marți, 18 februarie 2020

Animale din continente, un joc educativ

Acest joc cu 60 de cărți (cu animale grupate pe regnuri) este cel pe care, la bloc, l-am jucat toți copiii, cu cea mai mare plăcere. Ne adunam pe o pătură, în zona verde, la masa de ping-pong sau într-o scară de bloc când ploua afară, împărțeam cărțile în mod egal (jocul e recomandat să fie jucat cu 2-6 jucători, dar noi eram mult mai mulți uneori, și farmecul nu se pierdea) și-i dădeam drumu’, cu rapiditate și multă veselie. Nu jucam tocmai după regulament, dar principiul era respectat. Cică, era pentru copii de până la 14 ani. Noi eram, unii, în ultimul an de liceu când încă mai jucăm. Era foarte simplu: după ce cărțile erau împărțite le țineam cu fața în jos și întorceam cartea care “venea la rând”; primul jucător întorcea o carte, în mijloc, din teancul aflat în fața lui; ceilalți făceau același lucru - cel care avea cartea cu numărul cel mai mare le lua pe toate cele adunate în centru.
Când se nimerea ca doi sau mai mulți jucători să plaseze cărți cu aceeași valoare se numea “război” și cei în cauză puneau în teancul de la mijloc câte cărți erau indicate pe cele aflate în “război”: 7, de exemplu, dacă șapte era cifra comună. Câștiga cel care “aduna” toate cărțile. În celelalte variante de joc e ceva mai complicat pentru că trebuie avute în vedere cărțile așa cum sunt ele grupate pe continente, și jucătorii pot vedea cărțile pe care le au. Jocul este menit să învețe pe copii despre continente și despre anumite animale. Pe fiecare cartonaș sunt desenate diverse vietăți și sub imaginea vietății sunt scrise câteva date despre. Nici nu știam că există unele animale!
Tata a cumpărat acest joc, și ne-a învățat să-l jucăm după regulamentul scris de inventatorul jocului. Înainte de orice, însă, am citit cu mult interes despre toate acele animale, păsări și reptile - despre unele abia atunci aflam. 
Tata m-a învățat să joc “Animale din continente” (și multe alte jocuri pentru copii) și tot el m-a învățat, destul de devreme, să joc șah și poker.
Despre inventatorul jocului “Animale din continente” am aflat mult după anul 1989, când s-a încheiat (teoretic) era întunecată a comunismului. Se numește Ioan Nicolau, născut în Cȃmpulung Muscel - nu știu dacă mai trăiește, dar ar avea vârsta de 90 de ani cel puțin. Este creatorul celor mai multe jocuri de logică românești. El a pictat toate imaginile  care apar în acest joc!
Ioan Nicolau a fost student la Arhitectură, dar a fost dat afară când tatăl sau a fost arestat politic și trimis să lucreze la “canal”. S-a înscris la Politehnică (mașini și utilaje agricole), apoi la Arte Plastice, dar trebuia să se întrețină. A avut noroc cu un fost coleg de liceu care era redactor la Revista Mugurașul - pe care l-a întâlnit întâmplător pe stradă (în anul 1951) - și a ajuns să deseneze un titlu pentru revistă, și să fie plătit pentru asta. Mai apoi i s-a cerut să realizeze o pagină de jocuri pentru copii. Colegii discutau că nu pot fi inventate jocuri fără zar; el le-a dovedit că se poate. Din acel moment a inventat numai jocuri fără zar. Făcând acele jocuri în revistă a fost angajat instructor la Palatul Pionierilor din București, unde a avut posibilitatea să dea viață diferitelor jocuri pe care le-a creat - timp de 50 de ani a inventat jocuri logice. El făcea și ilustrațiile.
Animale din continente s-a vândut într-un milion de exemplare în doar câțiva ani de la lansarea pe piață (1959). Autorul a primit atunci 23 de mii de lei, ca drept de autor, dar Ceaușescu i-a blocat încasările pentru că jocul stabilise încasări record. La acel moment Întreprinderea Poligrafică Timișoara (acum rasă din temelii pentru a face loc unui complex) deținea monopolul în domeniu. În 1957 jocul a apărut (alături de altele nouă) în cartea “Construiți-va singuri jocuri” - a cerut drepturi de autor pentru această carte care a apărut în 250 de mii de exemplare. A publicat apoi cartea-joc “Proverbe hazoase” care conținea, prin ilustrații, 84 de proverbe pe care trebuiau să le învețe copii. A creat și jocuri care-i învață pe copii alfabetul, îi învață despre animale, despre pești (și adunare), îi învață tabla înmulțirii.
Între jocurile inventate de Ioan Nicolau sunt și unele reeditate:
Animale din continente, in primul rȃnd.
Bătălie navală, un joc asemănător, ca fel de gândire, cu șahul. E un joc de strategie pentru doi jucători; testează logica, puterea de analiză și atenția. Fiecare jucător are o armată cu șapte vase (un crucișător, două distrugătoare, și patru vedete); cele trei tipuri de vase au lungimi, valori și posibilități de mutare diferite și trebuie să cucerească cheiul celuilalt jucător.
Acest joc de logică, de socoteli, a fost premiat, pe vremuri, la un concurs de jocuri al Palatelor Copiilor din CAER, care se ținea la Leningrad  - România a ocupat primul loc atunci.
Zoo alfabet, un joc cu diferite animale în mișcare, ale căror denumiri încep cu literele scrise pe o planșă, copiilor fiindu-le ușor să învețe alfabetul. E un joc care dezvoltă vocabularul, atenția și coordonarea ochi-mână.
Jocul proverbelor, un joc în care trebuie găsită imaginea care se potrivește fiecărui proverb; dezvoltă vocabularul copiilor, atenția și agilitatea.
Unele dintre jocurile inventate de Ioan Nicolau sunt recreate și readuse pe piață de o companie din Sfântul Gheorghe, profilată pe producția de jocuri și jucării, care și-a început activitatea prin anul 2001, cu fabricarea de puzzle-uri. Produsele acestei companii sunt comercializate în țară, dar și în mai mult de peste 20 de alte state. 
Ioan Nicolau n-a stat degeaba după anul 1989, cȃnd cele mai multe jocuri inventate de el au dispărut de pe piață. Este designer vestimentar, modelele lui ajungȃnd la Paris, și creator a sute de coliere unicat, din agate.

