miercuri, 30 aprilie 2014

Caruselul știrilor

Cuvânt înainte: Țara arde și baba se piaptănă.

Se zice că și România are jurnaliști. O fi având, dar cred că foarte puțini.
Când urmărești știri și informații în România riști să ajungi să te cerți cu rudele, prietenii, vecinii și chiar cu necunoscuții, pentru că fiecare citește alte ziare, urmărește alte canale TV.

Am făcut proba - cu ceva ani în urmă - și de vreo câteva ori am avut răbdare - o zi întreagă - să urmăresc aceeași știre / informație pe mai multe canale TV și în mai multe ziare online. Uimitor (vorbă să fie!) cât de diferit poate fi prezentată aceeași faptă.

Azi s-a întâmplat din nou. Trei persoane mi-au povestit despre un ponei împușcat duminică, de un biped…. Unul zicea aia-aia-și-aia, altul alta-alta-și-alta, al treilea zicea: nu, ci așa-așa-și-așa… No, am trecut la verificat știrea, să se împace oamenii și să nu se mai acuze de neatenție, de incapacitatea de a procesa informații și altele de gen.

Ca sa vezi! Toți aveau dreptate. Pe un canal TV au zis într-un fel, pe altul altfel și tot așa, dar cu o (aparentă) constantă: un ponei a fost împușcat într-o curte dintr-o localitate de lângă Timișoara și a supraviețuit.
O știre zicea că a fost împușcat dintr-o mașină, în cap și în picior, cu un pistol cu bile; altă știre zicea că un individ, la lăsarea serii, duminică, a oprit mașina pe marginea drumului național, a coborât, a armat pușca și a tras în ponei, lovindu-l în gât; alții afirmă că poneiul, împușcat în gât și în picior riscă să rămână paralizat din cauza rănii de la picior; există și varianta că a fost împușcat doar în cap. Din altă știre aflu că în curte erau mai mulți copii la ora aceea; în alta se zice că în curte se aflau cei doi copii minori ai familiei și tatăl lor care tundea iarba. Mai aflu că nimeni n-a reținut numărul mașinii sau marca, dar alții spun că proprietarul familiei a fugit la soția care se afla în casă și i-a spus să noteze un număr de mașină, după care a sunat la 112 și la veterinar. Alții scriu / spun că mai mulți cetățeni au văzut mașina, au reținut marca și numărul; un ziar scria, în titlul: “a împușcat poneiul rivalului” dar în știre scrie că polițiștii… caută vinovatul!

Se mai scrie că bipedul în cauză riscă numai dosar penal pentru folosirea fără drept a unei arme letale. Dar pe latură civilă ar putea avea parte de un proces care să se finalizeze cu plata unor daune în favoarea proprietarului poneiului… atât pentru paguba provocată prin împușcarea animalului cât și pentru trauma emoțională eventual provocată copiilor, în special.

Bonus: unii autori de știri se întreabă dacă făptașul n-o fi vrut să tragă în proprietar sau în… copii…
Să mai amintesc că apare câte o fotografie cu un ponei în mai toate articolele dar poneiul e diferit în cele mai multe și nu ni se spune că “fotografia e demonstrativă”? Tocmai am amintit…

Cert pare a fi doar faptul că un ponei a fost împușcat și că a supraviețuit.

În acest mod se prezintă - ca știri - cam toate faptele, discursurile etc.. Nu prea ai cum să-ți formezi o părere personală, nu știi ce să crezi sau pe cine să crezi dacă nu cauți să afli personal, de la cei direct implicați - și cine are timp să facă asta?!

Nu mă credeți pe cuvânt! E foarte simplu să vă convingeți. Poate la TV nu se mai discută, dar o căutare pe net va dovedi că nu vă păcălesc când afirm cele de mai sus.

E hilară această goană după senzațional și codul deontologic al ziaristului devine o glumă proastă. Devoratorul de informații are o contribuție importantă la această stare de lucruri deoarece ia de bun orice i se dă și comentează fără a face măcar o minimă cercetare sau să facă un mic efort și să treacă prin filtrul gândirii ceea ce i se bagă sub ochi.

Când în astfel de fleacuri - care pot fi ușor verificate pentru o informare corectă - jurnaliștii se contrazic, cum i-am mai putea crede când e vorba despre chestiuni serioase, mai greu spre deloc verificabile în timp scurt?

Miercurea fără cuvinte. Girafe



Fotografii Wordless Wednesday! (18), la CARMEN, unde este tabelul pentru înscriere.

luni, 28 aprilie 2014

Bună dimineața soare!





Păcat că Universul este plin de lumini și taine, iar omul, cu mica lui mână, le face umbră.
(Nachman din Breslov / Bratslav, Ucraina)

Fântâni decorate de Paști în Brașov

Citind la Carmen despre fântânile decorate de Paști, Osterbrunnen, mi-am amintit că am văzut poze cu fântânile din Piața Sfatului - Brașov decorate cu ocazia Târgului de Florii și de Paști din Grădina Germană. Acest obicei există în Germania de mai bine de un secol.

La târgul organizat în Brașov au putut fi achiziționate decoraţiuni pentru Paşti, specialităţi tradiţionale din carne şi produse lactate, diverse sortimente de prăjituri, ciocolată de casă, compoturi, dulceţuri, zacuscă, pâine de casă, specialităţi italieneşti din carne şi brânză, specialităţi de brânză olandeze sau baclavale turceşti.
Fântânile au fost decorate cu molid, flori, panglici şi ouă, realizate de copiii unei grădinițe din Brașov.
Decorurile nu sunt așa spectaculoase ca cele pe care le-am văzut la Carmen (care oferă și informații despre această tradiție), plus că vremea n-a prea ținut cu noi în ultimul timp, dar suntem la început. Anul viitor va trebui să ajung să le văd și altfel decât în poze.
În anul 1909 a fost decorată cu molid, flori şi ouă colorate prima fântână Osterbrunnen într-o piaţă din Elveţia, obicei care a fost preluat mai apoi de toate comunităţile germane, pentru a simboliza importanţa şi respectul acordat apei, dar şi venirii primăverii.
Mă bucur că se întâmplă și în Brașov; suntem o comunitate destul de diversificată. :)

