duminică, 30 august 2020

Viespea și păianjenul

Viespile sunt prădători naturali pentru diferite insecte dăunătoare – țânțarii, de exemplu – dar nu-i deloc plăcut să le am prin preajmă; nu mi-e frică de ele, dar îmi creează disconfort – totuși, nu vreau nici să le „gazez”. Între vânătorii naturali ai viespilor se numără și păianjenii, dar există și viespi care papă păianjeni (viespea păianjen).
Seara, pe la ora 22, aprind lumina în bucătărie și aud un bâzzz. Recunosc imediat bâzâitul de viespe! Undeva în zonă e vreun cuib de viespi pentru că foarte des ajung să intre în camera unde lucrez, pe oberliht (fereastra are plasă), și încerc să le conving să iasă pe fereastră (deschid rama cu plasă). Când refuză să iasă le prind într-un borcan și apoi le eliberez afară (la fel fac și cu fluturii). În bucătărie, însă, „mișcarea” asta-i mai complicată, dar am încercat să ghidez mica viespe spre fereastră. Când să zic „Iese!” o văd parcă suspendată între galeria draperiei și plafon, bâzâind a disperare. În primele clipe n-am înțeles ce se petrece, dar mi-am dat seama repede când am văzut un punct negru „rostogolindu-se” spre ea. Ups! Acolo era o pânză de păianjen! Atât de albă și de fină era încât am putut-o distinge doar urcând pe un scaun. Păianjenul fusese ascuns pe undeva... Ce să fac, ce să fac să salvez viespea?! Pe masă era un polonic mic și l-am luat la repezeală, am reușit să desprind viespea – cu pânza pe ea – și am aruncat-o afară. Apoi am stricat pânza de păianjen, dar vietatea a fugit pe undeva – nu omor nici vietățile acestea; le prind într-un borcan, când dau de ele prin casă, și le arunc afară.
Sper că viespea s-a descurcat când a scăpat de păianjen! De firele mătăsoase și extraordinar de subțiri și lipicioase nu aș fi putut să o scap.
Cu această ocazie mi-am amintit de o poveste cu un păianjen șmecheraș, poveste pe care am pregătit-o în urmă cu câțiva ani, pentru a o publica pe aici, dar m-am luat cu altele. Acum a venit și timpul ei. O repovestire, pe scurt, a aventurilor lui Anansi, păianjenul care a cumpărat poveștile cerului pentru oameni. Povestea face parte din folclorul populației Ashanti, parte a grupului etnic Akan din Ghana.

