miercuri, 30 aprilie 2014

Caruselul știrilor

Cuvânt înainte: Țara arde și baba se piaptănă.

Se zice că și România are jurnaliști. O fi având, dar cred că foarte puțini.
Când urmărești știri și informații în România riști să ajungi să te cerți cu rudele, prietenii, vecinii și chiar cu necunoscuții, pentru că fiecare citește alte ziare, urmărește alte canale TV.

Am făcut proba - cu ceva ani în urmă - și de vreo câteva ori am avut răbdare - o zi întreagă - să urmăresc aceeași știre / informație pe mai multe canale TV și în mai multe ziare online. Uimitor (vorbă să fie!) cât de diferit poate fi prezentată aceeași faptă.

Azi s-a întâmplat din nou. Trei persoane mi-au povestit despre un ponei împușcat duminică, de un biped…. Unul zicea aia-aia-și-aia, altul alta-alta-și-alta, al treilea zicea: nu, ci așa-așa-și-așa… No, am trecut la verificat știrea, să se împace oamenii și să nu se mai acuze de neatenție, de incapacitatea de a procesa informații și altele de gen.

Ca sa vezi! Toți aveau dreptate. Pe un canal TV au zis într-un fel, pe altul altfel și tot așa, dar cu o (aparentă) constantă: un ponei a fost împușcat într-o curte dintr-o localitate de lângă Timișoara și a supraviețuit.
O știre zicea că a fost împușcat dintr-o mașină, în cap și în picior, cu un pistol cu bile; altă știre zicea că un individ, la lăsarea serii, duminică, a oprit mașina pe marginea drumului național, a coborât, a armat pușca și a tras în ponei, lovindu-l în gât; alții afirmă că poneiul, împușcat în gât și în picior riscă să rămână paralizat din cauza rănii de la picior; există și varianta că a fost împușcat doar în cap. Din altă știre aflu că în curte erau mai mulți copii la ora aceea; în alta se zice că în curte se aflau cei doi copii minori ai familiei și tatăl lor care tundea iarba. Mai aflu că nimeni n-a reținut numărul mașinii sau marca, dar alții spun că proprietarul familiei a fugit la soția care se afla în casă și i-a spus să noteze un număr de mașină, după care a sunat la 112 și la veterinar. Alții scriu / spun că mai mulți cetățeni au văzut mașina, au reținut marca și numărul; un ziar scria, în titlul: “a împușcat poneiul rivalului” dar în știre scrie că polițiștii… caută vinovatul!

Se mai scrie că bipedul în cauză riscă numai dosar penal pentru folosirea fără drept a unei arme letale. Dar pe latură civilă ar putea avea parte de un proces care să se finalizeze cu plata unor daune în favoarea proprietarului poneiului… atât pentru paguba provocată prin împușcarea animalului cât și pentru trauma emoțională eventual provocată copiilor, în special.

Bonus: unii autori de știri se întreabă dacă făptașul n-o fi vrut să tragă în proprietar sau în… copii…
Să mai amintesc că apare câte o fotografie cu un ponei în mai toate articolele dar poneiul e diferit în cele mai multe și nu ni se spune că “fotografia e demonstrativă”? Tocmai am amintit…

Cert pare a fi doar faptul că un ponei a fost împușcat și că a supraviețuit.

În acest mod se prezintă - ca știri - cam toate faptele, discursurile etc.. Nu prea ai cum să-ți formezi o părere personală, nu știi ce să crezi sau pe cine să crezi dacă nu cauți să afli personal, de la cei direct implicați - și cine are timp să facă asta?! Despre adevăr...

Nu mă credeți pe cuvânt! E foarte simplu să vă convingeți. Poate la TV nu se mai discută, dar o căutare pe net va dovedi că nu vă păcălesc când afirm cele de mai sus.

E hilară această goană după senzațional și codul deontologic al ziaristului devine o glumă proastă. Devoratorul de informații are o contribuție importantă la această stare de lucruri deoarece ia de bun orice i se dă și comentează fără a face măcar o minimă cercetare sau să facă un mic efort și să treacă prin filtrul gândirii ceea ce i se bagă sub ochi.

Când în astfel de fleacuri - care pot fi ușor verificate pentru o informare corectă - jurnaliștii se contrazic, cum i-am mai putea crede când e vorba despre chestiuni serioase, mai greu spre deloc verificabile în timp scurt?

Miercurea fără cuvinte. Girafe

Fotografii Wordless Wednesday! (18), la CARMEN, unde este tabelul pentru înscriere.
HAPPY WW!

luni, 28 aprilie 2014

Bună dimineața soare! Annapurna



Păcat că Universul este plin de lumini și taine, iar omul, cu mica lui mână, le face umbră.
(Nachman din Breslov / Bratslav, Ucraina)
Sursa fotografii Turism de Aventură
Pentru Bună dimineața soare! jocul inițiat de Iulisa, la care găsiți tabelul pentru înscriere.
Săptămâna minunat să o petreceți!

Fântâni decorate de Paști în Brașov

Citind la Carmen despre fântânile decorate de Paști, Osterbrunnen, mi-am amintit că am văzut poze cu fântânile din Piața Sfatului - Brașov decorate cu ocazia Târgului de Florii și de Paști din Grădina Germană. Acest obicei există în Germania de mai bine de un secol.

La târgul organizat în Brașov au putut fi achiziționate decoraţiuni pentru Paşti, specialităţi tradiţionale din carne şi produse lactate, diverse sortimente de prăjituri, ciocolată de casă, compoturi, dulceţuri, zacuscă, pâine de casă, specialităţi italieneşti din carne şi brânză, specialităţi de brânză olandeze sau baclavale turceşti.
Fântânile au fost decorate cu molid, flori, panglici şi ouă, realizate de copiii unei grădinițe din Brașov.
Decorurile nu sunt așa spectaculoase ca cele pe care le-am văzut la Carmen (care oferă și informații despre această tradiție), plus că vremea n-a prea ținut cu noi în ultimul timp, dar suntem la început. Anul viitor va trebui să ajung să le văd și altfel decât în poze.
În anul 1909 a fost decorată cu molid, flori şi ouă colorate prima fântână Osterbrunnen într-o piaţă din Elveţia, obicei care a fost preluat mai apoi de toate comunităţile germane, pentru a simboliza importanţa şi respectul acordat apei, dar şi venirii primăverii.
Mă bucur că se întâmplă și în Brașov; suntem o comunitate destul de diversificată. :)

Mulțumesc administratorului paginii FB Brașov, orașul sufletului meu pentru permisiunea ce mi-a dat de a prelua unele fotografii publicate pe pagina de Facebook, fotografii care mă ajută să ilustrez unele texte despre Brașov.

vineri, 25 aprilie 2014

Reflexii cubaneze. Reflexii în oglindă

Sursa fotografii: Turism de Aventura
Pentru jocul Reflexii in oglinda, la SoriN

Momeala

Despre maidanezul care m-a îngenuncheat am scris, dar sezonul nu s-a terminat.
Câinele, metis de Labrador Retriever (la prima vedere) s-a așezat la ușa de intrare în scara blocului și nu s-a mai dat dus! Pas de a mai ieși cu Miki la plimbare! Nimic nu a avut spor împotriva lui! Nici soluția mentolată, nici umbrela, nici strigătele! Trebuie să cumpărăm un spray special despre care se spune că acoperă mirosul feromonilor cățelușei în călduri și n-o mai hărțuiesc masculii.