Vis de Făurar. Jocul celor 12 cuvinte(tema 237)

A-nceput să ningă liniștit, cu fulgi mari, pufoși. Îi văd pe fundalul cerului ca pe niște puncte puse cu cerneală alb din toc pe o sugativă neagră. Seara s-a lăsat de ceva timp, luminile pe stradă s-au aprins și stratul alb de nea pare să crească de la minut la minut. Perdeaua de bumbi înghețați este atât de deasă încât abia se vede la distanță de câțiva metri de fereastră. Mă pregătesc să ies din casă, să mă joc printre fulgii reci, să-mi afund picioarele în zăpada moale, și strălucitoare în lumina caldă a felinarelor.
Cerul e de catifea și cerne neîncetat fulgii atât de mult așteptați! Și ninge, și ninge… Ramurile copacilor sunt deja grei de omăt, și totul e alb, curat. Lumina artificială reflectată în zăpadă face ca totul să pară mai luminos. Totul strălucește! E frig, dar nu ger, aerul miroase a proaspăt. Numai urmele mele sunt pe zăpadă și mă bucur că e așa! Sunt o egoistă! Sunt prima care se bucură de această ninsoare, pentru că e trecut de miezul nopții și ceilalți dorm acum. Vor vedea zăpada a doua zi și mulți se vor bucura!
Perdeaua de nea e tot mai deasă, și mă hotărăsc să pornesc spre casă! Sunt ninsă toată, părul mi-e ud de la zăpadă și tare veselă sunt! Poate că mâine voi plămădi un om de zăpadă! Poate că mâine mă voi arunca unde e zăpada mai mare… Poate că mâine… Tocmai e mâine și m-am trezit! Alerg la fereastră: totul e cenușiu, pe asfalt sunt pete de bălți înghețate, pe firele de iarbă e brumă…
₪₪₪
Exercițiu de imaginație: Jocul celor 12 cuvinte găzduit de Eddy pe blogul său, Cartim.
Tema: Vis de Făurar.
Fotografia este de pe blogul lui Eddy.