Cum a luat Anansi poveștile zeului cerului
Cândva, pe Pământ nu existau povești, toate fiind la marele zeu al cerului, Nyame. Într-o zi, păianjenul Anansi s-a dus la zeul cerului pentru a cumpăra poveștile lui.
- De ce crezi că vei putea să le cumperi? îl întrebă zeul.
- Știu că voi putea!
- Orașe mari, cu oameni puternici, au venit și nu le-au putut obține. Tu, singur, vei putea?
- Care este prețul poveștilor?
- Le dau numai pentru Onini pitonul, Osebo leopardul, Mmoatia zâna și Mmoboro viespea.
- Voi aduce ce dorești.
Și a plecat Anansi să prindă ceea ce-și dorea zeul cerului. S-a dus la locul unde trăia pitonul și-a strigat tare, întrebându-se dacă pitonul chiar e așa de lung cât ramura de palmier, cum afirmă soția lui. Șarpele a auzit și a acceptat să se întindă de-a lungul ramurii de palmier, dar pentru că nu putea sta complet drept, pentru a ști reala sa lungime a fost de acord ca Anansi să-l lege de ramură. Când a fost complet legat Anansi l-a luat și l-a dus zeului.
Pentru a prinde leopardul a săpat o groapă adâncă în pământ. Când leopardul a căzut în groapă Anansi s-a oferit să îl ajute întinzându-i pânzele lui. Când leopardul a reușit să iasă s-a trezit înfășurat în pânză, și dus a fost și el la zeu.
Pentru a atrage zâna în capcană a confecționat o păpușă și a acoperit-o cu gumă lipicioasă, apoi a așezat-o sub Odum, Arborele Vieții, unde zâna obișnuia să se joace, și în fața acesteia a așezat un bol cu igname, preferatele zânei. Zâna a venit, a mâncat legumele și a mulțumit păpușii care a rămas indiferentă. Ofensată de comportamentul intrusei zâna a pălmuit-o; când mâna s-a lipit, a încercat să se desprindă ajutându-se cu cealaltă și a rămas cu palmele lipte de păpușă. Anansi a capturat-o și pe ea și a dus-o zeului.
Pentru a prinde viespea dorită de zeu, Anansi a umplut cu apă o tigvă (calabash, plantă care seamănă cu o tărtăcuță sau cu un dovlecel) și golit-o peste o frunză de banan pe care o ținea pe cap și de pe care apa aluneca pe cuibul viespii, spunând că plouă și sugerând viespii să intre în tigva goală. Imediat ce viespea a intrat Anansi a sigilat deschiderea și viespea a ajuns la zeu.
În schimbul vietăților, zeul cerului nu doar că i-a oferit lui Anansi poveștile sale, ci l-a și însărcinat pe zeul-păianjen să cutreiere lumea și să găsească povești noi.
* *
Oamenii credeau că Anansi este fiul celui mai mare zeu, Nyame. Anansi era foarte puternic: putea face să plouă, comanda oceanelor unde să fie; a făcut soarele și luna și a așezat stelele pe cerul nopții. Iubind oamenii, i-a inițiat în tainele agriculturii, i-a învățat să-și construiască și case și să trăiască în grupuri. Dar avea un mare defect: era răutăcios, buclucaș și îi plăcea să joace feste oamenilor. Într-o zi, tatăl s-a supărat atât de tare pe Anansi încât l-a transformat în păianjen, luându-i puterile. Anansi, fiind foarte isteț, și-a dat repede seama că nu trebuie să fie mare și puternic pentru a păcăli alte vietăți – cu mult mai mari și mai puternice - și pentru a scapă de necazuri.
Morala: nu trebuie să fii mare și puternic pentru a te descurca in viață.

Sursa poveste.

marți, 25 august 2020

Recondiționări în grabă

Îmi plac obiectele vechi și foarte vechi iar când am ocazia le adun și le recondiționez. Unele nu am cum să le expun așa cum ar merita și stau prin debara, cămară sau dulapuri. Felul în care e mobilat apartamentul nu permite în nicio cameră „accente vintage” – ar deveni decorul extra-eclectic (ca să nu spun înghesuit). Nu contează; îi dau înainte cu recondiționatul.
Caseta maro (L= 14 cm, l=9 cm, h=5 cm) îmbrăcată în vinilin, am găsit-o în podul casei unui unchi. Am descoperit câteva minuni dar pentru că nu au loc la noi le-am lăsat acolo până ne-om hotărî să ne mutăm în căsuța unde, la parter, e un atelier mare și pot lăsa obiectele împrăștiate la finalul zilei.
Am scos materialul roșu și pătat, am spălat cutia și am lipit foi de burete apoi satin roșu – nu m-am priceput prea bine la croit interiorul și s-a cam lipit „în valuri” (dar, în ansamblu, arată bine). Vinilinul tocit l-am vopsit cu cremă de ghete (cremă gen vopsea) – și nu i-am făcut poză, dar arată chiar bine (zic io).
Cutia de la bomboane (D=9 cm, h=4 cm) doar am curățat-o de praf. Habar n-am din ce an o fi, dar e veche. Timpul n-a afectat prea mult cartonul și culorile.
Cutia metalică (L=28 cm, l=20 cm, h=16 cm) am „cules-o” din podul casei unei prietene, Nina. Erau comori acolo, nu glumă, dar... când a aflat ea că mă pasionează vechiturile fusese curățat aproape întregul pod (totul a fost dat la gunoi). Eu am găsit doar câteva mărunțișuri, prin dulapurile care nu au fost atinse de cei care au golit podul.
Așa arăta când am găsit-o:
și așa arată acum:
Mai am de lucru la ea. Când am început să o recondiționez nu am avut vopseaua necesară, apoi n-am mai avut timp; când am avut timp, în primăvara aceasta, magazinele de bricolaj (și nu numai) erau închise din cauză de pandalie. Am depozitat în ea mărunțișuri vechi recondiționate de-a lungul timpului.

