Unde-i Tâmpa? Miercurea fara cuvinte!

Happy WW! La mulţi ani!

Sursa foto: https://www.facebook.com/BrasovOrasulSufletuluiMeu/photos_stream?ref=page_internal 

Fotografie pentru Miercurea fara cuvinte! (53), la Carmen.

Puterea Chinei, Hong Kong? Revoluţia umbrelelor.

Cei mai mulţi ar zice că e un stat puternic pentru că are cei mai mulţi locuitori si ar putea mobiliza o imensa armata in caz de nevoie, pentru că acolo nimeni nu comentează - pe faţă cel puţin - hotărârile preşedintelui, pentru că au super-specialisti IT, pentru că sunt disciplinaţi până la obedienţă, dispuşi să aştepte şi câte patru ore să fie controlaţi la intrarea în staţiile de metrou (ceea ce înseamnă, probabil, să plece de acasă mai devreme cu patru ore pentru a fi la munca în timp util), pentru că muncesc pe brânci pentru salarii mizere.

Unii se întreabă cum de - aşa dintr-o dată - marile puteri care au impus cândva embargouri pentru China sunt acum dispuse să încheie diferite contracte cu guvernul acestui stat, cu multe dintre companiile din acest stat, acceptându-le banii şi produsele.

Dincolo de toate cele de mai sus, cred că acest stat îşi trage puterea din revenirea insulei Hong Kong, la 1 iulie 1997, la China. După mai mult de o sută de ani de dominaţie colonială britanică, 9000 de companii private aparţin, economic – mai mult sau mai putin – Chinei. Direct sau indirect aceste companii asigură locuri de muncă pentru patru milioane de chinezi. Peste 60% din investiţiile străine în China provin din sau sunt intermediate de Hong Kong. Potrivit World Competitiveness Report, doar S.U.A. sunt mai competitive decât Hong Kong. Aici se află cele mai mari capacităţi portuare din lume şi tot aici îşi au reprezentanţe 85 din primele 100 de bănci comerciale din lume.

Documente precum Declaraţia Comună Chino-Britanică din 1984 şi Legea Fundamentală pentru Hong Kong din 1990, erau menite să reglementeze situaţia Hong Kong-ului după anexarea sa la China. Teoretic, aceste documente în vigoare asigură Hong Kong o largă autonomie, incluzând sisteme legislative, juridice, financiare şi monetare independente de cele ale Chinei comuniste. În practică însă, China nu pare dispusă să organizeze alegeri în Hong Kong şi nici să accepte derogări exagerate de la politica Beijing-ului. Pe de altă parte, mai ales în perspectiva întoarcerii teritoriilor Macao şi Taiwan la sânul său, China trebuie să facă dovada aplicării de acum faimosului principiu "o ţară, două sisteme". A reuşit China să se descurce? Aruncând o privire în statistici şi economie s-ar zice că da.

Mediile de afaceri interne şi internaţionale nu erau deloc dominate de panică, la momentul anexarii insulei la China, dovadă şi evoluţia pozitivă a indicelui Hang Seng al bursei din Hong Kong, indice care reflectă, printre altele, şi poziţia de piaţă a două companii chineze: Citic Pacific şi Guangdong Enterprises. O notă discordantă a facut-o la acea vreme economistul american George Hicks, care a propus S.U.A. să răcească, preventiv, relaţiile cu China (prin măsuri de tipul interzicerii transferului de tehnologie sau respingerii vizelor oficialilor chinezi), pentru a dovedi acesteia că preşedintele Clinton rămâne fidel Pactului politic S.U.A.-Hong Kong, adoptat în timpul preşedintelui Bush senior.

**

În decembrie 2014, dupa 11 luni de proteste prodemocraţie în cartierul de birouri şi magazine, poliţia a demontat principala tabără a mişcării, tabără ce bloca autostrada ce asigură legătura între estul şi vestul Hong Kong. Protestatarii, majoritatea elevi de liceu, studenţi şi tineri au cerut instaurarea sufragiului universal şi au contestat selectarea de către Beijing a candidaţilor pentru conducerea Executivului local. Autorităţile chineze nu au făcut nicio concesie, pe fondul revendicărilor manifestanţilor; cotidianul China Daily subliniază că "în problemele de principiu Guvernul central nu va face niciodată concesii".

Operaţiunea a fost desfăşurată fără violenţă, de sute de politişti, în cartierul Admirality, în apropiere de sediul guvernului. A fost cea mai gravă criză politică din insulă de la revenirea acesteia sub administraţia Chinei, în 1997, după 155 de prezenţă britanică. Populaţia e dezamăgită de reformele politice dar şi de săracie într-un oraş cu 7,2 milioane de locuitori în care unul din cinci trăieşte sub pragul minim al sărăciei.

Presa chineză a salutat “înfrângerea Revoluţiei umbrelelor”, afirmându-se că mişcarea Occupy Central a provocat pagube imense Hong Kong prin “subminarea convingerilor ancorate în respectul autorităţii legii”, scrie în cotidianul China Daily.

*

Ceea ce se anunţase a fi o mişcare paşnică de nesupunere civică pentru drepturi şi libertăţi politice în fosta colonie britanică s-a transformat, la sfârşitul lunii septembrie 2014, într-o confruntare violentă între protestatari şi forţele de poliţie, care au folosit gaze lacrimogene şi bastoane de cauciuc împotriva demonstranţilor. În 29 septembrie, însă, poliţia s-a retras, lăsând centrul oraşului sub stăpânirea protestatarilor.

În 1997, când Marea Britanie a returnat Hong Kong-ul Chinei, liderul de la acea vreme al Partidului Comunist Chinez (Deng) a venit cu formula „O țară, două sisteme”, prin care li se garantau cetăţenilor libertăţile civile, dreptul la liberă exprimare şi o serie de libertăţi politice vreme de 50 de ani.

Când a devenit colonie britanică, la mijlocul secolului al 19-lea, Hong Kong-ul era o mulţime de sate de pescari care nu numărau nici 10.000 de oameni. În 1997, când a fost predat Chinei, era unul dintre cele mai importante centre financiare ale Asiei, un oraş bogat şi supraaglomerat, cu o populație de peste şase milioane de locuitori. Cei mai mulţ dintre ei erau refugiaţi din China comunistă, care căutau libertatea în această enclavă supusă Coroanei britanice. Urmaşii acestor refugiaţi sunt studenţii care ocupaseră centrul oraşului cerând reforme democratice şi alegeri libere. În anii ’990 mulţi au emigrat spre SUA, Canada, Australia deoarece au au refuzat să creadă în promisiunile comuniştilor. Cei rămaşi n-au încetat nicio clipă să ceară ceea ce li s-a promis la „reunificare”.

Regimul privilegiat de autonomie s-a transformat treptat într-unul de semi-autonomie, iar în 2004 guvernul central a decis că orice modificare a legilor electorale ale Hong Kong-ului trebuie aprobată mai întâi de Beijing, liderii politici fiind aleşi de un comitet care răspundea comenzilor de la centru, în vreme ce libertatea de expresie şi libertatea presei erau garantate. De-a lungul anilor, locuitorii au organizat periodic uriaşe demonstraţii în care revendicau drepturile democratice, dar aceste demonstraţii au fost întotdeauna paşnice. Uneori, vocea străzii a fost ascultată, aşa cum a fost cazul când au fost retrase o serie de legi privind ordinea şi siguranţa sau atunci când liderii numiţi de Beijing au încercat să introducă în şcoli ore de îndoctrinare sub forma „învăţământului patriotic”. În 2004, China continentală (comunistă) a publicat o declaraţie în care promitea să ia în considerare organizarea de alegeri directe, prin sufragiu universal, în Hong Kong, până în 2017, dar cetăţenii din Hong Kong ar fi trebuit să aleagă dintr-o listă de nume venită de la centru şi nu-şi puteau nominaliza candidaţii (a afirmat noul lider, Xi Jinping) ceea ce a nemulţumit populaţia şi au început protestele.

În Hong Kong este foarte cald în septembrie şi oamenii care au stat zeci de ore pe străzi au încercat să se protejeze de soare cu ajutorul umbrelelor. Umbrela a devenit simbolul mişcării prodemocraţie după ce mulţi dintre demonstranţi au fost văzuţi încercând să se protejeze de grenadele poliţiei cu aceleaşi umbrele, fără succes. Cetăţenii care au venit să se alăture protestului, au adus cu ei umbrele pe care le-au aşezat cu grijă deasupra celor care rezistaseră toată noaptea poliţistilor şi care acum dormeau direct pe asfaltul încins. De aici, Revoluția Umbrelelor cum a fost numită revolta Hong Kong-ului.

Sursa info, intre altele: romanialibera.ro; mediafax.ro; un articol semnat Liviu Voinea, publicat in Tribuna Economica nr.25, din 19.06.1997

(text preluat de pe un blog pe care îl voi şterge)

Pentru voi de la noi!

Crăciun fericit!

La mulţi ani cu bucurii! Sănătoşi să fiţi şi să vă iubiţi!

În Anul care vine să vă fie şi mai bine! Cât mai multe alegeri perfecte să faceţi şi ceea ce doriţi să reuşiţi să împliniţi!

La mulţi ani frumoşi alături de toţi cei dragi!

Să ne regăsim cu bine şi în anul care vine!

Intalnirea. Miercurea fara cuvinte!

Fotografie pentru Miercurea fara cuvinte! (52), la Carmen.

