Se afișează postările cu eticheta Ion_Luca_Caragiale. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Ion_Luca_Caragiale. Afișați toate postările

2014-01-30

Caragiale, cel mai portretizat scriitor

Ion Luca Caragiale s-a născut în ziua de 30 ianuarie* 1852, în satul Haimanale, numit azi I.L.Caragiale, fiind primul născut al lui Luca Ștefan Caragiale și al Ecaterinei Chiriac Karaboas. Conform unor surse familia sa ar fi fost de origine aromână. Tatăl său, Luca (1812 - 1870), și frații acestuia, Costache și Iorgu, s-au născut la Constantinopol, fiind fiii lui Ștefan, un bucătar angajat la sfârșitul anului 1812 de Ioan Vodă Caragea în suita sa.

Mihai Eminescu apare în Cartea Recordurilor pentru cel mai lung poem de dragoste: Luceafărul, iar Ion Luca Caragiale apare și el: cel mai portretizat scriitor din Lume.

Prin anul 2002, caricaturistul ploieștean Nicolae Ioniță a avut ideea de a trimite prin lume câteva portrete ale dramaturgului Caragiale. A trimis colegilor de breaslă fotografii ale lui Ion Luca Caragiale (1852-1912) și a primit peste 1.500 de portrete din partea unor artiști graficieni și caricaturiști din 123 de țări, dintre care 29 din Spania. La concursul de desene organizat online, au participat artiști de pe toate continentele, 44 de șefi de organizații și asociații naționale de artiști plastici, reprezentanți a peste 500 de ziare și trei câștigatori ai Premiului Pulitzer pentru caricatură de presă. Artiștii au lucrat benevol la portrete și au trimis lucrările pe cheltuiala lor. Cu această ocazie Caragiale a ajuns până în Afganistan, Argentina, Coasta de Fildeş, Burkina Fasso, India, Bangladesh, Indonezia, Paraguay, Irak, Japonia, SUA, Zimbabwe și chiar într-o mică republică din Federaţia Rusă, Tatarstan.

În anul 2007, colecția a fost omologată de Guiness Book, pe când număra aproximativ 1.000 de lucrări, drept cea mai mare colecţie de caricaturi dedicată unei personalităţi a culturii universale. Strângerea lucrărilor dedicate lui Caragiale nu s-a încheiat niciodată.

Expoziția, parțială (vreo 200 de portrete) a fost prezentată în anul 2007 la sediul Institutului Cultural Roman din Madrid (în vară) și în toamnă la Centrul Hispano-Roman din Coridorul Henares din Madrid.

În anul 2012, cu mari eforturi, 1.500 din lucrările colecţiei au fost cuprinse în albumul de trei volume I.L. Caragiale - Un omagiu planetar, editat la Ploieşti. Lucrarea, lansată şi la Praga, conţine inclusiv informaţii despre artiştii plastici care l-au desenat pe Caragiale. În paralel, expoziţia de caricaturi a fost expusă, parţial, la Madrid, Sofia, Balcic, Ankara sau Kiev. În acel an, declarat Anul Caragiale, când se împlineau 160 de ani de la naştere şi 100 de ani de la moartea scriitorului, Nicolae Ioniță s-a gândit să arate ploieștenilor întreaga colecție de 2000 de portrete și știind că spațiul necesar nu ar fi putut fi găsit în vreo incintă ar fi vrut să prezinte portretele în aer liber și astfel ar mai fi fost omologat un record: cea mai mare expunere de portrete în aer liber ale unei personalităţi. Caricaturistul s-a angajat să se ocupe de înfolierea lucrărilor şi să le aranjeze la aceleaşi dimensiuni. În alte oraşe, oamenii au rezonat la ideea unor cozonaci sau cârnaţi de Cartea Recordurilor, de ce nu şi o expoziţie de caricaturi? S-a gândit artistul. Dar n-a fost să fie deoarece autoritățile nu au avut bani pentru 200 de panouri necesare expunerii portretelor.
Artistul a expus portretele în spațiul virtual, pe Facebook, dar lucrează și la un site dedicat personalităților românești.
(sursa: si adevarul.ro)

Nota: *) am observat că, mai nou, apare ca dată a nașterii 1 februarie și, uneori, 2 februarie…