luni, 24 august 2020

Trebuie chemată ambulanța

 
Unii oameni se tem atât de tare de boli încât se poate spune că au fobie de boală – afecțiune care e diferită de ipohondrie. E firesc să ne temem de boli, să fim prevăzători, să facem regulat câte un control medical și analize medicale etc., dar de aici până a veni cu ideea de se adopta
o lege prin care oricare cetățean căruia i se pare că cineva, pe stradă sau aiurea, are o boală ce ar putea fi contagioasă să cheme ambulanța și aceasta să vină de urgență și omul presupus contagios să fie luat cu forța și dus la spital pentru analize e... mai mult decât fobie de boală, e demență. Când am auzit această propunere am râs cu poftă, sigură fiind că e o glumă referitoare la zisele ministrului de interne care (pe la jumătatea lunii mai), întrebat fiind ce ar putea face cetățenii când văd un ins fără mască în locurile unde e obligatorie, a spus: „Sună la 112”. Dar nu era glumă, ci o propunere cât se poate de serioasă. După ce am reușit să-mi reintroduc ochii-n orbite (îi aveam ca de melc) și să mă calmez un pic (se băteau dracii în capul meu și aproape că vorbeam singură!) am întrebat:
- Cum recunoști tu pe stradă un om care ar putea avea o boală contagioasă? După paloare? Chemi ambulanța dacă cineva strănută și / sau îi curg mucii? Poate are vreo alergie! Chemi ambulanța dacă tușește? Poate e fumător sau poate s-a înecat... Ce simptome au bolile contagioase astfel încât să fie recunoscute la trecători?
- Ei, mă iei cu amănunte! Nu sunt medic, să știu simptomele!
- Și, atunci, cum știi că cineva e contagios sau ba?
- Are simptome! ridică ușor tonul, interlocutorul.
- Am înțeles! Ce simptome?
- Eu de unde să știu? O să studiez simptomele bolilor contagioase! Îi curge sânge din gură, na! Ar putea avea Ebola! Are bube pe față; ar putea avea vărsat de vânt!
- Poate are hemoragie internă de la cine știe ce... și oricum ar trebui chemată ambulanța când cineva sângerează pe gură – poate a fost înjunghiat omul... Poate are acnee, dacă are bube pe față...
- Tu vrei doar să mă contrazici pentru că nu-ți convine să fie internați cu forța contagioșii!
- Greșit, în contextul dat! Vreau să știu cum recunoști tu un om presupus contagios.
- Degeaba insiști! Trebuie o lege care să ne permită să chemăm ambulanța dacă vedem pe cineva care ar putea avea o boală contagiosă! Să zicem că sunt medic și...
- Dar nu ești medic, așa cum nu sunt milioane de oameni. Nici medicii nu recunosc pe stradă contagioșii doar privindu-i în trecere...
- Dacă mi se pare că cineva e contagios trebuie să pot chema o ambulanță și aceasta să vină – cu polițiștii dacă e cazul! - și acel om să fie dus cu forța la spital, pentru analize!
- Ok! Mergem pe ideea ta absurdă. Sunt curioasă cât te duce mintea. Suni la 112 și dispecerul te întreabă ce simptome are omul în cauză...
- Îmi dă legătura la ambulanță, nu mă întreabă el, `că nu se pricepe.
- Că tu te pricepi – dau mărunt din buze. Nu e așa, dar să zicem. Te va întreba un medic despre simptome. Ce-i spui? De ce crezi tu că X e contagios, și umblă liber?
- Îi spun că mi se pare că e contagios și trebuie să vină o ambulanță!
- Tu auzi ce spui? Dacă 2000 de indivizi sună la 112 în același timp pentru că li s-a părut că cineva în... metrou e contagios? Se blochează sistemul și cei care au nevoie cu adevărat de ambulanță ar suferi unde sunt doar pentru că unora li se pare că vecinii sunt contagioși! Ar trebui milioane de ambulanțe care să se deplaseze de câte ori cuiva i se pare că omul care a trecut pe lângă el în piață are o boală contagioasă.
- Va fi dezvoltat sistemul! Vor fi cumpărate ambulanțe și angajați oameni!
- E stupid ceea ce susții, dar mergem mai departe cu demența. Ai văzut pe X în subsol la metrou și ți s-a părut contagios... Suni la 112, va fi trimisă o ambulanță... Cum îl reții pe X dacă el urcă în tren și-și vede de viață? Îl rogi să stea acolo până vine ambulanța să-l ducă la spital, unde să i se facă analize, pentru că ție ți se pare că e contagios?
- Chem un polițai...
- Sunând la 112?
- Nu! Îl solicit pe cel care e mai aproape.
- Aproape însemnând ce? Sus, la intrare în subteran? La ceea ce vrei tu ar trebui să fie omul și polițistul. Ți se pare normal?
- Foarte normal! Cumva trebuie să scăpam de toți nesimțiții care umblă bolnavi printre noi; și nu doar acum, cu virusul ăsta. Trebuie găsite soluții!
- Omule, te sfătuiesc să pleci în China. Acolo e așa cum îți dorești tu.
- Mă iei la mișto! Acolo nu e democrație.
- Ceea ce vrei tu e democratic?
- Bineînțeles! Este vorba de sănătatea publică!
- Hm... Cred că e vorba despre sănătatea mintală a unora... Încearcă doar câteva picături de haloperidol, poate te ajută.
Discuția a fost mult mai lungă, învârtită numai în jurul ideii unei legi care să oblige ambulanța să vină de câte ori o solicită cineva căruia i se pare că a văzut pe undeva un om care pare să aibă o boală contagioasă. Mi-ar plăcea să cred că acesta este un caz unic, dar... puțin probabil.

