luni, 30 ianuarie 2017

Graziella, A. de Lamartine. Citate favorite

Se pare că vorbirea e singura predestinaţie a omului şi că el a fost creat pentru a zămisli gânduri, aşa cum arborele îşi zămisleşte rodul. Omul se frământă până ce rodeşte in afară ceea ce îl munceşte înlăuntrul său. Cuvântul e ca o oglindă de care omul are nevoie pentru a se cunoaşte pe el însuşi şi pentru a se încredinţa că există. Cât timp nu s-a văzut in operele sale nu simte pe de-a-ntregul că trăieşte. Spiritul îşi are, ca şi trupul, pubertatea sa.
(Graziella, Colecţia romanul de dragoste, Ed Eminescu, 1976)
∞∞∞∞∞∞∞∞∞∞∞∞∞∞∞∞
O nouă zi de luni, un nou episod din serialul Citate favorite găzduit de Zina. Sunt invitaţi să participe toţi cei care au citate favorite pe care vor să le împărtăşească. Tabelul pentru înscriere este pe blogul Zinei. Serialul s-a nascut in urma unui articol publicat de Ella.
∞∞∞∞∞∞∞∞∞∞∞∞∞∞∞∞
Graziella e primul roman de dragoste al poetului, scriitorului, politicianului Alphonse de Lamartine (21.10.1790-28.02.1869), precursorul romanului romantic, publicat in anul 1849  (al doilea roman e Raphael, 1852).

Romanul e un fel de odă a iubirii curate, iubirea dintre un băiat şi o fată într-un decor superb, sub cerul senin din Napoli. El, francez, are optsprezece ani şi vizitează Italia: Florenţa, Roma, Napoli - unde o întâlneşte pe ea, fiica unui pescar. Primii fiori ai iubirii, sărutări furate, jurăminte pentru eternitate sub soarele strălucitor din grădinile Italiei. Totul e frumos la vârsta celor doi, totul e posibil, dar nu pot depăşi barierele convenienţei. Mulţi ani mai tărziu el îşi aminteşte, obsedant, imaginile crude ale lacrimilor iubirii pure.
Romanul e scris (pentru prima data) sub formă de jurnal şi are la bază experienţa autorului, care a fost la Napoli in 1810. Iniţial, Graziella ar fi trebuit să fi un comentariu la poemul “Primul regret” (Le Premier Regret).

Foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Alphonse_de_Lamartine

sâmbătă, 28 ianuarie 2017

Gemeni in amurg. Reflexii in oglindă

Sursa foto: Turism de Aventura.
Dacă doreşti să participi, publică într-un articol pe blogul tău o imagine sau un clip pe care tocmai le-ai "văzut in oglinda ta“ (poate fi si cea retrovizoare) şi inscrie articolul la Reflexii in oglindă.

Tower Bridge isi are numele de la “Turnul Londrei”; e un pod peste Tamisa, construit intre anii 1886-1894, proiectat in stil neogotic de arhitectul Horace Jones. Podul leaga partea de sud a orasului cu cea de nord. E un pod atat fix cat si mobil – din timp in timp cele doua sectiuni dintre turnurile gemene se ridica pentru a permite si trecerea ambarcatiunilor mari. Pe pod pot circula autoturisme, biciclete, pietoni si… cai.
Pe malul nordic al Tamisei se afla, intre altele, Fortareata cunoscuta ca “Turnul Londrei” si Palatul Regal (partea de nord-vest a podului).
Atat unii turisti cat si unii localnici confunda Tower Bridge cu London Bridge, al doilea fiind podul urmator pe sensul de curgere al Tamisei.

miercuri, 25 ianuarie 2017

Când pisica nu e in zonă. Miercurea fara cuvinte

Fotografie pentru Miercurea fără cuvinte! Jocul pornit de Carmen şi continuat de Călin. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc. “Regulamentul” e scris pe blogul lui Călin. Provocarea de azi: România interesantă.
HAPPY WW!

luni, 23 ianuarie 2017

Din romanul Muntele vrajit, de Thomas Mann. Citate favorite

Din romanul “Muntele vrăjit” al lui Thomas Mann.
Thomas Mann in 1937
Teama, decenţa, dezgustul izvorât din ruşine şi o înspăimântătoare nevoie de puritate înăbuşă iubirea, o ţintuiesc in sfere întunecate şi nu îngăduie decât in parte acestor revendicări confuze să pătrundă in conştiinţă şi să se manifeste prin acţiune. Această biruinţă a castităţii nu e, însă, decât o biruinţă aparentă, o biruinţă a lui Pyrus. Încă o victorie ca aceasta şi sunt pierdut, căci imperativul iubirii nu se lasă legat, violentat, iubirea prigonită nu e moartă, trăieşte in adâncul tainei ei, continuă să tindă spre împlinire, rupe cercul magic al castităţi şi reapare – deşi sub o înfăţişare schimbată şi de nerecunoscut
.
(Muntele vrăjit, Ed. Pentru Literatura, Biblioteca pentru toti, 1969)
Paul Thomas Mann (06.06.1875 – 12.08.1955) a cunoscut sanatoriul despre care scrie in roman deoarece a fost acolo la soţia lui care suferea de tuberculoză şi medicul i-a recomandat, in anul 1912, sa se interneze in acel sanatoriu aflat la mare altitudine, in Davos, Elveţia, pentru cateva luni.
Aşa arată azi sanatoriul:
sanatoriul unde s-ar fi desfasurat actiunea romanului Muntele vrajit
Sursa: https://www.schatzalp.ch/
₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪
Am copiat din carte, la vremea respectivă, mai multe citate dar l-am scris aici pe acesta pentru că e singurul pe care nu l-aş mai alege azi.
Nu reţin amănunte din ceea ce am citit in roman (l-am citit in 1986 - stiu dupa data din agenda unde era notat); mi-a rămas doar “ideea”, curgerea timpului, conturul ideilor personajelor, atmosfera… Ştiu, însă, clar, că mi-a fost greu să citesc romanul pentru că nu mă puteam elibera de ideea bolii care măcina personajele… E un roman pe care nu l-aş putea citi şi a doua oară. Poate doar in rezumat, la Zina, Povestiri de lecturi:) Pentru jocul Citate favorite găzduit de Zinnaida.
∑∑∑∑∑∑∑∑∑∑∑∑∑∑∑∑∑∑∑∑∑∑∑∑∑∑
Cine are citate favorite şi doreşte să le împărtăşească este invitat să participe înscriind articolul personal (cu citatul / citatele alese) in tabelul aflat pe pagina blogului Zinei (clic pe “Citate favorite”, la inceputul acestei postări).

sâmbătă, 21 ianuarie 2017

Kfulim – un super serial israelian

Kfulim – sau “False Flag” (steag fals) – e, din punctul meu de vedere, un super serial pentru amatorii genului “spionaj”. Iubitorii genului, când aud “Shin Bet” (serviciul de securitate israelian) şi “Mossad” (pe scurt: agenţie israeliana de operaţiuni speciale) nu mai stau mult pe gânduri şi pornesc filmul (sau deschid cartea). 
Kfulim m-a captivat din primele minunte. Cumva, oarecum, seamăna cu Homeland al americanilor; aşa… o “atingere” (a fost primul meu gând după al doilea episod – mai apoi mi s-a confirmat impresia).

Serialul începe cu răpirea ministrului de interne iranian aflat in vizita la ruşi. Serviciile secrete ruseşti au “pe tavă” derularea răpirii, răpitorii fiind filmaţi de diferite camere de supraveghere – imediat sunt publicate chipurile celor cinci răpitori implicaţi, cu datele de identificare din paşapoarte. Cinci cetăţeni israelieni obişnuiţi se trezesc într-o dimineaţă şi află că sunt implicaţi într-o răpire internaţională. Clar! Toată lumea e convinsă: “Mossad a făcut asta”. Sau nu… Şi începe distracţia: ancheta e începută de agenţii serviciului de securitate, arestările sunt făcute de poliţişti; agenţii Mossad nu par a dori să se implice. Suspecţii de serviciu au, fiecare, secretele lor şi greu reuşeşti să înţelegi care e implicat şi care nu; dacă e vreunul implicat in răpire sau nu.