Sursa foto: https://www.facebook.com/BrasovOrasulSufletuluiMeu/photos_stream?ref=page_internal 

HAPPY WW!

Zile din Decembrie 1989

In memoriam Căpriţă Nicolae Dorin (05.08.1967 - 23.12.1989) şi celorlalţi Eroi Martiri din Decembrie 1989.

Dorin a fost împuşcat în gât la Consiliul Judeţean de partid - a fost coleg cu noi, la Hidromecanica I Braşov, alta sectie.

A fost o iarnă pe care n-o voi uita niciodată deşi unele amintiri ale acelor zile s-au mai estompat iar altele evit a le activa… Amintirile se suprapun, se confundă în memoria mea... A fost o iarnă în care am simţit că toţi românii suntem fraţi. Păcat că n-a durat decât o iarnă… Unde este acea solidaritate? Unde sunt acei oameni?

În noaptea de 17 decembrie, pe reţeaua telefonului fără fir la care eram conectată atunci a ajuns şi la noi vestea că Timişoara fierbe. Habar nu aveam cine ce va face dar ne hotărâsem să nu stăm deoparte. Eram ca nişte miei rătăciţi, pentru că eram tineri. Ne asumam un risc imens şi părinţii se rugau de noi să stăm cuminţi… Nu puteam sta cuminţi! Nu voiam să stăm cuminţi!

În ziua de 21 decembrie a ajuns, şi în secţia unde lucram, zvonul că oamenii de la ICA Ghimbav pornesc spre Braşov, că muncitorii de la Tractorul, Steagu Roşu, Metrom şi toate celelalte mari sau mici uzine vor porni şi ei în marş spre centrul oraşului, la prefectură. Lucram la Hidromecanica, într-o secţie unde se făceau piese mici. Alături de o colegă mai tânără decât mine ne-am oprit maşinile şi ne-am dus la fiecare muncitor în parte rugându-i să declare şi ei grevă generală. Cam într-o oră s-au lăsat convinşi şi, încet-încet, hala s-a cufundat în linişte. Unul dintre maiştri ne-a rugat să “ne revenim”, ‘că suntem tinere şi avem viaţa înainte. Aceea nu era viaţă, aşa că nu ne-am revenit! Am fugit la vestiar şi ne-am schimbat. Cei mai mulţi au plecat direct acasă. Până am urcat la mama, în clădirea TESA, colegii mei se rătăcisera pe undeva. I-am spus mamei că merg “în centru”… În prima clipă s-a îngrozit şi a încercat să mă convingă să n-o fac… N-a reuşit şi… a zis că vine şi ea. Apoi colegii ei s-au alăturat, spunându-şi că de pleacă tinerii pleacă şi ei! Am fugit să-mi găsesc colegii… dar m-am alăturat altor muncitori şi, împreună, am forţat porţile pe care unii nu voiau să le deschidă.

Mulţimea era imensă! Ne înghesuiam unii în alţii, făcând loc celor care voiau să se mai alăture! Eram umăr lângă umăr! Străzile şi bulevardele vuiau de zgomotul mulţimii şi a fost prima zi când am crezut că vom reuşi să “răsturnăm orânduirea”! Aproape am răguşit strigând “Veniţi cu noi!” Oamenii se alăturau! Eram toţi o singură fiinţă, un singur glas, o singură speranţă aveam! La un moment dat parcă m-am trezit dintr-un vis! Aveam în minte nenorocirea care s-a întâmplat în anul 1987, aveam în minte ceea ce se întâmpla în Timişoara şi m-am temut că se va abate nenorocirea în viaţa tuturor acelor oameni… Pentru mine era “acum ori niciodată”.

Cu mama m-am întâlnit seara, acasă… A doua zi ea s-a îmbrăcat să mergem la muncă. N-am reuşit să o conving că nu merge nimeni la muncă în acea zi pentru că cei mai mulţi se vor alătura celor care mai sunt “în centru”. Nu voiam s-o las singură aşa că m-am dus cu ea. Bineînţeles că uzina era închisă, aşa că am dus-o acasă şi am plecat pe drumul meu…

Au fost zile de fericire deplină! Au fost zile în care am simţit dragostea tuturor celor care mă înconjurau! Au fost zile pe care nu le voi putea uita! Acel sentiment care m-a copleşit atunci e improbabil de uitat şi nu-l pot descrie în cuvinte! Era teamă şi era bucurie! Era dragoste şi era ură! Era speranţă şi era deznădejde!

N-o să povestesc despre furtunurile cu apă, nici despre gloanţele care zburau în acea iarnă, nici despre oamenii care erau bătuţi aiurea pe stradă pe motiv că erau “terorişti”, nici despre răniţi, nici despre prea mulţi neaveniţi care au ajuns să ţină o armă... Mai scriu doar că pe la mijlocul lunii ianuarie 1990 mi-am dat seama că… am fost furaţi… Şi tristeţea mi-a cuprins sufletul…

Verificaţi-vă bonul!

Mai rău nu se poate! Până se poate!

Astă seara m-am trezit că nu mai au pisoii mâncare. Îmi iau câinele, îmi iau prietenul şi mergem la magazinul din cartier (supermarket numit, dar super hoţie se potriveşte la fel de bine). Şi dacă tot ajungem acolo, să iau şi ce-ar fi trebuit să cumpăr mâine dimineaţă.

Pe Miki o las la intrare, însoţită. Mă bucur că nu e lume multă şi cu lista sub nas merg repede printre rafturi şi pun produsele în coş. Ajung la casierie, femeia scanează produsele şi-mi zice: - 102 lei. Fac ochii mari la ea. - Nu-i prea mult o întreb? – Nu - zice ea, arătând spre ecranul maşinăriei. Îi dau banii, ea ezită să-mi dea bonul dar pentru că aştept îl pune în coş; pun toate cele în sacoşă şi ies. Pe drum dădeam mărunt din buze. Nu prea merg la cumpărături şi nu ştiu preţurile şi nu m-am uitat la raft decât la produs, nu şi la preţ, dar instinctul îmi spunea că ceva nu-i deloc-deloc bine. Scot bonul şi-l privesc. În loc de trei plicuri KiteKat cu somon erau trecute 32! După ce mă fac troacă de porci de prostă ce sunt hai fuga înapoi. Îi spun femeii ce şi cum, ea, senină, îşi cheamă şefa. Bineînţeles că nu-mi face factură de retur, să am şi eu o dovadă… Zicea şefa că-i ocupată… Nu aveam chef de scandal aşa că-mi dă casiera diferenţa de 51,90 lei (!!!), şefa îmi ia datele din cartea de identitate, le notează pe dosul bonului şi hai-pa! Nu-s toantă?!

Casiera zice că a greşit… Aşa să fie. Doar că la acest magazin am fost martoră la multe greşeli de acest fel întâmplate altora, ba chiar şi la un scandal făcut de gardieni unui tânăr care fotografia preţurile de la raft pentru a dovedi că sunt înşelaţi clienţii.

Partea cea mai proastă e că deşi se fac reclamaţii la instituţiile statului cu atribuţii în materie de control ei fac tot ce ştiu: înşeală clienţii. Unii s-au trezit acasă că aveau pe bon apă minerală pe care n-o cumpăraseră pentru că nu beau apă minerală, unii aveau pe bon salată de icre pe care n-au cumpărat-o ş.a.m.d.; la raft e un preţ – evident mai mic – iar la casierie ţi se cere cu mult mai mult. Şi pierzi timpul pentru a-i convinge că nu tu eşti prost, ci ei nu aşează preţurile cum trebuie – de parcă ei n-ar şti ce fac! Dar dacă merge-merge; unde nu merge se prefac că remediază situaţia şi nici nu oferă scuze că ţi-au stricat ziua.

De-acum m-am învăţat minte: nu ies din magazin decât după ce verific marfa cu ceea ce scrie pe bon. Să nu vă imaginaţi că numai la acest magazin se întâmplă! E o practică obişnuită la supermarket-uri. O spun şi alţii! Azi a fost rândul meu.

Fiind obligaţi să elibereze bon fiscal nu mai pot aranja lucrurile cum vor aşa că au inventat metoda greşelii.

Am tendinţa de a crede că în unele magazine acţionează câte un grup infracţional, pentru că nu e posibil ca greşelile veşnic reclamate de clienţi să nu fie remediate.

Cerul în luna decembrie 2014. Buna dimineata Soare!

În decembrie, strălucitoarea Venus e vizibilă pe cer lângă Soare, la apus. O stea mai puţin luminoasă n-ar fi vizibilă la apus dar Venus străluceşte la 30 de minute după apus, ajungând să străluceasca la 75 de minute după apus la sfârşitul lunii. Cel mai bine va fi vizibilă în zilele de 22, 23 şi 24 decembrie.

Marte a fost vizibilă în direcţia apusului de Soare în tot timpul anului, imediat ce se lăsa seara, iar în decembrie poate fi văzuta mai mult timp după lăsarea serii. Deşi Planeta roşie e destul de puţin strălucitoare în decembrie este moderat luminoasă astfel încat poate fi văzuta. Dacă cerul e senin, urmărind semiluna, putem descoperi planeta Marte.

Evaziva Mercur poate fi vazută în luna decembrie, la apus, cam la 50 de minute după Soare, până la sfârşitul anului. În apropiere se vede şi Venus. Cerul trebuie să fie senin şi orizontul liber, altfel Mercur e ascunsă. Mult mai uşor vor fi vizibile Mercur şi Venus în luna ianuarie 2015.