Sursa foto.

duminică, 23 august 2020

Colecție de puzzle și de amintiri

Am mai scris și cu alte ocazii că sunt pasionată de puzzle. Am montat numai câteva, începând cu anul 1998, ceea ce n-ar spune despre mine că sunt cu adevărat pasionată. Cele mai multe jocuri le-am primit de la prietenii care știu că-mi plac. Singură nu-mi cumpăr – asamblez un puzzle cu 1000 de piese în câteva zile; n-ar fi multe zile dedicate unui joc dar având muuulte jocuri ar fi și muuuulte zile pentru că de încep unul nu-l mai las, iar dacă știu piesele în cutii numai la ele îmi stă gândul și ajung să fușeresc orice pentru a găsi timp numai pentru puzzle. Îmi plac atât de mult încât cu ocazia Provocărilor verzi din iunie 2019 am ales să confecționez un mini-puzzle.
Primul puzzle l-am primit în 1994-1995, adus de o amică. Pe la sfârșitul anilor 1990, prin plecarea ei din țară, relația s-a răcit până s-a încheiat. La un moment dat, fata m-a sunat – după ani de tăcere! Era entuziasmată că mă aude – eu la fel – mă întreba despre mine, eu întrebam despre ea. Povesteam de vreo ora când zice: „Spune-mi, te rog, care e regimul terenurilor în Ro acum pentru că...” Ha! „De ce n-ai început cu asta?” o întreb. O dădea la cotit că alea-alea, dar n-am crezut-o. I-am spus care era treaba cu terenurile la acel moment și ce trebuia să facă pentru a nu pierde ce a achiziționat soțul ei cu ceva ani în urmă. Gestul ei, la telefon, nu m-a determinat să nu mai îndrăgesc acel joc cu 1500 de piese mititele pe care-l montasem cu mult înainte de a ne despărți. Știu că mi-a oferit cu drag jocul. Când m-am hotărât să încep am răsturnat piesele pe masă și... m-am uitat la ele tare luuung. De unde să încep? Sigur, cu colțurile, cu marginile. Daaa, doar că aveam nevoie de o masă mare, pe care să o folosesc numai pentru joc. N-aveam asemenea masă, dar tot l-am început. Mergea greu de tot... și prea des trebuia să-l strâng. Când a trebuit să mă mut l-am adunat de tot în cutie și acolo a rămas până în 1998, când mi-am pus mintea cu el. Spațiu necesar tot nu aveam și toți cei care veneau la noi erau obligați să aibă grijă la puzzle-ul meu împrăștiat. Până mi-a venit ideea să împart imaginea în dreptunghiuri, pe coli A4. Apoi am selectat piesele în funcție de desenul de pe capacul cutiei (pe „sectoare” A4) și le-am pus în pungulițe separate. A fost mult mai ușor, pentru că puteam strânge jocul când nu mai lucram: colile, cu piesele montate, le puneam în folie protectoare („plicuri” de nailon) și le puneam în cutie. Mi-am ușurat mult lucrul, dar tot mi-a trebuit circa o lună să-l termin – greu a fost până „am prins mișcarea”. După primul joc, cel mai mare, următoarele au fost floare la ureche. Imaginea reprezintă o mănăstire (sau biserică?) dintr-un orășel de munte elvețian.
Alte tablouri puzzle pe care le-am montat de-a lungul timpului, în ordine aleatorie prezentate:
Un joc după un tablou al artistului Sung Sam Park: Castelul Verrazzano (în vale), Toscana (între Florența şi Siena). Mai multe despre artist și ce reprezintă tabloul puzzle am scris aici.