Mulțumesc administratorului Brașov, orașul sufletului meu pentru permisiunea ce mi-a dat de a prelua unele fotografii publicate pe pagina de Facebook, fotografii care mă ajută să ilustrez unele texte despre Brașov.

vineri, 25 aprilie 2014

Reflexii cubaneze. Reflexii în oglindă

Momeala



Despre maidanezul care m-a îngenuncheat am scris, dar sezonul nu s-a terminat.
Câinele, metis de Labrador Retriever (la prima vedere) s-a așezat la ușa de intrare în scara blocului și nu s-a mai dat dus! Pas de a mai ieși cu Miki la plimbare! Nimic nu a avut spor împotriva lui! Nici soluția mentolată, nici umbrela, nici strigătele! Trebuie să cumpărăm un spray special despre care se spune că acoperă mirosul feromonilor cățelușei în călduri și n-o mai hărțuiesc masculii.

Am ieșit în grup… S-au prefăcut că îl lovesc, au strigat la el… Eu l-am împins și au strigat la mine, că mă mușcă! Dacă nu m-a mușcat când am căzut pe el, sprijinindu-mă de spinarea lui, n-o să mă muște că îl împing. Și iar am ajuns acasă cu Miki în brațe!
Dulăul are o țintă precisă! Să mai zică cineva că un câine castrat nu-și păstrează instinctele!
E primul câine pe care l-am întâlnit și a făcut cum a vrut el, nu cum am vrut eu - și Miki nu e prima cățelușă în călduri pe care o plimb!

Marți la prânz am reușit să plimb cățelul doar zece minute, când o amică a ieșit și l-a momit după ea. A urmat-o câtva timp apoi a revenit repede…
Verifică, mirosind, toți oamenii care trec pe acolo dar pentru că nu simte ce așteaptă se culcă la loc.

miercuri, 23 aprilie 2014

Maidanezul care m-a îngenuncheat

În a doua zi de Paști, după ce ne-am adunat de prin vizite și alte cele, trebuiau îndeplinite înadoririle: câinele scos la plimbare. Tocmai primisem o pereche de blugi super - în sensul că-mi plac foarte mult - așa că i-am îmbrăcat, m-am parfumat cu parfumul abia primit, am pus cățelușa în ham și - mândră nevoie mare - “hai tai” prin cartier.

Soare, cald, liniște - mai mult sau mai puțin - un timp perfect pentru o plimbare de ora șapte seara.
Cu doar câteva zile în urma, când o plimbam pe Miki, a apărut un maidanez cu blănița colorată la fel ca cea pe care o are Miki. S-a uitat la noi, s-a oprit din drumul lui și nu prea avea curaj să se apropie. Ținea coada între picioare, urechile plecate și mă privea temător, ca un cățel bătut… Ca toți câinii pe care i-am avut (ai noștri) și ca toți cei pe care îi avem, uneori, în custodie, Miki e vaccinată - cu analizele “la zi”, altfel spus - așa că i-am permis să se joace cu tânărul maidanez castrat. Câinele s-a îndreptat de spate, a ridicat coada și s-a jucat cu Miki. Și s-au tot zbenguit, spre deliciul meu și al trecătorilor - el fiind de aproape trei ori mai mare decât Miki. Fiind “în călduri”, Miki sărea și-i dădea coada pe la bot. Și de atunci se tot întâlnesc…
Mi s-a spus că am făcut o prostie permițând apropierea în perioada lor de împerechere dar mi-e milă să alung maidanezii… De acum știu cum e mai bine, cel puțin pentru mine!

Luni, Miki a început să scâncească și să privească în urmă, pe bulevard. Am înțeles imediat că iubitul e în zonă și am grăbit pasul către casă - eram îmbrăcată cu blugii noi și nu voiam să-i bag la spălat din prima zi. Dar ne-a ajuns din urma tânărul domn și… nu s-a mai dat dus, mai ales că Miki făcea piruete sub nasul lui, sărind ca un ied, cel puțin 15 cm înălțime… Când domnul s-a așezat peste ea, culcând-o la pământ, am tras de lesa să o eliberez și Miki a ieșit din ham, fiind gata să plece în lume cu iubirea de sezon. M-am repezit să o prind, apăsând-o pe asfalt. Câinele s-a strecurat între mine și Miki blocându-mi pasul. Din reflex, am îngenuncheat frumos lângă dulău - ajungând să mă sprijin bine de spinarea lui - și, aplecându-mă peste el, ținând palma pe Miki, mă străduiam să-i pun hamul… Râsul îmi diminua puterile! Ochelarii de soare atârnau pe vârful nasului, pletele acopereau dulăul care nu prea înțelegea ce i se întâmplă și, cred, păream a face mătănii la colțul blocului, aparent ferită de priviri indiscrete. Din vecinătate, în clădirea unde se întâlnesc regulat niște credincioși, se auzeau glasurile lor cântând Osana! Isus a înviat!

În fracțiuni de secundă - a durat mai mult să povestesc - am reușit să agăț hamul de Miki și să o iau în brațe. Am grăbit pasul spre casă, auzind în urmă gâfâitul dulăului conștiincios! Mă îneca râsul! Poate nu știți, dar atunci când râzi în timp ce faci efort te epuizezi! Am ajuns acasă frântă! Când nivelul adrenalinei a scăzut abia îmi mai puteam ridica brațele! N-am mai căzut de zeci de ani dar doi câini îndrăgostiți au reușit să-mi frângă verticalitatea! M-am ales cu două julituri perfect neînsemnate, la “încheietura” falangelor a două degete și cu… mândria șifonată - vorba vine! Poate m-o fi văzut careva făcând mătănii - dacă era la vreo fereastra din preajmă - dar eu n-am văzut pe nimeni! Și, iată, așa am devenit subiectul central al serii! Mă întreabă prietenii ce-mi mai face mândria. E bine, mulțumesc! Ce bine că n-a fost una dintre zilele ploioase! Nu de alta, dar ar fi trebuit să spăl nu doar blugii dar și geaca.