Am ieșit în grup… S-au prefăcut că îl lovesc, au strigat la el… Eu l-am împins și au strigat la mine, că mă mușcă! Dacă nu m-a mușcat când am căzut pe el, sprijinindu-mă de spinarea lui, n-o să mă muște că îl împing. Și iar am ajuns acasă cu Miki în brațe!
Dulăul are o țintă precisă! Să mai zică cineva că un câine castrat nu-și păstrează instinctele!
E primul câine pe care l-am întâlnit și a făcut cum a vrut el, nu cum am vrut eu - și Miki nu e prima cățelușă în călduri pe care o plimb!

Marți la prânz am reușit să plimb cățelul doar zece minute, când o amică a ieșit și l-a momit după ea. A urmat-o câtva timp apoi a revenit repede…
Verifică, mirosind, toți oamenii care trec pe acolo dar pentru că nu simte ce așteaptă se culcă la loc.

Miercuri dimineață, pentru a putea ieși cu Miki, mama a plecat înainte, la cumpărături, și câinele s-a luat după ea; de câte ori a intrat în vreun magazin el a așteptat, cuminte, în față, apoi pleca după ea, la doi metri în urmă. Iar eu am putut s-o plimb pe Miki în liniște.

Când mama a revenit acasă a adus o veste bună: s-a întâlnit cu o doamnă care când a văzut câinele a exclamat bucuroasă: Aici ești, măi? Unde umbli? Câinele s-a bucurat când a văzut-o și a început să se tăvălească pe spate, fericit. Așa am aflat că a fost adoptat de oamenii dintr-un bloc vecin, care i-au făcut adăpost și îl hrănesc - se gândiseră că l-au luat hingherii și urma să îl caute în adăposturi.

La plimbarea de noapte am fost eu momeala. M-am plimbat prin cartier o jumătate de oră. Cum mă opream, cum sărea pe mine Rex - așa i-am zis, după numele "Comisarului Rex" din serialul cu același nume, în care rolul titular îl are un câine ciobănesc german. Am ținut legătura prin telefon cu cel care o plimba pe Miki, să știe dacă trebuie să o ia în brațe și să se retragă.
Și așa o ținem de marți: unul e momeală, altul plimbă cățelușa.
Tare-s curioasă dacă s-o prinde Rex că-l ducem cu zăhărelul!

miercuri, 23 aprilie 2014

Maidanezul care m-a îngenuncheat

În a doua zi de Paști, după ce ne-am adunat de prin vizite și alte cele, trebuiau îndeplinite înadoririle: câinele scos la plimbare. Tocmai primisem o pereche de blugi super - în sensul că-mi plac foarte mult - așa că i-am îmbrăcat, m-am parfumat cu parfumul abia primit, am pus cățelușa în ham și - mândră nevoie mare - “hai tai” prin cartier.

Soare, cald, liniște - mai mult sau mai puțin - un timp perfect pentru o plimbare de ora șapte seara.
Cu doar câteva zile în urma, când o plimbam pe Miki, a apărut un maidanez cu blănița colorată la fel ca cea pe care o are Miki. S-a uitat la noi, s-a oprit din drumul lui și nu prea avea curaj să se apropie. Ținea coada între picioare, urechile plecate și mă privea temător, ca un cățel bătut… Ca toți câinii pe care i-am avut (ai noștri) și ca toți cei pe care îi avem, uneori, în custodie, Miki e vaccinată - cu analizele “la zi”, altfel spus - așa că i-am permis să se joace cu tânărul maidanez castrat. Câinele s-a îndreptat de spate, a ridicat coada și s-a jucat cu Miki. Și s-au tot zbenguit, spre deliciul meu și al trecătorilor - el fiind de aproape trei ori mai mare decât Miki. Fiind “în călduri”, Miki sărea și-i dădea coada pe la bot. Și de atunci se tot întâlnesc…
Mi s-a spus că am făcut o prostie permițând apropierea în perioada lor de împerechere dar mi-e milă să alung maidanezii… De acum știu cum e mai bine, cel puțin pentru mine!
Luni, Miki a început să scâncească și să privească în urmă, pe bulevard. Am înțeles imediat că iubitul e în zonă și am grăbit pasul către casă - eram îmbrăcată cu blugii noi și nu voiam să-i bag la spălat din prima zi. Dar ne-a ajuns din urma tânărul domn și… nu s-a mai dat dus, mai ales că Miki făcea piruete sub nasul lui, sărind ca un ied, cel puțin 15 cm înălțime… Când domnul s-a așezat peste ea, culcând-o la pământ, am tras de lesa să o eliberez și Miki a ieșit din ham, fiind gata să plece în lume cu iubirea de sezon. M-am repezit să o prind, apăsând-o pe asfalt. Câinele s-a strecurat între mine și Miki blocându-mi pasul. Din reflex, am îngenuncheat frumos lângă dulău - ajungând să mă sprijin bine de spinarea lui - și, aplecându-mă peste el, ținând palma pe Miki, mă străduiam să-i pun hamul… Râsul îmi diminua puterile! Ochelarii de soare atârnau pe vârful nasului, pletele acopereau dulăul care nu prea înțelegea ce i se întâmplă și, cred, păream a face mătănii la colțul blocului, aparent ferită de priviri indiscrete. Din vecinătate, în clădirea unde se întâlnesc regulat niște credincioși, se auzeau glasurile lor cântând Osana! Isus a înviat!

În fracțiuni de secundă - a durat mai mult să povestesc - am reușit să agăț hamul de Miki și să o iau în brațe. Am grăbit pasul spre casă, auzind în urmă gâfâitul dulăului conștiincios! Mă îneca râsul! Poate nu știți, dar atunci când râzi în timp ce faci efort te epuizezi! Am ajuns acasă frântă! Când nivelul adrenalinei a scăzut abia îmi mai puteam ridica brațele! N-am mai căzut de zeci de ani dar doi câini îndrăgostiți au reușit să-mi frângă verticalitatea! M-am ales cu două julituri perfect neînsemnate, la “încheietura” falangelor a două degete și cu… mândria șifonată - vorba vine! Poate m-o fi văzut careva făcând mătănii - dacă era la vreo fereastra din preajmă - dar eu n-am văzut pe nimeni! Și, iată, așa am devenit subiectul central al serii! Mă întreabă prietenii ce-mi mai face mândria. E bine, mulțumesc! Ce bine că n-a fost una dintre zilele ploioase! Nu de alta, dar ar fi trebuit să spăl nu doar blugii dar și geaca.

Familii. Miercurea fără cuvinte.

Fotografii Wordless Wednesday! (17), la CARMEN, unde este tabelul pentru înscriere.
 
 Sursa fotografii: Turism de Aventura / www.extreme-travel.ro 
HAPPY WW!

Sfantul Gheorghe si Cavalerul trac

Sfantul Gheorghe a trait pe vremea imparatului Diocletian, s-a nascut in Capadochia, fiu al unor parinti crestini si invatat din tinerete in dreapta credinta. Ramas fara tata in copilarie, Sfantul s-a mutat, cu maica sa din Capadochia in Palestina, fiind cu neamul de acolo si avand acolo multe averi si mosteniri. Ajuns la varsta desavarsita si fiind frumos la chip si viteaz in lupta, prin osteneala, pricepere si destoinicie, tanarul Gheorghe s-a facut pretuit si, imbratisand slujba armelor, in scurta vreme, a cucerit cele mai inalte cinstiri, pana si dregatoria de conducator de oaste, in garda imparatului.