Mi-a plăcut foarte mult să îl montez pentru că are culori vii și multe amănunte, gradul de dificultate fiind destul de mare (ceea ce-mi doresc foarte mult la un puzzle). L-am primit de la o prietenă a mamei; a devenit, în timp, și prietena mea. De câte ori venea în țară îmi aducea marțipan și ghimbir caramelizat, știind că-mi plac foarte mult (mai ales ghimbirul). Din păcate, Nina a murit în 11 martie 2018. În 7 ianuarie a suferit un accident vascular cerebral și nu și-a mai putut reveni. Mi-a fost tare greu să văd acest om energic zăcând neputincios pe un pat de spital... Înțelegea ce i se spune, dar nu putea comunica. Nici nu vreau să mă gândesc ce era în sufletul ei știind că acasă e sora ei, semi-imobilizată în pat (mai mare decât ea, și pe care o îngrijea de ani de zile, chiar repatriindu-se la un moment dat pentru a putea avea grijă de ea). A fost un om tare discret Nina, și voia să facă mai totul singură, nedorind să deranjeze pe cineva. Stresul cauzat de obligativitatea mutării din casa în care a crescut și necazul c-o încurcătură de acte la Casa de pensii a fost, probabil, mai mult decât putea duce. Din cauza încurcăturii actelor nu putea programa operația de care avea mare nevoie, la ochi. De la ea am aflat multe despre unele dintre vechile familii din Brașov. Ea mi-a stârnit dorința de a descoperi istoria mai puțin știută a orașului în care m-am născut.
Următoarele două puzzle le-am primit de la soția unui verișor al mamei, din București, pe care nu-l mai întâlnisem de vreo 15 ani. Au fost aduse în Ro mult înainte de 1989 și au ajuns la mine abia în 2010: podul acoperit și mustangii.
Urmează jocurile primite de la una dintre prietenele foarte dragi. Am fost colege de clasă în a XI-a și a XII, dar făceam parte din grupuri diferite, total incompatibile în ansamblu. La câteva luni după ce am terminat liceul ne-am întâlnit întâmplător în centrul orașului. Ea ratase o întâlnire, eu mergeam spre casă, neavând ceva interesant de făcut. M-a invitat la o cafea, într-un bar al hotelului Aro. Am stat acolo vreo două ore și ne-am dat seama că avem foarte multe în comun. De atunci am fost aproape nedespărțite până când (și ea) a plecat din țară – când ne întâlnim (cam o dată pe an) e ca și cum abia ne-am despărțit... ieri. E o prietenie care a fost testată din plin și a rezistat.
Primul puzzle prezentat reprezintă muntele Hood din Oregon (S.U.A.), era în pachetul pregătit pentru sărbătoarea de Paște 2020 și care a ajuns la mine abia în iunie, din cauza restricțiilor impuse în cazul pandaliei. Cum la acel moment computerul meu era pe butuci, Miki (cățelușa) era la cealaltă căsuță a ei, de muncă aveam spre zero am montat și lipit piesele pe carton în două zile.
Cățelușii
în raft sunt un joc de numai 500 de piese, montat și lipit în câteva ore. Mi-e tare drag, pentru că a fost „comandat” pentru mine de una dintre fetele prietenei; avea doar 5 ani dar reținuse, de la ultima vizită la noi, că îmi plac câinii foarte mult (îl aveam pe Boby la acea vreme și micuța s-a jucat mult cu el).