luni, 17 februarie 2020

Marocco, un joc de dexteritate

Alunecată pe panta amintirilor mai greu cu frâna! Dacă e o iarnă fără zăpadă…!
Căutând abacul, despre care am scris inspirată de articolul Potecuței pe care l-am amintit aici, am găsit și câteva dintre jocurile vechi. Unul dintre acestea este Marocco (amintit in comentariile de la Potecuță), un joc cu bețișoare. În cutie mai sunt numai 39 de bețișoare, de 18 cm lungime - probabil că au fost 41, cum ar trebui să fie în Marocco clasic; mini Marocco are 31 de bețișoare (punctaj maxim 145 puncte) și Marocco uriaș are 26, lungi de 93 cm (punctajul maxim e de 200 de puncte).
Jocul se mai numește Mikado - am aflat ieri, căutând pe net unele informații despre joc. N-am uitat cum se joacă, dar am uitat valoarea bețișoarelor (am găsit informații pe wikipedia). În jocul meu, bețișorul verde valorează 20 de puncte, fiind numai unul verde; cele albastre, 5 la număr, valorează fiecare 5 puncte; și aici mă opresc cu “adaptarea punctelor” pentru că diferă și numărul de bețișoare - și culorile - față de cele aflate în tabelul de pe wiki. În funcție de numărul lor au valoare: cu cât sunt mai puține cu atât sunt mai bine punctate - totalul de puncte trebuie să fie 170. Cred că jucătorii pot alege ce valoare să aibă bețișoarele.
Se poate juca cu doi până la șase jucători (copii sau adulți). Nu e interzis jocul de unul singur! Bețișoarele se țin mănunchi, vertical pe masă (sau oriunde pe o suprafață dreaptă sau nu), și sunt lăsate să cadă, să se încurce. Pe rând, fiecare colectează bețișoare până când mișcă unul dintre cele aflate în grămadă. Câștigă, evident, cel care are cel mai mare număr de puncte. Jucătorul care a extras bețișorul Mikado (noi nu-i ziceam așa), de exemplu, se poate folosi de acesta pentru a extrage altele. Ultimul bețișor ridicat nu se calculează la punctaj. Jucătorii se pot ridica in timpul jocului, dar nu au voie să părăsească locul în care s-au poziționat la început.
Între copiii din gașca de la bloc acest joc nu s-a bucurat de mare succes pentru că e destul de lent și jucând-ul afară, de regulă, pe masa de ping-pong, mai adia vântul, mai suflau răutăcioșii în bețe…
Din istoria jocului
Cu mult timp înainte să apară fel și fel de jocuri de îndemânare, mai apoi jocurile video, jocul acesta cu bețișoare era util copiilor să-și dezvolte coordonarea mâna-ochi. Probabil că din același motiv a rămas, totuși, popular. E un joc care se învață ușor și este extrem de provocator.
Mikado este un joc originar din Europa. În Ungaria, de unde, în 1936 a ajuns în S.U.A., zic unii, se numea “Marokko”. Bețișoarele au nume japoneze: Mikado (împărat al Japoniei) se numește - în cazul jocului din poză - bețișorul verde, pentru că este unicul verde - și are cel mai mare punctaj.
Lungimea bețișoarelor variază. Bețele pot fi confecționate din diverse materiale.
Habar nu am de ce se numește și Mikado - nu am găsit informații online.
De-a lungul timpului, “ridică bățul” a cunoscut mai multe denumiri. Cercetătorii au constatat că este amintit și într-un cântec, pentru copii, care datează de pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, începutul secolului al XIX-lea.
Data inventării acestui joc e incertă, dar sunt cercetători care au documentat jocul din vremea nativilor americani când S.U.A. era cunoscută, încă, drept “Cele 13 colonii” (secolele 17 și 18). Nativii americani jucau cu paie de grâu și au transmis jocul coloniștilor englezi de atunci. Din generație în generație, jocul a evoluat; de regulă, erau 25 de bețișoare confecționate din bucăți subțiri de lemn care fie erau vopsite în șase culori, fie erau făcute din șase nuanțe diferite de lemn.
Care e originea jocului, de ce se numește Mikado (și chiar Marocco) n-am idee. Știu doar că mi-a plăcut foarte mult să-l joc.