Povestea e bine ţesută, logică, deloc forţată pentru spectaculozitate (cum se întâmplă, de exemplu, in cazul serialului “24” şi continuarea) iar actorii îşi interpretează rolurile excelent, fară scheme de vedetism!
În opt episoade o singură scenă mi s-a părut forţată: o urmărire. Agenţii ar fi putut pregăti respectiva acţiune mai bine (doar pentru inteligenţă şi viteză de reacţie au ajuns in acel serviciu - dar greşeala-i omenească!) iar maşinile puternice ar fi putut ajunge din urmă un vehicul gen ATV pe un drum “de ţară” (să zicem că nu am apreciat eu distanţele, că “ATV-ul” era, de fapt, o motocicletă cu motor puternic) .

De remarcat este şi faptul că nu există scene de violenţă excesivă şi - cum se întâmpla in multe filme – total nejustificată (in context, nu in general, pentru că violenţa n-ar trebui să aibă justificare).

Pe scurt: filmul e acţiune pură, intrigă… O super poveste de spionaj internaţional care are ca model (vag) un caz adevărat: asasinarea (la data de 19.01.2010), in Dubai, a unui înalt oficial Hamas, co-fondator al aripii militare a grupării islamiste palestiniene Hamas. Derularea filmului nu-ţi lasă o clipă de plictiseală. Am văzut primul sezon, 8 episoade, in două zile. Când s-a terminat mi-am dat seama că mai vreau! Finalul primului sezon arată că va mai urma şi am vrut să ştiu când. N-am găsit această informaţie dar am descoperit că serialul s-a bucurat de un succes nebun încă de la premieră. A fost premiat (premiul pentru audienţă) la Festivalul International de Film de la Berlin (a fost apreciat la mai multe festivaluri de film).
Fox International Channels a obţinut licenţa de a difuza seria la nivel global – serialul este difuzat in 127 de ţări.

Actorii sunt: Ishai Golan (îl interpretează pe Ben “Benny” Rephael, un chimist căsătorit, a doua cetăţenie greacă), Maggie Azarzar (Natalia Alfassia, o contabilă care urma să se mărite cu un procuror, a doua cetăţenie franceză), Ania Bukstein (Asia Brindich, educatoare, a doua cetăţenie rusă), Angel Bonanni (Sean Tilson, un tânăr “don-juan” care tocmai revenea dintr-o vacanţă petrecută in India, a doua cetăţenie germană), Oma Salinger (profesoară particulară de engleză, cetăţean britanic, de curând cetăţean israelian). Îl mai amintesc pe Mickey Leon (Eithan Kopel, şeful echipei de investigaţii Shin Bet).
Regia: Oded Ruskin. Scenarişti: Amit Cohen şi Maria Feldman. Producator: Rule of Thirds Production.

Notă. Operaţiunile cu steaguri false sunt operaţiuni sub acoperire concepute pentru a induce în eroare publicul / adversarul, astfel încât operaţiunile par ca şi cum ar fi efectuate de alte entităţi; nu sunt limitate la operaţiuni de război şi contra-insurgenţă ci au fost utilizate şi pe timp de pace.

Sursa foto: https://www.facebook.com/Tender-Productions-179251228829768/

Mi-e dor de Clubul cinefililor pe care l-a initiat Carmen. 

Pe malul apei. Reflexii in oglindă

Hotel Aurelius, pe mal de lac in Poiana Braşov.

Pe mal de lac undeva in Vietman.
Sursa foto: Turism de aventura.

Dacă doreşti să participi, publică într-un articol pe blogul tău o imagine sau un clip pe care tocmai le-ai "văzut in oglinda ta“ (poate fi si cea retrovizoare) şi inscrie articolul la Reflexii in oglindă.
<><><><><><><><><><><><><><><> 
Fapt divers. Aurelius face parte din lanţul hotelier (de a cărui existenţă exact azi aflu) Împăratul Romanilor, fiind cel mai cunoscut dintre cele 5 hoteluri ale lanţului cu nume pompos care e controlat de mai multe societăţi de care poate fi legat numele lui Aurel Munteanu, fost jucător de fotbal la Sportul Studenţesc, azi om de afaceri (bizbrasov.ro, aug. 2016). Aceste rânduri nu se vor reclamă, dar nu m-am putut abţine să nu sesizez… megalomania.
Dada… vulpea care nu ajunge la struguri zice că sunt acri.

vineri, 20 ianuarie 2017

Procent obligatoriu de femei in procesul decizional public

In ideea “egalităţii de şanse”, sunt unii politicieni - sustinuţi şi de “civili” - care vehiculează ideea implementării unei legi prin care femeilor să li se asigure accesul in funcţii politice - in cadrul structurii de partid, in Parlament etc.

Un proiect de lege urmăreşte să creeze şanse egale între femei şi bărbaţi in luarea deciziei publice şi introduce o cotă de gen de cel puţin 30 % atât in cazul femeilor cât şi al bărbaţilor care se constituie într-o condiţie pentru validarea listelor de candidaţi la alegerile parlamentare. Iniţiatorii cred că prin această lege încurajează mai multe femei să se implice in procesul decizional public.

Este interesant faptul că 30 % femei in “structurile administraţiei publice” a fost o cotă comunistă. Politicienii bărbaţi se pare ca au renunţat urgent la “cota” in primele legislaturi postcomuniste. Oare de ce? Hihi! N-ar fi interesant răspunsul?

Pe de alta parte, sunt unele femei care se cred “feministe” şi acceptă să facă parte dintr-o structură de partid din “aripa feminină”, ca şi cum nu e suficient să fie membre in partidul X, trebuie să fie… din aripa feminină, să nu se amestece cu aripa masculină…

Cele mai multe prevederi privind respectarea egalităţii de şanse îintre femei şi bărbaţi în structurile de putere se regăsesc în Legea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi, 202/2002, in Capitolul IV - Egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi în ceea ce priveşte participarea la luarea deciziei.

De-a lungul timpului femeile s-au descurcat destul de bine in funcţii politice de conducere.
Margaret Thatcher (13.10.1925-08.04.2013), devenită membru in parlamentul britanic in anul 1959, n-a avut nevoie de-o astfel de lege, iar in 1979, a devenit prim ministru (şi-a avut trei mandate consecutive) – a ştiut să se descurce singură pentru a-şi asigura sprijinul necesar într-o perioadă nu tocmai uşoară, iar femeile de azi par a avea nevoie de legi care să le impună într-o funcţie politică.

Golda Meir (03.05.1898-08.12.1978), politician social-democrat israelian, a fost al IV-lea prim-ministru al Israelului (aleasă in 17.03.1969), după ce a fost ministru de externe.
A spus: Mulţi mă acuză că aş conduce afacerile statului cu inima şi nu cu capul. Şi ce-i cu asta? Cei care nu ştiu să plângă din toată inima, nu ştiu nici să se bucure. Aş zice, aşadar, că femeile raţionează, comunică şi acţionează ca femeile iar bărbaţii - ca bărbaţii. Şi este foarte bine aşa, deoarece găsesc că o femeie bărbată poate fi tot atât de dezagreabilă ca şi un bărbat efeminat.

Constance Georgine Markievicz (04.02.1868-15.07.1927), politiciană şi sufragetă irlandeză din partea Sinn Féin, prima femeie aleasă in Camera Comunelor din Regatul Unit, in decembrie 1918.

Azi, când se presupune că societatea a evoluat şi mentalitîţile s-au mai schimbat, femeile chiar au nevoie de o lege care să le asigure locuri in parlament, de exemplu?

O lege care să propulseze femeile in funcţii politice nu mi se pare benefică deoarece atunci ar putea spune oricine: “eşti acolo nu pentru merite deosebite, ci pentru că suntem obligaţi să facem asta”. In fond, poate exista o astfel de obigaţie a partidelor etc., dar asta nu înseamnă că femeile care “completează” procentul cerut de vreo lege ar fi lăsată / ar putea face faţă atribuţiilor - rău-voitorii pot bloca uşor orice iniţiativa, a oricui nu doar a vreunei femei – şi tot la puterea personală se ajunge.
Şi o funcţie politică trebuie câştigată, părerea mea. Personal, mi se pare jignitoare o astfel de lege.

Total de acord: e loc de mai multe femei in procesul decizional public, dar nu ca şi cum… Oh, vai! Vă facem o concesie pentru că sunteţi firave şi sensibile! Sau pentru că… vorba lui Titu Maiorescu: aveţi capul prea mic.