Dintre toti Sfintii sarbatoriti in lumea crestina, putini au ajuns la faima de care s-a bucurat si se bucura Sfantul Gheorghe la poporul nostru. In satele, comunele si orasele tarii noastre, foarte multe biserici sunt ridicate in cinstea lui. Multi oameni, barbati si femei, ii poarta numele. De asemenea si multe orase din tara; al treilea brat al Dunarii, in Delta se cheama bratul Sfantul Gheorghe. Se stie, apoi ca multa vreme ocrotitorul ostirii romane a fost si este Sfantul Mare Mucenic Gheorghe. Asemenea, steagul Moldovei, trimis de Stefan cel Mare la manastirea Zograful din muntele Athos, are chipul Sfantului Gheorghe, doborand balaurul. Iar acest chip al Sfantului doborand balaurul, a fost la noi ca un rasunet si o chemare a poporului la lupta crestinilor impotriva balaurilor vremii, adica a paganilor otomani si impotriva diavolului.

La inceput bisericile se zideau pe mormintele martirilor; urmand aceasta randuiala, biserica ortodoxa din localitatea Lodd (Lod, Lida, Lydda), purtand hramul Sfantului Gheorghe a fost ridicata pe locul in care a fost inmormantat Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, Purtatorul de Biruinta.
Pana in epoca bizantina, orasul Lod era deja in mare parte increstinat. Acesta este unul dintre locurile legendare in care s-ar fi nascut Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, ocrotitorul Angliei, motiv pentru care, intr-o vreme, s-a si numit Georgiopolis. Mormantul sfantului martir va fi construit chiar in acest loc, unde se afla si astazi.
Sfantul Gheorghe este renumit in toata lumea crestina, ca unul dintre cei mai cunoscuti si iubiti sfinti, si cu atat mai mult in Lodd, orasul sau natal. Dupa martiriul sfantului, crestinii i-au luat sfantul trup si i l-au adus in Tara Sfanta, in satul sau natal. Biserica Sfantul Gheorghe (el-Khader) din Lodd (Lida). este unul dintre cele mai mari sfinte locasuri inchinate martirului din secolul al IV-lea. Manastirea greco-ortodoxa are doua hramuri: Sfantul Mare Mucenic Gheorghe si Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil.

Dar variante mai sunt:
Cavalerul trac, tanar zeu al tracilor balcanici si danubieni, reprezentat calare, adesea in scene de vanatoare. Atributele si originea zeului sunt (deocamdata) obscure. Numit Theos Heros- stapan capetenie, mai apoi semizeu de origine muritoare iar in varinata romana, Deus sanctus Heron; unele imagini ale calaretului trac sunt insotite de inscriptii unde numelui Heron, Heros ii urmeaza adesea diverse epitete: Invictus (Nebiruitul), Aeternus (Vesnicul), Katahtonios (Stapanul mortilor), "Ktistes (intemeietorul de neamuri) sau Vetespios. Iconografia romaneasca l-a pastrat in chipul Sfantului Gheorghe.

O stranie si misterioasa religie pagana, Cultul Cavalerilor Danubieni, isi are originea in enigmaticul Cult al Cavalerului Trac. Mihail Rostovtev era de parere ca acest Cult al Cavalerilor Danubieni reprezinta o contopire a Cultului lui Mithras cu al Cavalerului Trac, o divinitate pastoral-agricola a triburilor trace.
Scena centrala a Cultului Cavalerului a fost reprezentata pe tablite sculptate, basoreliefuri lucrate in plumb - in vechile credinte plumbul era un metal al infernului si magiei - si infatiseaza o Mare Zeita care primeste un Zeu Cavaler care calca sub copitele calului un dusman invins; mai apoi in jurul Marii Zeite apar doi Cavaleri Gemeni, in ambele infatisari apar simboluri de cult (berbec, taur, cocos, corb, vultur, sarpe, leu), apar divinitatile solare, scenele misterioase de sacrifiu, banchetul sacru oferit numai celor initiati, diferite obiecte de cult, sau chiar Magna Mater - Cybelle (Sibille).
Exista argumente cum ca acest Zeu Tanar ar fi patronat razboiul si cultul funerar, deoarece apare reprezentat pe stele funerare mai tarziu, iar in iconografia locala este pastrat ca Sfantul Gheorghe. Cultul Cavalerului Trac este atestat prin imaginile de epoca gasite in Oltenia, Dobrogea, Transilvania, dar si in alte locuri unde au poposit populatiile geto-dacice.

In cultul Cavalerului trac sunt infatisate cele patru elemente din natura (pamantul, aerul, focul si apa), luate din teologia zeului Mithra, prin prezenta simbolurilor sarpe, cocos, leu si vas, puse in opozitie unele fata de altele. Cele patru vanturi sunt prezente sub forma de busturi masculine care sufla in trompete, la fel, apar cele patru anotimpuri, sub forma de cununi purtate pe cap. Cultul Cavalerilor danubieni s-a stins. In ultima perioada a adorarii cultului, preotii au pus un accent deosebit pe partea mistica si magica, atractive fiind ca forme pentru credinciosi si care raspundeau framantarilor lor spiritual-religioase. Cand in Imperiul roman biserica crestina a fost proclamata ca unica biserica in stat, vechile zeitati militare pagane au fost ingemanate cu martirii crestini militari, care, mai apoi au fost canonizati (Sfintii Gheorghe, Dumitru, Theodor, Arhanghelii Mihail si Gavril ). In concluzie, Zeul Cavalerilor Danubieni, sub chipul unui erou pamantean geto-dac se confunda o data cu raspandirea crestinismului in Dacia cu Sfantul Gheorghe. Cavalerul Danubian sau Trac se dedubleaza in Sfantul Gheorghe, aparatorul, biruitorul care s-a sacrificat prin credinta pentru cei multi, Sf Gheorghe, razboinicul calare. In calendarul popular, Sf Gheorghe este sarbatorit si cinstit in 23 aprilie, fiind considerat un zeu al vegetatiei, protector al naturii inverzite, al vitelor si al oilor si este identificat cu Cavalerul Trac. 23 aprilie e ziua care coincide cu celebrarea sosirii primaverii in credintele traco-dacice si sarbatorirea Cavalerului danubian.
Sursa: informatii adunate de pe net, in cea mai mare parte, si Dacia secreta, de Adrian Bucurescu, Ed Arhetip, 1998.

Informatii despre Sangeorz aflati pe Daurel's blog.

Pe aceeasi tema: Cavalerul trac si cavalerul Kalki 

vineri, 18 aprilie 2014

De Paște!

S-a întâmplat cu mulți-mulți ani în urmă, în pădurile dese ale Germaniei. Zeița primăverii, Ēostre, se plimba printre arborii seculari pentru a readuce la viață Natura, după o iarnă grea. În drumul ei a întâlnit o pasăre zgribulită de frig, cu aripioarele înghețate, gata să-și dea ultima suflare. A putut-o salva numai transformând-o în iepure.
Pentru că la început a fost pasăre, iepurașul putea să dea ouă. În anul următor zeița a primit în dar un coș cu ouă colorate, la echinocțiul de primăvară.

De atunci oamenii au cinstit zeița dedicându-i un festival, Ostara (devenit Easter, în engleză), care mai apoi a fost asimilat de creștini, ouăle fiind, între altele, simbol de viață nouă.
Iepurașul, ca simbol al Paștelui, a fost menționat prima dată în Germania secolului 16, în lucrarea lui Georg Franck von Franckenau, De ovis paschalibus (Despre ouăle de Paște).