Luminoasa Jupiter răsare puţin înainte de miezul nopţii şi străluceşte pe cer până în zori. După ce se ridică e inconfundabilă, fiind vizibilă chiar şi în timpul ploii de meteoriţi (Geminidele) care a avut loc în decembrie, între 4 şi 17 decembrie, trecând foarte aproape de Jupiter.

La contactul cu atmosfera particulele de praf aprind gazul atmosferic, lăsând o dâră luminoasă pe cer: steaua căzătoare. Majoritatea stelelor căzătoare din această perioadă par că vin din constelaţia Gemini (Gemenii) şi de aceea aceşti meteori se numesc Geminide. Meteorii Geminide sunt mai lenţi decât alţi meteori şi foarte luminoşi. Astfel vor apărea bolizi (meteori foarte strălucitori) care se vor deplasa lent printre stele.

Cu telescop sau binoclu pot fi văzuţi şi cei mari patru sateliţi ai lui Jupiter, numiţi galileeni în onoarea lui Galileo care i-a descoperit în anul 1610. Acesti sateliţi sunt, în ordinea apropierii de Jupiter: Io, Europa, Ganymede şi Callisto.

Dupa ce în luna noiembrie Saturn a pierdut mult din lumina Soarelui revine vizibilă pe cer spre Est, înainte de ivirea zorilor, în decembrie. Răsare aproximativ între o ora şi trei ore înaintea Soarelui în timpul lunii decembrie. Inelele lui Saturn (partea nordică) sunt vizibile numai privite printr-un telescop, oricât de mic. Vizibilitatea inelelor lui Saturn de pe Pământ e ciclică: în decembrie 2014 e vizibilă partea de nord, în octombrie 2017 inele se vor inclina mai mult, în anul 2025 inelele se vor vedea bine de pe Pământ iar in luna mai 2032 unghiul de înclinare va creşte până la 27 de grade şi va fi vizibilă partea sudică.

Postare in jocul Iulisei, Buna dimineata soare! 

Sursa foto: https://www.facebook.com/BrasovOrasulSufletuluiMeu/photos_stream?ref=page_internal

Surse info: earthsky.org; astro-urseanu.ro

Căsuţa din pădure

A fost odată ca niciodată, cu mulţi-mulţi ani în urmă, un băieţel care locuia la marginea unui sat uitat de lume. Şi avea băieţelul doi frăţiori mai mici şi o surioară. Mama, văduvă de curând, nu mai zâmbea de când soţul ei, singurul sprijin al familiei, a murit strivit sub un copac pe care cineva l-a tăiat greşit. Vesel mai tot timpul, băieţelul începea să se întristeze, pe zi ce trecea, pentru că mama lui şi-a pierdut bucuria. Cel mai mult îşi dorea ca sufletul mamei să fie din nou senin. Îi aducea câte un măr frumos, câte un buchet cu flori de câmp… Mama le lua şi îl mângâia uşor pe creştet, dar zâmbea numai cu buzele, ochii fiind mereu trişti. Îl durea sufleţelul pe băieţel văzând-o pe mama robotind toată ziua pentru a câştiga câţiva bani să cumpere făina şi ce mai trebuia pentru a le coace zilnic câte o pâine. Inspira cu drag parfumul pâinii care se cocea în cuptor.

Vara mergea pe malul lacului din pădure şi pescuia. Stătea acolo nemişcat, adulmecând parfumul pe care aripile vântului îl aduceau până la el. Uneori avea noroc de mulţi peşti şi atunci mâncau pe săturate şi mai rămânea ceva şi pentru ziua următoare. Două zile casa lor mirosea a peşte prăjit, parfum care îi gâdila nările şi îi bucura nespus sufletul.

Toamna îi ajuta pe gospodari să adune frunzele moarte şi roadele pomilor; îi plăcea parfumul merelor şi gutuilor puse pentru iarnă şi mirosul frunzelor care ardeau mocnit.

Într-o zi, când era singur acasă, un bătrân în straie jerpelite s-a oprit pe prispa lor şi i-a cerut un pahar cu apă din izvorul care susura în spatele casei lor. Deşi uimit că drumeţul nu vrea apă din fântână - pentru că era apa cea mai bună din sat - a luat o cană şi a umplut-o la izvor. S-a aşezat lângă moşneag şi din vorbă-n vorba i-a spus despre durerea sufletului său: tristeţea mamei.

- În căsuţa din pădurea de la marginea satului trăieşte o femeie care ştie să facă un leac pentru a trezi bucuria mamei tale. Să te duci la ea numai în Ajun de Crăciun, seara, şi să-i oferi în dar ambră şi o ulcică plină cu apa din izvorul din spatele casei.

- Bunicule, dar cunosc bine pădurea: nu e acolo nicio căsuţă.

- Tu du-te când ţi-am zis şi cum ţi-am zis şi-ai să găseşti căsuţa. Acum adu-mi, rogu-te, o bucată de pâine.

Băieţelul a fugit în casă şi a luat ultimul colţ de pâine care le-a mai rămas, l-a învelit într-un ştergar mic şi s-a întors pe prispă, dar drumeţul nu mai era. Gânditor, s-a scărpinat în creştetul capului, privind lung, de-a dreapta şi de-a stânga uliţei, dar nici ţipenie nu era. A ridicat din umeri şi s-a întors în casă.

Nu ştia de unde să obţină ambră dar parfumierul care mai trecea prin sat din când în când, cu produse pentru stăpânul pământurilor, i-a oferit în dar o bobiţă ca de mazăre cenuşie, pe care a pus-o într-o sticluţă colorată găsita printre frunzele moarte.

Era în dimineaţa de Ajun. Se întâlnea cu alţi copii şi porneau prin sat la colindat. Era perioada cea mai frumoasă pentru el. Îl bucura strălucirea zăpezii, se juca cu fulgii albi care cădeau peste sat, chiuia cu săniuţa pe deal şi se bucura că mergând la colindat revenea acasă cu desaga plină de bunătăţi şi a doua zi aveau masa cea mai bogată din an.

Dupa ce au colindat pe la toate casele s-a despartit de prieteni şi-a păsit spre pădurea care se contura la câteva zeci de metri. Zăpada scrâşnea sub tălpile lui mici şi frigul îi pişca obrajii şi nasul. Nu intrase niciodată noaptea în pădure şi se temea puţin. O ceaţă vagă se lăsase peste sat dar el trebuia să meargă înainte, să aducă mamei leacul care să-i trezească bucuria. Din desagă îl îmbia parfumul cozonacului cu nucă; a rupt o bucăţică şi a mestecat-o cu poftă, savurând fiecare fărâmitura. Avea mare grija să nu răstoarne ulcica ce conţinea apa de izvor, ulcică pe care o legase bine-bine la gură.

Când a păşit pe lina pădurii s-a iscat din senin un vânticel rece care sufla peste praful alb aşternut ridicându-l în vălătuci strălucitori în lumina stelelor. L-a amuzat dansul zăpezii şi a râs cu poftă. Parcă îi revenise curajul. Încetisor şi cu grijă, se adâncea în bezna ce devenea tot mai deasă - de n-ar fi fost zăpada şi-ar fi putu băga degetele-n ochi, aşa de întuneric era. Noaptea, pădurea nu semăna deloc cu cea pe care o cunoştea el. Parcă şi copacii erau altfel şi nu şopteau nimic – poate şi copacii dorm noaptea. Când a simţit că zăpada aproape că-i ajunge la piept şi înaintarea era din ce în ce mai grea a vrut să caute un locşor să şada, să se odihnească puţin, dar o licărire i-a atras atenţia. Nu era stea, pentru că se afla prea jos şi lumina stelei oricum n-ar fi ajuns acolo. Înviorat, a grăbit pasul: nu putea fi decât căsuţa de care-i vorbise moşneagul. Când s-a apropiat şi-a dat seama că e mai degrabă o colibă dărăpănată decât o căsuţă. Se vedea lumină prin fereastra mică dar nu părea o lumină tocmai prietenoasă. 

Şi-a făcut curaj şi-a bătut uşor în uşa din şipci prost legate. Când s-a deschis, băieţelul a facut un pas înapoi, uimit. A alunecat şi a căzut. S-a auzit un trosc şi băieţelul a îngheţat: se spărsese ulcica. Minunea de fată care i-a deschis era frumoasă peste orice aşteptări. Doar mama lui mai era aşa de frumoasă. Dar ce folos acum, când s-a spart ulcica. Apa, însă, îngheţase şi fata, văzându-l aşa de trist şi de neajutorat, căzut în fund, cu căciula pe ochi şi ţinând un bulgăre de gheaţă a izbucnit în râs. Şi ce râs cristalin! Putea înveseli şi cea mai fioroasă fiară. L-a ajutat să intre în casă şi i-a ascultat povestea. A luat bulgărele şi l-a pus într-un vas de argint, pe soba care dădea o căldură plăcută, care-i dezmorţea sângele. Băieţelul i-a oferit atunci bobiţa cenuşie şi minunea de fată l-a sărutat pe obraz. De n-ar fi fost aşa roşu de la frig s-ar fi înroşit acuma, de plăcere.