Gura târgului despre iniţiatorii legii: aveţi capul mic şi tot vă joacă mintea-n el. 

joi, 19 ianuarie 2017

Scara măgarului - originea expresiei

Mi-ar plăcea să știu care este originea expresiei “scara măgarului”. Pentru că nu știu, doar îmi imaginez că ce-am găsit pe ici-colo a dus la popularizarea expresiei.

Unii, când aud de “scara măgarului”, se gândesc la capacitatea de a înfrunta dificultățile ce apar în drumul lor - la propriu sau la figurat - spre undeva, dificultăţi pe care trebuie să le depășească pentru a ajunge, victorioși, la capătul unui drum dificil. Un traseu anevoios al devenirii, pe care vor dobândi experiența necesară supraviețuirii sau doar câștigarea unei competiții?

Sau, poate, “scara măgarului” își are originea în multiplii și submultiplii metrului? Al metrului ca unitate de măsura a lungimii, adică acel un metru care reprezintă distanța parcursă de lumină prin vid într-un interval de timp de 1/299.792.458 dintr-o secundă (scrie pe wikipedia, nu-i din capul meu).
Cam așa:
                                    km                 
                              hm|
                      dam|
                  m|
            dm|
       cm|
 mm|
|
Sau ca în imaginea:
La un moment dat am auzit expresia pe stradă, adresată de niște puștani unor femei care le-ar fi putut fi mame (dar n-au vrut tații lor, ai puștanilor). Toate patru mergeau una lângă cealaltă (nu tocmai politicos, pentru că ocupau mai mult de jumătate din trotuarul pe care circulau la acel moment). Mergeau una lângă cealaltă și erau așezate în ordinea crescătoare a înălţimii - sau descrescătoare (după gust). Unul din puștani le spune, râzând, și mândru ca de-o mare realizare:
- V-ați așezat în “scara măgarului”!
La care una dintre doamne are o replică pe măsura (în opinia mea):
- Numai măgarii observă!
Și replica aceasta l-a “umilit” pe tânarul care a vrut să facă pe deșteptu’, pentru că prietenii lui râdeau cu poftă și-i tot strigau, râzănd răutăcios: “Ți-ai luat-o, măgarule!”

De ce scriu aici despre această întâmplare? Pentru că mi-a plăcut prezența de spirit a femeii.

Sursa imagine: capisci.ro

miercuri, 18 ianuarie 2017

Egalitate de şanse şi de tratament, egalitate de gen între femei şi bărbaţi

Egalitatea de şanse şi egalitatea de tratament, egalitatea de gen sunt concepte complexe şi nu le voi analiza aici în adevăratul sens al termenului analiză, ci doar le voi aminti, şi numai cu privire la egalitatea între femei şi barbati.

Consiliul European a definit egalitatea de şanse şi de tratament între bărbaţi şi femei sau egalitatea de gen, astfel: ”Egalitatea de gen presupune un nivel egal de vizibilitate, afirmare şi participare pentru ambele sexe în toate sferele vieţii publice şi private. Egalitatea de gen este opusul inegalităţii de gen, nu a diferenţelor de gen, şi urmăreşte promovarea participării depline a femeilor şi bărbaţilor în societate.”

În articolul 2 din Declaratia Universală a Drepturilor Omului se stipulează: ”Fiecare om se poate prevala de toate drepturile şi libertăţile proclamate în prezenta Declaraţie fără nici un fel de deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice alte împrejurări.”

In art. 16 al. 3 din Constituţia României este inclusă egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi: ”Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi”.

Legea 202/2002 (republicata) privind egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi stabileşte că prin egalitate de şanse între femei şi bărbaţi se înţelege luarea în considerare a capacităţilor, nevoilor şi aspiraţiilor diferite ale persoanelor de sex masculin şi, respectiv, feminin şi tratamentul egal al acestora (art. 1). In art. 2 scrie: ”măsurile pentru promovarea egalităţii de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi şi pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare bazate pe criteriul de sex se aplică în domeniul muncii, educaţiei, sănătăţii, culturii şi informării, politicii, participării la decizie, furnizării şi accesului la bunuri şi servicii, precum şi în alte domenii reglementate prin legi speciale”.

Egalitatea în drepturi presupune că sunt asigurate aceleaşi drepturi tuturor. Acest concept este asociat unei egalităţi formale întrucât nu acoperă şi posibilitatea indivizilor de a-şi exercita drepturile ori capacitatea acestora de a şi le realiza efectiv. De exemplu, femeile au dreptul legal de a munci dar fără legislaţia care să asigure armonizarea carierei profesionale cu viaţa de familie nu există posibilitatea efectivă de ocupare a unui loc pe piaţa muncii (lipsa creşelor, a grădiniţelor îngreunează şi mai mult situaţia femeilor care doresc să aibă şi carieră profesională şi familie). Legislaţia europeană a impus in legislaţiile statelor membre anumite directive privind şi posibilitatea tatălui de a intra in concediul pentru creşterea copilului, de exemplu, dar procentul este foarte mic (există şi obligaţia tatălui de lua o lună de concediu pentru creşterea copilului).

Egalitatea între femei şi bărbaţi este un drept fundamental, o valoare comună a Uniunii Europene (şi nu numai), şi o condiţie necesară pentru realizarea obiectivelor de creştere economică, ocuparea forţei de muncă şi a coeziunii sociale.
Prea mulţi oameni înţeleg egalitatea între femei şi bărbaţi la modul: “dacă vrea egalitate atunci să taie şi ea buşteni cu drujba”. Având in vedere diferenţele biologice e clar că femeile nu au, genetic vorbind, puterea fizică necesară de a tăia buşteni cu drujba. Dar! Sunt femei care pot face asta şi chiar mai mult. Aceste femei au dreptul de a li se oferi şansa să lucreze in domeniu – aceasta inseamna egalitatea de şanse. Egalitatea de tratament se referă la dreptul de a avea salariul egal cu al bărbatului tăietor de lemne etc. Faptul ca diferenţele biologice nu pot fi înlăturate nu înseamnă că femeile ar trebui să fie refuzate in astfel de munci – dacă le pot presta. (exemplu e “plastic” pentru a accentua ideea conceptului “egalităţii de şanse şi de tratament”).
Prin “drepturi egale” unii oameni înţeleg chiar absenţa unor gesturi de politeţe, de respect, de bună-creştere… De exemplu: unii bărbaţi nu ofera locul, in autobuz, unei femei; unele femei, cărora li se oferă locul nu se deranjează să rostească ”mulţumesc”.

Egalitatea de gen
Femeile şi bărbaţii nu au aceleaşi roluri, resurse, nevoi, interese, nu participă in mod egal la luarea deciziilor, valorile atribuite muncii femeii şi muncii bărbatului nu sunt aceleaşi etc.. Diferenţele acestea variază de la o societate la alta, de la o cultură la alta şi sunt numite “diferenţe de gen”. Termenul de “gen” nu îl înlocuieşte pe cel de “sex” care se referă doar la diferenţele biologice.
Genul şi sexul nu sunt echivalente (in acest context) (Candace West, Don H. Zimmerman, 1987).
Diferenţele de sex sunt biologice, înnăscute; diferenţele de gen sunt dobândite prin educaţie, prin socializare. Rolurile de gen sunt atitudini şi comportamnete pe care le asociem cu femeile şi cu bărbaţii.

In lucrarea Paradoxes of Gender (1994), autoarea Judith Lorber defineşte genul astfel: “o instituţie care stabileşte modele de comportament pentru indivizi, ordonează procesele sociale ale vieţii de zi cu zi, care a infuzat principalele organizări din societate, cum sunt economia, ideologia, familia şi politica […]”. Autoarea susţine că genul îşi are rădăcinile în dezvoltarea culturii umane, nu în biologie ori procreaţie şi că asemenea oricărei instituţii sociale, genul variază cronologic, cultural, geografic şi afectează major viaţa indivizilor şi interacţiunea socială.

Egalitatea de şanse (equal opportunities) este conceptul conform căruia toate fiinţele umane sunt libere să-si dezvolte capacităţile personale şi să aleagă fără limitări impuse de roluri stricte; faptul că diferitele comportamente, aspiraţii şi necesităţi ale femeilor şi bărbaţilor sunt luate în considerare, evaluate şi favorizate în mod egal înseamnă că femeile şi bărbaţii se bucură de aceeaşi libertate de a-şi realiza aspiraţiile.