În legendă, iepurașul căra în coșul lui ouă colorate, dulciuri și jucării pentru copii. Tradiția originală lutherană descrie iepurașul ca având rolul celui care analizează care copii au fost ascultători de la începutul sezonului pascal și numai acestora le aduce daruri.
Paștele cu bucurie să va fie și sufletul senin!

Annapurna. Reflexii în oglindă

Annapurna (se traduce din sanscrită: Zeița Recoltelor) este un masiv muntos colosal, unul dintre primele zece cele mai înalte masive și unul dintre cele mai dificil de escaladat. Annapurna I e primul vârf mai înalt de 8000 metri care a fost escaladat vreodată de om. S-a întâmplat în 3 iunie 1950, când alpiniștii francezi Maurice Herzog şi Louis Lachenal, după mai multe săptămâni de efort, au fost primii care au reușit. Temerarii au plătit scump această realizare: au suferit degerături soldate cu amputații, dar rămân eroi, alături de toți cei care i-au însoțit în expediție. Alpiniștii de azi beneficiază de echipamente care le ușurează mult expedițiile.
Everest a fost urcat de peste 3000 de oameni, dar Annapurna I de nici 200, din 1950 până azi.
Vârful Annapurna I face parte dintr-un lanţ muntos de 55 de kilometri, care include 13 vârfuri de peste 7.000 de metri şi se află în districtul Gorkha, Nepal.
La nivel mondial, Annapurna se află în primele cinci vârfuri ca dificultate de escaladă, alături de K2, Nanga Parabat, Kangchengunga şi Dhaulagiri. 

Alpinistul Horia Colibășanu este primul român care - în anul 2010 - a cucerit Annapurna, alături de alpinișiti străini.
Prima expediţie exclusiv românească pe Vârful Annapurna I (8091 m), formată din Zsolt Torok, Cristian Tzecu, George Porancia şi Cătălin Neacşu, a început în martie 2014 și ar trebui să se încheie în 30 mai 2014. Sper să reușească fără a plăti tribut greu muntelui.
Pentru jocul Reflexii in oglinda, la SoriN
Sursa fotografii: Tursim de Aventura “Circuitul Annapurnelor”)
Vezi și
Machapuchare, muntele sacru himalayan
Fosile de amoniti pe Circuitul Annapurna
Fotografii  Munții Annapurna

joi, 17 aprilie 2014

O povestire persană despre Isus

Isus mergea cu ucenicii prin ţară. La un moment dat, în mijlocul unui drum, dau de un un câine mort, pe jumătate putred, respingător la vedere. Ucenicii s-au întors cu oroare, dar Isus Christos a privit către cadavru cu ochii plini de iubire şi a observat: Priviţi totuşi dinţii minunaţi ai acestui animal mort!

Chintesenţa acestei legende este descoperirea frumosului ascuns şi în ceea ce este respingător, şi căutarea în general a pozitivului care se poate întotdeauna accepta. Chiar şi în viaţa celui mai mare ticălos există momente luminoase, care trebuie să fie întâmpinate în mod înţelegător.
**
În poezia și proza persană - în special în cele care datează din perioada preislamică - sunt întâlnite numeroase elemente de creștinism între care unele par referiri chiar la Evanghelii (în general cele apocrife) și sunt dovada unei apropieri între creștini și persani. Inclusiv unele comentarii privind Coranul reflectă punctul de vedere al persanilor asupra creștinismului din secolele sașe și șapte și, uneori, au un ton de polemică, în special când sunt în discuție Sfânta Treime și monoteismul.

Referirile la activitățile creștine în Persia, în perioada preislamică, au fost un factor important în înțelegerea obiceiurilor creștine și a instituțiilor creștine regăsite în literatura persană a perioadei islamice.

Multe lucrări în versuri și proză furnizează dovada unor legături strânse și de lungă durată între persani și creștini - în special cu nestorienii. Exemplu notabil sunt replicile dintr-o povestire, atribuită lui Rūdakī din Samarkand, în care un nobil a vrut să ucidă un om în mijlocul drumului, cuvinte care amintesc spusele lui Isus (‘Isa) din Matei 26:52 și Luca 06:31: Pune-ţi sabia la locul ei; căci toţi cei ce scot sabia de sabie vor pieri; Ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel.
Într-o povestire scrisă de Shaikh Moṣleḥ-al-Dīn Saʿdī (Būstān, cap. 4 anecdota 4), Isus merge la chilia unui pustnic care afirma că slujește lui Dumnezeu, dar îl iartă pe un păcătos și pedepsește pustnicul fățarnic - o anecdotă care amintește pilda fariseului și vameșului (Luca 18, 9-14).
Astfel de referiri pot fi întălnite și la Jalal ad-Din Muhammad Rumi dar și la mulți alții, ceea ce sugerază că poeții, scriitorii și filosofii de atunci, sau apropiații lor, aveau strânse legături cu creștinii.

Creștinii nestorieni care s-au refugiat în Persia dupa ce Conciliul de la Efes (Asia Mică, anul 431) a considerat nestorianismul erezie au fost persecutați de perșii zoroastrieni, care considerau nestorianismul o mișcare romană ce ar putea provoca revolte. După ce nestorienii s-au separat oficial de creștinii din imperiu, autoritățile zoroastriene s-au aliat cu nestorienii, trăind în pace și înființând Biserica Persană.

Fapt divers
Iudaismul, creştinismul şi islamul îşi au originile în Orientul Apropiat. Iudaismul şi creştinismul s-au născut în Palestina, islamul în deşertul Arabiei. Între apariţia religiei mozaice şi creştinism există o perioadă de secole; islamul apare la mai bine de o jumătate de mileniu după creştinism.

miercuri, 16 aprilie 2014

Să fim mai buni

Nimeni dintre aceia pe care bogăţia şi onorurile îi aşază pe o treaptă mai înaltă nu e mare. Aceasta-i eroarea care ne înşală, că nu apreciem pe nimeni după ceea ce este, ci îi adăugăm şi cele ce-l împodobesc. Când vrei să apreciezi pe cineva la justa lui valoare şi să ştii ce fel de om este, priveşte-l gol: să lepede averea, să lepede onorurile şi celelalte minciuni ale soartei, să dezbrace până şi corpul - priveşte-i sufletul, dacă-i mare prin altceva sau prin el însuşi. Să apreciem fiecare lucru, îndepărtând ce se spune despre el, şi să cercetăm ce este, nu ce e numit. (Seneca, Epistolae)
(Liliana a postat pe fb)
De la aceste rânduri m-am dus cu gândul mai departe…
Nunu! Nu vă îndemn să fiți mai buni cu ocazia Sărbătorii Învierii. Nu vă îndemn la nimic. Omul este cea ce este și e… perfectibil. Putem tinde spre perfecțiune dar nu o vom atinge niciodată. Putem fi mai buni, dar nu ne ajunge o zi. Încercarea de a deveni mai buni e, practic, o luptă cu noi înșine, o luptă de fiecare zi, de fiecare clipă, nu doar cu ocazia marilor sărbători religioase - dar e bine că ne amintim măcar cu aceste ocazii. Filantropia, dărnicia, bucuria, iubirea și altele trebuie să fie manifestări zilnice, nu ocazionale și în schimb nu trebuie să așteptăm recunoștință sau un loc în Rai.