Familii. Miercurea fără cuvinte.



Fotografii Wordless Wednesday! (17), la CARMEN, unde este tabelul pentru înscriere.

Sfantul Gheorghe si Cavalerul trac

Sfantul Gheorghe a trait pe vremea imparatului Diocletian, s-a nascut in Capadochia, fiu al unor parinti crestini si invatat din tinerete in dreapta credinta. Ramas fara tata in copilarie, Sfantul s-a mutat, cu maica sa din Capadochia in Palestina, fiind cu neamul de acolo si avand acolo multe averi si mosteniri. Ajuns la varsta desavarsita si fiind frumos la chip si viteaz in lupta, prin osteneala, pricepere si destoinicie, tanarul Gheorghe s-a facut pretuit si, imbratisand slujba armelor, in scurta vreme, a cucerit cele mai inalte cinstiri, pana si dregatoria de conducator de oaste, in garda imparatului.

Dintre toti Sfintii sarbatoriti in lumea crestina, putini au ajuns la faima de care s-a bucurat si se bucura Sfantul Gheorghe la poporul nostru. In satele, comunele si orasele tarii noastre, foarte multe biserici sunt ridicate in cinstea lui. Multi oameni, barbati si femei, ii poarta numele. De asemenea si multe orase din tara; al treilea brat al Dunarii, in Delta se cheama bratul Sfantul Gheorghe. Se stie, apoi ca multa vreme ocrotitorul ostirii romane a fost si este Sfantul Mare Mucenic Gheorghe. Asemenea, steagul Moldovei, trimis de Stefan cel Mare la manastirea Zograful din muntele Athos, are chipul Sfantului Gheorghe, doborand balaurul. Iar acest chip al Sfantului doborand balaurul, a fost la noi ca un rasunet si o chemare a poporului la lupta crestinilor impotriva balaurilor vremii, adica a paganilor otomani si impotriva diavolului.

La inceput bisericile se zideau pe mormintele martirilor; urmand aceasta randuiala, biserica ortodoxa din localitatea Lodd (Lod, Lida, Lydda), purtand hramul Sfantului Gheorghe a fost ridicata pe locul in care a fost inmormantat Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, Purtatorul de Biruinta.
Pana in epoca bizantina, orasul Lod era deja in mare parte increstinat. Acesta este unul dintre locurile legendare in care s-ar fi nascut Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, ocrotitorul Angliei, motiv pentru care, intr-o vreme, s-a si numit Georgiopolis. Mormantul sfantului martir va fi construit chiar in acest loc, unde se afla si astazi.
Sfantul Gheorghe este renumit in toata lumea crestina, ca unul dintre cei mai cunoscuti si iubiti sfinti, si cu atat mai mult in Lodd, orasul sau natal. Dupa martiriul sfantului, crestinii i-au luat sfantul trup si i l-au adus in Tara Sfanta, in satul sau natal. Biserica Sfantul Gheorghe (el-Khader) din Lodd (Lida). este unul dintre cele mai mari sfinte locasuri inchinate martirului din secolul al IV-lea. Manastirea greco-ortodoxa are doua hramuri: Sfantul Mare Mucenic Gheorghe si Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil.

Dar variante mai sunt:
Cavalerul trac, tanar zeu al tracilor balcanici si danubieni, reprezentat calare, adesea in scene de vanatoare. Atributele si originea zeului sunt (deocamdata) obscure. Numit Theos Heros- stapan capetenie, mai apoi semizeu de origine muritoare iar in varinata romana, Deus sanctus Heron; unele imagini ale calaretului trac sunt insotite de inscriptii unde numelui Heron, Heros ii urmeaza adesea diverse epitete: Invictus (Nebiruitul), Aeternus (Vesnicul), Katahtonios (Stapanul mortilor), "Ktistes (intemeietorul de neamuri) sau Vetespios. Iconografia romaneasca l-a pastrat in chipul Sfantului Gheorghe.

O stranie si misterioasa religie pagana, Cultul Cavalerilor Danubieni, isi are originea in enigmaticul Cult al Cavalerului Trac. Mihail Rostovtev era de parere ca acest Cult al Cavalerilor Danubieni reprezinta o contopire a Cultului lui Mithras cu al Cavalerului Trac, o divinitate pastoral-agricola a triburilor trace.
Scena centrala a Cultului Cavalerului a fost reprezentata pe tablite sculptate, basoreliefuri lucrate in plumb - in vechile credinte plumbul era un metal al infernului si magiei - si infatiseaza o Mare Zeita care primeste un Zeu Cavaler care calca sub copitele calului un dusman invins; mai apoi in jurul Marii Zeite apar doi Cavaleri Gemeni, in ambele infatisari apar simboluri de cult (berbec, taur, cocos, corb, vultur, sarpe, leu), apar divinitatile solare, scenele misterioase de sacrifiu, banchetul sacru oferit numai celor initiati, diferite obiecte de cult, sau chiar Magna Mater - Cybelle (Sibille).
Exista argumente cum ca acest Zeu Tanar ar fi patronat razboiul si cultul funerar, deoarece apare reprezentat pe stele funerare mai tarziu, iar in iconografia locala este pastrat ca Sfantul Gheorghe. Cultul Cavalerului Trac este atestat prin imaginile de epoca gasite in Oltenia, Dobrogea, Transilvania, dar si in alte locuri unde au poposit populatiile geto-dacice.