Egalitatea de şanse şi de tratament au la bază participarea deplină şi efectivă a fiecărei persoane la viaţa economică şi socială, fără deosebire pe criterii de sex, origine rasială sau etnică, religie sau convingeri, dizabilităţi, vârstă sau orientare sexuală.
Egalitatea de tratament – termenul egal se referă la aplicarea imparţială a unei reguli; de exemplu, votul egal: acesta contează la fel in ceea ce priveşte pe toţi cei care votează.

Noţiunea de ”egalitate de şanse între femei şi bărbaţi” a pătruns în spaţiul românesc odată cu începerea procesului de aderare la Uniunea Europeană, in anul 1996. Cam târziu aş zice, având in vedere că in prevederile europene in materie noţiunea apare din anul 1957, in art.2, care defineşte misiunea Comunităţii Tratatului de la Roma: “[…] să promoveze in întreaga Comunitate egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi […]”. Pentru obiectivitate: comuniştii au promovat din plin egalitatea: femeile – chiar până in ultimul trimestru de sarcină – aveau “dreptul” să lucreze inclusiv in turnătoriile fabricilor, la temperaturi infernale, unele ridicând greutăţi mult prea mari pentru starea de graviditate dacă nu şi pentru puterea fizică (posibilitatea de a alege să n-o facă exista numai in cazuri speciale). La vremea aceea munca era obligatorie şi foarte multe femei au ajuns să lucreze unde nu şi-ar fi dorit vreodată. Egalitate de şanse nu înseamnă “obligativitate”.

Stereotipurile de gen
De ce nu evoluează societatea şi de ce nu înţeleg toţi oamenii ce înseamnă “egalitate de şanse şi de tratament, egalitate de gen?
Din cauză de mentalitate, ar fi răspunsul scurt. Răspunsul mai lung se referă la stereotipuri de gen.
Ce zicea Titu Maiorescu in conferinţa sa “Darvinismul in progresul intelectual” susţinută la Ateneu şi publicată in România Liberă din 5 mai 1882: Dacă în treacăt vom deschide aici chestiunea emancipării femeii, noi observăm atât numai, că ideea, cu toată frumuseţea ei teoretică, în starea de azi a lucrurilor, este precipitată şi cam nerealizabilă. Cum am putea în adevăr să încredinţăm soarta popoarelor pe mâna unor fiinţe a căror capacitate craniană e cu 10 la sută mai mică? Abia ajung astăzi creierii cei mai dezvoltaţi pentru a putea conduce o naţiune pe calea progresului şi a prosperităţii materiale.
Sofia Nădejde, o feministă socialistă a acelor vremuri, a scris articolul “Răspuns d-lui Titu Maiorescu în chestia creierului la femei”, publicat în ziarul Contemporanul: Chestiunea creierului e încă o urmă de prejudiţiile vechi. Nu e mult de când se credea că femeia n-are suflet. (v. “Din istoria feminismului românesc, de Ştefania Mihăilescu, Ed. Polirom, Iaşi, 2002).

Alte stereotipuri, mai actuale:
- reclamele şi fotografiile in care femeile sunt prezentate ca fiind “perfecte” din punct de vedere fizic cel puţin sau sunt prezentate in general in reclamele pentru produse de spălat, de curaţat, produse pentru bebeluşi, pentru gătit etc. (un picuţ s-au mai schimbat lucrurile şi in reclamele româneşti in ultimii doi ani);
- concepţiile de genul: ce caută bătrânica asta in politică şi nu-şi vede de făcut prăjiturele pentru nepoţi? (s-au spus d-astea şi despre Angela Merkel şi despre Hillary Clinton). De ce nu se spune şi despre bătrânei ceva de genul? Pentru că majoritatea – din negura timpului incepând – s-a obişnuit cu stereotipul bărbat-politician;
- femeia trebuie să asculte de soţ;
- abilitaţile tehnice ale femeilor lasă de dorit; sunt mai mult trup decât minte etc. ş.a.m.d..

Walter Lippmann, în Public Opinion (1922), a introdus noţiunea de stereotipuri în accepţiunea sociopsihologică, înţelese drept ”imagini în mintea noastră”, modele mentale în baza cărora interpretăm realitatea înconjurătoare pentru că, scria el, ”noi nu vedem înainte de a defini, ci definim înainte de a vedea”. Lippmann atrăgea atenţia asupra concepţiilor noastre rigide în raport cu grupurile sociale Altfel spus, vedem ceea ce am fost invatati sa vedem. Stereotipurile se formează într-un anumit context sociocultural şi „sunt induse de modelul cultural-ideologic, de structurile mentale împărtăşite de membrii unei colectivităţi”.
Termenul “stereotip” există din 1798, fiind un termen folosit de tipofgrafi, in special, şi care înseamnă “turnarea plumbului într-o formă destinată formării clişeului tipografic” - Walter Lippman e primul care l-a utilizat in sens psihologic, in lucrarea menţionată.

Rolurile de gen tradiţionale (femeia are grijă de casă, bărbatul aduce bani in casă, de exemplu) şi stereotipurile (femeia e slabă, bărbatul e puternic) reprezintă surse ale discriminării de gen.

Feminismul ca şi concept caută să explice şi să aducă în constiinţa publică relevanţa diferenţei de gen, şi / sau a diferenţei de sex dintre femei şi bărbaţi (M Magyary-Vincze, 2002).
Sunt recunoscute diferenţele între bărbaţi şi femei şi se accentuează necesitatea asigurării şanselor egale de afirmare a femeilor în societate dar, cumva, s-a ajuns la un anumit grad de aşa-numită discriminare pozitivă. Prin discriminarea pozitivă, se zice, se urmăreste remedierea efectelor produse de anumite discriminări manifestate în trecut, suferite de diferiţi indivizi, în sfera muncii, a educaţiei etc., şi de a preveni reapariţia şi re-manifestarea acestor discriminări.

In loc de concluzie
Natura i-a făcut pe oameni atât de egali în privinţa facultăţilor trupului şi ale minţii încât, deşi s-ar putea găsi câte un om a cărui forţă a trupului sau agerime a minţii să fie câteodată în mod evident mai mari decât ale altuia, totuşi, atunci când le considerăm pe toate la un loc, diferenţa dintru un om şi un altul nu este atât de însemnată încât cineva să poată cere pentru sine, pe acest temei, vreun beneficiu pe care să nu-l poată la fel de bine pretinde şi altcineva. Căci, în ceea ce priveşte forţa trupului, cel mai slab are destulă putere ca să-l omoare pe cel mai puternic fie printr-o uneltire secretă, fie prin unirea cu alţii aflaţi în aceeaşi primejdie - Thomas Hobbes (din Hobbes, Leviathanul, in “Filosofia politica a lui Thomas Hobbes”, Emanuel-Mihail Socaciu, Ed. Polirom, Iaşi, 2001).

Pe un trotuar ingust era tot ce ne lipsea. Miercurea fara cuvinte.

Fotografie pentru Miercurea fără cuvinte! Jocul pornit de Carmen şi continuat de Călin. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc. Regulamentul e scris pe blogul lui Călin.
HAPPY WW!
Actualizare. Se impune o explicatie pentru existenta acestei fotografii in “albumul” meu. Era vara, pe la ora 6 dimineata; mai incolo erau doua pisici tolanite aproape in mijlocul drumului si am vrut sa le fotografiez. Pentru ca aveam cainele in lesa m-am “pregatit” din timp cu telefonul si cand sa ating ecranul pentru foto cainele s-a oprit brusc, m-am uitat spre el si am atins cu degetul ecranul. Am fotografiat cosul de gunoi. Pisicile au fugit, pentru ca au vazut cainele.
Dupa ce ca nu stiu sa fac fotografii reusite mai si fotografiez… ce nu vreau. Hm! Poza acesta se potriveste: e un loc unde ajung mai toate pozele pe care le fac. :) Acum stiti de ce nu postez fotografii facute de mine. 

marți, 17 ianuarie 2017

Poţi conduce ţara dar nu maşina

Dacă n-ai studii poţi conduce ţara, poţi conduce un municipiu, un oraş, o comună etc. dar nu şi maşina. Altfel spus: un politician (local, central, de care-o fi) dacă n-ar avea 11 clase n-ar avea dreptul să obţină permis de conducere dar ar putea fi investit cu un mandat de primar, de exemplu, pentru că l-au ales oamenii şi aşa-i în democraţie: conduce cel ales de bobor. Desigur, sunt foarte puţini fără studii – cei mai mulţi… sunt plini de informaţii acumulate pe băncile şcolilor şi facultăţilor… la fără frecvenţă sau “învăţământ la distanţa”. Să nu generalizez: sunt şi dintre cei care au studiile făcute “aşa cum scrie la carte”.