Pentru a reuși (dar chiar și numai pentru a încerca) să fim mai buni trebuie, în primul rând, să ne autocunoaștem - dar cât de obiectivi, de sinceri putem fi? Prin autocunoaștere ne dăm seama ce putem și cât putem. Prin cunoaștere ne dăm seama - imediat - ce pot și cât pot ceilalți și nu le vom cere niciodată mai mult decât pot da și astfel evităm dezamăgirile. Crezi în oameni - spunea cineva - dar așteaptă-te la orice de la ei.

Umbre grele înconjoară Sinele și nici nu percepem, uneori, aceste umbre. Umbra e întuneric. Umbra este o problemă în context psihologic și este un păcat în context religios.

Arhetipul Sinelui se referă la totalitatea integrată armonic a potenţialităţilor psihice ale individului. Realizarea Sinelui reprezintă scopul dezvoltării fiecărui individ şi presupune confruntarea cu contrariile şi armonizarea lor, procesul de ajungere la Sine fiind denumit de Jung «individuaţie». Deşi unul dintre simbolurile Sinelui este Dumnezeu, ceea ce ar putea sugera ideea că inspiraţia conceptului este teologică, psihanalistul insistă ori de câte ori are ocazia asupra surselor sale empirice: psihiatrice, psihanalitice şi culturale. (Vasile Zamfirescu)

Umbra este o problemă morală care pune la incercare întregul Ego, pentru că nimeni nu poate deveni conștient de umbră fără un efort moral considerabil. Conștientizarea acesteia implică recunoașterea aspectelor întunecate ale personalității, prezente și reale. Acest act este condiția esențială pentru orice fel de auto-cunoaștere. (C.G.Jung, Aion. Cercetari in fenomenologia Sinelui, 1951)

Mi s-a solicitat de atâtea ori cu insistenţă de către publicul meu cititor să dezbat relaţia dintre figura tradiţională a lui Cristos şi simbolurile naturale ale entităţii, adică ale Sinelui, încât m-am decis în cele din urmă să mă îndeletnicesc cu această sarcină. […] Cred şi că ştiu ce responsabilitate îmi asum atunci când, continuând într-o oarecare măsură procesul istoric de receptare, adaug numeroaselor amplificări simbolice ale figurii lui Cristos o alta, psihologică, sau chiar - aşa cum ar putea să pară - când reduc simbolul lui Cristos la o imagine psihică a totalităţii. Însă îl rog pe cititorul meu să nu uite că nu emit profesiuni de credinţă şi nici nu compun scrieri cu tendinţă, ci reflectez cum am putea sesiza unele lucruri din perspectiva conştiinţei moderne; şi anume lucruri pe care le consider demne de a fi înţelese şi care se află în mod evident în pericolul de a fi înghiţite de hăul incomprehensiunii şi al uitării; în sfârşit, lucruri a căror înţelegere ar veni mult în ajutor dezorientării ce caracterizează concepţia noastră despre lume, printr-o limpezire a fundalurilor şi fundamentelor psihice. C.G. Jung, Aion (legătură către editura TREI online).

Unele umbre - care sunt ca spinii în inima cuiva - le regăsim atât pe calea religiei cât și pe calea psihanalizei, a psihologiei. Sunt multe voci care afirmă că psihologia, psihanaliza, psihiatria nu sunt științe. Poate că nu sunt științe exacte, dar au baze științifice. Cercetătorii ne informează că în creierul uman exista “centri specializați” pentru durere, pentru foame, pentru tristețe, pentru dragoste, pentru și pentru. Acești centri reacționează la stimulii externi, de regulă (patologia e o altă “latură”). Înțelegând cât mai bine influența factorilor externi asupra centrilor din creier înțelegem și comportamentul propriu dar și pe al altora - și putem evita medicamentele care au în conținut anumite substanțe chimice (de regulă artificiale) care suplinesc deficiența existentă la un moment dat în organism și în lipsa cărora devenim… triști, anxioși sau mai știu eu cum. Putem înțelege aceste aspecte prin introspecție, nu chirurgical, nu prin experimente în laborator, chiar dacă Alfred Charles Kinsey (primul care a făcut-o) a studiat în laborator comportamentul sexual al bărbatului și al femeii, încă din anul 1947. Comportamentul sexual nu explică sentimentul de iubire. Psihanaliza, psihologia - mă gândesc - nu sunt doar arta de a interacționa cu ceilalți, ci și știința de a o face - țin, așadar de… științele comportamentale.

Psihanaliza și credința recunosc aceleași tare ale omului - probabil că pentru fiecare dintre acestea cercetătorii au descoperit o genă, dar aceasta nu schimbă ideea că mai trebuie să și înțelegem de ce se întâmplă într-un fel sau altul, de ce fiecare reacționeaza altfel la aceiași stimuli - acest aspect nu cred că-l va explica vreodată știința altfel decât prin “oamenii sunt diferiți ca structură fizică și chimică”.

Pentru a reuși să devenim mai buni - în sensul de a fi în armonie cu noi și cu cei care ne înconjoară, ar trebui - afirmă atât preoții cât și psihanaliștii (dar și medicii, când spun, uneori: evitați stresul - mă și distrează acest sfat profund științific) - să recunoaștem “umbrele” și să le înlăturăm una câte una, pas cu pas. Care ar fi aceste umbre?! Am auzit despre ele de la preoți, de la psihanaliști dar și de la cei care țin discursuri motivaționale. Între acestea enumăr: mândria pentru credință sau necredință, dorința de a fi în centrul atenției, aroganța, invidia, ipocrizia, zgârcenia, răzbunarea, nerecunoștința, ascunderea adevărului, atașamentul de lucruri, dorința de putere, dorința de a acumula bunuri materiale, dorința de laudă și de a primi aprobarea altora, bucuria de răul altuia - chiar dacă acesta este un dușman, prietenia cu dușmanul unui cunoscut, mândria pentru trecutul personal sau al altuia, disprețuirea săracilor, folosirea și lingușirea bogaților și a celor de care ai nevoie pentru a-ți atinge scopurile, rușinea și suferința pentru greșelile altora, preocuparea pentru defectele celorlalți și ignorarea propriilor defecte, repetarea greșelii pentru care ne-am cerut o dată scuze, plăcerea de a-i critica pe ceilalți, încăpățânarea, bârfa, lenea, a-i judeca pe ceilalți… și multe altele.
Luminând toate aceste umbre putem avea o viață armonioasă și ne putem permite să fim buni și cu noi și cu ceilalți. Recunoscând aceste umbre în noi facem primul pas în a le lumina și în a înțelege mai bine ce ne motivează și ce îi motivează pe alții să reacționeze așa cum o fac, să fie așa cum sunt…

Prin munții Annapurna. Miercurea fără cuvinte.

Fotografii Wordless Wednesday! (16), la CARMEN, unde este tabelul pentru înscriere.
 Sursa fotografii: Turism de Aventura (albumul "Circuitul Annapurnelor")

marți, 15 aprilie 2014

Machapuchare, muntele sacru himalayan

Nepalezii consideră că fiecare vârf muntos este sfânt deoarece pe crestele înzăpezite se odihnesc zeii. Pentru nepalezi - și nu numai - munții sunt temple. Din întreg lanțul muntos Annapurna, o prelungire a lanțului Himalaya, Machapuchare este interzis alpiniștilor.
Vârful Machapuchare are 6.993 de metri altitudine - este considerat sfânt şi închinat zeului Shiva.