Conjuraţia imbecililor. Citate favorite

- Doctore, scapă-mă de ăsta! spune directorul unei închisori unui psihiatru despre un deţinut imposibil, Quentin, care vorbea atât de mult și fără şir incât reuşise să bage la infirmerie cinci deţinuţi, pentru că aceștia îl atacau ȋncercând să-l facă să tacă și el se apăra, scoţându-i din circulaţie un timp. Internează-l la azil!
- Nu pot! Azilul e pentru nebuni, nu pentru idioţi. Ar trebui să se construiască unul şi pentru idioţi, dar vă daţi seama ce mărime ar trebui să aibă construcţia…
Filmul “Tais-toi!” (2003, tradus în româneşte “Ciocu’ mic!”, cu Jean Reno și Gerard Depardieu) - la care am râs de la prima scenă și până la ultima și din care am citat dialogul de mai sus - mi-a amintit de cartea lui John Kennedy Toole: “Conjuraţia imbecililor” (Ed. Nemira, 1995, traducere de Lidia Ionescu), pentru care autorul a primit, postum, Premiul Pulitzer. Ignatius, personajul central, nu e idiot, cum e Quentin (G. Depardieu), unul dintre personajele filmului, dar tare seamănă cu unul.
Am râs citind romanul deși nu e tocmai de râs, dar îmi imaginam persoane din realitatea pe care o trăim: politicieni, polițai, funcționari publici, “patroni”…
Mi-a venit în minte cartea și-am zis să scriu un paragraf, dar nu mă hotăram pe care să-l scriu, pentru că sunt atât de bine “legate” între ele încât un singur fragment devine ceva fără cap și coadă… Așa că am deschis cartea la întâmplare - Ignatius, ca medievalist, credea în rota Fortunae, roata norocului, o concepție centrală în De Consolatione Philosophiae, lucrarea filosofică a lui Boetius, ce pusese bazele gândirii medievale - și unde-am pus degetul arătător de acolo am copiat.
Ignatius Rilley e un tip de vreo 30 de ani, masiv spre obez, care trăiește cu mama lui, din pensia ei și scrie - de vreo cinci ani - ceea ce numește el o “capodoperă”, un tip care nu are o părere tocmai bună despre oameni (critică spiritul decadent al societățîi contemporane) și nici despre muncă, și la muncă a fost trimis de un polițist care a fost pe cale de a-l aresta, bănuindu-l că e vreun atentator, pentru că o coardă de lăută ȋi atârna din punga-ambalaj; tot acest agent a sfătuit-o pe mama lui să-l trimită la muncă, să nu-l aresteze pentru vagabondaj. Fusese acum pus faţă în faţă cu perversitatea de a trebui să MEARGĂ SĂ MUNCEASCĂ - a scris el despre unul dintre personajele capodoperei la care muncea de cinci ani, după zece ani de facultate care o ruinaseră pe maică-sa.
₪₪₪
Citate favorite, ȋntȃlnirea săptămȃnală găzduită de Zina, gȃndită ȋmpreună cu Ella, la care poate participa oricine scrie o postare cu citate care i-au atras atenția ȋntr-o carte sau în altă parte și pe care o ȋnscrie în tabelul ȋntȃlnirii de luni.
₪₪₪
[…] În timp ce Dorian deschidea cătuşele cu o cheie pe care o luase de deasupra uşii, Ignatius spuse:
- Știi, cătuşele și lanţurile au în viaţa modernă o anumită funcție pe care n-au avut-o în vedere inventatorii lor, într-o epocă mai veche și mai simplă. Dacă aș fi un antreprenor de construit suburbii, aș face să se monteze cel puţin o pereche de lanţuri cu cătuşe pe pereţii fiecărei vile de cărămidă galbenă. Când locatarii s-ar sătura de televiziune și ping-pong, sau orice fac ei în micile lor case, ar putea să se lege pe unul pe altul în lanţuri pentru un timp. Toți ar fi încântaţi. Soţiile ar spune: “Soţul meu m-a pus în lanţuri noaptea trecută. A fost minunat! Soţul tău ţi-a făcut aşa în ultimul timp?” Și copiii s-ar grăbi să vină de la şcoală acasă, la mamele lor, care i-ar aștepta ca să-i pună în lanţuri. I-ar ajuta pe copii să-și dezvolte imaginația frânată de televiziune și ar scădea în mod considerabil delincvenţa juvenilă. Când tatăl s-ar reîntoarce de la muncă, întreaga familie ar tăbărî pe el și l-ar lega pentru motivul că este destul de tâmpit să muncească ziua întreagă să-i întreţină. Rudele bătrâne și cicălitoare ar fi legate în lanţuri în garaj. Li s-ar dezlega mâinile doar o dată pe lună ca să poată semna cecurile de la asigurările sociale. Cătuşele şi lanţurile ar oferi tuturor o viaţă mai bună. Trebuie să comentez pe larg acest lucru în însemnările și notele mele.
- O, Doamne, suspină Dorian. Nu-ţi mai tace gura niciodată? […]               

