mai reduse resurse de putere pentru a atinge un țel. Cunoașterea poate fi adesea folosită spre a face ca celeilalte părți să-i „placă” agenda ta de acțiune. Ba chiar poate convinge partenerul că el însuși se află la originea ei.

Prin urmare, dintre cele trei surse fundamentale ale controlului social, cunoașterea, cea mai versatilă, poate servi și ca multiplicator al averii și forței.

Puterea maximă le stă la îndemână celor aflați în poziția de a folosi toate cele trei instrumente în conjuncție inteligentă unul cu altul, alternând amenințarea pedepsei și promisiunea recompensei, deopotrivă cu persuasiunea și inteligența. Pentru a-i calibra pe feluriții participanți într-un conflict de putere – fie negociere, fie război – ne este de folos să discernem cine comandă accesul și la care dintre instrumentele fundamentale ale puterii.

Postarea este pentru Citate favorite, joc preluat de Suzana de la Zina, pornit în colaborare cu Ella.

Cunoașterea și sistemele de comunicare nu sunt antiseptice sau neutre în relație cu puterea. Virtualmente fiecare „fapt” folosit în afaceri, viața politică și relațiile umane cotidiene derivă din alte „fapte” sau supoziții care au fost modelate, deliberat sau nu, de către structura de putere preexistentă. Astfel, fiecare „fapt” are o istorie-a-puterii și ceea ce s-ar putea numi un viitor-al-puterii – un impact, mare sau mic, asupra viitoarei distribuții a puterii.

Non-faptele și faptele disputate sunt în egală măsură produse și arme în conflictul de putere din societate. Faptele false și minciunile, precum și faptele „adevărate”, „legile” științifice și „adevărurile” religioase acceptate, reprezintă în totalitate muniția jocului-puterii în curs de desfășurare, fiind prin ele însele o formă a cunoașterii.

În carte, termenului „cunoștință” (de la cunoaștere) i s-a acordat un înțeles lărgit față de definiția din dicționar, și se referă la informații, date, imagini și imagerie, la atitudini, valori și alte produse simbolice ale societății, fie că sunt „adevărate”, „aproximative” sau chiar „false”. Toate acestea sunt folosite sau manipulate de căutătorii-de-putere, după cum au fost dintotdeauna. La fel se întâmplă și cu mijloacele de transmitere a cunoștințelor: căile de comunicație, care, la rândul lor, dau formă mesajelor ce se scurg prin ele.

O diferență crucială distanțează violența și averea de cunoaștere, pe când ne avântăm spre era denumită a informației: prin definiție, atât forța cât și avuția sunt proprietatea celor puternici și bogați. Caracteristica realmente revoluționară a cunoașterii este aceea că le poate fi accesibilă și celor slabi și săraci. (...) Indiferent de prăpastia care desparte bogații de săraci, un hău și mai mare îi separă pe cei înarmați de cei neînarmați, și pe neștiutori de cei cultivați.

Cunoașterea este cea mai democratică sursă de putere. Trăsătură care o face să reprezinte o continuă amenințare la adresa celor puternici, cu toate că o folosesc și ei pentru a-și întări propria putere. Mai explică și de ce fiecare deținător-de-putere – de la patriarhul unei familii pană la președintele unei companii sau prim-ministrul unei națiuni – vrea să controleze cantitatea, calitatea și distribuția cunoștințelor în domeniul său.

Dacă nu înțelegem cum și spre cine se scurg cunoștințele nu putem nici să ne protejăm contra abuzului de putere, nici să creăm societatea mai bună, democratică, pe care o făgăduiesc tehnologiile zilei de mâine.

Controlul cunoașterii este nodul gordian al luptei mondiale de mâine pentru putere, în toate instituțiile omenești.