Shiva este un zeu de prim rang, și unul dintre cei mai vechi, aparținănd trinității divine Trimurti. Shiva este zeul distrugerii, în timp ce Brahma este creatorul, iar Vishnu păstrătorul și conservatorul. Deși reprezintă distrugerea, Shiva este văzut ca o forță pozitivă a Universului, deoarece distrugerea este, în hinduism, urmarea firească a creației. Zeul poate să întrerupă ciclul de reîncarnări (samsara) - Cine pune cu mâna sa o floare pe capul lui Shiva, rostind versul de 6 silabe, acela nu mai renaște. (Panchatantra I, 168). Cele 6 silabe sunt Om, namah Shivaya, adică Om, închinare lui Shiva (om este silaba sacră prin care începe invocarea oricărui zeu).

Totodată, Shiva este ocrotitorul asceților și deținătorul puterii magice a meditației și căinței (în această ipostază reprezentat adesea ca ascet gol, cu cenușă pe trup și cu un craniu în mână, în care adună milostenia oamenilor, purtarea craniului fiind osânda primită de zeu după ce a ucis un brahman). (wikipedia.org)
Machapuchare - considerat unul dintre cei mai frumoși munți din lume - este situat la sfărșitul unui pinten lung din sudul lanțului principal Annapurna, la răsărit de Sarangkot, mai sus de lacul Fewa, masivul fiind la aproximativ 25 km nord de Pokhara, principalul oraș al regiunii. Formele de relief ale muntelui sunt extraordinare, având pereți aproape verticali - ceea ce face din el un vârf deosebit deși are o înălțime mai mică decât a unora dintre vârfurile aflate în apropiere. Vârful său dublu seamănă cu o coada de pește, fapt care i-a adus și denumirea Coada de pește. Aspectul de coadă de pește poate fi observat de undeva dintre Sinuwa și Valea Modhi Khola. Mai este numit Matterhorn din Nepal, după numele muntelui (care-i seamănă) aflat în Italia, la granița cu Elvetia, cu înalțimea de 4478 m, considerat unul dintre primii zece cei mai periculoși munți din lume.
Este un simbol în peisajul extraordinar al Nepalului, uimind prin sculpturile făcute de Natura în piatră și gheață. Drumul spre masiv pornește dintr-o zonă cu climă subtropicală (păduri tropicale putând fi întălnite până la altitudinea de 3200 m), de la 900 m deasupra nivelului mării și ajungând la altitudini de 7000 de metri pe un traseu care ar putea fi parcurs în numai 30 de minute dacă ar exista un drum pentru autovehicule.
Fiind considerat sacru muntele Machapuchare a fost salvat de la distrugere în beneficiul nepalezilor. Everest este în “pericol ecologic” deoarece aceia care trec pe acolo lasă în urma lor multe deșeuri; în plus, folosind tuburile de oxigen - necesare la altitudini foarte mari - cercetătorii afirmă că se distruge atmosfera în zonă. Ca și cum n-ar fi de ajuns, din cauza încălzirii atmosferei ghețarii încep să se topească, făcând muntele - în curând -  imposibil de escaladat.
Pentru că Machapuchare este interzis escaladelor se poate obține aprobare pentru vârful Pisang Peak, cu o altitudine de circa 6100 de metri și care se află destul de aproape. Cel mai apropiat, practic sub Machapuchare, la numai câțiva km, se află vârful Mardi.

Deși interzis alpiniștilor, istoria - neconfirmată - spune că în anul 1950 cineva a încercat să ajungă în vârf dar a trebuit să se întoarcă atunci când mai avea doar 300 de metri până sus. Adus în fața regelui acesta i-ar fi spus ca Shiva l-a oprit din escladă pentru că acolo este locul lui de odihnă - de atunci muntele este interzis pentru escalade.

În anul 1957, însă, o expediție formată din englezi, condusă de James Roberts (21.09.1916, India - 01.11.1997, Pokhara, Nepal), s-a apropiat, urcând prin nord, până la 50 de metri de vârf, dar n-au urcat mai departe, promițând să nu pună piciorul în vârf. De atunci nimeni nu a mai urcat.

În anul 2011, un grup de zece parapantiști români - șapte din Mureș, doi din Brașov și unul din Cluj au survolat cu parapanta zona Annapurnelor, apropiindu-se și de muntele sacru. Adrian Pochiu, din Braşov, s-a apropiat cel mai mult de vârful Machapuchare, la 3.300 de metri.

Sursa fotografii: Turism de Aventura (albumul "Circuitul Annapurmelor")
www.extreme-travel.ro

Vezi și:
Fosile de amoniti pe Circuitul Annapurna
Annapurna
Fotografii  Munții Annapurna

Fosile de amoniți pe Circuitul Annapurna

Acest traseu pentru drumeții montane este considerat unul dintre cele mai spectaculoase. Drumurile nu sunt neapărat bune, cazarea nu se face în locuri cu pretenții dar traseul oferă multe bucurii celor care știu să admire frumosul și se încumetă să parcurgă acest traseu care poate dura între 14 și 20 de zile - poate mai mult, poate mai puțin, în funcție de traseul ales, în funcție de cum alege fiecare să parcurgă traseul: în grup organizat sau pe cont propriu. E un traseu care te poartă când la înălțimea munților când în adâncimea canioanelor spectaculoase. Peisajul e diversificat: râuri, lacuri situate la 5000 m altitudine, cele mai adânci chei din lume dar mai ales munți. Ești tentat să te oprești la fiecare pas și să fotografiezi frumusețile Naturii. Nu, n-am fost în aceste locuri, dar știu de la cei care au fost și au fotografiat.

Temple
Munții Annapurna sunt situați în sudul masivului Himalaya. Traseul circuitului înconjoara acest lanț muntos Annapurna și trece prin mai multe localități. Unele trasee pot fi parcurse cu mașina chiar și până la înălțimi de 3.500 de metri. Circuitul are circa 200 km și întâlnești o mulțime de temple buddhiste și hinduse și trece pe lângă vârfurile Manaslu, Langtang Himal, Annapurna I, II, III și IV, Gangapurna și Dhaulagiri.

În valea râului Kali Gandaki (la granița dintre Nepal și Tibet) pot fi găsite fosile din Marea Tethys, datând de acum 60 de milioane de ani: amoniți. Dacă nu, pot fi cumpărate de la localnici - dar ei nu îi spun vânzare, ci afirmă că prețul plătit e donație menită să acopere costurile pentru cei care le caută și le aduc la temple pentru a fi oferite oamenilor - Shaligram e neprețuită. Sătenii își riscă viața, uneori, căutându-le în zone unde condițiile climatice sunt foarte dificile.

amoniti fosile
Amonitul este un ordin de moluște cefalopode fosile, cu cochilia în formă de spirală împărțită în mai multe compartimente, moluște care au trăit în paleozoic. În pietrele negre din valea râului sunt marcate urmele formelor acestor moluște - mai sunt numite pietre Shaligram, considerate sacre de localnici, fiind - zic ei - încarnarea zeului Vhisnu. Cultul acestor pietre e larg răspândit și datează din trecutul foarte îndepărtat. Sunt venerate în temple, mănăstiri și gospodării din întreaga lume, ca fiind natura vizibilă a lui Vishnu.
Legenda spune că zeul Vishnu, pentru beneficiul oamenilor, se arată pe Pământ sub forma pietrei Shaligram, a plantei Tulsi, a ierbii Kush și a copacului Pipal.
Vishnu
Se spune despre pietrele Shaligram că numai privindu-le și mintea se liniștește; atingându-le, păcatele sunt arse iar dacă bei apa în care au fost ținute se vindecă defectele de vorbire. Cel care vine în contact cu acest flux sacru va fi eliberat de frica morții și din ciclul reîncarnărilor chiar dacă este un păcătos care nu și-a învățat lecțiile karmice.