O provocare au fost și florile lui Van Gogh, pentru că e mult portocaliu, dar m-am prins repede că diferă textura pieselor „pe zone”.
Căsuța
în culori vii e după un tablou pictat de artistul Randy Van Beek.
Bărcile
sunt legate în portul nu știu care. Am pe undeva cartonașele pe care scrie ce reprezintă fiecare puzzle, dar nu mai știu unde. Mi s-a tot spus să scriu pe verso ce reprezintă și anul în care l-am montat. Ei au zis, ei au auzit. Pentru mine nu avea sens s-o fac. Nici acum nu are, dar am început să scriu.
Piesele din care am „construit” catedrala Notre-Dame și Mănăstirea Voroneț le-am primit de la o prietenă din Suceava. Un alt puzzle cu Notre-Dame am primit și de la mama, dar deja îl aveam pe cel de la prietenă, așa că l-am făcut cadou altcuiva, dar tot la mine a ajuns peste ani deoarece nu s-a încumetat să îl înceapă, deși zicea că-și dorește. Poate că-l montez și pe acesta...
De la mama am primit jocurile cu: Colosseum și Hagia Sofia.
Pentru că tot am scris deja foarte mult nu mai contează câteva rânduri în plus: o foarte scurtă istorie a jocului de puzzle.
Cuvântul „puzzle” s-ar traduce, din engleză, ca „ghicitoare”, „șaradă” (nu m-aș fi gândit la o astfel de traducere).
În jurul anului 1766, afirmă cronicile britanice, John Spilsbury, gravor și cartograf, dorind să-i ajute pe copii să înțeleagă mai ușor geografia a desenat o hartă apoi a decupat fiecare țară în parte provocându-i pe cei mici să așeze fiecare țară unde îi era locul. Pentru că ideea a prins foarte bine a fost folosită această metodă de predare a geografiei până în anul 1820. Jocul de puzzle pentru adulți a apărut în 1900 și până în 1908 în America a fost o adevărată nebunie. Erau acum picturi sau desene pe placă de lemn, care mai apoi era decupată în bucăți mici – un astfel de joc costa, însă, foarte mult și, încet, vânzările au intrat în declin. Jocurile au redevenit populare în 1929, în timpul Marii Depresiuni, atingând culmea în 1933: se vindeau 10 milioane de jocuri pe săptămână. Tot atunci, mulți arhitecți șomeri, tâmplarii și alți meșteri calificați au început să producă aceste jocuri în casă și ori le vindeau ori le închiriau. Introducerea puzzle-urilor din carton a făcut să scadă prețul foarte mult, tot mai mulți oameni permițându-și să cumpere. În forma de azi jocurile de puzzle au apărut în 1909, atunci când compania “Parker Brothers” a început producția în masă. În secolul XX puzzle-ul a atins apogeul în dezvoltarea sa, datorită tehnologiei de imprimare moderne, care a permis reproducerea unor picturi celebre.
Există chiar și un Campionat Mondial de Puzzle...
Cel mai dificil puzzle din lume este considerat cel numit „Convergența lui Jackson Pollock” (1952). În 1962 sute de mii de americani se străduiau să-l asambleze.
Sursa foto.
Mai multe info despre puzzle aici:

vineri, 21 august 2020

Manipularea prin sentimentul de vinovăție

Din punct de vedere juridic, vinovăția este o trăsătură esențială a infracțiunii. Constă în poziția subiectivă a subiectului infracțiunii față de fapta și rezultatul faptei sale. Vinovăția există când fapta care prezintă pericol social este săvârșită cu intenție sau din culpă. Reprezintă, deci, atitudinea conștiinței și voinței făptuitorului față de faptă și urmări, concretizată sub formă intenției sau a culpei. Nu există vinovăție dacă acțiunea ilicită nu a fost pregătită, gândită, dorită și voită, persoana respectivă acționând din constrângere fizică sau morală ori în stare de inconștiență.

Din punct de vedere psihologic, vinovăția este un sentiment complex, și este întotdeauna legat de trăirea unei suferințe; este și o confruntare între dragoste și agresivitate, într-un fel. Prin natura firii suntem empatici și reacționăm la nevoile celorlalți, la sentimentele lor, coordonându-ne comportamentul la stările lor. Încă din faza de bebeluși simțim ceea ce simt persoanele cele mai apropiate de noi; crescând, învățăm că ceea ce facem are efect asupra celorlalți. Cel mai greu este când ajungem să înțelegem că ceea ce simțim, ceea ce facem sau vrem să facem are, uneori, efecte negative asupra celor apropiați, în special. Cam pe aici începe să se manifeste sentimentul de vinovăție: ne simțim vinovați pentru că nu ne dorim pentru noi ceea ce-și doresc părinți, de exemplu, ne simțim vinovați pentru că nu dorim ceea ce doresc alții și ne reproșează că le facem rău dacă nu facem cum zic ei și tot așa. Pe scurt: suntem manipulați (și manipulăm) prin sentimentul de vinovăție. Nu e neapărat o formă conștientă de manipulare: „m-ai supărat cu această notă mică” – zice un părinte copilului, activându-i involuntar sentimentul de vinovăție. „Nu faci asta, se vor îmbolnăvi oameni din cauza ta”. „Vrei să fii responsabil pentru moartea unor oameni?”

Manipularea prin vinovăție înseamnă activarea sentimentelor de vinovăție pentru a determina pe cineva să se simtă vinovat și să facă (sau să nu facă) ceva. Această formă de manipulare e foarte des folosită și are succes pentru că oamenii sunt astfel manipulați (conștient sau ba) încă din copilărie. Sentimentul de vinovăție este periculos pentru că personalitatea omului se va dezvoltă nearmonios, omul fiind obligat, practic, să anuleze (să îngroape în subconștient) ceea ce simte, ceea ce-și dorește, ceea ce este. Subconștientul este... „răzbunător”. Îl lovește pe om cu neîmpliniri, cu sentimente de frustrare, cu depresii și chiar mai rău. Prea bine nu îi este nici celui care refuză să se simtă vinovat – el e numit nesimțit sau inconștient (în cele mai bune cazuri) dar și psihopat, narcisist... însă cel care alege să nu se simtă vinovat nu acumulează frustrări.

Opțiune electorală

 Zi călduroasă de vară, copii alergându-se cu bicicletele, tineri și vârstnici pe bănci, la umbra arborilor, oameni plimbând câini mai mici și mai mari.

Treceam în viteză pe bulevard, cu gândurile zburând aiurea – un fel de a spune, dar pe stradă sunt cam aeriană. O atmosferă plăcută, ca de concediu. La un moment dat o voce pițigăiată îmi tulbură armonia. Cu ton ridicat, de pe o bancă, o bătrână cu mutra acoperită de mască, striga la doi tineri cu alură de liceeni: „Fir-ați ai dracu’ de ecologiști! Auzi, nesimțiții: partidul ecologist adună semnături pentru candidatul lor!” Lângă această „urlătoare” ședea o femeie, tot în vârstă, care s-a ridicat și a plecat de acolo, salutându-și pe fugă fosta interlocutoare.

Cei doi tineri s-au îndepărtat cu pași repezi, evitând să privească în stânga și-n dreapta, ca și cum ar fi fost vina lor că o femeie cu părul albit de ani striga după ei ca o mahalagioaică.