O privea cum trebăluieşte pe lângă sobă şi un banc cu fel şi fel de sticluţe cu forme ciudate şi tuburi transparente. Parfumul de lămâie şi de trandafir îl ameţeau de tot şi o stare de bine îl cuprindea. Îi venea a râde dar se abţinea şi zâmbetul se lăţea tot mai mult pe chipul lui rotund. Când fata a adăugat şi bobiţa s-a simţit cuprins de ameteală, o toropeală plăcută…

Nu ştia cât dormise dar l-a trezit fata şi i-a întins o sticluţa cum el nu mai vazuse şi l-a învăţat să pulverizeze parfum asupra mamei, când doarme, şi prin bordei, apoi l-a trimis acasă.

Drumul spre casă a durat cât o clipire şi tare mirat a fost băieţelul când a ajuns în pragul casei. Mama dormea lângă ceilalţi copii şi el a pulverizat puţină licoare din trandafir de mai, lămâie şi ambră, apoi s-a dus la culcare. Dimineaţa l-a trezit o voce duioasă. Mama lui aranja masa în paşi de dans şi cânta veselă. Cei mici râdeau cu gura până la urechi şi  din cuptor venea miros de cozonaci!

Afara ningea liniştit, totul era alb şi tăcut. În casă era cald şi bine, bucatele erau multe şi aveau, lângă fereastră, un brăduţ împodopit cu steluţe de cleştar şi bobiţe gri, translucide. Gândul i-a fugit imediat la frumoasa fata care trebuie să fi avut ea un amestec în toate acestea, mai mult decât licoarea parfumată pe care i-a dat-o. Cu siguranţă trebuie să fi fost o zână! Iar dacă n-a fost zâna a fost dorinţa lui întruchipata iar acum, de Crăciun, în mama lui se trezise bucuria!

Cei de la Prada au prezentat parfumul L'Eau Ambrée în septembrie 2009, sub semnătura olfactivă a Danielei (Roch) Andrier. Nota de top o dau citricele, lămâia în principal; notele de mijloc sunt trandafirul de mai şi patchouli, iar la bază sunt ambra şi vanilia. Notele florale sunt diminuate şi parfumul, deşi cald, nu e dulceag. Poate fi purtat tot timpul anului.

Poveste inventată pentru Clubul Condeielor Parfumate găzduit de Mirela.

Crăciun fericit!

Crăciunul la nativii americani

Primul colind ar fi fost scris de un preot francez misionar iezuit (în Canada), Jean de Brebeuf, în jurul anului 1642, pentru indienii Huron. Aceştia au construit o micuţă capelă din crengi de brazi şi scoarţă în cinstea ieslei din Bethlehem (Betleem); capela simboliza grajdul în care s-a născut Isus. Animalele din jurul ieslei au fost vulpea, bivolul şi ursul. Au mai făcut şi un cort tradiţional din piei, şi-au vopsit trupurile şi feţele în culorile tradiţionale şi s-au îmbrăcat în costumele de sărbătoare.

Mulţi indieni Huron au călătorit mai mult de două zile pentru a fi acolo la celebrarea Crăciunului.

Acest colind scris iniţial în limbajul indienilor Huron a fost tradus mai apoi în franceză, fiind cel mai cunoscut şi mai vechi colind de azi, în Canada (Huron Carol).

Noaptea dinaintea Craciunului by Lynda Miller

În timpul şi, mai ales, după colonizare, mulţi nativi americani s-au botezat în religia creştină dar nu au abandonat tradiţiile strămoşeşti ajungând, practic, să le îmbine, în multe cazuri.

Alături de naşterea primului lider spiritual indian ei respectă Steaua Creştina personificată ca Isus, un om care a învăţat de la Bătrâni şi a împărtăşit celorlalţi din înţelepciunea acestora. 

În concepţia lor Crăciunul este în fiecare zi.

În fiecare zi trebuie să fii bun şi să oferi daruri celor mai puţin norocoşi şi nu trebuie să fie ocazie specială pentru a face aceasta. Dacă ai obiecte pe care nu le foloseşti le oferi celor care au nevoie de ele

Activităţile vieţii cotidiene sunt conduse în spiritul dăruirii. Dacă un vecin se opreşte la casa lor îi oferă cina; dacă nu au suficient în casă vor trimite pe cineva la un alt membru al familiei pentru a obţine cât e nevoie pentru a cinsti pe cel care le calcă pragul. Cu cât dăruiesc mai mult cu atât sunt mai bogaţi sufleteşte şi trăiesc în acelaşi spirit în care a trăit Hristos: dăruirea. La fiecare masă păstrează puţină mâncare pentru a o oferi spiritelor.

Un dar este o bucurie atunci când îl primeşti iar când bucuria trece oferi mai departe acel dar pentru ca şi alţii să cunoască bucuria. Ei explica şi copiilor că nu trebuie să arunce jucăriile care nu le plac sau de care nu se mai bucură ci să le ofere altora; în acest fel o jucărie bucură mai mulţi copii.

Nativ americanii au grijă de bătrânii lor, îi hrănesc pe toţi cei neajutoraţi şi îi respectă. De Crăciun familiile se întrunesc pentru a sta la masă împreună, pentru a discuta despre lucrurile bune, pentru a face planuri care includ pe toţi membri familiei.

Ei se roagă, dar nu în felul creştinilor; mulţumesc Bătrânilor, Marelui Spirit, îngerului păzitor, spiritelor. Se roagă pentru ca rudele care rătăcesc în Univers să revină şi se roagă ca fiul Marelui Spirit să trăiască din nou. Îşi învaţă copiii că avem totul din belşug: aerul pe care îl respirăm, apa, pământul şi energia vitală: inima. Sunt recunoscători în fiecare zi pentru toate darurile şi îi ajută pe cei nevoiaşi în fiecare zi.

Nativ americanii nu cred în a lua fără a cere. Chiar şi când culeg plantele medicinale cer plantelor permisiunea de a le lua şi au grijă să nu smulgă rădăcina pentru ca planta să poată exista şi în viitor, să fie de ajutor şi altora. Nu vânează mai mult decât le trebuie pentru a se hrăni şi oferă ofrande spiritului animalului ucis.

Multe triburi dintre cele care au acceptat creştinismul au, cu ocazia Crăciunului, dansuri destinate special acestei sărbători şi obiceiul de a oferi daruri aşa cum au facut Magii lângă iesle.

Înainte de contactul cu europenii triburile indiene din America de Nord nu ştiau de existenţa lui Isus Hristos dar de câteva sute de ani mulţi s-au creştinat şi obiceiurile introduse de misionari au fost adaptate la obiceiurile vechi, devenind parte integrantă a tradiţiilor de Crăciun de azi, aşa cum sunt în cele mai multe case americane.

Sursa foto: https://nativespiritstribalcommunity/photos_stream; (toate drepturile apartin artistei) - actualizare ulterioara: pagina FB nu mai exista.

Decembrie 1989 - decembrie 2014

Se zvoneşte că în Decembrie 1989 românii şi-au câştigat libertatea. Libertatea de exprimare, de opinie, libertatea religioasă ş.a.m.d. şi au murit mulţi oameni pentru asta, mulţi au fost răniţi şi foarte mulţi au suferit diverse (inclusiv tortura) pentru a-şi câştiga dreptul de a nu mai fi ţinuţi sub control şi pentru că nu voiau să trăiască sub imperiul fricii.

Azi, se pare că au mai ramas puţine libertăţi: cea religioasă pe primul plan; au dreptul să se înghesuie la biserică şi să construiască biserici fără număr-fără număr şi să plătească popi fără număr-fără număr, popi care nu plătesc niciun fel de impozit pe venit şi au afaceri inclusiv imobiliare cu terenuri arabile, păduri etc. ce aparţin “bisericii”. Şi mai există libertatea de-a pleca-n lume…

Altfel… eu zic că-i jale, dar majoritatea are ultimul cuvânt. Cică aşa-i în democraţie. Dar când majoritatea zice: “să mă urmărească, să mă controleze, n-am nimic de ascuns” îţi vine să-ţi iei lumea-n cap, pentru că-ţi dai seama că discuţi cu oameni care nu înţeleg principiile unei democraţii. Ei aleg un alt fel de comunism, de control, de jug.

Şi atunci îl înţeleg pe Petre Ţuţea, care a spus: Am stat 13 ani în temniţă pentru un popor de idioţi.

În septembrie, legea care permite procurorilor sa controleze la greu computerele oricui, fără mandat şi când vor ei, a fost adoptată tacit de Camera Deputaţilor şi azi a fost aprobată de Senat printr-o procedură suspect de rapidă (zic cei de la APADOR-CH).

Altfel spus, adio albumelor foto personale pe hard, adio poze cu nudul iubitei/iubitului, adio cuvinte de amor scrise întâi în ciornă înainte de a le trimite pe e-mail, adio glume, adio jurnale… Trebuie să fiţi atenţi ce site-uri accesati, ce scrieti, ce păstraţi pe hard pentru că s-ar putea ca o glumă să facă mare rău unui militar, poliţist, funcţionar public sau de altă natură, familiei si voua, in mod direct… Va trebui să vă cenzuraţi. Bineînţeles, există criptarea şi curând mai toţi vom avea datele super criptate şi vor rămâne la vedere cei care nu au nimic de ascuns: cei care nu ştiu gândi singuri, cei care n-au păreri sau n-au curaj să le exprime, cei care… vegetează, în general. Adio secret profesional, adio secret bancar, adio secret comercial, industrial etc.…

De la 1 ianuarie 2016 cine vrea cartela telefonica preplatită trebuie să-şi dea toate datele de identificare - legea intră în vigoare la 1 ianuarie 2015 şi până în ianuarie 2016 cei care au cartele preplatite trebuie să se înregistreze, altfel li se vor bloca; trebuie să se identifice şi toţi cei care se conectează la reţele WiFi. Zice generelaul SRI nu-ştiu-cum Dumbravă că România e potenţial de risc pentru statele Uniunii Europene (zic eu: alături de Belgia, Austria şi altele, care n-au astfel de reglementări).