Pentru a obţine permis de conducere trebuie să fii apt din punct de vedere medical (fizic şi psihic) in primul rând; apoi… trebuie să ştii să scrii şi să citeşti, să poţi asimila teoria pentru a răspunde la întrebările din chestionare. Ah! Staţi! Nu-i suficient să ştii să scrii şi să citeşti! Asta-i pentru politicieni! Pentru permis de conducere trebuie să ai cel puţin 11 clase. Ziceau de 10 clase, iniţial, dar şi-or fi amintit că 10 clase au devenit obligatorii (din nou, prin 2013).

Să fii parlamentar, însă… eh! O ţară e mult mai uşor de condus decât e de condus un tractor pe câmp, de exemplu, sau Lamborghini pe şoselele patriei. Sub unele guvernări cetăţenii nu mor imediat, ca în cazul impactului violent cu o maşină, ci mor lent, şi nici nu se poate găsi vinovatul - adică… nu se poate stabili legătura de cauzalitate.
Constituţia ne spune clar cine poate deveni parlamentar (e drept, in Constituţie nu scrie ceva şi despre banii necesari şi nici despre studii eventual necesare, coloană vertebrală fermă, capacitate de analiză şi alte mărunţişuri de gen – mărunţişuri mai găsim prin unele legi ordinare, dacă or fi). Desigur, peste vizita medicală de specialitate nu pot sări nici ei. Hm.

O persoană poate fi aleasă în funcţia de deputat sau de senator dacă îndeplineşte următoarele condiţii:
- este cetăţean român şi are domiciliul în ţară;
- are drept de vot şi dreptul de a fi ales;
- are dreptul de a face parte dintr-un partid politic;
- are vârsta de cel puţin 23 de ani, dacă vrea să fie aleasă în Camera Deputaţilor, respectiv de cel puţin 33 de ani, dacă vrea să fie aleasă în Senat.
(aceste condiţii sunt dispuse prin articolul 37 din Constituţia României).
Vedeţi?! Nu scrie şi despre studii.

Super fain! Aşa s-a ajuns ca din comisia juridică, de exemplu, să facă parte parlamentari care au doar liceul terminat – cu sau fară diplomă ştiu numai ei. Astfel de oameni - fără studii juridice - dau aviz asupra tuturor legilor ce urmează să fie votate de parlamentari.
În altă comisie de specialitate (prin 2010) era un meteorolog in comisia de Apărare… Mdeh! Meteorologul o fi, cumva, util in astfel de comisie…
În aceste comisii de specialitate par a ajunge fel şi fel de parlamentari care n-au studii de specialitate şi nici măcar experienţă profesională in domeniu…

Când e vorba despre primari şi / sau consilieri locali / judeţeni… e suficient să îndeplinească acele criterii notate in Constituţie şi să fie buni gospodari (mai ales primarii - si n-ar fi de comentat doar negativ, pentru că sunt şi primari fără diplomă de bacalaureat dar care s-au implicat trup şi suflet în comunităţile pe care le conduc; aceasta, insă, nu înseamnă că lucrurile ar trebui să rămână neschimbate in ceea ce priveşte condiţia de studii). Primarul din Braşov, cercetat penal pentru fapte de corupţie şi reales de curând, şi-a luat diploma de bacalaureat târziu (gura târgului zice că după cea de licenţă – ceea ce n-ar fi de mirare în Ro, dar prefer să nu dau crezare zvonurilor) şi are şi studii superioare: Facultatea de Educaţie fizica şi Sport, Universitatea de Vest Timişoara, deşi există şi in Braşov o facultate cu acest profil (a avut decenţa de a nu se “înscrie” la… matematică-informatică). Mulţi parlamentari care şi-au obţinut diplome de bacalaureat muuult după vârsta de 18 ani au deja doua sau mai multe facultăţi terminate, mastere diverse, cursuri prin străinătate… Eheee! Doxaţi, nu glumă, dar habar n-am ce legi au iniţiat, nu le ştiu numele dacă nu-i caut pe net ş.a.m.d. Poate ar fi bine să împărtăşească şi altora din cunoştinţele acumulate in urma atâtor studii, să se afirme, să-i cunoască boborul.

Mi-ar plăcea, in mod deosebit, ca toţi aceşti cetăţeni care se doresc aleşi in vreo funcţie publică să-şi publice măcar un curuculum vite cu toate studiile, cronologic, nu aşa, aleatoriu, să nu ştim când, ce, şi cum cu diplomele lor. Nu de alta, dar să nu mai gângurească târgul. Şi, poate, se prind şi alţii cum de-i aşa de uşor să urmezi cursurile a două facultăţi, uneori simultan. E posibil, desigur, dar faptul e mai mult excepţie decât regulă - când nu e vorba despre politicieni români, desigur.
Ar putea să aibă şi România parte de politicieni nu de indivizi travestiţi in politicieni

luni, 16 ianuarie 2017

Necuvântătorul, de Khalil Gibran. Citate favorite

Khalil Gibran (06.01.1883 - 10.04.1931)
Khalil Gibran (Jubran Khalil Jubran, Djubran Khalil Djubran) a fost (este!) prozator, poet şi eseist libanez. S-a născut la 6 ianuarie 1883 după unii biografi (cum ar fi Barbara Young) sau 6 decembrie (cum zice Mikhayl Nu’ayme) in localitatea Bisharri, Liban. A fost descendentul unei vechi familii creştine maronite.

Am ales, pentru prima ediţie a jocului Citate favorite găzduit de Zinaida,  “Necuvântătorul”, de Khalil Gibran, din culegerea O lacrimă şi un zâmbet, apărută in anul 1914.
Jocul are sloganul Click & Comment Monday! Aflaţi pe blogul Zinei despre ce e vorba.

Odată, pe-nserat, cu mintea tulburată de valul atâtor searbede gânduri ce nu le putusem domoli ziua-ntreagă, am pornit agale pe străzi, fără ţintă, ajungând la marginea oraşului […] Am zărit un câine ghemuit in ţărâna de culoarea cenuşii, cu trupul slab plin de răni, aproape un schelet mistuit de boală. Deodată s-a ridicat, clătinându-se pe picioarele-i subţiri, aţintind in zarea înroşită la apus ochii lui mari şi trişti, in care se cuibărise disperarea. […] M-am apropiat încet de el, gândindu-mă cât de mult aş fi vrut să-i vorbesc in limba lui, să-i spun ceva, orice, care să-l îmbărbăteze şi să-i aline durerea. Dar el s-a speriat şi s-a tras înapoi, tremurând pe picioarele-i slabe, aproape paralizate de boală, înclinându-şi gâtul ca un fir de aţă. S-a uitat la mine, cerşindu-mi mila şi poate chiar un strop de duioşie; o privire care aproape vorbea, mai pătrunzătoare ca orice rostire omenească […] Când mi-am aninat ochii in ochii lui jalnici, m-am cutremurat din toată fiinţa, de parcă un prieten mi-ar fi spus cele mai tulburătoare cuvinte, la ceas de restrişte. Le auzeam aievea:
S-a sfărşit, prietene, tot ce-am îndurat din partea oamenilor şi-am suferit, ros de chinurile bolii. Du-te şi lasă-mă-n pace, să sorb cele de pe urmă raze ale soarelui, căci am scăpat de ticăloşia semenilor tăi, de cruzimea lor nemăsurată. Ţărâna in care mă întorc e mai primitoare decât inima lor. […] Pleacă de lângă mine! Nu eşti altceva decât o fiinţă care nu cunoaşte dreapta judecată şi înţelepciunea. Eu sunt un animal prost, dar l-am slujit pe fiul lui Adam, păzindu-l cu credinţă şi dragoste. Am fost tovarăşul lui la bucurie şi la necaz; mă intristam când se îndepărta de mine şi zburdam vesel când se întorcea. M-am mulţumit întotdeauna cu resturile de la masa lui, cu oasele albe pe care mi le arunca pe jos. Şi totuşi, când am îmbătrânit, iar bolile şi-au înfipt colţii in carnea mea, m-a lovit şi m-a alungat de la casa pe care-am păzit-o, aruncându-mă-n drum ca pe o jucărie pentru copiii răutăcioşi din uliţă.
catelus dormind intre frunze
Sunt un biet animal slab, dar am găsit o asemănare între mine şi fraţii tăi care ajung şi ei într-o stare jalnică, atunci când îi lasă puterile şi le seacă averile. Eu sunt ca şi soldaţii care apără ţara la tinereţe, iar când îmbătrânesc cultivă pământul, până soseşte iarna vieţii, când sunt îndepărtaţi şi uitaţi de cei mai tineri. Mă asemăn cu o femeie frumoasă ce bucură inimile când e in floarea vieţii, ce-şi petrece nopţile veghind, când devine mamă şi se ofileşte de-atâta amar, când îmbătrâneşte, transformându-se într-un obiect dispreţuit de toţi… Ah, cât de ticăloşi şi de cruzi sunteţi voi, oamenii!
...
Privirile lui vorbeau, trezind ecouri prelungi in sufletul meu, încovoiat sub povara milei pentru necuvântător. Când a închis ochii m-am îndepărtat in tăcere, să nu-l tulbur.
(din cartea “Aripile frânte”, Ed Minerva, Bucureşti 1989)