duminică, 16 februarie 2020

Scris și socotit

Cu scrisul mă descurc - în sensul că scriu corect, în general, dar nu pentru că mi-a plăcut gramatica, ci pentru că am citit foarte mult, și aș zice că am învățat mai mult “după ureche” (sau “după ochi”!)! N-am înțeles o boabă din gramatică! E drept, am destule noțiuni, dar nu suficiente - nu aș putea ajuta un copil la gramatică, de exemplu. Eram aproape de colaps când profesoara de limba și literatura română ne spunea “analizați propozițiile”! Complement direct, indirect, atribut, felul predicatului, participiul verbului, modul supin…! Mă doare capul! Realitatea este că profesoarele pe care le-am avut  in clasele V-VIII, a IX-a și a X-a nu s-au “deranjat” prea mult să explice.
Nu mă laud, dar nici nu mi-e rușine; pur și simplu nu știu. Chiar dacă nu sunt o pricepută, în cazul celor mai multe texte “simt” că ceva nu e ok - dar nu știu ce! Știu care-i predicatul și știu care e subiectul; știu că predicatul spune ceva despre subiect ș.a.m.d.. Am, totuși, câteva noțiuni de bază.
De ce v-am făcut capul mare cu ce nu știu? Să fac o introducere pentru prezentarea mapei pe care am avut-o în clasa a doua și pe care o foloseam pentru a scrie diferite cuvinte și propoziții.
E o mapă din vinilin, înaltă de 27 cm și lată de 19 cm. A comandat astfel de mape tatăl unui coleg, la fabrica unde lucra (habar nu mai am unde lucra). Bineînțeles, părinții au plătit pentru ele pentru că și atunci școala era “gratis” (doar că se plătea mai puțin pentru că, între altele, nu aveam nevoie de atâtea “caiete speciale”).
Cartonașele pe care sunt scrise literele se găseau în comerț, în cutii dreptunghiulare. Mapele, cred, le-a “inventat” învățătoarea (pentru că cei din celelalte clase nu aveau), să nu împrăștiem cartonașe în toată clasa și să le rătăcim din primele ore. Mi-a plăcut să mă joc cu literele și am tocit mapa, pentru că mă jucam și acasă. Numai cartonașele din mapă le mai am; erau foarte multe cȃndva.
Cu scrisul mă descurc, ziceam mai sus, dar cu matemtica… Vaaaai! Baza e și în capul meu, dar nu mai mult! Pot aduna, scădea, înmulți, împărți cifre mai mari numai în scris. Când auzeam de integrale, de exemplu, neuronii mei erau pe spate, toți! Bine, operațiile cu integrale sunt complicate pentru cei mai mulți. Dar… cum se folosește abacul?
Pe la începutul lunii ianuarie a.c. mi-am amintit de abac și pentru că nu-l găseam am căutat o poză pe net dar Potecuța, cu articolul ei “Ce n-am știut despre mine”, unde a scris despre socotitoare și soroban, m-a ambiționat să îl caut (știam că îl mai am!). L-a făcut pentru mine un coleg al mamei (în comerț erau din plastic) - coperțile sunt din carton îmbrăcat în pânză gri. E înalt de 20 cm și lat de 15 cm. De ce nu știu ce trebuie făcut cu el?! 

vineri, 14 februarie 2020

Epoca… MARII REDUCERI a omului fără însușiri, de Florin George Popovici

La ȋnceputul săptămȃnii am citit un text care mi-a mers la suflet pentru că “traduce” in cuvinte o parte dintre gȃndurile pe care le alerg in cap din cȃnd in cȃnd dar nu am talentul (si/sau capacitatea) de a le materializa in cuvinte. Vreau să păstrez aici - să spun și altora, interesați - idei despre “Epoca… MARII REDUCERI a omului fără însușiri”.
Copiez mai jos un fragment din eseul scris de Florin George Popovici după ce a citit un afiș scris cu greșeli.
[…] Marea reducere cognitivă - riscăm să fim reduși din punct de vedere cognitiv de fluxul nesfârșit de informații ce se revarsă zilnic asupra noastră, obosindu-ne creierul, suprasolicitându-ne pragurile percepției și ale înțelegerii. Tot mai puțin autonomi în gândire, sărăciți în privința memoriei și a imaginației, incapabili să alegem din potopul de stimuli pe cei cu adevărat relevanți și folositori, ne expunem pericolului anesteziei intelectuale, pierdem din vedere legăturile dintre date, succesiunea sau evoluția lor, procesăm tot mai puțin din punct de vedere inferențial, logic, critic. Accesăm cu lejeritate informații, însă dobândim mai greu sau deloc cunoștințe. Creierul nostru, el însuși un dispozitiv performant de calcul, se lenevește sau pur și simplu se împrăștie, riscă să „înghețe” din punct de vedere intelectual, se blochează frecvent în fața potopului de biți și megabiți. […]
Pe blogul său puteți citi și despre: Marea reducere lingvistică, Marea reducere afectivă, Marea reducere etică și spirituală, Marea reducere estetică.