In cultul Cavalerului trac sunt infatisate cele patru elemente din natura (pamantul, aerul, focul si apa), luate din teologia zeului Mithra, prin prezenta simbolurilor sarpe, cocos, leu si vas, puse in opozitie unele fata de altele. Cele patru vanturi sunt prezente sub forma de busturi masculine care sufla in trompete, la fel, apar cele patru anotimpuri, sub forma de cununi purtate pe cap. Cultul Cavalerilor danubieni s-a stins. In ultima perioada a adorarii cultului, preotii au pus un accent deosebit pe partea mistica si magica, atractive fiind ca forme pentru credinciosi si care raspundeau framantarilor lor spiritual-religioase. Cand in Imperiul roman biserica crestina a fost proclamata ca unica biserica in stat, vechile zeitati militare pagane au fost ingemanate cu martirii crestini militari, care, mai apoi au fost canonizati (Sfintii Gheorghe, Dumitru, Theodor, Arhanghelii Mihail si Gavril ). In concluzie, Zeul Cavalerilor Danubieni, sub chipul unui erou pamantean geto-dac se confunda o data cu raspandirea crestinismului in Dacia cu Sfantul Gheorghe. Cavalerul Danubian sau Trac se dedubleaza in Sfantul Gheorghe, aparatorul, biruitorul care s-a sacrificat prin credinta pentru cei multi, Sf Gheorghe, razboinicul calare. In calendarul popular, Sf Gheorghe este sarbatorit si cinstit in 23 aprilie, fiind considerat un zeu al vegetatiei, protector al naturii inverzite, al vitelor si al oilor si este identificat cu Cavalerul Trac. 23 aprilie e ziua care coincide cu celebrarea sosirii primaverii in credintele traco-dacice si sarbatorirea Cavalerului danubian.
Sursa: informatii adunate de pe net, in cea mai mare parte, si Dacia secreta, de Adrian Bucurescu, Ed Arhetip, 1998.

Informatii despre Sangeorz aflati pe Daurel's blog.

Pe aceeasi tema: Cavalerul trac si cavalerul Kalki 

vineri, 18 aprilie 2014

De Paște!

S-a întâmplat cu mulți-mulți ani în urmă, în pădurile dese ale Germaniei. Zeița primăverii, Ēostre, se plimba printre arborii seculari pentru a readuce la viață Natura, după o iarnă grea. În drumul ei a întâlnit o pasăre zgribulită de frig, cu aripioarele înghețate, gata să-și dea ultima suflare. A putut-o salva numai transformând-o în iepure.
Pentru că la început a fost pasăre, iepurașul putea să dea ouă. În anul următor zeița a primit în dar un coș cu ouă colorate, la echinocțiul de primăvară.

De atunci oamenii au cinstit zeița dedicându-i un festival, Ostara (devenit Easter, în engleză), care mai apoi a fost asimilat de creștini, ouăle fiind, între altele, simbol de viață nouă.
Iepurașul, ca simbol al Paștelui, a fost menționat prima dată în Germania secolului 16, în lucrarea lui Georg Franck von Franckenau, De ovis paschalibus (Despre ouăle de Paște).

În legendă, iepurașul căra în coșul lui ouă colorate, dulciuri și jucării pentru copii. Tradiția originală lutherană descrie iepurașul ca având rolul celui care analizează care copii au fost ascultători de la începutul sezonului pascal și numai acestora le aduce daruri.
Paștele cu bucurie să va fie și sufletul senin!

Annapurna. Reflexii în oglindă



Annapurna (se traduce din sanscrită: Zeița Recoltelor) este un masiv muntos colosal, unul dintre primele zece cele mai înalte masive și unul dintre cele mai dificil de escaladat. Annapurna I e primul vârf mai înalt de 8000 metri care a fost escaladat vreodată de om. S-a întâmplat în 3 iunie 1950, când alpiniștii francezi Maurice Herzog şi Louis Lachenal, după mai multe săptămâni de efort, au fost primii care au reușit. Temerarii au plătit scump această realizare: au suferit degerături soldate cu amputații, dar rămân eroi, alături de toți cei care i-au însoțit în expediție. Alpiniștii de azi beneficiază de echipamente care le ușurează mult expedițiile.

joi, 17 aprilie 2014

O povestire persană despre Isus

Isus mergea cu ucenicii prin ţară. La un moment dat, în mijlocul unui drum, dau de un un câine mort, pe jumătate putred, respingător la vedere. Ucenicii s-au întors cu oroare, dar Isus Christos a privit către cadavru cu ochii plini de iubire şi a observat: Priviţi totuşi dinţii minunaţi ai acestui animal mort!

Chintesenţa acestei legende este descoperirea frumosului ascuns şi în ceea ce este respingător, şi căutarea în general a pozitivului care se poate întotdeauna accepta. Chiar şi în viaţa celui mai mare ticălos există momente luminoase, care trebuie să fie întâmpinate în mod înţelegător.
**
În poezia și proza persană - în special în cele care datează din perioada preislamică - sunt întâlnite numeroase elemente de creștinism între care unele par referiri chiar la Evanghelii (în general cele apocrife) și sunt dovada unei apropieri între creștini și persani. Inclusiv unele comentarii privind Coranul reflectă punctul de vedere al persanilor asupra creștinismului din secolele sașe și șapte și, uneori, au un ton de polemică, în special când sunt în discuție Sfânta Treime și monoteismul.

Referirile la activitățile creștine în Persia, în perioada preislamică, au fost un factor important în înțelegerea obiceiurilor creștine și a instituțiilor creștine regăsite în literatura persană a perioadei islamice.

Multe lucrări în versuri și proză furnizează dovada unor legături strânse și de lungă durată între persani și creștini - în special cu nestorienii. Exemplu notabil sunt replicile dintr-o povestire, atribuită lui Rūdakī din Samarkand, în care un nobil a vrut să ucidă un om în mijlocul drumului, cuvinte care amintesc spusele lui Isus (‘Isa) din Matei 26:52 și Luca 06:31: Pune-ţi sabia la locul ei; căci toţi cei ce scot sabia de sabie vor pieri; Ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel.
Într-o povestire scrisă de Shaikh Moṣleḥ-al-Dīn Saʿdī (Būstān, cap. 4 anecdota 4), Isus merge la chilia unui pustnic care afirma că slujește lui Dumnezeu, dar îl iartă pe un păcătos și pedepsește pustnicul fățarnic - o anecdotă care amintește pilda fariseului și vameșului (Luca 18, 9-14).
Astfel de referiri pot fi întălnite și la Jalal ad-Din Muhammad Rumi dar și la mulți alții, ceea ce sugerază că poeții, scriitorii și filosofii de atunci, sau apropiații lor, aveau strânse legături cu creștinii.

