Amintiri din casa morţilor. Citate favorite

Oamenii vorbesc uneori despre cruzimea "animalică" a omului, dar aceasta este teribil de nedrept şi ofensator față de animale, niciun animal nu ar putea fi vreodată atât de crud ca un om, atât de artistic crud. (Dostoievski)

*

Casa morţilor este ocna siberiană unde Dostoievski a ispăşit o pedeapsă de patru ani de muncă silnică (din cauza implicării într-un grup de liberali utopişti, numit Cercul Petraşevski), fiind condamnat politic - ani grei de detenţie, în care a fost terorizat de comportamentul samavolnic al maiorului Krivţov (nu era decât un om rău şi samavolnic şi nimic altceva; Nu era lipsit de oarecare însuşiri, dar totul la el, până şi laturile pozitive, căpătau un aspect diform, monstros. […] Avea o faţă veşnic congestionată, răutăcioasă - îl descrie Dostoievski pe individ). După eliberarea din ocnă a fost obligat să se înroleze ca soldat: şase ani de “serviciu militar”.

Casa morţilor este Gulagul, in care se târau morţi vii, într-o viaţă cum nimeni nu şi-o poate închipui, cu oameni altfel decât ceilalţi. Erau închişi acolo fel şi fel de infractori: militari care au săvârşit o infracţiune, ucigaşi ocazionali sau profesionişti, pungaşi de buzunare, vagabonzi care şterpeliseră mâncare, tâlhari şi şefi de bande tâlhăreşti, şi “criminalii politici”.

*

- Da, nu-i prea înghit pe nobili, şi mai ales pe cei politici; să-i sugrume, nu altceva; şi nu-i de mirare. Mai întâi că sunteţi altfel de oameni şi nu semănaţi deloc cu ei, şi in al doilea rând, ei toţi au fost ori iobagi, ori soldaţi in oştire. Spune şi dumneata, cum ar putea să vă iubească? […]

Am spus că, in cele din urmă, mă obişnuisem cu viaţa de ocnă; dar acest “in cele din urmă” se împlinise greu, in suferinţi chinuitoare şi prea cu încetul. Îmi trebui un an întreg până să mă obişnuiesc şi acest an îl voi socoti întotdeauna cel mai groaznic din viaţa mea. […]  Lucrul cel mai de seamă e că două ceasuri după intrarea in temniţă oricare nou-venit devine la fel cu toţi ceilalţi, se simte la el acasă, egal in drepturi cu toţi ceilalţi fraţi ai lui de temniţă. E înţeles de fiecare şi la rândul lui îi înţelege pe toţi, toţi îl recunosc şi-l socotesc de-al lor. Cu totul altfel stau lucrurile când e vorba de un domn, de un nobil. Oricât de drept, de bun şi de înţelept ar fi, toţi la un loc îl vor urî şi-l vor dispreţui ani de-a rândul, nu-l vor putea înţelege şi, mai ales, nu-l vor crede. Nu va fi nici prietenul, nici camaradul lor şi, dacă in cele din urmă va ajunge să scape de ocări şi persecuţii, pentru ei va rămâne tot un străin şi va îndura totdeauna, cu amărăciune, o tristă singurătate şi o viaţă izolată de a lor. Această înstrăinare, acest gol din juru-i se cască uneori fără vreun gând rău din partea ocnaşilor, şi fără ca ei să-şi dea seama de asta. Nu e dintr-ai lor şi atât. Nimic nu e mai îngrozitor decât să trăieşti într-o lume străină de tine. Ţăranul din Taganrog, strămutat in portul Petropavlovski, va găsi îndată şi acolo alţi ţărani ruşi asemenea lui, cu care se va înţelege şi va putea trăi in tovărăşie; in mai puţin de două ceasuri se vor lega şi vor duce traiul liniştiţi, laolaltă, in aceeaţi izbă ori in acelaşi bordei. Nu la fel se întâmplă şi cu domnii. O prăpastie adâncă îi desparte de popor; aceasta apare limpede mai cu seamă atunci când vreunul dintre domni, prin forţa unor împrejurări din afară, îşi pierde pe neaşteptate poziţia şi drepturile şi devine şi el om simplu din popor. Altminteri, poţi sta şi o viaţă întreagă in preajma oamenilor din popor, poţi avea zilnic legături de serviciu, de pildă, in cadrul unor relaţii convenţionale de ordin administrativ, sau chiar să întreţii legături simple de prietenie, ori să manifeşti faţă de ei o grijă paternă şi să apari mereu ca un binefăcător, şi asta ani de-a rândul, chiar şi patruzeci in şir, şi tot n-ai să ajungi să pătrunzi esenţa adevărată a relaţiilor lor. Tot ce va părea că ştii nu va fi decât o iluzie optică, o amăgire şi nimic mai mult. Sunt sigur că toţi cei ce vor citi aceste rânduri, dar absolut toţi, vor spune că exagerez. Sunt însă încredinţat că nu greşesc, că observaţia mea este îndreptăţită. Ştiu lucrul acesta nu din cărţi, nu din teorie pe baza unor speculaţiuni abstracte, ci din propriile mele observaţii asupra realităţii, din contactul direct cu viaţa, din cunoaşterea nemijlocită a faptelor, trăite şi gândite de mine, observaţii şi concluzii pe care le-am putut verifica temeinic timp îndelungat. Poate cândva, mai târziu, toată lumea se va convinge de adevărul spuselor mele şi de dreptatea mea.

(Fragment din Amintiri din casa morţilor, de F.M. Dostoievski, Editura Pro, 1995, traducere: Nicolae Gane).

₪₪₪

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte sau in altă parte, la un moment dat.