Virusul zȃzaniei circulă și cu autobuzul

Îmi propusesem să nu scriu despre nebunia cu acest coronavirus care e foarte la modă azi, un bau-bau care pare că a înlocuit terorismul pe care cei mai mulți nu-l mai iau în seama și sunt aproape convinși că e o mare vrăjeală menită să țină oamenii prin case, să meargă pe burtă, să nu se mai adune și să aibă pretenții de la guvernanți etc.. Dar "m-a lovit în plin” o aberație.
Ieri seară mă sună un amic și, înainte de orice, mă ia cu:
- Tu ce părere ai despre coronavirus?
- Hei! Calcă frâna! Ce vrei să-mi comunici de fapt?
Și începe:
- Eram în autobuz, lume multă, înghesuială. O tipă tușea de zor într-o mască! Am început să comentez cu voce destul de tare, să mă audă și ea. Cine-i bolnav de gripă ar trebui să stea în casă, nu să împrăștie viruși tuturor! Se uitau oamenii la mine, se uita și ea!
- Ai auzit la tv un deștept spunând asta și ți-ai însușit acest sfat pe care nu oricine îl poate urma. Poate că femeia venea de la medic sau mergea la medic; poate că multe! Normal că se uitau oamenii la tine! S-or fi mirat ce te-a apucat! Chiar ai nevoie de atenție cu orice preț?
- Nu-i vorba de atenție! Unii trebuie educați! Tu crezi că prin masca aia nu ies virușii?
- Habar n-am! Dacă te vei alege cu gripă înseamnă că trec?! Chinezoaicele au început să se radă pe în cap, pe ideea că virusul stă acolo nu știu câte zile! Nu ți se pare vrăjeală? Pe chelie nu stă?!
- E periculos! Și gripa simplă e periculoasă! Rămân la părerea mea: cine-i bolnav de gripă să stea în casă!
- Poate că femeia era doar răcită, nu avea gripă! Și tu ai fost răcit și umblai liber pe străzi, fără mască.
- Era altceva! Eram răcit, nu aveam gripă!
- Și ești sigur că femeia din autobuz avea gripă?
- Nu, dar tușea urât! Să fii răcit sau să ai gripă și să umbli cu capul dezvelit?
- Și unii “tabagiști” tușesc urȃt! Poate că și-a scos căciula, și-a dat gluga jos să nu transpire în autobuz, să fie mai rău apoi, la coborâre.
- Poate, dar nu cred.
- Nu înțeleg: de ce tot îi tragi cu “nu cred” și de ce ești sigur că femeia avea gripă?

Și-am ținut-o în stilul acesta câteva minute bune! În final a rămas ca el: cine are gripă să stea în casă, indiferent care-i motivul pentru care e în public într-un moment sau altul. Mi s-a părut ceva exagerat! Cum să te iei de oameni necunoscuți doar așa, ‘că simți nevoia să-ți spui părerea?

Trandafirul alb și entorsa

Când eram copii, la bloc, aveam prostul obicei să rupem flori și să facem “prințese” și “prinți”; din petalele unora ne lipeam “unghii lungi” sau pur și simplu le duceam acasă, la mame și bunice. Nu o dată ne-a zis mama să nu mai rupem flori! Băieții le rupeau pentru a ne face nouă în ciudă. Nu vă imaginați că distrugeam flora din zona blocului! Că tot veni vorba! Câte flori erau atunci în zonele verzi! Și iriși, și trandafiri și multe altele (nu le mai știu denumirile). Care mai de care uda florile, le plivea, planta… Acum… jale! Pământul e bătătorit, iarbă nu crește din cauză de fel și fel de aparate de la magazinele aflate la parter… Aproape peste tot sunt chiștoace de la țigările lucrătorilor, bonuri de casă și ambalaje aruncate la întâmplare. Degeaba cureți azi, a doua zi e la fel.
Revenind… Pentru că aveam obiceiul acesta prost de a rupe flori, într-o zi, când am mers la bunici - aveam vreo 11 ani - am ieșit pe stradă; era o stradă “înfundată”, așa că mașini nu prea treceau pe acolo. Era liniște, pentru că erau doar case - unele stil vilă - și toate aveau grădini cu flori, tufe frumos întreținute și ce mai pune prin grădini omul care iubește frumosul. În una dintre aceste curți am văzut un superb trandafir alb! Era singurul așa de mare și de frumos! Pur și simplu l-am vrut! Am intrat în curte și l-am rupt. De la o fereastră o femeie a strigat la mine: “de ce ai distrus frumusețe de floare?” Nu era o voce furioasă. Am fugit, și când am ieșit pe poartă am călcat într-o “groapă” deloc mare, sucindu-mi glezna stânga! Am ajuns acasă șchiopătând, cu glezna deja umflată. În mintea mea de copil mi-am zis că s-a supărat trandafirul pe mine. Așa i-am zis și lui tata când m-a întrebat cum am reușit să-mi scrȃntesc glezna. El mi-a pus piciorul în apă rece cu apă de plumb și curând glezna s-a dezumflat, dar mă durea un pic. M-am vindecat repede. De atunci nici că am mai rupt o floare! Chiar mă certam cu ceilalți să nu le mai rupă. Și tot de atunci - mulți ani! - cum călcam pe o denivelare (sau o pietricică oricât de mică) pac! îmi suceam glezna stângă! În final, glezna a încetat să se mai umfle din orice!
Tare greu mi-am simțit sufletul… Mi-a părut atât de rău pentru gestul meu încât țin minte atmosfera din acea zi de vară. Să nu înțelegeți că și azi mă bântuie regretul, pentru că nu se întâmplă; e doar o faptă din care am învățat - e o faptă trecută in "contul experienței de viață".
Un articol al Adrianei, “The girl from yesterday”, mi-a reactualizat întâmplarea atât prin frumusețea trandafirilor din grădina ei cât și prin titlu. Îmi place să cred că nu mai sunt “cea de ieri”, cea care a rupt acel superb trandafir alb. 