duminică, 15 ianuarie 2017

Ai noştri tineri, de Mihai Eminescu

Ai noştri tineri la Paris învaţă
La gât cravatei cum se leagă nodul
Ş-apoi ni vin de fericesc norodul
Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă.

La ei îşi cască ochii săi nerodul,
Că-i vede-n birje răsucind mustaţa,
Ducând în dinţi ţigara lungăreaţă…
Ei toată ziua bat de-a lungul Podul.

Vorbesc pe nas, ca saltimbanci se strâmbă:
Stâlpi de bordel, de crâşme, cafenele
Şi viaţa lor nu şi-o muncesc - şi-o plimbă.

Ş-aceste mărfuri fade, uşurele,
Ce au uitat pân’ şi a noastră limbă,
Pretind a fi pe cerul ţării: stele.
₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪
Mihai Eminescu s-a născut in 15 ianuarie 1850, la Botoşani, fiind al şaptelea copil al familei Gheorge şi Raluca Eminovici.
In anul 1858, Aron Pumnul, care isi pierde unicul fiu, Ioan, in 1856, il ia pe Mihail “copil de suflet” (mai târziu Aron Pumnul îi va fi profesor de limba română)
In 1859, se îndrăgosteşte de Casandra, fata lui Gheorge a Lupului, la Ipoteşti. Îi dedică versurile "Prin lanuri inflorite noi mergem împreună/ Şi mândre flori câmpene eu pentru dânsa strâng / Şi ea la îngrijirea-mi cea dulce îmi zâmbeşte, / Iar sufletul îmi râde îi inima îmi creşte”. Fata avea pâr blond şi era de o frumuseţe rară, dar destinul ei este tragic: moare la 20 ianuarie 1864, la doar 19 ani de dropică (sau hidropizie - o boală care constă in acumularea anormală de lichid in corp şi umflarea acestuia). Tristeţea poetului rezultă din versurile dedicate ei " Ea a murit. - Am îngropat-o-n zare/ Sufletul ei de lume este plâns. / Am sfărmat arfa - şi a mea cântare / S-a înnăsprit, s-a adâncit, s-a stins
(http://www.mihaieminescu.eu/)

sâmbătă, 14 ianuarie 2017

Ochii albaştri…

ca doi aştri
Ochii căprui fură inima oricui, zicea Ella. Am fost curioasă ce se spune despre oamenii cu ochi albaştri şi sugestia Ellei a fost tentantă, aşa că i-am dat curs şi am conturat un text despre oamenii cu ochi albaştri.

Am citit mai multe articole şi ce am reţinut fără efort e faptul că oamenii cu ochi albaştri au un strămoş comun: cu vreo 6.000-10.000 de ani în urmă un individ a suferit o mutaţie genetică: a ieşit cu ochi albaştri. N-o să scriu aici ce gena e cea modificată dar are legătură cu melanina – sau ceva de genul.

Mai apoi am citit că şi oamenii cu ochi negri şi verzi au ca strămoş individul cu ochi albaştri amintit. Cercetările conduse de profesorul danez Hans Einberg (Universitatea din Copenhaga) i-au condus pe cercetători la concluzia că, la început, toţi oamenii au prezentat culoarea căprui a irisului. Conform ipotezelor profesorului Eiberg, mutaţia preistorică a dus la scăderea nivelului melatoninei, ceea ce a dus mai departe la colorarea in nuanţe de albastru, verde şi negru. Studiile echipei profesorului Eiberg, indică faptul că primii oameni cu ochi albaştri sau verzi au apărut in teritoriul situat astăzi in nordul Afganistanului. (Daily Galaxy, ian.2009)
Ochii albaştri filtrează mai puţină lumină, iar oamenii cu astfel de ochi văd puţin mai bine în condiţii de luminozitate scăzută, dar sunt mai sensibili la lumina puternică.

Unele studii (nu scrie si ale cui) au demonstrat că oamenii cu ochi albaştri au o mai mare forţă interioară şi fizică şi se pare că femeile cu ochi albaştri nu prea suferă de depresie postpartum. Mai mult, oamenii cu ochi albaştri par să fie mai rezistenţi la durere.

Culoarea ochilor pare să influenţeze şi personalitatea. În 1997, autorii unui studiu apărut în Journal of Social Psychology afirmau că oamenii cu ochi albaştri sunt mult mai puţin predispuşi să facă dezvăluiri despre ei înşişi în discuţiile purtate la psiholog. Studii ulterioare au confirmat această descoperire.

Oamenii cu ochi albaştri sunt sufletişti, altruişti, şi întotdeauna caută binele in fiecare om. Sunt plini de energie şi le place sa râdă. Le place să-i facă pe ceilalţi să se simtă bine şi când iubesc o spun deschis, fără să ia in tragic faptul că nu li se răspunde la fel. Deşi greu se stabilesc la un partener atunci când iubesc sunt capabili să realizeze imposibilul in numele iubirii – preferă relaţiile lungi. Familia şi dragostea sunt foarte importante pentru ei şi aceste domenii sunt singurele în care nu vor da în niciun caz dovadă de superficialitate. Iubesc din toată inima şi e greu să-i uiţi dacă ai avut ocazia să-i iubeşti. Sunt pasionali şi această pasiune îi poate consuma pe ceilalţi.
Sunt oameni constanţi in sentimente şi sinceritatea lor e ieşită din comun. Detestă minciuna.

Când îi întâlneşti, par la inceput timizi, tăcuţi, dar după ce ajungi să-i cunoşti şi să te cunoască îţi dai seama că nu le mai tace gura. Sunt prieteni extraordinari, extrovertiţi, atractivi, inteligenţi, temperamentali, comunicativi şi aventuroşi. Îşi doresc să-şi facă noi cunoştinţe şi să fie in centrul atenţiei. Deşi dau aparenţa superficialităţii sunt oameni pe care te poţi baza.
Capriciile sunt cel mai mare minus al acestora.  Pot manipula foarte uşor persoanele din jur, uneori se comportă ca şi cum le ştiu pe toate şi nu cumva cineva să îi contrazică, deoarece le place să aibă  întotdeauna dreptate.

Persoanele cu ochi albaştri au foarte mare încredere in ele şi uneori tind să exagereze in această privinţă. Posesorii ochilor în culori reci (albaştri, gri, verzi) sunt creativi. Energia pe care o emană ajunge pentru realizarea tuturor planurilor şi ideilor, care vor fi susţinute cu succes de oamenii cu ochi în culori calde, oameni care nu au un asemenea potenţial. Cică sunt dependenţi de muncă (mai arunc o privire in oglindă!) şi acesta e motivul pentru care au mare succes in cariera lor.