Creștinii nestorieni care s-au refugiat în Persia dupa ce Conciliul de la Efes (Asia Mică, anul 431) a considerat nestorianismul erezie au fost persecutați de perșii zoroastrieni, care considerau nestorianismul o mișcare romană ce ar putea provoca revolte. După ce nestorienii s-au separat oficial de creștinii din imperiu, autoritățile zoroastriene s-au aliat cu nestorienii, trăind în pace și înființând Biserica Persană.

Fapt divers
Iudaismul, creştinismul şi islamul îşi au originile în Orientul Apropiat. Iudaismul şi creştinismul s-au născut în Palestina, islamul în deşertul Arabiei. Între apariţia religiei mozaice şi creştinism există o perioadă de secole; islamul apare la mai bine de o jumătate de mileniu după creştinism.

miercuri, 16 aprilie 2014

Să fim mai buni



Liliana a postat pe FB:
Nimeni dintre aceia pe care bogăţia şi onorurile îi aşază pe o treaptă mai înaltă nu e mare. Aceasta-i eroarea care ne înşală, că nu apreciem pe nimeni după ceea ce este, ci îi adăugăm şi cele ce-l împodobesc. Când vrei să apreciezi pe cineva la justa lui valoare şi să ştii ce fel de om este, priveşte-l gol: să lepede averea, să lepede onorurile şi celelalte minciuni ale soartei, să dezbrace până şi corpul - priveşte-i sufletul, dacă-i mare prin altceva sau prin el însuşi. Să apreciem fiecare lucru, îndepărtând ce se spune despre el, şi să cercetăm ce este, nu ce e numit. (Seneca, Epistolae)
 De la aceste rânduri m-am dus cu gândul mai departe…

Prin munții Annapurna. Miercurea fără cuvinte.



Fotografii Wordless Wednesday! (16), la CARMEN, unde este tabelul pentru înscriere.

marți, 15 aprilie 2014

Machapuchare, muntele sacru himalayan



Nepalezii consideră că fiecare vârf muntos este sfânt deoarece pe crestele înzăpezite se odihnesc zeii. Pentru nepalezi - și nu numai - munții sunt temple. Din întreg lanțul muntos Annapurna, o prelungire a lanțului Himalaya, Machapuchare este interzis alpiniștilor.
Vârful Machapuchare are 6.993 de metri altitudine - este considerat sfânt şi închinat zeului Shiva.

Shiva este un zeu de prim rang, și unul dintre cei mai vechi, aparținănd trinității divine Trimurti. Shiva este zeul distrugerii, în timp ce Brahma este creatorul, iar Vishnu păstrătorul și conservatorul. Deși reprezintă distrugerea, Shiva este văzut ca o forță pozitivă a Universului, deoarece distrugerea este, în hinduism, urmarea firească a creației. Zeul poate să întrerupă ciclul de reîncarnări (samsara) - Cine pune cu mâna sa o floare pe capul lui Shiva, rostind versul de 6 silabe, acela nu mai renaște. (Panchatantra I, 168). Cele 6 silabe sunt Om, namah Shivaya, adică Om, închinare lui Shiva (om este silaba sacră prin care începe invocarea oricărui zeu).

Totodată, Shiva este ocrotitorul asceților și deținătorul puterii magice a meditației și căinței (în această ipostază reprezentat adesea ca ascet gol, cu cenușă pe trup și cu un craniu în mână, în care adună milostenia oamenilor, purtarea craniului fiind osânda primită de zeu după ce a ucis un brahman). (wikipedia.org)

Fosile de amoniți pe Circuitul Annapurna

Acest traseu pentru drumeții montane este considerat unul dintre cele mai spectaculoase. Drumurile nu sunt neapărat bune, cazarea nu se face în locuri cu pretenții dar traseul oferă multe bucurii celor care știu să admire frumosul și se încumetă să parcurgă acest traseu care poate dura între 14 și 20 de zile - poate mai mult, poate mai puțin, în funcție de traseul ales, în funcție de cum alege fiecare să parcurgă traseul: în grup organizat sau pe cont propriu. E un traseu care te poartă când la înălțimea munților când în adâncimea canioanelor spectaculoase. Peisajul e diversificat: râuri, lacuri situate la 5000 m altitudine, cele mai adânci chei din lume dar mai ales munți. Ești tentat să te oprești la fiecare pas și să fotografiezi frumusețile Naturii. Nu, n-am fost în aceste locuri, dar știu de la cei care au fost și au fotografiat.

Temple
Munții Annapurna sunt situați în sudul masivului Himalaya. Traseul circuitului înconjoara acest lanț muntos Annapurna și trece prin mai multe localități. Unele trasee pot fi parcurse cu mașina chiar și până la înălțimi de 3.500 de metri. Circuitul are circa 200 km și întâlnești o mulțime de temple buddhiste și hinduse și trece pe lângă vârfurile Manaslu, Langtang Himal, Annapurna I, II, III și IV, Gangapurna și Dhaulagiri.