joi, 13 februarie 2020

Ceva vechi. Jocul cuvintelor(237)

Arunc o privire spre acel scrin pictat cȃndva cu aripi de ȋnger din care abia se mai ȋnțelege ceva. E gol, și scorojit de apă și soare, de vȃnturi și indiferență. Cȃtă pasiune, cȃt suflet o fi pus cel care l-a lucrat.  Ȋmi place să recondiționez obiecte vechi, să le redau farmecul avut cȃndva fără a șterge patina vremii. Nu găsesc cuvinte potrivite pentru a descrie plăcerea care mă ține zile ȋntregi lȃngă un astfel de obiect ȋncercȃnd să-mi imaginez  ce secret ar putea ascunde; orice obiect vechi este ȋncărcat de secrete, chiar dacă numai in sensul că eu, privitorul de azi, nu am idee cine s-a bucurat de el cȃnd era nou și ce a ținut in el, ce a ascuns printre lucrurile ținute acolo. Prin cȃte case a trecut? Cȃte mȃini l-au atins? Pentru a putea recondiționa un obiect vechi trebuie să ȋl asculți, ca și cum ai asculta o melodie in surdină, pe care n-o auzi prea bine și mai mult o ghicești. La ceas de seară reușesc mai bine să ȋnțeleg ce ȋmi povestește un obiect vechi. Nu-mi vorbește! Transmite - ceva ca o adiere pe care doar ai senzația că o simți și e un mister cum ajungi să știi ce să faci pentru a oferi o viață nouă obiectului.
₪₪₪
Exercițiu de imaginație: Jocul celor 12 cuvinte găzduit de Eddy pe blogul său, Cartim.
Cele 12 cuvinte: scrin, secret, aripi, cuvinte, pasiune, privire, gol, apa, adiere, melodie, ceas, mister.

miercuri, 12 februarie 2020

Confesiune despre muzica simfonică. Jocul celor 12 cuvinte(236, tema)

Încerc de ceva timp să scriu câteva rânduri despre relația mea cu muzica simfonică… Nu găsesc cuvintele potrivite, nu se leagă deloc cuvintele, deși sub formă de sentiment sunt bine conturate. Vorba Potecuței în articolul “Când scrisul nu se lasă scris”.
Profit - un fel de a spune - de tema Jocului celor 12 cuvinte, și fac o Confesiune, fără să aleg cuvintele: eu și muzica simfonică nu ne înțelegem! Și, cu toate că nu ne înțelegem, în interval de 30 de zile am fost de patru ori la concerte simfonice! În fiecare joi câte două ore - din fericire, cu o pauză de 15 minute! Opt ore de muzică simfonică în 30 de zile! Pentru mine a fost un chin! Deh! N-am gusturi rafinate.
S-a întâmplat cât am fost la Oradea. Doamna la care am stat avea abonament la Filarmonică și cum nu putea merge singură…
Când ascult muzică simfonică, de regulă, casc după primele 15 minute, dar casc astfel încât îmi trosnesc maxilarele! După încă vreo câteva minute îmi curg și lacrimile!
Sora mea - mare amatoare de muzică simfonică - îmi dădea sfaturi despre cum să ascult, să-mi imaginez, să mă las purtată de… M-am lăsat purtată de desene animate! În funcție de ceea ce auzeam aveam în filmul din cap pe ciocănitoarea Woody, pe Speedy Gonzales, Bugs Bunny, Betty Boop, Chilly Willy, Tweety ș.a.m.d.. Cu toate acestea, când ieșeam din sală, la final, îmi simțeam capul înfundat și mă durea chiar și a doua zi! Partea hazlie a fost cu cei care mă cunosc mai bine. Le-am spus unora că merg la concert sau că am fost la concert, după caz. Fără excepție, toți voiau să știe ce trupe voi asculta / am ascultat! Trupa filarmonicii! Când se prindeau că e vorba de muzică simfonică izbucneau în rȃs - și rȃdeau cu o poftă teribilă! Toți știau ce mi se întâmplă când ascult muzică de acest gen. Sunt multe “bucăți” care-mi plac - cele “alerte”, în special, și unde vioara sau pianul au mai puține de spus. Culmea e că Balada lui Ciprian Porumbescu o pot ascultă 24 de ore din 24 fără să simt epuizare. Tonurile ascuțite ale instrumentelor muzicale mă termină psihic. Totuși, suntele oricât de stridente ale unei chitare electrice, de exemplu, nu-mi provoacă reacții de căscat! La fel, și in cazul muzicii clasice din diverse filme: nu am probleme - probabil că am nevoie să văd derularea “poveștii muzicale”.
Am scăpat cu bine - cred! - după această experiență.
Acum știți despre mine că nu am gusturi muzicale rafinate, și că muzica simfonică îmi provoacă dureri de cap la propriu! Asta sunt, și cu asta defilez; nu mă dau ceea ce nu sunt.
₪₪₪
Exercițiu de imaginație: Jocul celor 12 cuvinte găzduit de Eddy pe blogul său, Cartim.
Tema:  Confesiune 