Cât de greu le este unora să spună „nu, mulțumesc; am altă opțiune electorală”. Cică, odată cu bătrânețea vine și înțelepciunea. Când întâlnesc astfel de vârstnici aprofundez analiza zicalei: „cine nu are bătrâni să-și cumpere”.

Sursa foto

joi, 20 august 2020

S-a mai stins o candelă

Lipsind atât de mult timp am cam pierdut legătura cu prietenii din spațiul virtual, am rămas în urmă cu veștile... Una dintre vești cu siguranță nu aș fi vrut să o aflu: în data de 30 mai 2020 Robert Nicolaescu a părăsit această lume, lăsând-o mai săracă.

A anunțat pe blog unul dintre dragii lui copii. M-a cam zăpăcit vestea!

Ii voi simți lipsa. Îmi plăceau desenele lui, picturile, sculpturile. I-am admirat forța de care dădea dovada deși era bolnav și nu o dată mi-am spus: „el are atâta forță deși sănătatea ii este șubredă iar eu, sănătoasă, oftez prea des a greu, uneori chiar și la cele mai ușoare hopuri".

Mă bucur că l-am cunoscut, chiar dacă numai prin cuvintele lui, prin arta lui. Mi-a dat nenumărate sfaturi când îmi exersam talentul cu desene și picturi, în special. Păcat că nu-i puteam vedea zâmbetul când el vedea „lucrările” mele.

Mă bucur că am fost (în septembrie 2018) și am văzut expoziția din mall-ul Coresi, unde erau expuse câteva dintre lucrările lui (și pe care nu m-am priceput să le fotografiez cum ar fi meritat).

Odihnește-te în pace, Robert!

Desenul e copiat de pe blogul lui. Știu, din răspunsul pe care mi l-a dat cu ocazia fotografiilor de la expoziție, că nu s-ar supăra.

miercuri, 19 august 2020

De pe afară. Miercurea fără cuvinte

Corcodușul plin de flori e acum plin de fructe.

Fotografii pentru jocul Miercurea fără cuvinte, inițiat de Carmen și găzduit acum de Zina.

Invățătură aproape zero

Discuție între tată și fiu:

– Știi că eu folosesc PC, tabletă, MP3, smartphone… Voi ce foloseați la școală pe vremea voastră?! întreabă fiul curios.

– Mintea!

În Ro se vorbește foarte mult despre restructurarea sistemului de învățământ, despre dotarea școlilor de stat și alte bla-bla-uri. Se vorbește și atât; reformele nu încep deși s-a mai schimbat câte ceva pe ici-colo.

E dificil de schimbat un sistem - în sensul că sunt necesari mai mulți ani - dar, în fapt, cred că în Ro nu se dorește cu adevărat ca toți copiii să aibă acces la învățătură, sa aibă condiții bune în sălile de clasa ș.a.m.d.. Un copil culturalizat va deveni un adult care gândește singur și care nu mai poate fi controlat de reprezentanții statului, în principal - prin șantaj sau altfel.

Citeam pe undeva despre faptul că în Belgia (probabil că nu doar acolo s-a întâmplat dar numai despre am citit) în timpul celui de-al doilea război mondial școlile au rămas închise și copiii nu au învățat nici măcar să scrie și să citească, ceea ce a condus mai apoi la aproape o generație de semianalfabeți... Concluzia istoricului care a semnat acel articol a fost că toți copiii trebuie sa învețe.

Despre învățământ la distanță (online), un articol pe care îl consider interesant:
sursa foto

luni, 17 august 2020

Invat sa lucrez pe laptop

 Buna seara! 

Nu stiu cum va arata aceasta postare. Lucrez pe un laptop mititel cu tastatura in germana si cu necunoscute combinatii de taste pentru anumite caractere. Plus ca literele sunt tare mici pe ecran si trebuie sa tin ochelarii la ochi. Nu stiu combinatia de taste pentru paranteze,  pentru cratima, ghilimele etc. Despre cum sa incarc poze nu mai scriu!

Doar constat ca sunt neputincioasa, dar de maine sper ca ma voi descurca sa scriu mesaje pe blogurile prietenilor.