2013-01-30

Ion Luca Caragiale - cateva date biografice

(n. 30 Ianuarie (1 februarie?!) 1852, Haimanale - d. 9 Iunie 1912, Berlin)

Ion Luca Caragiale s-a nascut in satul Haimanale, astazi numit I.L. Caragiale. Primele clase le face la Scoala Domneasca din Ploiesti, unde-l are ca invatator pe Bazil Dragosescu, de care se apropie si caruia ii va pastra amintiri din cele mai bune. Urmeaza cursurile gimnaziului "Sf. Petru si Pavel" din acelaşi oras. In perioada 1868-1870 urmeaza cursul de mimica si declamatie, tinut la Conservatorul din Bucuresti de Costachi Caragiali, unchiul sau, actor si autor dramatic. Devine copist la Tribunalul Prahova, apoi sufleur si copist la Teatrul National din Bucuresti - cand il intalneste pe Mihai Eminescu. Cu doi ani mai mare decat Caragiale, Mihai se investeste in ochii acestuia ca un tanar de exceptie. Eminescu ii aparuse frumos ca o scluptura antica sau ca un sfant harazit muceniciei. Cu un temperament pasionant, cu alternante de euforie si tristete ce-i caracteriza varsta adulta, ramane impresionat de personalitatea lui. E prea frumos să fie adevărat! avea sa exclame Caragiale mai tarziu, aducandu-si aminte de intalnire.

Debuteaza in Ghimpele (1873-1875) cu diverse cronici semnate Car sau Palicar. Intre anii 1876-1878 este pe rand corector, redactor sau numai colaborator la diverse publicatii. Colaboreaza la ziarul Timpul, unde-i are colegi pe Eminescu si Slavici. La 21 mai 1878, participa pentru prima data la o intrunire a Junimii, iar la 12 Noiembrie citeste O noapte furtunoasa, prima sa lucrare dramatica. La 18 Ianuarie 1879 e premiera piesei O noapte furtunoasa, pe scena Teatrului National din Bucuresti. La a doua reprezentatie, directorul de atunci al teatrului intervine abuziv in textul lui Caragiale, fapt ce-l determina pe autor sa-si retraga piesa.
Intre anii 1881-1883 este numit revizor scolar pentru judetele Neamt si Suceava, de unde se va transfera in circumscriptia Arges-Valcea. De-a lungul vremii va fi functionar la Regia Monopolurilor, profesor suplinitor, director general al teatrelor (in timpul guvernarii junimiste, pana la 5 mai 1889), succedand lui C. I. Stancescu), editor, impreună cu Anton Bacalbasa (Moftul roman), patron de berarii si restaurante, printre care si cel din gara Buzau (1894-1895). Cat a locuit la Buzau a legat numeroase prietenii cu intelectualii urbei, deosebita fiind cea cu Basil Iorgulescu.
In toamna anului 1877, Eminescu vine la ziarul Timpul in Bucuresti adus de Maiorescu. Avand nevoie de redactori, Eminescu se grabeste sa-l cheme in redactie pe Caragiale, spunand ca un altul mai bun ca el nu exista in tot Bucurestiul. Veronica Micle se mutase, din 1887, la Bucuresti si frecventa cu placere Teatrul National. Era o admiratoare a talentului Aristizzei Romanescu, careia ii dedica poezii si chiar cronici teatrale laudative. Astfel, alaturi de Eminescu, ii cunoaste pe Caragiale, pe Vlahuta si pe altii.

In anul 1904, I. L. Caragiale, insotit de familie, paraseste tara si se stabileste la Berlin, unde ramane pana la sfarsitul vietii (9 iunie 1912). In acelasi an, Emil Garleanu, in calitate de presedinte al Societatii Scriitorilor Romani ii propusese sarbatorirea, cu prilejul implinirii a 60 de ani, dar Caragiale a refuzat.

Ab irato
Nu-mi măsur bine versul? Ce? Cum? Auzi acolo!
Dar ritmu-mi curge-n vine! și rima? je m'en moque
Nici pot gândi aminteri! Mi-e tată bun Apolo!
Vrei strălucită probă? Iat-un sonet ad-hoc.