Acest proiect de lege a fost adoptat la numai o zi după ce, prin decizia din 8 aprilie 2014 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.), a fost invalidată Directiva 2006/24/CE a Parlamentului European, privind păstrarea datelor utilizatorilor de telefonie şi internet - cunoscută şi ca Directiva Big Brother - pe motiv că aceasta reprezintă o imixtiune deosebit de gravă şi disproporţionată în drepturile fundamentale la respectarea vieţii private şi la protecţia datelor cu caracter personal.

Controlul conturilor bancare. De ANAF (adică fiscul românesc) ce să mai scriu? De ce să fie acei funcţionari mai prejos? Vor şi ei control şi cer: obligatoriu, lunar, băncile să le comunice situaţia conturilor tuturor persoanelor fizice şi juridice din România. Măsura se constituie într-o aşa numită „necesitate de înfiinţare a unei baze de date la nivelul administraţiei fiscale”, dar în fapt este o încălcare grosolană a dreptului la viaţa privată, prin supravegherea generală a întregii populaţii, pentru eventuala prindere a unor evazionişti. Mâine-poimâine vom primi de la ANAF scrisori în care vom fi sfătuiţi să nu mai cumpărăm produsul X pentru că produsul Y e mai bun.

Această propunere aduce o gravă atingere dreptului la viaţa privată prin instaurarea unei măsuri de supraveghere fiscală în masă, fără a fi justificată, şi fără să ofere garanţii şi măsuri de protecţie asupra datelor cu caracter personal colectate.

Astfel de reglementări încalcă mai multe drepturi prevăzute în C.E.D.O. 

Prevederea privind adoptarea tacită vizează, de fapt, situaţii excepţionale dar fenomenul a devenit unul curent la Senat. În ultima perioadă sute de legi au fost adoptate tacit, adică fără a beneficia de dezbateri care să ducă la eliminarea deficienţelor, de amendamente care să îmbunătăţească prevederile legislative şi de votul care să certifice voinţa politică a unei majorităţi (stirile.protv).

Alte exemple de reglementări adoptate tacit de-a lungul timpului: taxa auto, castrarea chimică a pedofililor, modificări privind statutul funcţionarilor publici şi multe altele…

Pe scurt: pe zi ce trece diferenţele între ce a fost şi ce este se estompează. Din indiferenţa, frica şi sau naivitatea majorităţii s-a ajuns atunci la acel grad avansat de îndobitocire şi din aceleaşi motive se va ajunge din nou, mai devreme sau mai târziu.

Soarele la apus

Ce este viaţa? Este strălucirea unui licurici în noapte. Este suflarea unui bivol în timpul iernii. Este mica umbră care aleargă peste iarbă şi se pierde în apus de soare. 

(din folclorul tribului indian Blackfoot)

Sursa foto: https://www.facebook.com/BrasovOrasulSufletuluiMeu/photos_stream?ref=page_internal

Taximetristul de serviciu

Farmecul vieţii se manifestă din plin încă din zori de zi când, la ora şase – plus-minus câteva minute – vecinul taximetrist îşi trânteşte portiera, se aşează la volan, ambalează motorul şi-l ţine aşa, ambalat în gol, câteva minute vara şi muuulte minute iarna (închiriază-ţi, omule, un garaj subteran, că-s destule în zonă!). Iarna bate la poarta anotimpurilor! Iarna, când zăpada îngheaţă pe parbriz o raşchetează cu simţ de răspundere în timp ce motorul toarce zgomotos – prea zgomotos în liniştea zorilor!

Fie primăvară, vară, toamnă, iarnă, vecinul taximetrist are program fix – ca un cuc de ceas – parfumând cartierul cu mirosul gazelor arse care se insinuează în dormitoare prin ferestrele deschise (vara mai ales, în zori de zi, când somnul tare-i dulce). Motorul lui trezeşte păsările înainte de vreme şi ciripesc nemulţumite din cauza duduitului motorului pe care-l turează bine, să-şi ia benzină, mai ales în zilele răcoroase (şi pe-aici e răcoare zilnic în zori de zi). Ce plăcere! Să te trezeşti în zori – când ai putea dormi încă vreo doua ore! – şi să inspiri minunatele gaze arse la şase dimineaţa, în fiecare zi – pentru că cei mai mulţi taximetrişti nu-şi iau zile libere nici sâmbăta nici duminica...

Normal că omu' trebuie să-şi câştige banii pentru existenţă! Dar mă întreb: de ce trebuie să o facă pe plămânii şi nervii altora, turându-şi motorul la nici zece metri de ferestrele celor care n-au fost inspiraţi să-şi cumpere apartamente la mare înălţime iar el ar avea alternative? Nu-i firesc! Nu-i politicos! Nu-i de bun simţ! Nu-i normal! Ah! Normal e un program la maşina de spălat!

Concluzie: motorul turat face parte din farmecul vieţii! In state emancipate operaţiunea poate dura doar câteva minute - foarte puţine.

Paralele forţate. Miercurea fără cuvinte!

Fotografii pentru Miercurea fara cuvinte! (51), la Carmen.

Sursa foto BV: https://www.facebook.com/BrasovOrasulSufletuluiMeu/photos_stream?ref=page_internal 

HAPPY WW!

Unghii lungi

Se spune că ochii şi mâinile sunt oglinzi ale sufletului.

Am văzut oameni cu ochi frumoşi a căror privire, piezişă, aproape că mă fugărea de lângă ei. Uneori am rămas, parcă pentru a mă convinge dacă sunt oameni cu doua feţe… Şi erau.

Am văzut oameni cu unghiile neîngrijite, pe motiv că locul de muncă era de asemenea natură încât nu le puteau curăţa cum ar trebui când plecau de acolo şi nici acasă. Nu. E dezinteres pentru a se informa, comoditate sau minciună.

Unghiile lungi la femei sunt elegante, dar nu atunci când sunt atât de lungi încât se încovoaie ca nişte gheare, gheare pe care le mai şi lăcuiesc în roşu-aprins. O femeie cu astfel de unghii-gheare, pentru mine, e dizgraţioasă şi o identific cu Baba Cloanţa - şi cel mai adesea se şi dovedeşte a fi. Pe lângă faptul că apropierea uneia cu astfel de unghii poate fi pericol fizic.

Unghiile lungi la bărbaţi sunt oribile! Desigur, tot din punctul meu de vedere. Cui îi plac, îi plac. Gusturile şi culorile nu se discută dar aceasta nu înseamnă că nu sunt discutabile.

Un bărbat cu unghii lungi numai la degetele mici ale mâinilor este scârbos, pur şi simplu! Am cunoscut unul ca acesta. Arăta bine, era curat, era inteligent şi politicos. I-am văzut unghiile din prima clipă, dar m-am abţinut să-mi manifest curiozitatea. Într-o zi, însă, l-am întrebat:

- De ce porţi unghiile aşa de lungi la degetele mici?

- E comod să mă scarpin în urechi - îmi răspunde el, cât se poate de natural, ca şi cum ar fi fost ceva de la sine înţeles, ceva ce toată lumea ar trebui să facă.

Am înghiţit în sec şi… dusă am fost. Dacă nu i-a zis altcineva el nu ştie nici azi de ce am fugit atunci.

Deşi am mai văzut destui cu unghii lungi la cele două degete mici ale mâinii mi-am amintit de acela pentru că zilele acestea am văzut în piaţă - vindea brânză - un bărbat care avea unghiile lungi la degetele mici. N-am vrut să cumpărăm brânză de la el şi de data aceasta am spus răspicat de ce, în public. N-o spuneam, dar s-a arătat cineva mirat, insistând că acea brânză este una dintre cele mai bune care se vând în piaţa aceea. Aşa o fi! Dar ştiu eu pe unde se scarpină el cu unghia? Poate că vânzatorul-producător şi-o tăia unghiile de la degetele mici pentru că m-aş mira să meargă să-şi spele mâinile după ce se scarpină-n urechi! Şi nu foloseşte mănuşi de nailon când atinge produsele!

O mai fi şi alt rost pentru care unii bărbaţi îşi poartă lungi acele unghii dar nu mă interesează - sunt dizgratioşi. Poate pun sare în mâncare?

Buna dimineata soare!

Brad bătrân, de Ion Brad

[…]

Aştept. Mă uit în jur. Lumina joacă,

Dar roua se preschimbă-n promoroacă …

Furnicile se sperie şi ele

Şi macină lumina în măsele

În loc de ace verzi, mai cad de-a rândul

Cenuşile ce-acoperă pământul …

De ce nu vii tu, draga mea, de-acolo

Să-mi scrii pe frunte semnul lui Apolo,

Ca soarele-nflorit pe stânca frunţii

Cu tineri brazi să-mbrace iarăşi munţii?!

Sursa foto: https://www.facebook.com/BrasovOrasulSufletuluiMeu/photos_stream?ref=page_internal 

Postare in jocul Iulisei: Buna dimineata soare!

Frac şi muci

Pe stradă, în peisajul cotidian, bărbaţii îmbrăcaţi elegant sunt specie pe cale de dispariţie şi când e vreunul privirea-mi fuge spre el.

