A fost odată ca niciodată, cu mulţi-mulţi ani în urmă, un băieţel
care locuia la marginea unui sat uitat de lume. Şi avea băieţelul doi frăţiori
mai mici şi o surioară. Mama, văduvă de curând, nu mai zâmbea de când soţul ei,
singurul sprijin al familiei, a murit strivit sub un copac pe care cineva l-a tăiat
greşit. Vesel mai tot timpul, băieţelul începea să se întristeze, pe zi ce
trecea, pentru că mama lui şi-a pierdut bucuria. Cel mai mult îşi dorea ca
sufletul mamei să fie din nou senin. Îi aducea câte un măr frumos, câte un
buchet cu flori de câmp… Mama le lua şi îl mângâia uşor pe creştet, dar zâmbea
numai cu buzele, ochii fiind mereu trişti. Îl durea sufleţelul pe băieţel văzând-o
pe mama robotind toată ziua pentru a câştiga câţiva bani să cumpere făina şi ce
mai trebuia pentru a le coace zilnic câte o pâine. Inspira cu drag parfumul pâinii
care se cocea în cuptor.
Vara mergea pe malul lacului din pădure şi pescuia. Stătea
acolo nemişcat, adulmecând parfumul pe care aripile vântului îl aduceau până la
el. Uneori avea noroc de mulţi peşti şi atunci mâncau pe săturate şi mai rămânea
ceva şi pentru ziua următoare. Două zile casa lor mirosea a peşte prăjit, parfum care îi gâdila nările şi îi bucura nespus sufletul.
Toamna îi ajuta pe gospodari să adune frunzele moarte şi
roadele pomilor; îi plăcea parfumul merelor şi gutuilor puse pentru iarnă şi
mirosul frunzelor care ardeau mocnit.
Într-o zi, când era singur acasă, un bătrân în
straie jerpelite s-a oprit pe prispa lor şi i-a cerut un pahar cu apă din izvorul
care susura în spatele casei lor. Deşi uimit că drumeţul nu vrea apă din fântână
- pentru că era apa cea mai bună din sat - a luat o cană şi a umplut-o la
izvor. S-a aşezat lângă moşneag şi din vorbă-n vorba i-a spus despre durerea
sufletului său: tristeţea mamei.
- În căsuţa din pădurea de la marginea satului trăieşte o
femeie care ştie să facă un leac pentru a trezi bucuria mamei tale. Să te duci
la ea numai în Ajun de Crăciun, seara, şi să-i oferi în dar ambră şi o ulcică
plină cu apa din izvorul din spatele casei.
- Bunicule, dar cunosc bine pădurea: nu e acolo nicio căsuţă.
- Tu du-te când ţi-am zis şi cum ţi-am zis şi-ai să găseşti
căsuţa. Acum adu-mi, rogu-te, o bucată de pâine.
Băieţelul a fugit în casă şi a luat ultimul colţ de pâine
care le-a mai rămas, l-a învelit într-un ştergar mic şi s-a întors pe prispă,
dar drumeţul nu mai era. Gânditor, s-a scărpinat în creştetul capului, privind
lung, de-a dreapta şi de-a stânga uliţei, dar nici ţipenie nu era. A ridicat
din umeri şi s-a întors în casă.
Nu ştia de unde să obţină ambră dar parfumierul care mai
trecea prin sat din când în când, cu produse pentru stăpânul pământurilor, i-a
oferit în dar o bobiţă ca de mazăre cenuşie, pe care a pus-o într-o sticluţă
colorată găsita printre frunzele moarte.
Era în dimineaţa de Ajun. Se întâlnea cu alţi copii şi
porneau prin sat la colindat. Era perioada cea mai frumoasă pentru el. Îl
bucura strălucirea zăpezii, se juca cu fulgii albi care cădeau peste sat,
chiuia cu săniuţa pe deal şi se bucura că mergând la colindat revenea acasă cu
desaga plină de bunătăţi şi a doua zi aveau masa cea mai bogată din an.
Dupa ce au colindat pe la toate casele s-a despartit de
prieteni şi-a păsit spre pădurea care se contura la câteva zeci de metri. Zăpada
scrâşnea sub tălpile lui mici şi frigul îi pişca obrajii şi nasul. Nu intrase
niciodată noaptea în pădure şi se temea puţin. O ceaţă vagă se lăsase peste sat
dar el trebuia să meargă înainte, să aducă mamei leacul care să-i trezească
bucuria. Din desagă îl îmbia parfumul cozonacului cu nucă; a rupt o bucăţică şi
a mestecat-o cu poftă, savurând fiecare fărâmitura. Avea mare grija să nu răstoarne
ulcica ce conţinea apa de izvor, ulcică pe care o legase bine-bine la gură.