Nu sunt corist! Sunt maistru-n recitativ și solo!
Băcane, râzi ca prostul și nu m-asculți de loc...
Ei da! nu-mi plac nici mie măslinile de Volo!
Ironic sunt - am ace pentr-ori-și-ce cojoc.

Băcan stupid! Te fulger!... Inspiră-mă, Erato,
Dă-mi aspră vină pentru sonetu-mi ab-irato -
Să-l sfarăm cu prestigiul divinei poezii:

Tu? imbecil nemernic! Tu să mă iei la vale?
La scârnava-ți tarabă zic un aeternum vale...
Eu? Eu am rima justă - tu? False terezii!
(Sonet parnasian, apare in Moftul Român, 28 Octombrie 1901)

2012-06-09

Caragiale mereu actual

Aprecieri critice
C.Dobrogeanu-Gherea, Studii critice, 1956, E.S.P.L.A.

[…]
"In Scrisoarea pierduta, Cetateanul turmentat si Pristanda fac posibila toata tragi-comendia politica pe care o joaca Trahanache, Dandanache, Catavencu. Cetateanul turmentat, persoana simbolica, dupa cum am zis, prin ignoranta lui, prin lipsa de simt politic; Pristanda prin faptul ca e instrumentul acestui politicianism, si e instrument pentru ca are noua copii… unsprezece suflete…"

Asa e continutul, asa e satira politico-sociala din Scrisoarea pierduta. E oare adevarata aceasta satira, e oare viata noastra asa de pacatoasa, nu e oare o exageratie mare aici? Desigur ca toata viata noastra politico-sociala nu e asa cum ne e zugravita in Scrisoarea pierduta; desigur ca avem si oameni cinstiti, si alegatori cari nu sunt nici ignoranti, nici betivi, alminterelea ar trebui sa desperam de soarta si viitorul tarei… Dar toate acestea nu dau nici un cuvant in contra satirei lui Caragiale; pentru ca el nu ne-a zugravit toata viata, ci o parte a vietei, o parte caraghioasa si urita. Si ca astfel de viata, astfel de anomalii exista, ba unele cari intrec pe cele din Scrisoarea pierduta, cine ar indrazni sa nege? Si o data aceste anomalii existind, cine oare ar putea sa nege dreptul lui Caragiale, de a le ridiculiza, de a le biciui, de a le expune la risul si dispretul public? Ba nu numai ca are dreptul, ci are chiar mare merit, un merit imens ca a facut asa; si nu numai merit de artist; ci si merit cetatenesc, merit de a-si fi facut datoria.”
***
Cata “materie prima” ar fi avut Caragiale la dispozitie de ar fi fost martor la intamplarile din zilele pe care le traim.
Sa mai zica cineva ca oamenii se schimba! Sau ca se schimba moravurile… Moravurile nu se schimba, doar ca unele au fost legiferate, in sensul de a fi clar pentru toata lumea ca nu mai sunt… prohibite.
Cred ca s-a spus despre Ion Luca Caragiale tot ce se poate spune si nu am talent pentru a reda - mai frumos sau mai spumos - impresia pe care a lasat-o si asupra mea prin scrierile sale.
Azi - poate coincidenta, poate nu - mi-am amintit de ce nu ma mai uit la TV de ceva timp.
Pentru ca nu am avut de ales - asa a fost conjunctura - urmaream unele stiri - la un post TV cu acoperire nationala - transmisii de prin tara. Un baiat zicea de zor, fara promter si folosind cat mai putine vocale, despre suta de ani trecuta de la moartea lui Caragiale. Si zicea ceva de genul: “Desi au trecut o suta de ani vremurile sunt aceleasi ca atunci dar vremea a trecut peste vremuri” Ce-o fi vrut sa zica stie numai el - si poate afla seful lui. “Si pentru ca nu avem voie sa discutam despre alegeri - zice acelasi tanar - ne putem referi la operele lui Caragiale si sa avem si noi dilema cetateanului turmentat: Eu cu cine votez?