În valea râului Kali Gandaki (la granița dintre Nepal și Tibet) pot fi găsite fosile din Marea Tethys, datând de acum 60 de milioane de ani: amoniți. Dacă nu, pot fi cumpărate de la localnici - dar ei nu îi spun vânzare, ci afirmă că prețul plătit e donație menită să acopere costurile pentru cei care le caută și le aduc la temple pentru a fi oferite oamenilor - Shaligram e neprețuită. Sătenii își riscă viața, uneori, căutându-le în zone unde condițiile climatice sunt foarte dificile.

amoniti fosile
Amonitul este un ordin de moluște cefalopode fosile, cu cochilia în formă de spirală împărțită în mai multe compartimente, moluște care au trăit în paleozoic. În pietrele negre din valea râului sunt marcate urmele formelor acestor moluște - mai sunt numite pietre Shaligram, considerate sacre de localnici, fiind - zic ei - încarnarea zeului Vhisnu. Cultul acestor pietre e larg răspândit și datează din trecutul foarte îndepărtat. Sunt venerate în temple, mănăstiri și gospodării din întreaga lume, ca fiind natura vizibilă a lui Vishnu.
Legenda spune că zeul Vishnu, pentru beneficiul oamenilor, se arată pe Pământ sub forma pietrei Shaligram, a plantei Tulsi, a ierbii Kush și a copacului Pipal.

Vishnu
Se spune despre pietrele Shaligram că numai privindu-le și mintea se liniștește; atingându-le, păcatele sunt arse iar dacă bei apa în care au fost ținute se vindecă defectele de vorbire. Cel care vine în contact cu acest flux sacru va fi eliberat de frica morții și din ciclul reîncarnărilor chiar dacă este un păcătos care nu și-a învățat lecțiile karmice.

Și pe malul lacului Damodar-Kunda (care e și loc de pelerinaj) se găsesc Shaligram Shila. Se spune că în interiorul lor își are adăpost o mică insectă care are un dinte de diamant și cu acesta taie Shaligram. Cele mai multe Shaligram sunt considerate de bun augur, unele sunt încărcate mai mult de sacralitate iar altele sunt utilizate pentru a aduce bani, pace, liniște.

În Japonia, Shaligram este considerată piatra veşnică, probabil pentru că (se spune) are cel puţin 60 de milioane de ani.

Amoniții sunt de două feluri: cei mici, care nu au fost tăiați și pot fi purtați la gât sau ca amuletă la brățară și cei mari, tăiați la jumătate și care pot fi etalați în locuințe pentru a aduce sănătate, bogăţie, căsătorie, familie, descendenţi, un nume onorabil şi cunoaştere pentru toți ocupanții casei.
Amonitul este privit ca una dintre pietrele preţioase ale buddhismului dar și ca un important element în Feng Shui. Se spune că aduce fericirea şi de obicei este purtat în mod discret de cei suficient de norocoşi pentru a deţine o astfel de piatră.


Sursa fotografii: Turism de Aventură (albumul “Circuitul Annapurnelor”)
www.extreme-travel.ro

Vezi și:
Machapuchare, muntele sacru himalayan
Annapurna
Fotografii  Munții Annapurna  

luni, 14 aprilie 2014

Copacul din deșert. Bună dimineata, Soare!



Un bărbat călătorea prin deșert, flămând, însetat și obosit, când tocmai văzu un arbore înalt, plin de fructe, care dădea umbră larga, iar la baza trunchiului susura un izvor cu apă cristalină. Călătorul s-a oprit lângă copac, a mâncat din fructele delicioase, s-a săturat cu apa rece și s-a odihnit la umbra deasă.
Când a fost pe punctul să plece a privit către copac, spunând:
- O, copacule, cu ce aș putea să te binecuvântez? Ar trebui să te binecuvântez cu fructe dulci? Dar acestea sunt dulci. Ar trebui sa te binecuvantez cu o umbră deasă? Dar umbra ta e din belsug. Ar trebui să te binecuvântez cu un izvor de apă rece la rădăcina ta? Dar un izvor deja curge. Există, totuși, ceva cu care să te binecuvântez: fie ca toți copacii plantați din semințele tale să fie ca tine…
(din Midrash)

Notă: Midrash (Midraș) este o colecție de comentarii, povestiri, eseuri etice scrise de rabini pentru a explica pasaje din Scripturile evreișeti (Tanach) și sunt aranjate în ordinea cărților Învățăturile (Tora), Profeții, Scrierile.

Text scris pentru Buna dimineata, Soare! jocul inițiat de Iulisa, la care găsiți tabelul pentru înscriere.

Săptămâna minunat să o petreceți!

duminică, 13 aprilie 2014

În munții noștri pe răcoare

Masivul Piatra Mare face parte din munții Bârsei, localizați în sudul depresiunii Brașovului, în cadrul Carpaților de Curbură. Vârful omonim atinge înălțimea de 1.844 de metri.

În zona masivului Piatra Mare se poate ajunge fie pe cale rutieră (DN1 și DN1A), fie folosind calea ferată magistrală ce leagă celelalte localități de Brașov.
Puncte de plecare pe traseele din Piatra Mare: cabana Dâmbul Morii (Timișul de Jos); Săcele, Timișul de Sus, Predeal.
Cabana Piatra Mare este situată la altitudinea de 1628 de metri și are spații de cazare pentru cei care vor să petreacă noaptea pe munte.

Cei care iubesc zăpada mai pot avea parte de ea atât în Poiana Brașov cât - mai ales - în Piatra Mare. În Poiana Brașov stratul de zăpadă e de circa 25 de centimetri, în Piatra Mare de circa un metru. Nu mă credeți?!
Sursa fotografii: Turism de Aventură

Câinele din imagine dovedește clar că îi place în zăpadă, chiar dacă zăpada de pe blana lui e din Postăvaru.
Sursa fotografie: Cabana Postăvaru

Munții Postăvarul sunt o grupă muntoasă a Carpaților de Curbură, aparținând de lanțul muntos al Carpaților Orientali. Cel mai înalt pisc este Vârful Postavaru, cu înălțimea de 1799 de metri, unde se poate ajunge pe jos, pe traseele marcate, cu telegondola sau cu una dintre telecabine. Se poate ajunge și pe alte trasee, între care cel care pornește de la Pietrele lui Solomon, la baza drumului vechi ce duce spre Poiana Brașov.
Pentru o coborare mai spectaculoasă puteți alege Drumul Șerpilor, spre Timișul de Jos, având de coborât o diferență de nivel de 1300 de metri, pe serpentine strânse, scurte, urmate de coborâri abrupte.