Și pe malul lacului Damodar-Kunda (care e și loc de pelerinaj) se găsesc Shaligram Shila. Se spune că în interiorul lor își are adăpost o mică insectă care are un dinte de diamant și cu acesta taie Shaligram. Cele mai multe Shaligram sunt considerate de bun augur, unele sunt încărcate mai mult de sacralitate iar altele sunt utilizate pentru a aduce bani, pace, liniște.

În Japonia, Shaligram este considerată piatra veşnică, probabil pentru că (se spune) are cel puţin 60 de milioane de ani.

Amoniții sunt de două feluri: cei mici, care nu au fost tăiați și pot fi purtați la gât sau ca amuletă la brățară și cei mari, tăiați la jumătate și care pot fi etalați în locuințe pentru a aduce sănătate, bogăţie, căsătorie, familie, descendenţi, un nume onorabil şi cunoaştere pentru toți ocupanții casei.
Amonitul este privit ca una dintre pietrele preţioase ale buddhismului dar și ca un important element în Feng Shui. Se spune că aduce fericirea şi de obicei este purtat în mod discret de cei suficient de norocoşi pentru a deţine o astfel de piatră.
Sursa fotografii: Turism de Aventură (albumul “Circuitul Annapurnelor”)
www.extreme-travel.ro
Vezi și:
Machapuchare, muntele sacru himalayan
Annapurna
Fotografii  Munții Annapurna  

luni, 14 aprilie 2014

Copacul din deșert. Bună dimineata, Soare!

Un bărbat călătorea prin deșert, flămând, însetat și obosit, când tocmai văzu un arbore înalt, plin de fructe, care dădea umbră larga, iar la baza trunchiului susura un izvor cu apă cristalină. Călătorul s-a oprit lângă copac, a mâncat din fructele delicioase, s-a săturat cu apa rece și s-a odihnit la umbra deasă.
Când a fost pe punctul să plece a privit către copac, spunând:
- O, copacule, cu ce aș putea să te binecuvântez? Ar trebui să te binecuvântez cu fructe dulci? Dar acestea sunt dulci. Ar trebui sa te binecuvantez cu o umbră deasă? Dar umbra ta e din belsug. Ar trebui să te binecuvântez cu un izvor de apă rece la rădăcina ta? Dar un izvor deja curge. Există, totuși, ceva cu care să te binecuvântez: fie ca toți copacii plantați din semințele tale să fie ca tine…
(din Midrash)

Notă: Midrash (Midraș) este o colecție de comentarii, povestiri, eseuri etice scrise de rabini pentru a explica pasaje din Scripturile evreișeti (Tanach) și sunt aranjate în ordinea cărților Învățăturile (Tora), Profeții, Scrierile.

Text scris pentru Buna dimineata, Soare! jocul inițiat de Iulisa, la care găsiți tabelul pentru înscriere.

duminică, 13 aprilie 2014

În munții noștri pe răcoare

Masivul Piatra Mare face parte din munții Bârsei, localizați în sudul depresiunii Brașovului, în cadrul Carpaților de Curbură. Vârful omonim atinge înălțimea de 1.844 de metri.

În zona masivului Piatra Mare se poate ajunge fie pe cale rutieră (DN1 și DN1A), fie folosind calea ferată magistrală ce leagă celelalte localități de Brașov.
Puncte de plecare pe traseele din Piatra Mare: cabana Dâmbul Morii (Timișul de Jos); Săcele, Timișul de Sus, Predeal.
Cabana Piatra Mare este situată la altitudinea de 1628 de metri și are spații de cazare pentru cei care vor să petreacă noaptea pe munte.

Cei care iubesc zăpada mai pot avea parte de ea atât în Poiana Brașov cât - mai ales - în Piatra Mare. În Poiana Brașov stratul de zăpadă e de circa 25 de centimetri, în Piatra Mare de circa un metru. Nu mă credeți?!
Sursa fotografii: Turism de Aventură

Câinele din imagine dovedește clar că îi place în zăpadă, chiar dacă zăpada de pe blana lui e din Postăvaru.
Sursa fotografie: Cabana Postăvaru (pag de FB este acum, mai 2021, pagina cu poezii)

Munții Postăvarul sunt o grupă muntoasă a Carpaților de Curbură, aparținând de lanțul muntos al Carpaților Orientali. Cel mai înalt pisc este Vârful Postavaru, cu înălțimea de 1799 de metri, unde se poate ajunge pe jos, pe traseele marcate, cu telegondola sau cu una dintre telecabine. Se poate ajunge și pe alte trasee, între care cel care pornește de la Pietrele lui Solomon, la baza drumului vechi ce duce spre Poiana Brașov.
Pentru o coborare mai spectaculoasă puteți alege Drumul Șerpilor, spre Timișul de Jos, având de coborât o diferență de nivel de 1300 de metri, pe serpentine strânse, scurte, urmate de coborâri abrupte.

Cabana Postăvaru, cu locuri de cazare în camere cu două, trei sau patru camere, o anexa - “La pisici” - cu 18 locuri, și restaurant, aflata la altitudinea de 1604 metri, a fost fondată în anul 1883.
În timpul săptămânii e liniște la cabană, dar la sfârșitul săptămânii e aglomerat.

Lângă această cabană, cu mulți ani în urmă, am avut parte de una dintre cele mai frumoase furtuni. Era amiază, dar cerul s-a acoperit de nori și părea că a coborât seara. A plouat puternic apoi a început să bată vântul, făcând arborii să-și încline trunchiurile foarte mult, crengile zbătăndu-se a disperare. De câte ori cerul bubuia, fulgere albastru-electric luminau vazduhul și cădeau, parcă, printre stânci, făcând pământul să vibreze! Am stat cinci minute pe marginea unei văi mici, între fulgere, dar a trebuit să mă retrag pentru că se holbau oamenii adăpostiți pe veranda cabanei și cei care veniseră cu mine insistau să mă retrag, că mă lovește vreun fulger...
Cele mai spectaculoase fulgere le-am văzut, însă, la eclipsa totală de Soare din 11 august 1999, în Piața Sfatului din oraș.
Sursa foto: extreme-travel.ro
Să aveți o săptămână minunată, cu Soare zâmbind a cald.

sâmbătă, 12 aprilie 2014

Ninsoare în aprilie

Se știe: în Brașov vremea e tare capricioasă, deci nu ne mirăm când ninge în aprilie (dar ne întristăm puțin). În alți ani a nins în luna mai - și a nins cu simț de răspundere, nu fulgi răzleți. A fost un an - spun bătrânii - când a nins în luna iunie. Și sunt ani când în Brașov e vară într-o joi.