O domnisoara intreba o doamna care astepta, in Soare, sa-i vina randul la urcarea pe vaporasul care o plimba gratis azi: E aglomeratie mare, nu, la plimbatul cu vaporasul pe Herastru? A evidentia evidenta mi se pare la fel de pretioasa exprimare precum si intrebarea: V-ati speriat? Adresata persoanelor supravietuitoare ale unui accident de circulatie (sau de alta natura) sau intrebarea: Ce ati simtit? adresata unei persoane al carei copil tocmai a fost gasit inecat.
Uneori ma intreb - retoric, altfel cum? - cine le-o da microfonul acestor oameni?

Din alta zi, acelasi post de stiri, dar alte personaje
Din ciclul: Cand prostia-i la putere trebuie sa te-ngrozesti, nene!

Din perlele unui primar:
- Nu, doamna - se adreseaza jurnalistei - este o minciuna frustrata!
*
- Nu e cumnatul meu! Nu exista legatura intre mine si el - se apara acelasi primar, acuzat ca ar fi facilitat concesionarea unui teren catre o ruda a sa. Da, e adevarat: are un copil cu sora mea.

O suta de ani de la moartea lui Ion Luca Caragiale

Impotriva subventiilor de stat, de I.L.Caragiale
Trebuie sa copiati Http in browser
http://romani.co.uk/index.php?option=com_fireboard&Itemid=126&id=4615&catid=1&func=fb_pdf 
Postat initial de Sorin M

Poetii, literatii, artistii sunt oameni foarte ciudati, dar ceea ce e foarte ciudat e ca poetii, literatii si artistii sunt foarte ciudati tocmai cand n-au talent de loc, asa ca nu poti sa-ti explici de ce, fiind oameni ca toti oamenii, sunt asa de ciudati...
Dar, in sfarsit! asa sunt poetii, literatii, artistii, mai ales cand n-au talent de loc.
De una dintre ciudateniile acestora voiesc sa spun cateva cuvinte, anume despre vecinica plangere ca poetii, literatii si artistii nu sunt incurajati la noi indestul, ba chiar ca sunt foarte putin luati in seama.
Plangerea aceasta este o tema pe care se fac fel de fel de variatiuni. De exemplu... Publicul nostru cel mare este indiferent fata cu literatura si arta nationala... Societatea culta citeste carti straine... Publicatiunile literare romane si mai ales poezia romana nu se cauta...  Aceasta vecinica plangere, ciudatenia aceasta, atinge culmea cand, dupa osandirea publicului celui mare si a societatii culte, se incepe acuzarea guvernului, a statului...
Incai daca particularii nu simt nevoia poeziei, literelor si artelor; daca societatea romana n-are destul sentiment patriotic pentru a incuraja versul, proza si orice arta facute de romani - macar guvernul, statul sa vie in ajutorul acestor nobile productiuni! Dar nu! guvernele, statul sunt si mai indiferente si mai vitrige cu inchinatorii muzelor nationale!...
Ia sa cercetam mai de aproape plangerea dumnealor...
Ma rog, sa ne intelegem: ce poftiti d-voastra?... sa se-ncurajeze poezia, literele si artele, sau poetii, literatii si artistii? Caci este ceva aici care nu trebuie trecut cu vederea... Presupunand ca, in adevar, poezia, literele si artele sunt lucruri neaparat necesare unei societati, pentru a le avea, trebuieste talent mai-nainte de toate; pe cata vreme pentru a te face poet, literat sau artist nu trebuie talent numaidecat.
Ca traiesc poetii in lipsa... De! asta poate fi adevarat, insa numai pentru acei poeti cari sunt saraci de fel; fiindca in nici o parte de lume poezia n-a constituit si nu ar putea constitui o industrie prea lucrativa. Cand poetii au avere, fireste ca nu traiesc in lipsa.
Ca poetii, literatii si artistii mor in spitale; asta e adevarat, insa iar in parte; fiindca daca au casa lor si rostul lor, mor acasa. Daca n-au insa casa, unde sa-si zaca boala din urma, atunci, tot e bine ca mor la spital; ar fi desigur mai rau sa moara la vreun gard.
Eminescu si Alecsandri, Dumnezeu sa-i odihneasca! au murit unul la spital, fiindca suferea de o boala foarte grea de ingrijit intr-o casa particulara saraca; cestalalt a murit in vestitu-i castel de la Mircesti...
Pentru aceasta deosebire de stare, contimpuranii si urmasii n-au facut si n-au sa faca vreo deosebire in stima acordata celor doi ilustri poeti nationali...
A! stima!... Dar asta e putin lucru?
Cine are putin talent, slava Domnului! este la noi destul de stimat si de considerat. Afara, se-ntelege, de cateva secaturi invidioase, pe cari nu le lasa sa doarma, pe cari le doare si le ofticeaza succesul omului cu talent, nici un concetatean nu-i refuza acestuia tot succesul, toata stima. [...] De viata trista pentru copii se teme parintele, si, dupa viata bolnava, nu e viata mai trista decat viata ridicula, si nu e, poate, o viata mai ridicula decat a omului care, inchipuindu-si ca are talent, isi da toate ostenelile
sa probeze cu prisos ca nu-l are - viata omului care strica in sec hartie nevinovata, pentru a se putea plange din ce in ce mai amar contra societatii indiferente si ingrate, ca nu incurajeaza poezia, literele scl... scl...
Dar, in sfarsit, chiar asa, eu nu crez sa fie undeva o societate, unde care cum se scoala si ia o pana in mana sau imbratiseaza o cariera frumoasa sa fie atat de binevoitor primit sau tolerat ca la noi.
Nu cred sa fie pe lume tipografie mai putin nazuroasa decat a noastra romaneasca. Cu ce cheltuiala, putin importa, fie din avere proprie, fie de la parinti, de la amici, din pomana, se gasesc totdeauna destui gologani ca orice e scris pe hartie cu mana asta-seara sa fie a doua zi dimineata chiar
tiparit, spre vecinica pastrare. [...]
De cate ori auz pe cineva vaicarindu-se ca literele si artele frumoase nu sunt incurajate la noi, ii spun: poate sa ai dreptate intrucatva, dar, in orice caz, vinovatul sau mai bine vinovatii pentru aceasta trebuiesc cautati nu intre public, nu in societate, ci intre aceia cari le profeseaza. [...]
Nu! Precum am mai spus-o si in alta parte: literatura si artele frumoase, dupa cat se fac si, mai ales, dupa cum se fac la noi, sunt prea din cale-afara incurajate; asa ca parca n-ar strica sa incepem odata a le cam descuraja.
din Adevarul Literar si Artistic