Culoarea albastră a ochilor este deseori asociată cu idea de tinereţe – poate pentru că, se zice, toţi oamenii se nasc cu ochi albaştri (ceea ce nu e întotdeauna adevărat, dar pare a fi adevărat că cei mai mulţi oameni cu aspect tineresc şi la vârste înaintate sunt cei cu ochi albaştri).

In general, persoanele cu ochi albaştri sunt norocoase şi se bucură – mai ales in prima parte a vieţii – de multă atenţie, când totul pare a fi in favoarea lor, când rudele, prietenii etc. tind să-i răsfeţe dar descoperă pragul de sus pe la vârsta de 30 de ani, când nu prea mai sunt mulţi cei care vor să-i protejeze. După vârsta de 40 de ani învaţă jocul şi reuşesc să întoarcă norocul in favoarea lor.

Oarecum curiozităţi: despre ochii albaştri s-au scris o mulţime de cântece; numai 8% din populaţia Terrei are ochi albaştri; băieţii au şanse cu 3-5% mai mari de a avea ochii albaştri in comparaţie cu fetele; unele cercetări arată că, încălzindu-se clima, oamenii cu piele albă şi cei cu ochi albaştri vor ajunge… pe cale de dispariţie pentru că pigmentul de culoare mai închis protejează pielea, părul şi ochii de efectele nocive ale razelor soarelui. Altfel spus: blonzii cu ochi albaştri dispar din cauza… încălzirii globale.
Unul dintre cântecele care-mi place (azi) este Blue Eyes Unchanged, interpretat de Michelle Gurevich (nume de scena Chinawoman).
Fapt divers: naziştii visau la o rasă ariana; blonzi cu ochi albaştri şi piele albă.
Gogomănie (până la proba contrara). Cu mulţi-mulţi ani in urma am citit într-o revistă numită “a fenomenelor paranormale” că extratereştrii sunt printre noi şi îi putem recunoaşte uşor: sunt înalţi, au piele albă, ochi albaştri şi se îmbracă… in contrast (tenişi la costum, de exemplu).
Mno, cam atât. 

Despre conduita parlamentarilor

Deputaţii şi senatorii au un Statut ale cărui dispoziţii sunt obligaţi nu doar să le ştie, ci şi să le respecte. Ce-ar mai fi, ca atunci când îşi prezintă candidaturile şi apar in faţa celor cărora le cer votul, să fie întrebaţi despre acest Statut? Ar trebui să-l cunoască, chiar dacă abia urmează să fie aleşi – poate că nu sunt… compatibili şi atunci… Astea-s basme! Ei, când apar in faţa eventualilor votanţi, ţin discursuri şi aşteaptă aplauze, nu caută un dialog cu alegătorii…

Între altele, scrie in Statut (cap. 3):
Deputaţilor şi senatorilor le este interzis să îşi asume faţă de persoanele fizice sau juridice obligaţii financiare ori de alt tip, menite să influenţeze exercitarea mandatului cu bună-credinţă, potrivit propriei conştiinţe (art 11, principiul legalităţii şi bunei-credinţe). Dovada că nu toţi respectă această dispoziţie?! Mulţimea dosarelor penale deschise diferiţilor parlamentari....

Deputaţii şi senatorii trebuie să dea dovadă de transparenţă în activitatea parlamentară.
Deputaţii şi senatorii au obligaţia menţinerii unui dialog permanent cu cetăţenii pe problemele care îi interesează (sublinierea îmi aparţine) şi care rezultă din asumarea şi exercitarea mandatului de parlamentar (art. 12, principiul transparenţei). Cârcoteli: problemele care-i interesează pe parlamentari sau pe cetăţeni? Pentru că nu e prea clar.

Zic şi eu: oare de ce nu au timp unii (spre toţi) parlamentari să discute cu cetăţenii nici chiar la birourile din teritoriu, unde sunt obligaţi să mai şi stea din când in când? Multe uşi închise au fost filmate de-a lungul timpului.

Deputaţii şi senatorii sunt datori să manifeste pe durata exercitării mandatului fidelitate faţă de România şi popor şi respect faţă de oameni (art. 13, principiul fidelităţii). 

Nu generalizez, dar zic şi eu: dacă n-ar fi de plâns ar fi de râs, mai ales faza cu respectul faţă de oameni. Aţi auzit vreodată un politician să zică “ţigancă împuţită” sau “să-mi numere ouale” sau “nu moare nimeni de foame pentru că fiecare bătrân are o familie care-l susţine” sau “huligani”? Şi eu. Dă pe-afară respectul unora faţă de oameni.
De faptul că spitalele sunt sub orice critică din mai toate punctele de vedere doar amintesc; unele şcoli sunt in paragină, fără apă curentă, neîncălzite iarna şi copiii riscă nu doar boli, ci şi accidente; salariile sunt de kko; pentru locuri de muncă se zbat politicienii de-i doare gura câte vor face ei, dar se agită la propriu când e vorba despre “imunitatea parlamentară”, despre vacanţele lor de parlamentari – parlamentarii au vacanţă in lunile iulie, august, decembrie, ianuarie; de sărbători legale nu au ce căuta la muncă (cred că unii nu ştiu sigur ce caută acolo nici in timpul săptămânii, de luni până joi), durata zilei parlamentare de muncă e de 6 ore (unii nu se prezinta nici chiar la sedinţele de plen) şi prin circumscripţiile unde au fost aleşi prea mulţi sunt văzuţi rar spre deloc (voi face proba si cu cei din acest nou parlament). Un cetăţean neparlamentar munceşte 40 de ore pe săptămână (atâta zice codul muncii că e legal) – uneori şi in zilele de sărbători legale; vacanţele lui sunt scurte, in funcţie de vechimea in muncă, programul de lucru este intre 8 şi 12 ore zilnic… şi nici nu se va bucura de o pensie specială dupa vreo 35-40 de ani de muncă...

Dacă vreţi să vă distraţi… Scuze! Să râdeţi cu lacrimi! Scuze! Să plângeţi până vă pufneşte râsul! Scuze! Dacă vreţi să aflaţi cât (nu) respectă deputaţii şi senatorii propriul Statut, îl puteţi citi - e publicat (şi) pe siteul Camerei Deputaţilor.

vineri, 13 ianuarie 2017

Voinţa poporului

Voinţa poporului este un mit, constatăm când ne hotărâm să analizăm cu atenţie faptele, dar cetăţenii solidari au mari şanse de a schimba în bine multe aspecte ale vieţii de zi cu zi (şi nu numai).

Pe “voinţa poporului” se bazează regimul politic numit “democraţie”. In traducere liberă, democraţie înseamnă “conducere de către popor”.
Principiile de bază ale democraţiei sunt votul universal şi suveranitatea naţiunii. Dar! Vorba lui Mark Twain (30.11.1835 – 21.04.1910): Dacă votul nostru ar schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm. Apoi… cât de mult mai putem vorbi despre suveranitate având in vedere existenţa Uniunii Europene, cu directivele sale, prezenţa statelor in diverse organizaţii precum N.A.T.O., O.N.U.  şi altele de gen. Fără a fi parte din aceste uniuni şi organizaţii nu prea se mai poate in contextul geopolitic de azi, dar faptul nu schimbă datele problemei: suveranitatea e mai mult un cuvânt şi mai puţin un principiu, un concept: “dreptul exclusiv de a exercita autoritatea supremă politică (legislativă, judecătorească sau / şi executivă) asupra unei regiuni geografice, unui grup de oameni sau asupra lor înşişi”.

joi, 12 ianuarie 2017

Omul şi femeia

Noapte geroasă de iarnă. Scot câinele la plimbare fără prea multă plăcere pentru că e frig de crapă pietrele, dar a nins, e zăpadă pufoasă cât văd cu ochii.

In faţa blocului vecin, observ la distanţă, un cuplu cade şi se ridică din zăpadă. Zâmbesc: oameni care ştiu să se bucure de omătul proaspăt aşternut. Când se apropie îmi dau seama că ceva nu e in regulă; cei doi nu se jucau! Tipul îi căra fetei pumni in zona stomacului.