Cabana Postăvaru, cu locuri de cazare în camere cu două, trei sau patru camere, o anexa - “La pisici” - cu 18 locuri, și restaurant, aflata la altitudinea de 1604 metri, a fost fondată în anul 1883.
În timpul săptămânii e liniște la cabană, dar la sfârșitul săptămânii e aglomerat.

Lângă această cabană, cu mulți ani în urmă, am avut parte de una dintre cele mai frumoase furtuni. Era amiază, dar cerul s-a acoperit de nori și părea că a coborât seara. A plouat puternic apoi a început să bată vântul, făcând arborii să-și încline trunchiurile foarte mult, crengile zbătăndu-se a disperare. De câte ori cerul bubuia, fulgere albastru-electric luminau vazduhul și cădeau, parcă, printre stânci, făcând pământul să vibreze! Am stat cinci minute pe marginea unei văi mici, între fulgere, dar a trebuit să mă retrag pentru că se holbau oamenii adăpostiți pe veranda cabanei și cei care veniseră cu mine insistau să mă retrag, că mă lovește vreun fulger...
Cele mai spectaculoase fulgere le-am văzut, însă, la eclipsa totală de Soare din 11 august 1999, în Piața Sfatului din oraș.
 
Sursa foto: extreme-travel.ro
Să aveți o săptămână minunată, cu Soare zâmbind a cald.

sâmbătă, 12 aprilie 2014

Ninsoare în aprilie



Se știe: în Brașov vremea e tare capricioasă, deci nu ne mirăm când ninge în aprilie (dar ne întristăm puțin). În alți ani a nins în luna mai - și a nins cu simț de răspundere, nu fulgi răzleți. A fost un an - spun bătrânii - când a nins în luna iunie. Și sunt ani când în Brașov e vară într-o joi.

De ce ar fi anul acesta altfel?! De joi seară plouă - mai mult sau mai puțin, cu pauze mai scurte sau mai lungi. Dimineață, pe la ora 10, ningea cu fulgi mari și pufoși, apoi a stat. Pe iarba verde crud se zăresc pete lucioase de apă înghețată. Și e tare frig. Dar, se pare, unui porumbel îi place să stea cu picioarele în apa rece a unei imense bălți care se formează de când zona a fost asfaltată. Stătea acolo, cu apa până la piept, privind în jur. Am deschis geamul și i-am așezat pe pervaz boabe de grâu - a auzit sunetul caracteristic și a venit, planând, să mănânce.

vineri, 11 aprilie 2014

În parcul din Arcuș. Reflexii în oglindă



Satul Arcuș (Árkos) e atestat din 1332 și e situat la 50 km de Brașov, in județul Covasna, la 3 km N-NV de Sfântul Gheorghe. Aici se află Castelul Szentkereszty, în centrul unui parc amenajat în stil englezesc dar în care azi nu mai există unele dintre micile construcții caracteristice.
Au fost plantate aici specii rare, dintre care unele mai există și azi.
Elementul central al parcului este lacul, care apare în primele inventare la începutul anilor 1820. O mică insuliță se ivește într-o parte, legată de mal printr-un pod. 
Sursa foto: Brasov, orasul sufletului meu (albumul "Imprejurimi")

Articol înscris la "Reflexii in oglinda".


Parabola celor nouă chei

Sunteți atât de prostuți, mielușeii mei, încât atunci când găsiți o cheie vă trebuie și ușa, iar când găsiți o ușă, cheia de la ea.
Iar lumea este atât de simplă, încât orice ușa are cheia sa, și orice cheie are ușa ei.
Lumea, mielușeii mei, nu este decât un labirint de uși deschise, care doar par a fi închise.
Dacă vreți să vă pierdeți în acel labirint, nu ezitați niciun moment. Iată rețeta: nu se lasă din mână cheia și se descuie, se descuie cu ea mereu.
Aflați că ușa despre care vă vorbesc nu se vede decât deschisă, iar pentru a o deschide trebuie nu trei, ci de trei ori câte trei chei. Nici șase, nici opt, ci nouă.
Atâta timp cât n-o veți avea pe cea de-a noua, celelalte opt nu vor descuia nimic și veți fi luați drept nebuni. Se va zice: Iată-l pe nebunul acela cu cheile.
Apoi o veți găsi pe cea de-a noua. Atunci, trecând pragul ușii, nu vă mai dați osteneala de a vă mai întoarce să strigați: Am găsit! Am găsit!
Căci în ușa cea invizibilă nimeni nu vă va mai vedea, iar strigătul vostru va rămâne neauzit.
Nu vă mai dați osteneala de a vă mai întoarce.
(Tradiția Celor Nevăzuți)

De când e omul pe Pământ se poate constata că omul lăuntric a existat dintotdeauna. Omul cu privirea întoarsă spre lumea launtrică s-a născut deodată cu omul însuși. În istoria vieții, conștiința existenței s-a născut odată cu conștiința iluzoriului, ca și cum vizibilul și invizibilul ar avea aceeași importanța și chiar aceeași valoare în ce privește supraviețuirea, cel puțin în cazul animalelor superioare.

Oamenii de știință nu au aflat nici azi care e funcția visului. Visarea cu ochii deschiși, însă, e gândirea noastră conștientă, care oferă o altfel de imagine a lucrurilor. Putem vedea lei, tigri și putem vedea că ne jucăm împreună cu ei sau că fugim din calea lor cu viteza luminii.

Dintotdeauna, bogația nicicând epuizabilă a vieții sale interioare l-a convins pe om că lumea invizibilă este la fel de reală, dacă nu și mai reală decât aceea vizibilă.

Platon, în Mitul peșterii, a exprimat această convingere, invitându-ne să vedem în lucruri umbra mișcătoare a Ideilor eterne. Există o lume invizibilă, accesibilă doar gândirii noastre.