2012-06-07

De la Ion Luca Caragiale culese

La noi nu e nici mai multa nici mai putina stricaciune decat in alte parti ale lumii.
Neamul acesta nu e vreun stricat, e numai nefacut inca.
Inca nu crede in dreptate.
Inca nu poate scoate din sanu-i pe cine sa-i poata comanda.
Inca nu stie de cine sa asculte - fiindca nu are deocamdata incredere in nimeni.
Dar cu vremea, trebuie sa vina si asta.
(din scrisoarea lui Caragiale catre Vlahuta)

Industria romana e admirabila, e sublima, putem zice, dar lipseste cu desavarsire.

Celebru e unul care incepe sa traiasca dupa ce a murit.

Zi-le oameni si da-le pace!

Cap ai, minte ce-ti mai trebuie?

Nimic nu e mai frumos decat adevarul, nici mai adevarat decat frumosul.

Lumea asta seamana cu un vast balci.

Trebuie sa marturisim, cu toata parerea de rau, ca in administratie… uneori se fura prea des.
- Mofturi!

Norocul e prea putin si lumea prea multa.

Un om nu trebuie sa incerce decat ce poate.

- Ce mai scriu gazetele, nene?
- Mofturi!

Treaba statului, domnule, el ce grija are? Pentru ce-l avem pe el? E datoria lui sa se-ngrijeasca sa aiba oamenii lefurile la vreme.

Pentru fapta rasplata si napasta pentru napasta.