Cu tot frigul simt cum îmi transpiră palmele. Eram pe drum doar noi trei (şi câinele). Nu ştiu ce să fac, dar nici să ignor nu pot deşi tipul e înalt şi lat cam cât un dulap cu două uşi. Şi ea e înaltă dar subţire; aproape că îi văd lacrimile pe obraji când intră in raza de lumină a stâlpului de iluminat din părculeţul unde plimb câinele. Individul o lipeşte cu spatele de zidul unei clădiri, şi îi aud clar mârâitul: Aşa deci, dansai cu ăla să mă faci gelos! Şi pac! Un pumn în zona ficatului – o aud scâncind. 

Individului îi păsa prea puţin că sunt acolo şi privesc. O ia de păr şi o trânteşte, apoi se aruncă peste ea… Hei, domnule! Mă încumet să strig “domnule” dar numai domn nu-l credeam. Ai face bine să n-o mai loveşti! E femeia mea! strigă, ridicându-se şi ridicând-o şi pe ea, smucind-o de braţ. Vezi-ţi de treaba ta, dacă nu vrei şi tu! îmi spune. Ei, atunci mi-au sărit capacele şi-am uitat de orice prevedere. O fi femeia ta, dar eu n-am de unde şti, aşa că voi suna la poliţie! Mă prefac că scot telefonul – nu am, nu port telefon mobil. Vezi că vin la tine! strigă, oarecum şoptit. I-a-ncearcă! Eram deja furioasă. Poate prezenţa câinelui l-a determinat să nu vină, poate hotărârea mea şi faptul că eram necunoscută şi nu ştia la ce să se aştepte… Şi-a luat iubita de braţ şi au plecat pe bulevard. M-am ţinut după ei aproape un kilometru, păstrând o distanţă destul de mare, până au ajuns într-o zonă intens circulată şi la acea oră târzie – tipul mai privea în urmă din când in când, dar nu comenta şi nu părea c-o mai bate; atunci, cel puţin, nu părea s-o mai lovească, dar tare mi-ar plăcea să ştiu că fata aceea a scăpat de individul respectiv.
N-o să pricep in veci cum înţeleg unii iubirea… Întâmplarea s-a petrecut in urma cu ceva ani dar mi-am amintit-o pentru că ieri, într-o staţie de autobuz, unul şi-a luat "femeia lui" la palme. Au intervenit imediat câţiva tineri - ceea ce mi se pare un pas înainte împotriva violenţei domestice.
***
Într-o sală de judecată unui martor i se cere să descrie ce a văzut in legătură cu o faptă anume. Martorul zice (ceva de genu’): - Pe uliţă veneau omul şi femeia… - Femeia nu-i tot om? îl întrerupe judecătorul? – Ba da! se arată hotărât martorul. – Şi atunci, cum zici? – Omul şi femeia veneau pe drum…

“Omul şi femeia” nu sunt doar cuvinte, sunt o mentalitate. “Omul meu”, “femeia mea”… tot mentalităţi sunt…Ştiu! Sunt şi forme de alint; nimic greşit! Unii înţeleg iubirea pentru o persoană ca şi cum ar avea drept de proprietate asupra acelei persoane – unii argumentează acest drept cu citate din Biblie. Unii glumesc: “e pe buletinul meu şi face cum îi spun”; alţii iau cuvintele in serios şi se străduiesc să aplice teoria gluma in practică.

Deşi se încearcă educarea unora in sensul că “bătaia nu e ruptă din rai”, sunt femei care afirmă râzând că e firesc ca partenerul s-o mai pocnească din când in când. Cum de ce?! Pentru că el e bărbat şi, uneori, e supărat. El, partenerul de viaţă, trebuie să ştie unde merge femeia, cu cine, să ştie şi ce face ea cu banii, ‘că nu-i de capul ei. Ea nu trebuie să ştie aceleaşi lucruri despre partener pentru că el e bărbat şi e altceva…

Am auzit pe unul spunând: “Femeia trebuie bătută, ‘că ştie ea de ce!”… Astfel de mentalităţi sunt înfiorătoare! Astfel de oameni ar trebui ocoliţi in societate – marginalizându-i poate că şi-ar reveni…

Fapt divers. Nu vă impacientaţi! Cu ani in urmă am întâlnit o femeie care-şi bătea soţul de-i suna apa-n cap – îl bătea pentru că bea prea mult; de câte ori era beat de atâtea ori îl bătea.

miercuri, 11 ianuarie 2017

Nu vă sprijiniţi de sonerie

Ar trebui să scriu un afiş, sub butonul soneriei: “Nu vă sprijiniţi de sonerie!”

Unii oameni au prostul obicei de a apăsa butonul soneriei şi a-l ţine aşa până îţi zboară creierii, fără să se gândească – sau să le pese – că dormi, contribui la creşterea demografică, eşti pe tron sau faci orice altceva care te împiedică să ajungi instantaneu la uşa, să le deschizi lor. Sună unii ca şi cum ar arde pe undeva sau ar avea nevoie de ajutor urgent!

Acum câţiva ani – în ziua in care tocmai mă simţeam groaznic din cauza unei răceli (era ziua mea anuală de răceală) – sună soneria în disperare, şi se aud şi bătăi puternice în uşă. Eram singură acasă, cu temperatura crescută, cu dureri de cap înfiorătoare, dar m-am târât la uşă. Pe vizor văd o femeie străină şi doi dintre vecini. Apoi aud: “Lumina!” Şi în acelaşi moment zbârnâie iar soneria, spulberându-mi capul. Deschid, furioasă: “Unde arde?! Ce naiba! Aşa se sună la uşă?!” Femeia a început să bâlbâie că… “mulţi sunt bătrâni şi nu aud soneria”. “Şi mulţi nu sunt bătrâni, dar ar putea fi bolnavi, ca mine azi”. Şi-a cerut scuze – mutra mea cu nasul roşu nu lăsa semne de îndoială asupra stării de sănătate – citeşte contorul şi pleacă. Mi-a părut rău că m-am luat de ea urât, dar mă speriase.

Anul acesta, in 3 ianuarie, eram îmbrăcată, gata să ies din casă, lângă uşă, cu mâna pe chei, să descui, când sună soneria ca alarma de incendiu! Şi imediat bătăi puternice in uşă! Mi-a sărit inima in gât! La cât de tare m-am speriat nici nu m-am uitat pe vizor, am smuls, aproape, uşa, şi l-am luat la rost pe tinerelul care - fără bună seara, fără du-te-ncolo - abia a apucat să mă întrebe dacă îl primim pe părinte cu… nu ştiu ce, de Bobotează. “Omule, aşa se sună?! Nu arde nicăieri, m-ai speriat ca dracu’!” Parcă a vorbit cu tipa de la “Electrica”, îmi pune placa: “Unii oameni sunt bătrâni, şi nu aud.” “Şi pentru asta trebuie să provoci un infarct celor care aud bine? Cât de bine ar auzi cineva, nu e Speedy Gonzales, să ajungă la uşă instantaneu. Bătrânii cu atât mai puţin! Nu doar că n-or auzi bine, dar nici nu se deplasează cu viteza! Dă-le răgaz, să ajungă la uşă”. Ridică din umeri puştiul şi mă întreabă, iar, dacă primesc preotul. “Acum plec, n-are cine să-l primească.”

Nu ştiu alţii cum sunt dar pe mine mă enervează stilul acesta de a insista la uşa cuiva, dacă nu li se spune să insiste. Sună, dar aşteaptă puţin, că nu-i vreunul Superman, să zboare cu viteza luminii pentru a deschide musafirilor neaşteptaţi. Când e urgenţă, înţeleg, dar cum mai pot face diferenţa între urgenţă şi nerăbdare dacă se apucă toţi să sune şi să bată în uşă cu disperare?

Bineînţeles că aceste cazuri nu sunt singulare!
Daaaa, pot desfiinţa soneria, dar atunci ar bubui in uşă, şi tot n-am rezolvat ceva. Îmi imaginez cum ar bate uşor, apoi mai tare şi tot mai tare, lovind cu pumnii şi cu picioarele in uşa, să li se deschidă pentru că vor să-ţi ceară ceva, să te întrebe ceva, să citească un contor sau să-ţi vândă ceva!

Andale! Arriba! Arriba! Arriba!

Vezi in vale! Ai Brasovul la picioare! Miercurea fara cuvinte.

Pe pungi, la vale!
Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte! Jocul pornit de Carmen şi continuat de Călin. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc. “Regulamentul” e scris pe blogul lui Călin.

Sursa foto: Brasov, orasul sufletului meu (Cristianul Mare)