Când a păşit pe lina pădurii s-a iscat din senin un vânticel
rece care sufla peste praful alb aşternut ridicându-l în vălătuci strălucitori în
lumina stelelor. L-a amuzat dansul zăpezii şi a râs cu poftă. Parcă îi revenise
curajul. Încetisor şi cu grijă, se adâncea în bezna ce devenea tot mai deasă -
de n-ar fi fost zăpada şi-ar fi putu băga degetele-n ochi, aşa de întuneric
era. Noaptea, pădurea nu semăna deloc cu cea pe care o cunoştea el. Parcă şi
copacii erau altfel şi nu şopteau nimic – poate şi copacii dorm noaptea. Când a
simţit că zăpada aproape că-i ajunge la piept şi înaintarea era din ce în ce
mai grea a vrut să caute un locşor să şada, să se odihnească puţin, dar o licărire
i-a atras atenţia. Nu era stea, pentru că se afla prea jos şi lumina stelei
oricum n-ar fi ajuns acolo. Înviorat, a grăbit pasul: nu putea fi decât căsuţa
de care-i vorbise moşneagul. Când s-a apropiat şi-a dat seama că e mai degrabă
o colibă dărăpănată decât o căsuţă. Se vedea lumină prin fereastra mică dar nu
părea o lumină tocmai prietenoasă.

Şi-a făcut curaj şi-a bătut uşor în uşa din şipci
prost legate. Când s-a deschis, băieţelul a facut un pas înapoi, uimit. A
alunecat şi a căzut. S-a auzit un trosc şi băieţelul a îngheţat: se spărsese
ulcica. Minunea de fată care i-a deschis era frumoasă peste orice aşteptări.
Doar mama lui mai era aşa de frumoasă. Dar ce folos acum, când s-a spart ulcica.
Apa, însă, îngheţase şi fata, văzându-l aşa de trist şi de neajutorat, căzut în
fund, cu căciula pe ochi şi ţinând un bulgăre de gheaţă a izbucnit în râs. Şi
ce râs cristalin! Putea înveseli şi cea mai fioroasă fiară. L-a ajutat să intre
în casă şi i-a ascultat povestea. A luat bulgărele şi l-a pus într-un vas de
argint, pe soba care dădea o căldură plăcută, care-i dezmorţea sângele. Băieţelul
i-a oferit atunci bobiţa cenuşie şi minunea de fată l-a sărutat pe obraz. De
n-ar fi fost aşa roşu de la frig s-ar fi înroşit acuma, de plăcere.
O privea cum trebăluieşte pe lângă sobă şi un banc cu fel şi
fel de sticluţe cu forme ciudate şi tuburi transparente. Parfumul de lămâie şi
de trandafir îl ameţeau de tot şi o stare de bine îl cuprindea. Îi venea a râde
dar se abţinea şi zâmbetul se lăţea tot mai mult pe chipul lui rotund. Când
fata a adăugat şi bobiţa s-a simţit cuprins de ameteală, o toropeală plăcută…
Nu ştia cât dormise dar l-a trezit fata şi i-a întins o
sticluţa cum el nu mai vazuse şi l-a învăţat să pulverizeze parfum asupra
mamei, când doarme, şi prin bordei, apoi l-a trimis acasă.
Drumul spre casă a durat cât o clipire şi tare mirat a fost
băieţelul când a ajuns în pragul casei. Mama dormea lângă ceilalţi copii şi el
a pulverizat puţină licoare din trandafir de mai, lămâie şi ambră, apoi s-a dus
la culcare. Dimineaţa l-a trezit o voce duioasă. Mama lui aranja masa în paşi de
dans şi cânta veselă. Cei mici râdeau cu gura până la urechi şi din cuptor venea miros de cozonaci!
Afara ningea liniştit, totul era alb şi tăcut. În casă era
cald şi bine, bucatele erau multe şi aveau, lângă fereastră, un brăduţ împodopit
cu steluţe de cleştar şi bobiţe gri, translucide. Gândul i-a fugit imediat la
frumoasa fata care trebuie să fi avut ea un amestec în toate acestea, mai mult
decât licoarea parfumată pe care i-a dat-o. Cu siguranţă trebuie să fi fost o zână!
Iar dacă n-a fost zâna a fost dorinţa lui întruchipata iar acum, de Crăciun, în
mama lui se trezise bucuria!
Cei de la Prada au prezentat parfumul L'Eau Ambrée în septembrie 2009, sub semnătura olfactivă a Danielei (Roch) Andrier. Nota de top o dau
citricele, lămâia în principal; notele de mijloc sunt trandafirul de mai şi patchouli,
iar la bază sunt ambra şi vanilia. Notele florale sunt diminuate şi parfumul,
deşi cald, nu e dulceag. Poate fi purtat tot timpul anului.
Poveste inventată pentru Clubul Condeielor Parfumate găzduit
de Mirela.
Crăciun fericit!