2012-03-09

Ion Luca Caragiale

(n. 30 ianuarie 1852, Haimanale, jud Prahova, azi I. L.Caragiale, jud Dambovita, d. 9 iunie 1912, Berlin)
A fost dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic si ziarist roman, de origine greaca. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg roman; a fost ales, post-mortem, membru al Academiei Romane..
I-a fost postum harazit scriitorului prin excelenta reputat ca lenes la scris, sa fie dat ca exemplu de ordine si de exactitate in acest sector al vietii sociale. Caragiale nu lasa nici o scrisoare fara raspuns. Nici nu lasa lucrul de azi pe maine. Oricine i-ar fi scris, ca sa-i solicite un serviciu sau doar ca sa-l intrebe de sanatate ori sa-i indrepte urari de zile faste, primea neintarziat raspunsul, care lua rareori forma simplificata a biletului. Cand era vorba de un vechi prieten, Caragiale ii consacra o veghe, la masa de lucru, iar rezultatul era o scrisoare de oarecare proportii, calda, miezoasa, cu neasteptate formulari si cu glume spontane, adevarat eveniment familial entru destinatar si cercul sau de prieteni.
Scrisoare catre Ioan C. Pantu
Bucuresti, 21 Martie 1892
Frate Pantule,
Pentru buna ta scrisoare si pentru serviciul ce mi-ai facut, iti multumesc din inima. Nu-ti pot exprima placerea ce mi-au facut cuvintele tale incurajatoare: cand am aprobarea unui cerc asa de inteligent ca al vostru, se-ntelege ca trebuie sa fiu mandru, si nimic nu e mai necesar pentru un om de spirit, strivit de multimea neghiobilor si railor, decat mandria; in mandrie si in despret e scaparea celui maltratat sau nebagat in seama de aceia pentru a caror luminare lucreaza el storcandu-si mintea si sufletul.
Asa e de adanca aceasta simtire la mine incat iata pentru ce anume iti scriu, scurt si cuprinzator:
Ar fi posibil sa traiesc eu cu nevasta-mea in Brasov dand lectii – eu de limba franceza si cea romana si pentru incepatori in familii, iar nevasta-mea de limba engleze, franceza si de piano? – Am incercat s-o fac asta la Sibiu acum un an. Sibienii nu m-au incurajat indestul sa fac acest pas. Daca s-ar putea si ce masura ar avea aceasta posibilitate, te intreb pe tine, caruia sunt sigur ca nu ti-ar displacea sa fim impreuna. Ar fi o mare satisfacere pentru mine, ca o lucrare mai larga, o lucrare la care gandesc si pentru care am adunat material destul, s-o pot scrie afara din tara romaneasca, unde de-atata vreme puternicii deosebiti ce s-au perindat la putere vor sistematic, sub fel de fel de cuvinte, sa ma tina intr-o pozitie umilitoare si inferioara.
Un exil voluntar mi-ar da multa energie de lucru, mai ales ca m-as afla intr-un asa inteligent cerc ca al vostru. Eu fac apel dar la voi toti, la tine indeosebi, sa ma ajutati in pasul ce voi sa fac.
Astept raspunsul tau si te rog sa primesti asigurarea celor mai bune sentimente din partea vechiului tau.
I.L.Caragiale
(scrisoarea e in pastrarea Universitatii din Cluj, colectia Andrei Birseanu, publicata de Ion Breazu in periodicul Transilvania, Sibiu, anul 72, iunie 1941, la Cronici. I.L.Caragiale si Transilvania)
Ioan C. Pantu (1860-1927), scriitor si profesor la Scoala comerciala romina din Brasov (1882-1918), a publicat indeosebi lucrari in stiintele comerciale. Era fiul avocatului C. Pantu (1824-1885), deputat in dieta Ardealului si fratele naturalistului Zaharia C. Pantu, autorul dictionarului botanic cu titlul ”Plantele cunoscute de oporul roman” (1906)

Catre G. Grideanu (cunoscut comerciant bucurestean)
1.1.1894
Crenvirstul international saluta cu respect cirnatul romin.
Berea cosmopolita felicita cu stima pelinul national.
Berarul Caragiale saluta si felicita cu dragoste pe confratele sau d. G. Grideanu supranumit Conasul romin.
La multi ani cu fericire si cu toate cele dorite,
I.L.Caragiale
Membru romin al Societatii internationale a chelnerilor din tinarul regat al Rominiei.
(facsimile la muzeul Teatrului National din Bucuresti. Publicata in ”Dimineata”, 8 Iulie 1912: O felicitare a lui Caragiale)