De ce ar fi anul acesta altfel?! De joi seară plouă - mai mult sau mai puțin, cu pauze mai scurte sau mai lungi. Dimineață, pe la ora 10, ningea cu fulgi mari și pufoși, apoi a stat. Pe iarba verde crud se zăresc pete lucioase de apă înghețată. Și e tare frig. Dar, se pare, unui porumbel îi place să stea cu picioarele în apa rece a unei imense bălți care se formează de când zona a fost asfaltată. Stătea acolo, cu apa până la piept, privind în jur. Am deschis geamul și i-am așezat pe pervaz boabe de grâu - a auzit sunetul caracteristic și a venit, planând, să mănânce.

În Poiana Brașov, pe Tâmpa, în munți zăpada s-a depus serios; în oraș pătura de omăt a avut spor numai pe mașini, dar acum a topit-o ploaia. 
Poiana Brasov
Ieri seară cerul ne înștiința că nici azi nu vom vedea Soarele.
Dimineața nu l-a contrazis.
Dar primăvara nu se mai dă dusă, oricât ar vrea iarna să mai domnească.
Vă doresc un final de săptămână minunat!

vineri, 11 aprilie 2014

În parcul din Arcuș. Reflexii în oglindă

Satul Arcuș (Árkos) e atestat din 1332 și e situat la 50 km de Brașov, in județul Covasna, la 3 km N-NV de Sfântul Gheorghe. Aici se află Castelul Szentkereszty, în centrul unui parc amenajat în stil englezesc dar în care azi nu mai există unele dintre micile construcții caracteristice.
Au fost plantate aici specii rare, dintre care unele mai există și azi.
Elementul central al parcului este lacul, care apare în primele inventare la începutul anilor 1820. O mică insuliță se ivește într-o parte, legată de mal printr-un pod. 
Sursa foto: Brasov, orasul sufletului meu (albumul "Imprejurimi")

Articol înscris la "Reflexii in oglinda".

Parabola celor nouă chei

Sunteți atât de prostuți, mielușeii mei, încât atunci când găsiți o cheie vă trebuie și ușa, iar când găsiți o ușă, cheia de la ea.
Iar lumea este atât de simplă, încât orice ușa are cheia sa, și orice cheie are ușa ei.
Lumea, mielușeii mei, nu este decât un labirint de uși deschise, care doar par a fi închise.
Dacă vreți să vă pierdeți în acel labirint, nu ezitați niciun moment. Iată rețeta: nu se lasă din mână cheia și se descuie, se descuie cu ea mereu.
Aflați că ușa despre care vă vorbesc nu se vede decât deschisă, iar pentru a o deschide trebuie nu trei, ci de trei ori câte trei chei. Nici șase, nici opt, ci nouă.
Atâta timp cât n-o veți avea pe cea de-a noua, celelalte opt nu vor descuia nimic și veți fi luați drept nebuni. Se va zice: Iată-l pe nebunul acela cu cheile.
Apoi o veți găsi pe cea de-a noua. Atunci, trecând pragul ușii, nu vă mai dați osteneala de a vă mai întoarce să strigați: Am găsit! Am găsit!
Căci în ușa cea invizibilă nimeni nu vă va mai vedea, iar strigătul vostru va rămâne neauzit.
Nu vă mai dați osteneala de a vă mai întoarce.
(Tradiția Celor Nevăzuți)

De când e omul pe Pământ se poate constata că omul lăuntric a existat dintotdeauna. Omul cu privirea întoarsă spre lumea launtrică s-a născut deodată cu omul însuși. În istoria vieții, conștiința existenței s-a născut odată cu conștiința iluzoriului, ca și cum vizibilul și invizibilul ar avea aceeași importanța și chiar aceeași valoare în ce privește supraviețuirea, cel puțin în cazul animalelor superioare.

Oamenii de știință nu au aflat nici azi care e funcția visului. Visarea cu ochii deschiși, însă, e gândirea noastră conștientă, care oferă o altfel de imagine a lucrurilor. Putem vedea lei, tigri și putem vedea că ne jucăm împreună cu ei sau că fugim din calea lor cu viteza luminii.

Dintotdeauna, bogația nicicând epuizabilă a vieții sale interioare l-a convins pe om că lumea invizibilă este la fel de reală, dacă nu și mai reală decât aceea vizibilă.

Platon, în Mitul peșterii, a exprimat această convingere, invitându-ne să vedem în lucruri umbra mișcătoare a Ideilor eterne. Există o lume invizibilă, accesibilă doar gândirii noastre.

Adesea - spune Plotin - mă trezesc din trupul meu revenind la mine însumi. Devin exterior lucrurilor, interior mie însumi. Văd o frumusețe de o miraculoasă măreție. Atunci, sunt sigur, particip la o lume superioară. Viața pe care o trăiesc atunci este cea mai înaltă. Mă identific cu Divinul, sunt în el. Și, odată ajuns la acest act suprem, rămân astfel.

Mai există și azi mistici, dar nu prea mai există oameni care să îi înțeleagă, iar dacă există, se expun aceleiași exilări ca și misticul.

Progresul științific este  singurul progres incontestabil. Valorile care nu sunt recuperate de știință se prăbușesc unele după altele. Lumea invizibilă tradițională, pâinea spirituală a părinților noștri, este esențialmente străină științei. Nimic din ceea ce ține de spirit, de lumea cealaltă, de realități imateriale, de viața de apoi nu ține de lumea fenomenelor științei experimentale.
Activitatea intelectuală favorită a timpului nostru este demistificarea, operațiune prin care o mistificare colectivă este denunțată, dată în vileag, iar victimelor ei le este arătată înșelătoria. Tot ceea ce vine să-și impună în fața rațiunii prorpiul punct de vedere este presupus o mistificare, căreia trebuie să i se găsească trucul. Succesele mereu reînnoite ale științei au convins inconștientul colectiv că acest truc este găsit întotdeauna, mai devreme sau mai târziu. Sistemele raționaliste elaborate în marginea științei, dar cu structurile ei, îi aduc aici sprijinul lor atunci când știința însăși se arată a fi lipsită de o bază solidă sau când e prea complicată pentru ca ignorantul să poată fi demistificat. Orice om educat în climatul științific simte nevoia să înțeleagă. Cu toate acestea, știința nu încetează să mărească imensitatea a ceea ce nu știm, ascensiunea ei nicicând întreruptă îl convinge chiar și pe cel care nu e om de știință (de fapt, mai ales pe acela) că e mai bine ca ideea conform căreia ar putea exista ceva care să nu aparțină lumii fenomenelor să fie trecută la rubrica pierderi. A spune despre o idee, despre un demers sau despre orice altceva că nu este științific înseamnă a-i rosti suprema condamnare. Nu e științific, deci așa ceva nu există sau este fals. Dacă veți spune cuiva ceea ce a spus Plotin, că deveniți exterior lucrurilor și contemplați o frumusețe de o minunată măreție, atunci veți fi ascultați cu atenție, vi se va măsura tensiunea, pH-ul salivar, reflexul psihogalvanic și altele, veți fi invitați să vă povestiți copilăria și veți primi o explicație care nu are legătură cu nimic din ceea ce ați vrut să spuneți. Dacă insistați se vor putea chiar reproduce experimental, cu ajutorul mijloacelor fizice, chimice și fiziologice acele stări despre care vorbiți sau ceea ce se crede că ar fi ele.

Vom ști vreodată dacă ceea ce afirmă misticii este adevărat? Poate că nu, dar merită să reflectăm. Leacul pentru vindecarea cancerului nu există, dar nu se renunță la căutări.

Sursa: Metanoia. Fenomene fizice ale misticismului, de Aime Michel, Nemira, 1994)