Când scriu elegant nu mă gândesc la costum şi cravata! Nu! Eleganţa e ceva mai mult. Dacă omul nu ştie să-şi poarte hainele poate pune pe el orice dar elegant nu va fi.

Citind textul publicat de pandhoraa, Un accesoriu potrivit barbatilor - esarfa, mi-am amintit (un fel de a spune) două scene cu bărbaţi îmbrăcaţi frumos. Cui nu-i plac oamenii îmbrăcaţi frumos?!

Pe unul l-am văzut pe un peron. Abia trecusem de adolescenţă şi - la vederea lui - ochii mi se învârteau în cap ca girofarul. Era primăvară şi în mulţime se evidenţia un bărbat înalt, brunet, care purta balonzaid lung, culoarea oului de raţă. Sunt fan balonzaid şi îmi place să văd oamenii îmbrăcaţi cu astfel de haine. Tipul acesta era bine îmbracat, cu gust, proaspăt tuns la frizer – se vedea că o mână de profesionist a avut grija de podoaba lui capilară.

Se plimba omul pe acel peron, calm… Şi cum îl priveam cu atenţie – dar numai cu coada ochiului – doar ce-l văd că-şi suflă nasul în degete, direcţionând mucoasele spre dalele peronului. Apoi îşi bagă mâna în buzunar, să se şteargă. Mi-a trecut brusc de eleganţa lui!

Pe un bulevard, iarna, din direcţie inversă venea agale un domn vârstnic, înalt, cu trup zvelt, îmbrăcat cu palton negru lung, o pălărie cochetă şi fular albastru înnodat cu eleganţă între reverele paltonului. Mi-am spus în gând că e înviorător să ştiu că există bărbaţi de vârsta a treia care se dichisesc. Acum ştiu că sunt mai mulţi doar că nu-i văd pe toate drumurile. Nici bine nu mi-am terminat gândul când omul şi-a suflat nasul în degete, şi-a scuturat mâna apoi a şters-o de un capăt al fularului, capăt pe care l-a folosit şi să-şi şteargă nasul de eventuale urme, cu gesturi pline de eleganţă, desigur.

Şi, uite-aşa, încet-încet, am înţeles ce voiau să-mi transmită părinţii atunci când - copil fiind - îmi spuneau că, uneori, aparenţele înşeală.

Crăciun, de Hannes Stein

Crăciunul este ca un autobuz care soseşte năvalnic în staţie, în vreme ce semaforul arată roşu; dar traversezi şi te miri că te loveşte o maşină. Decembrie vine în fiecare an. Şi în fiecare an, în decembrie, se apropie ameninţător data de 24. Şi în fiecare an te arăţi uluit: cum aşa, din nou sărbătorile? Aşa că începi cu doar două zile înainte, să spargi cardul de credit şi să cumperi, panicat şi angro, cadouri pentru tanti Frida, pentru noul prieten al surorii şi pentru cei mici şi dragi. […] Noul joc de computer pe care şi-l doreşte Max (trei ani) pentru moment nu mai există în stoc, din păcate. N-ai habar dacă potenţialul cumnat s-ar simţi stânjenit de un exemplar ilustrat din Kamasutra, lăsat pentru el pe măsuţa de cadouri. Dar să nu zică nimeni că n-a fost prevenit la timp, şirurile de Moş Crăciuni din ciocolată păzesc încă din august rafturile supermarketurilor, ca un avertisment mut. Vitrinele sunt împodobite de pe la mijlocul lui septembrie cu ghirlande argintii şi ramuri de brad din plastic. […] Iar semaforul arată roşu, cât se poate de limpede. De vină eşti doar tu! Moşul stă la volanul autobuzului de Crăciun şi râde – şi are dreptate când opreşte exact în dreptul zebrei pline de pietoni.

Însă în centrul sacru al terorii, dacă îmi este îngăduit oximoronul, se află sărbătoarea propriu-zisă de Crăciun, când obligatoriu se adună grupuri de oameni altfel străini şi plini de aversiune unii faţă de alţii, dar cu legături de rudenie, ca să stea alături sub brazii împodobiţi şi să sărbătorească, în armonie. Iar evenimentul ia o turnură cât se poate de neplăcută în Germania. Pentru că, spre deosebire de Anglia, unde scopul principal este să te ghiftuieşti, spre deosebire de America Latină sau de creştinii arabi, unde Crăciunul rămâne o sărbătoare populară şi zgomotoasă, multicoloră şi veselă, germanii aşteaptă sa fie dominaţi de pace şi de sentimente profunde; o reţetă sigură pentru crime cu toporul şi alte asemenea tragedii domestice. Cele mai mari catastrofe au loc când 24 decembrie cade joia şi trebuie să petreci patru zile la rând în sânul familiei, un adevărat dezastru programat, care poate fi ţinut în frâu doar cu multă mâncare grea. Procesele complicate de digestie astfel puse în acţiune aduc membrii familiei într-un soi de narcoză culinară, împiedicându-i să se năpustească unii asupra celorlalţi. Fiţi înţelepţi, rezistaţi oricăror tentaţii, pregătiţi pentru Crăciun doar crap umplut, gâşte grase cu găluşte de cartofi şi cârnaţi de Franconia! Şi evitaţi orice plimbare în scopuri digestive!

(din volumul Enciclopedia lucrurilor care mă sâcâie zilnic. Mic tratat pentru intelectuali agasaţi, Ed Nemira, 2007)

v. despre computere, din acelasi volum.

Reflexii in oglinda

Sursa foto: https://www.facebook.com/BrasovOrasulSufletuluiMeu/photos_stream?ref=page_internal

Fotografie pentru Reflexii in oglinda, la SoriN

Guvernele nu mai deţin controlul

Guvernele de azi nu mai au asupra corporaţiilor puterea şi controlul pe care le aveau cu vreo cincizeci de ani în urmă.

Corporaţiile se află azi pe poziţii mai centrale decât naţiunile, ca partenere în afacerile globale. Le numim multinaţionale, dar mult mai adecvat ar fi să spunem că sunt transnaţionale sau postnaţionale, ori chiar antinaţionale; căci ele resping însăşi ideea de naţiune sau orice alt parohialism care le limitează în timp şi în spaţiu. Clienţii lor nu sunt cetăţeni ai unei anumite naţiuni sau membri ai unui clan parohial: ei aparţin tribului universal al consumatorilor definiţi după necesităţi şi dorinţe omniprezente, dobândite dacă nu de la natură, atunci prin manipulare publicitară abilă. Consumatorul e un consumator care e un consumator. (Benjamin R. Barber, Jihad versus McWorld, ed Incitatus, 1995).

Vrei să vinzi prozac? Nimic mai simplu: în filme în care joaca actori celebri personajele îşi recomandă unele altora prozac. Generaţia prozac s-a încheiat!? Urmează generaţia xanax; valabil pentru orice altceva, nu doar pentru medicamente. Detergentul cutărică e mai parfumat şi spală mai bine decât icsulică. Eu vreau un detergent fără parfum puternic; vreau ca rufele să miroasă a curat şi parfumul pe care-l folosesc să nu interfereze cu parfumul hainelor. Bate-mă la cap să cumpăr detergentul cutărică şi în mod sigur nu-l voi cumpăra.

Multe state-naţiune moderne au generat politici industriale naţionale destinate coordonării strategice a politicii economice şi dominării pieţelor internaţionale de către corporaţiile lor de afaceri, pornind de la teoria că cetăţenii ţării respective vor avea cumva de câştigat de pe urma faptului că sprijină corporaţiile, chiar dacă acestea refuză să le returneze favoarea. Totuşi, deşi ocuparea totală a forţei de muncă este un bine public, ea nu este şi un bine corporatist. Eficienţa afacerilor dictează reducerea personalului, care înseamnă o producţie intensă la nivelul capitalului, iar producţia intensivă de la nivelul capitalului înseamnă o politică de cadre cu reducerea la minimum a forţei de muncă. Altfel spus: se urmăreşte concedierea cât mai multor muncitori posibil şi eliminarea beneficiilor lor costisitoare şi a pachetelor de pensii. În locul lor apar maşini, roboţi şi înmulţirea posturilor (aşa-numite) temporare, care de fapt sunt funcţii pe termen lung fără contract pe termen lung. Şomajul poate slăbi în cele din urmă piaţa, handicapând potenţialii consumatori (nu poţi cumpăra dacă nu câştigi), dar corporaţiile luate una câte una sunt în mod necesar concurente turbate, cu un orizont al câştigurilor trimestrial (cel mult). Ca să reuşească, ele trebuie să fie "slabe şi meschine". "Grăsimea" constă în muncitori, iar o dietă corporatistă înseamnă şomaj "structural" permanent pentru un număr tot mai mare de muncitori. (v. mai sus, Benjamin R. Barber).

O asemenea realitate ar răspunde şi la întrebarea: de ce nu se deranjează guvernanţii să creeze locuri de muncă, aşa cum care mai de care promite în fel şi fel de campanii electorale de aici şi de aiurea. Se răspunde şi la întrebarea de ce sunt permise contractele pe o perioadă determinată şi reînoirea contractului tot pe o perioadă determinată, de câteva ori - excepţie făcând muncile sezoniere.

