Pentru prima dată mi l-am închipuit pe Hugo
mort. […] Încet, încet, încet, începeam să-mi dau seama de realitate. […] Mi se
lămureau, atunci, pentru prima dată, tot felul de lucruri.
Le priveam aşa cum trebuie să le privească in
faţă un om in toată firea. Şi pricepeam că vremea de până ieri, când eram o
fată tânără, trecuse. De aci înainte, de la moartea lui Hugo, aveam să înfrunt
viaţa ca o femeie încercată.
Îngrozitoarele
hotare al existenţei fiecăruia!
Nesfârşitul,
închis in noi toţi, ca o scurtă licărire; fiecare om, o clipită in veşnicie.
Şi
acest punct de foc, această fiinţă care pâlpâie şi se mistuie cu atâta
repeziciune, este in acelaşi timp stăpânul vieţii şi făuritorul ei.
Nu
poţi face decât un singur lucru: să dai un conţinut vieţii. Poate că, in sine,
asta n-are absolut nici o noimă. Nu puteam gândi in miriade de ani lumină, in
sisteme solare. De îndată ce încercam, pierea orice sens, orice conţinut. Dar
simţeam că devin iarăşi om, când mă gândeam la pământ, când mă gândeam că are
un rost să lupţi pentru ca acest mic pământ să fie bun de locuit pentru tine însuţi
şi pentru semenii tăi.
Pământul este teatrul faptelor şi acţiunilor
noastre. Este acea bucăţică din univers dată nouă pentru ca la plecare, s-o
lasam altfel, mai plină de sens, mai umană.
Acesta
este elementul deosebit şi de neînlocuit al faptelor pe care trebuie să le împlinim
aici. Oamenii care săvârşesc fapte fără să ţină seama de întreg, care aduc
atingere întregului şi i se împotrivesc nu merită să trăiască. Viaţa se cere
slujită numai de viaţă. Numai cine arde ca o văpaie pentru întreg poate sparge
hotarele îngrozitoare ale eului, ale micimii înnăscute.
“Iar
cel care , la moartea lui, n-a spart aceste hotare” – aşa gândeam – “rămâne o
scânteie pierdută”.
Hugo
spărsese hotarele. Trăise ca puţini alţii; văpaia lui se mistuie pentru a întreţine
şi a întări flacară vieţii pe pământ. Mi-am dat seama că învinsesem gândul
obsedant al morţii, chiar şi cel al morţii cumplite a lui Hugo, căci nu uitasem
nici o clipă că nu moartea, ci viaţa lui contează.
(din Fata cu părul roşu, Theun
de Vries, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1962, traducere:
Sergiu Dan şi H.R.Radian).
₪₪₪
Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina
şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc
să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul
acestui joc.
₪₪₪
Despre roman
In anul 1956, chiar înainte
de criza din Ungaria, romanul a fost criticat de anti-comunişti, in timp ce
comuniştii l-au primit ca pe un manifest. Mai mult decât pe convingerea politică
a scriitorului, romanul e axat pe luptătorii din rezistenţă şi acţiunile lor împotriva
naziştilor.
Am citit cartea in adolescenţă, într-o vreme când mi-am propus să citesc
toate cărtţle pe care le aveau părinţii in bibliotecă. Greu m-am hotărât să o încep
pentru că preamărea comunismul – un regim politic sub care se chinuiau milioane
de oameni din lume. Încet, pagină cu pagină, romanul m-a cucerit. Nu mă mai gândeam
că Hannie e comunistă, ci mă gândeam
numai la eroismul ei – şi al altor tineri – la rezistenţa lor împotriva naziştilor.
Luptau (şi) pentru ca membrii comunişti să cucerească puterea politică şi
încrederea populaţiei - o cauză dreaptă in viziunea lor (credeau in “dreptatea
socială”) - chiar dacă mie mi-e greu să înţeleg cum poate crede cineva că
doctrina utopică a comunismului poate fi aplicată social fără grave derapaje
spre dictatură. Ei nu ştiau atunci, cauza lor era nobilă. Deşi am detestat - şi
detest - comunismul nu pot - şi nu vreau - să neg curajul celor care s-au împotrivit
naziştilor. Ce-au făcut alţii (sau aceiaşi), mai târziu, e altă poveste.
Fata cu părul roşu este Jannetje Johanna (Jo) Schaft, nascuta in
16.09.1920, o tânără olandeză din Haarlem, luptătoare comunistă arestată de
nazişti in 21 martie 1945 şi executată in 17 aprilie acelaşi an. Avea părul roşcat, pe care l-a vopsit pentru a nu
fi recunoscută de autorităţile care o cautau dar după ce a fost arestată, in
timpul interogatoriului dur, de la transpiraţie şi apă vopseaua de pe păr a
început să se cureţe şi astfel şi-au dat seama călăii că au prins unul dintre
cei mai căutaţi oameni din rezistenţă.
Ca studentă, la fel ca mulţi
alţi studenţi, a refuzat să semneze declaraţia
de loialitate (1943), a renunţat la studii şi s-a întors in oraşul natal, Haarlem
Luptaseră 422 de oameni in
“rezistenţă” - unul era femeie: Hannie Schaft. Regina Wilhelmina a numit-o
“simbol al Rezistenţei” şi un timp a fost comemorată in Olanda, până când
comuniştii au cazut in dizgraţie şi comemorarea a fost interzisă deşi a fost,
totuşi, o luptătoare antinazistă înainte de a fi comunistă - aşa văd eu
lucrurile după ce am citit romanul a doua oara, mulţi ani de la prima citire.
Despre autor
Theun de Vries, romancier,
poet, eseist, jurnalist olandez, s-a născut in Veenwouden, la 26.04.1907 şi a
murit la Amsterdam
In timpul războiului rece
apartenenţa sa la partidul comunist i-a nemulţumit extrem pe colegii săi
scriitori. El a găsit justificate lovitura de la Praga (1948) şi intervenţia
rusă in Ungaria (1956); in 1953 a scris un imn dedicat lui Stalin. A fost
exclus dintr-o organizaţie internaţională a scriitorilor, nu a mai fost invitat
la zilele de naştere ale colegilor şi, in timp, a fost izolat, dar a rămas
membru de partid.
In ciuda convingerilor sale
comuniste, in 1963 a tradus romanul “O zi din viaţa lui Ivan Denisovici” scris
de Aleksandr Soljenitsyn, un roman bazat pe experienţele lui in lagărele de
detenţie din Siberia . Comuniştii au distrus întreaga
ediţie. Până in 1971 de Vries a rupt legăturile cu partidul. La vârsta de 88 de
ani a declarat că nu mai scrie dar tot a mai scris două cărţi – ultima in anul
2004.
A debutat la vârsta de 20 de
ani, cu un volum de poezii, şi a scris mai mult de 100 de cărţi, o monografie,
un scenariu de film şi piese de teatru radiofonic.
A primit mai multe premii şi
titluri de onoare.