Senin de ianuarie. Miercurea fără cuvinte

Fotografii pentru jocul Miercurea fără cuvinte, inițiat și găzduit de Carmen, și pe care Călin Hera l-a susținut doi ani.
Happy WW!

marți, 11 februarie 2020

Jocul celor 12 cuvinte(236)

Buimac, citesc un mesaj - despre dependența de telefonul mobil - sosit pe sistemul “citește și dă mai departe”. Pȃnza nopții era de mult ȋntinsă peste oraș, și somnul dulce-mi era, simțindu-mă legănat ca pe valuri de mare liniștită, semn că ceva frumos visam, dar considerȃnd că un mesaj - oricare - e prioritar, am ales să nu ȋnchid telefonul nici cȃnd dorm. Mă ridic din pat și umblu hai hui prin casă. Mă ȋmpiedic ȋntr-un fald de draperie și bombăn la adresa celui care mi-a smuls somnul dulce din mine. O rază de lună, pată de culoare in obscurul camerei, mă face să zȃmbesc. Mă duc la fereastră, o deschid și privesc spre cer. Luna plină e atȃt de aproape ȋncȃt am senzația că de ȋntind mȃna pot s-o ating. Raza astrului mi-o imaginez un pod de pe care pot ajunge la fața nevăzută a Lunii. In aer plutește un parfum cu note de verde crud in plină noapte de vară. E liniște ca printre stele și nu-mi mai pare rău că am fost trezit de sunetul sosirii unui mesaj inutil. Dacă aș fi ȋnchis telefonul nu aș fi avut parte de aceste momente minunate, clipe despre care-mi place să cred că mi-au fost special destinate.
₪₪₪
Exercițiu de imaginație: Jocul celor 12 cuvinte găzduit de Eddy pe blogul său, Cartim.
Cele 12 cuvinte : panza, culoare, pod, prioritar, semn, dependenta, buimac, mesaj, note, hai hui, fald, mare.

luni, 10 februarie 2020

Cȃteva citate despre muncă. Citate favorite

Munca grea n-a omorȃt pe nimeni, dar de ce să riscăm (Edgar Bergen)
*
Ceea ce trebuie să ne fie scump e munca prin ea însăşi, iar nu răsplata. Dacă nu cauţi decât răsplata, munca ţi se va părea grea, dar dacă iubeşti munca, vei găsi şi răsplata. (Lev Tolstoi, in “Anna Karenina”)
*
Mai bine o mână plină de odihnă decât amȃndoi pumnii plini de trudă şi goană după vânt. (Eclesiastul 4:6)
₪₪₪
Citate favorite ȋntȃlnirea săptămȃnală găzduită de Zina, gȃndită ȋmpreună cu Ella, la care poate participa oricine scrie o postare cu citate care i-au atras atenția ȋntr-o carte sau în altă parte și pe care o ȋnscrie în tabelul ȋntȃlnirii de luni.
₪₪₪
- V-a plăcut meseria?
- De ce mă ȋntrebați? Credeți că cineva poate lucra o viață la un lucru de care nu se simte atras? Niciodată. Cei care, ȋntr-un fel sau altul, practică o meserie de care nu sunt legați, trădează viața. Se trădează pe ei, devin inutili. Da. Și nu va folosi vreodată nimănui. Nimănui! (Lucian Penescu, in “Diamante in umbră”, Ed. Facla, București, 1975)