Sunt părinţi care nu înţeleg acest proces şi îşi presează copiii deveniţi adulţi, cu diplome în sertar, să-şi găsească un loc de muncă. Dar unde?! În străinătate, eventual. Şi aici nu mă refer numai la români pentru că tineri din Italia, Franţa, Germania au ajuns până în Australia pentru a-şi găsi un loc de muncă. Interesul corporaţiilor este un număr cât mai mare de şomeri, adică cetăţeni plătiţi din taxele şi impozitele suportate de alţi cetăţeni, care au venituri asigurate pentru un timp (mai lung sau mai scurt, în funcţie de stat) pentru a putea continua să consume - corporaţiile ar pierde dacă şomajul n-ar mai exista.

Pentru a avea cheltuieli mici cu salariile corporaţiile îşi mută sediul uşor din stat în stat, şi rămân numai cât timp e profitabil, apoi se mută unde salariile, la nivel naţional, sunt mai mici. E unul dintre avantajele globalizării.

Exista şi firme care se bucură de atenţiile unui guvern intervenţionist. Companii precum Chrysler sau Amtrak, ori industria economiilor şi a împrumuturilor - au cerut (prin anii 1990) socializarea propriilor riscuri, adică au cerut (între altele) anularea unor datorii, astfel încât contribuabilii să fie cei care achită costurile eşecurilor lor în afaceri. Acelaşi lucru se întâmplă şi în Romania, de prea mulţi ani, şi se întâmplă şi în alte state nu doar în S.U.A..

Guvernele nu sunt numai intervenţioniste, uneori, ci sunt şi protecţioniste.General Motors, de exemplu, companie americană, îşi produce peste 40% din maşini în afara graniţelor americane. Un abţibild protecţionist poate fi văzut (azi mai rar) pe barele multor autovehicule americane: "Americanii adevăraţi cumpără americăneşte". Dar pentru că nu se mai ştie cine ce pe unde produce autorii Acordului pentru Comerţ Liber Nord-American (N.A.F.T.A.) au hotărât că maşinile fabricate în America vor trebui să aibă 50% din piese (ca valoare), precum şi 50% din manoperă de origine internă (la fel şi în cazul altor produse) - dar cine stă să eticheteze - şi să verifice etichetarea - piesă cu piesă, după originea materialului, naţionalitatea forţei de muncă şi identitatea culturală a proiectantului?

Campanii asemănătoare celor din America anilor 1990 se desfăşoară azi în România: suntem îndemnaţi să "cumpărăm româneşte", să susţinem producţia româneasca - dar mă întreb, legitim: cât din aceste produse este românesc, fabricat de români? În plus, de ce să dau o căruţă de bani pe un produs românesc dacă am de ales între altele, străine, de aceeaşi calitate şi la un preţ mai bun pentru buzunarul meu?

Din păcate, unul dintre cele mai profitabile acte de comerţ este cel de armament. Când războiul devine profitabil numai război vom avea. Armamentul şi petrolul se întâlnesc la un moment dat: corporaţiile vor să foreze pentru petrol chiar şi în zona arctică, vor să foreze pentru petrol în Sahara - şi dacă guvernanţii statelor din zonă nu înţeleg sensul negocierilor paşnice sau al mitei atunci se găseşte un motiv (niciodată dorinţa de a fora după petrol sau exploatarea altor bogăţii ale unui sol sau subsol) şi se aduc armele, deoarece corporaţiile caută să ia resursele altor ţări şi conflictele sunt inerente. Se presupune că prin anul 2015 se va atinge maximul de petrol, după care preţul va urca fulgerător.

Orice sistem care pune banii şi profitul mai presus de orice are un călcâi al lui Ahile: profitul net. Profitul net e generat de consumator. Consumatorul devine, astfel, atotputernic; modul în care consumatorul înţelege să-şi cheltuiască banii poate schimba totul. Cum ar arăta băncile la care nu mai vine nimeni pentru credit?! Cum ar arăta toate instituţiile financiare nebancare la care nu mai vine nimeni pentru credite?! ş.a.m.d. Nicio companie nu va mai oferi un serviciu pe care consumatorul nu-l mai cumpără. Consumatorii care refuză un produs sau un serviciu al unei companii care nu-şi respectă anagajaţii, îi exploatează, nu oferă nimic înapoi societăţii (burse de studii, sponsorizări la spitale etc.) pot scoate de pe piaţă o astfel de companie. A se înţelege aceasta conferă consumatorilor puterea de a schimba în bine ceva în lumea în care-şi cresc copiii. Companiile sunt sensibile la achiziţionarea produsleor / serviciilor lor pentru că de nu le cumpără nimeni ajung în faliment. Comapaniile nu-şi doresc aşa ceva. Când consumatorii îşi cheltuiesc banii în mod responsabil e probabil că şi companiile vor deveni responsabile. Dacă o companie poluează mediul sau are practici oneroase de afaceri dacă nimeni nu cumpără produsele aceste companii îşi vor schimba atitudinea. Bineînţeles, nu este cazul acelor firme "de carton" ai căror proprietari încheie contracte numai cu statul – acestora te poţi împotrivi mai greu. Poţi să strigi că e revoltător (dar o faci cam degeaba) să achite comunitatea milioane de euro pentru panseluţe sau borduri de care nu e neapărată nevoie pentru că cei care au contractat cu statul - de obicei pe termen lung, de 5-10 ani - îşi iau banii, ori pentru panseluţe şi borduri ori din penalizări dacă cineva s-a găsit să rezilieze un contract sau altul considerat nefast pentru bugetul unei comunităţi.

Cine nu doreşte alimente cu chimicale nu trebuie decât să le lase pe raft - nici nu trebuie plătite sume enorme pentru campanii de conştientizare a răului produs de alimentele care au "gust de…", ca exemplu. La fel şi în cazul alimentelor modificate genetic: nu le dorim nu le cumpărăm. Când nimeni nu mai cumpără mâncare fast-food sau litri de detergenţi casnici când un săpun biodegradabil face acelaşi lucru poate fi salvat - într-o mai mică sau mare măsură - mediul înconjurător (ca tot se dau foarte mulți ecologişti).

Cumpărătorul are puterea de a falimenta o companie care foloseşte prea multe chimicale în produsele pe care le produce.

Când consumatorii îşi vor cheltui banii cu înţelepciune orice politician, orice corporatist, orice lider al lumii va înţelege că oamenii s-au trezit. Toate abuzurile unui sistem se întâmplă doar pentru că cei mai mulţi fac sluj şi le acceptă. Când, însă, cetăţenii se implică şi iau decizii juste totul se poate schimba.

Consumatorii au puterea de a bloca profiturile corporaţiilor necinstite şi de a le susţine pe cele care se comportă corect.

Infractori prin asociere

Pe la sfârşitul lunii octombrie 2014 ministra finanţelor din RO a semnat la Berlin (alături de alţii) Declaraţia de conformare cu prevederile Acordului multilateral pentru schimbul automat de informaţii financiare, acord ce va permite autorităţilor din RO să facă schimb de informaţii la nivelul standardului convenit de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), acord care prevede schimbul automat de informaţii financiare între ţări şi jurisdicţii, în scopul identificării persoanelor fizice sau firmelor care eludează fiscul prin transferul banilor în conturi din străinătate. În baza acestui act ANAF ar putea să verifice conturile bancare din străinătate ale rezidenţilor în RO.

La prima citire sună bine, doar că, mai departe, au venit cu o propunere în stil românesc: mai bine pedepsim 100 de nevinovaţi decât să scape un singur vinovat (în statele emancipate fiind invers); au propus un proiect de ordonanţă de guvern prin care să modifice codul de procedura fiscala în sensul că băncile ar putea fi obligate să comunice, automat, lunar, organelor fiscale toate rulajele şi / sau soldurile conturilor deschise la acestea.

Cu alte cuvinte, fiecare va fi controlat la cont chiar dacă nu e sub control fiscal sau supraveghere fiscală în urma unor cercetări anterioare. Şi asta mă duce cu gândul la unele dispoziţii dintr-o lege americană (Patriot Act) prin care autorităţile au dreptul să ceară informaţii despre oricine, despre orice de la oricare instituţie, fără ca persoana în cauză să fie înştiinţată, fără o cauză probabilă serioasă şi fără mandat (în caz de suspiciune pentru acte sau colaborarea la acte considerate – şi definite prin lege – ca fiind acte de terorism şi nu doar în cazul persoanei suspectate ci şi pentru cei din anturaj).

Vor, zic funcţionarii români, această modificare pentru combaterea – cu succes – a evaziunii fiscale. Citez din nota de fundamentare:

- necesitatea constituirii unei baze de date la nivelul administraţiei fiscale în scopul combaterii evaziunii fiscale; eficientizarea activităţii de executare silită (poprire) […]

Azi, conform dispoziţiilor din codul de procedură fiscală, este reglementată obligaţia băncilor de a comunica, în cazuri particulare, numai la cererea organelor fiscale, rulajele şi soldurile conturilor deschise. Scopul fiind acela de a stabili situaţia fiscală reala a persoanei respective, astfel de cereri făcându-se, de regulă, în caz de control fiscal a persoanei – fizice sau juridice – în legătură cu impozitul pe venit.

Conform eventualei modificări prezumţia de nevinovăţie (garantată prin Constituţie şi prin tratatele internaţionale semnate de RO) devine… desuetă. Pe lângă faptul că se încalcă dreptul la confidenţialitate (secretul bancar) - funcţionarii vor şti (între altele) tot ce-şi cumpără cineva utilizând un card.

Cine e curios poate citi proiectul de ordonanţă şi nota de fundamentare pe siteul Ministerului de Finanţe (fiind supus dezbaterii publice) sub titlul: Proiect de ordonanţă de urgenţă pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul procedural fiscal, precum şi pentru reglementarea unor măsuri fiscale - publicat în data de 03.12.2014 (fişiere .doc). 

http://www.mfinante.ro/transparent.html?method=transparenta&pagina=acasa&locale=ro 

Haide! Miercurea fara cuvinte!

HAPPY WW!

Fotografii pentru Miercurea fara cuvinte! (50), la Carmen.

Sursa foto: https://www.facebook.com/BrasovOrasulSufletuluiMeu/photos_stream?ref=page_internal 

Buna dimineata soare! Primul rasarit de soare

La începutul Timpului pe Pământ era foarte frig şi foarte întuneric. Nori uriaşi, groşi, cenuşii opreau lumina şi căldura să ajungă pe Pământ. Cerul era atât de jos încât animalele abia se puteau mişca, ţinându-şi picioarele şi gâturile îndoite, păsările zburau la înălţimi foarte-foarte mici, pe distanţe scurte; doar şerpii erau fericiţi pentru că trăiau târându-se.

Animalele dădeau ocol pamantului pentru a găsi ceva hrana şi dura foarte mult până reuşeau să-şi potolească foamea cu ceva fructe de pădure sau frunze. Ursul a obosit atât de tare de la atâta umblătură încât şi-a săpat o vizuină şi a învăţat să doarmă lungi perioade de timp.

La un moment dat păsările au decis că s-au săturat. Au organizat o adunare a tuturor vietăţilor şi toate s-au hotărât să îşi unească forţele şi să adune prăjini cu care să împingă cerul cu nori cât mai sus. Cu mic cu mare au pornit să adune prăjini şi când au găsit suficiente păsările au început să împingă cerul. Foloseau prăjinile sprijinindu-le în cate un bolovan mic la început, apoi în dealuri mici. Tot împingând şi strecurându-se au ajuns în vârful unui munte mic. Era încă foarte întuneric dar măcar elefantul putea să-şi ridice trompa iar cangurul se putea deplasa şi el. Şi tot împingând au ajuns pe cel mai înalt munte unde, cu mare efort, au dat cerului un ultim impuls spre înălţimi. Cerul a ţâşnit în sus şi tot ridicându-se norii s-au împrăştiat şi un potop de lumină şi căldură s-a pogorât asupra Pământului.Cerul s-a colorat în lumini roşii şi galbene. Acesta a fost primul răsărit.

De fericire privighetoarea a început să cânte zburând spre lumină. Lumina caldă a început să crească încet, devenind tot mai mare, arzând ca o torţă şi luminând Pământul, alunecand spre vest, stingându-se încetişor şi revenind în fiecare dimineaţă.

(prescurtare după o poveste aborigenă – Australia)

Sursa foto: https://www.facebook.com/BrasovOrasulSufletuluiMeu/photos_stream?ref=page_internal 

Postare in jocul Iulisei: Buna dimineata soare! 

Mos Nicolae

In traditiile românesti Mos Nicolae apare pe un cal alb, culoarea calului simbolizand prima zapada care cade la inceputul iernii.

Mos Nicolae este cel care pazeste Soarele care vrea sa se retraga pe langa el spre taramurile de miazanoapte si astfel sa lase lumea fara lumina si caldura; tot el este cel despre care se spune ca ajuta vaduvele, orfanii si fetele sarace la maritat. Este stapanul apelor si protectorul marinarilor, pentru ca ii salveaza de la inec; este invocat Sfantul Nicolae in timpul luptelor pentru ca apara soldatii in timp de razboi.

Mai este cunoscut si ca ocrotitor al celor acuzati pe nedrept, al comerciantilor si al calatorilor, al fetelor nemaritate si al mireselor dar mai ales este ocrotitorul copiilor mici.

Se spune ca in timpul sarbatorilor sfinte cerurile se deschid pentru o clipita si muritorii cu suflet curat il pot zari pe Mos Nicolae stand de-a dreapta lui Dumnezeu.

La sate, in special, in ziua Sfantului Nicolae, feciorii au obiceiul sa se organizeze in cete si aleg gazda la care vor merge pentru repetitiile colindelor de Craciun si de Anul Nou.

Ziua de 6 decembrie a fost aleasa ca zi a Sfantului deoarece, se zice, la acea data a aparut in vis imparatului Constantin cel Mare, cerandu-i sa ierte trei tineri care urmau sa fie omorati a doua zi si care erau nevinovati.

In ziua Sfantului Nicolae incepe ziua sa se mareasca. La Sfantul Nicolae se intoarce noaptea la zi cu cat se intoarce puiul in gaoace – spune o vorba din popor.

De ziua lui se fac si pronosticuri meteorologice, asezandu-se in apa crengute de pomi fructiferi pentru a ghici rodul livezilor pentru anul care vine.

Reflexii in oglinda

Sursa foto: https://www.facebook.com/APAMSanctuary?fref=photo

Fotografii pentru Reflexii in oglinda, la SoriN

Facerea de bine...

Intr-o toamna, cu ani in urma, langa o trecere de pietoni dintr-o zona aglomerata, unde era si o piata agroalimentara, am gasit un pumn de chei agatate pe cateva inele - erau cel putin 20 de chei, intre care una de masina - Dacia, dupa simbol. Mi-am intrerupt drumul si m-am uitat in jur dupa o Dacie parcata; era una, mai veche, care parea ca are portbagajul incarcat. Mi-am zis ca proprietarul ar putea fi pagubasul care s-o fi dusa la piata cu ceva produse si, incarcat fiind, i-au cazut cheile si n-a observat. Pentru ca nu aveam nimic de scris la mine m-am dus acasa si am scris cateva biletele despre faptul ca am gasit un manunchi de chei si am scris adresa la care le-ar putea gasi. Cand am revenit in zona era un barbat inalt, solid, nebarbierit, care se vedea clar ca e in cautarea a ceva. M-am apropiat, fericita ca ar putea fi proprietarul, si l-am intrebat daca a pierdut ceva.

- Ce-ti pasa tie?! Am pierdut niste chei! si si-a vazut de ale lui, nervos.

I-am zis ca am gasit niste chei si tocmai am scris biletele, sa le las prin parcare...

- Da-le-ncoa! se rasteste, spre mirarea mea.

- Daca-mi explicati despre ce chei e vorba – am indraznit, cu juma de voce, pentru ca tipul parea gata sa-mi dea un dos de palma. Dar mi-a zis. I le-am dat, si i-am zis ca le-am gasit in mijlocul drumului, pe unde treceau masinile.

- Mama dracului! striga. Trebuia sa le lasi acolo!! Cand ma intorceam le gaseam si nu mai pierdeam atata timp!

Isi ia cheile si pleaca. Da, nene, le-ai fi putut gasi sau poate nu - vorbesc cu mine. Sa fii sanatos! ii urez in gand si plec, bucuroasa ca am scapat nepocnita.

Cu alta ocazie, tot demult, am gasit un buletin de identitate. Pentru ca adresa era din cartier m-am gandit sa ii duc omului actul acasa. Zis si facut. Am sunat la usa si mi-a deschis un barbat - dupa poza era pagubitul. I-am spus ce si cum si lui ii piere zambetul. Isi ia actul pe care i-l intindeam si-mi striga:

- Nu-ti dau nicio recompensa! Cara-te dracu' d-aici! Si-mi tranteste usa in nas.

Nedumerita, plec de acolo oarecum trista. Voisem sa fac o fapta buna, sa-l scutesc pe om de stat la cozi, de o eventuala amenda pentru ca si-a pierdut actul... Nu-mi trebuia recompensa!

Mai tarziu am avut ocazia si am povestit unui militian (le zicea militieni pe atunci) ce-am patit cu asta. Mi-a zis ca data viitoare sa duc actul la militie sau sa il pun intr-o cutie postala si postasii ori il duc la om acasa ori il duc la militie... pentru ca e posibil sa fie vorba si despre vreun furt: hotii care nu canta la loc curat (fura acte de identitate) obisnuiesc (obisnuiau) sa arunce actele de identitate pe care le gasesc in gentile sau bagajele furate. Asa am facut cand am mai gasit acte: le-am pus in intr-o cutie postala - ca au ajuns sau nu n-am idee, dar decat sa mai fiu certata de unul si altul mai bine asa... Din cauza unor neamuri proaste poate au avut de suferit si oameni cu bun simt care si-au pierdut actele...

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Fara legatura cu faptele de mai sus...

Mi-a povestit cineva ca, in gara din Bucuresti, a fost jefuit de geanta in care avea mai multe obiecte de valoare (nu foarte mare) si mai multi bani (pentru ca era in vacanta acolo) si buletinul de identitate. A reclamat furtul la militie si a primit un act provizoriu, pana una-alta, din orasul de resedinta. In timpul termenului de provizorat a primit acasa un plic, cu stampila de Satu Mare, in care era buletinul lui si cateva randuri scrise de mana pe o pagina rupta dintr-un caiet de matematica: Multumesc pentru bani dar de buletin nu am nevoie. S-a dus cu plicul la militie, militenii l-au luat, urmand sa faca cercetari. Omul nu stie ce-au cercetat militienii dar el nu si-a recuperat obiectele. Intamplarea, insa, l-a amuzat.

Azi e probabil ca hotii sa nu mai renunte la actele de identitate furate din greseala ci sa le vanda celor care se ocupa cu falsificarea acestor documente.

Nu astept recunostinta de la oameni dar ma astept sa nu ma injure daca tot le-am fost de folos mai mult sau mai putin.