Adesea - spune Plotin - mă trezesc din trupul meu revenind la mine însumi. Devin exterior lucrurilor, interior mie însumi. Văd o frumusețe de o miraculoasă măreție. Atunci, sunt sigur, particip la o lume superioară. Viața pe care o trăiesc atunci este cea mai înaltă. Mă identific cu Divinul, sunt în el. Și, odată ajuns la acest act suprem, rămân astfel.

Mai există și azi mistici, dar nu prea mai există oameni care să îi înțeleagă, iar dacă există, se expun aceleiași exilări ca și misticul.

Progresul științific este  singurul progres incontestabil. Valorile care nu sunt recuperate de știință se prăbușesc unele după altele. Lumea invizibilă tradițională, pâinea spirituală a părinților noștri, este esențialmente străină științei. Nimic din ceea ce ține de spirit, de lumea cealaltă, de realități imateriale, de viața de apoi nu ține de lumea fenomenelor științei experimentale.
Activitatea intelectuală favorită a timpului nostru este demistificarea, operațiune prin care o mistificare colectivă este denunțată, dată în vileag, iar victimelor ei le este arătată înșelătoria. Tot ceea ce vine să-și impună în fața rațiunii prorpiul punct de vedere este presupus o mistificare, căreia trebuie să i se găsească trucul. Succesele mereu reînnoite ale științei au convins inconștientul colectiv că acest truc este găsit întotdeauna, mai devreme sau mai târziu. Sistemele raționaliste elaborate în marginea științei, dar cu structurile ei, îi aduc aici sprijinul lor atunci când știința însăși se arată a fi lipsită de o bază solidă sau când e prea complicată pentru ca ignorantul să poată fi demistificat. Orice om educat în climatul științific simte nevoia să înțeleagă. Cu toate acestea, știința nu încetează să mărească imensitatea a ceea ce nu știm, ascensiunea ei nicicând întreruptă îl convinge chiar și pe cel care nu e om de știință (de fapt, mai ales pe acela) că e mai bine ca ideea conform căreia ar putea exista ceva care să nu aparțină lumii fenomenelor să fie trecută la rubrica pierderi. A spune despre o idee, despre un demers sau despre orice altceva că nu este științific înseamnă a-i rosti suprema condamnare. Nu e științific, deci așa ceva nu există sau este fals. Dacă veți spune cuiva ceea ce a spus Plotin, că deveniți exterior lucrurilor și contemplați o frumusețe de o minunată măreție, atunci veți fi ascultați cu atenție, vi se va măsura tensiunea, pH-ul salivar, reflexul psihogalvanic și altele, veți fi invitați să vă povestiți copilăria și veți primi o explicație care nu are legătură cu nimic din ceea ce ați vrut să spuneți. Dacă insistați se vor putea chiar reproduce experimental, cu ajutorul mijloacelor fizice, chimice și fiziologice acele stări despre care vorbiți sau ceea ce se crede că ar fi ele.

Vom ști vreodată dacă ceea ce afirmă misticii este adevărat? Poate că nu, dar merită să reflectăm. Leacul pentru vindecarea cancerului nu există, dar nu se renunță la căutări.

Sursa: Metanoia. Fenomene fizice ale misticismului, de Aime Michel, Nemira, 1994)

joi, 10 aprilie 2014

Bulă și Bubulina


Munca, intr-un cerc vicios?

Dreptul la munca este un drept social si nu este inscris in Conventia Europeana a Drepturilor Omului (C.E.D.O.), dar este protejat indirect, prin aplicarea drepturilor civile si / sau politice in domeniul social. La fel este si in cazul pensiilor: este la libera apreciere a statului de a decide cu privire la aplicarea oricarui regim de securitate sociala sau de a alege tipul sau cuantumul beneficiilor pe care le acorda in oricare dintre aceste regimuri. Atunci cand statul a adoptat o legislatie care reglementeaza drepturi provenite din sistemul de asigurari sociale - indiferent daca acestea rezulta sau nu din plata unor contributii - acea legislatie devine relevanta deoarece genereaza  un interes patrimonial in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.
Asadar, sa nu votati niciodata pentru o Constitutie in care nu apar inscrise drepturi cu privire la munca si la masurile de protectie sociala. In Constitutia actuala sunt amintite in art. 41.
**
Locuri de munca sunt si nu prea sunt - in functie de cei pe care ii intrebi. Teoretic, toti vor sa munceasca dar, bineinteles, nu oriunde si nu in orice conditii - pretentiile sunt bune, mai ales daca le-ar avea toti, fara exceptie.
Legislatia romaneasca prevede - intre altele - si dreptul angajatilor de a se organiza in sindicate pentru a-si apara drepturile mai eficient; pentru organizarea unui sindicat e nevoie de 15 persoane din aceeaşi ramură sau profesiune, chiar dacă îşi desfăşoară activitatea la angajatori diferiţi.
Codul muncii, la art. 221 al. 1 prevede: La angajatorii unde sunt incadrati mai mult de 20 de salariati si la care nu sunt constituite organizatii sindicale reprezentative conform legii, interesele salariatilor pot fi promovate si aparate de reprezentantii lor, alesi si mandatati special in acest scop […]
Pe scurt: legislatie exista, mai trebuie oameni care sa stie si sa aiba curaj sa-si ceara si / sau sa isi apere drepturile.
**
In vederea angajarii s-a interzis discriminarea de orice fel. Nici chiar in anunturile la mica publicitate angajatorilor nu li se permite sa mai scrie varsta maxima - ca exemplu - pe care trebuie sa o aiba un agajat care ar putea ocupa locul scos la concurs. Desigur, pe buna dreptate, toti gandim la fel: frectie la picior de lemn - pentru ca nu le este deloc greu angajatorilor sa primeasca toate cererile si sa aleaga asa cum vor ei, deoarece pot gasi oricand motive pentru care au angajat o persoana in varsta de 20 de ani si nu una in varsta de 50 (ca exemplu) dintre cele care au depus cereri. Cine are timp si bani sa se judece cu un astfel de angajator? Poate face o reclamatie la Consiliul National pentru Combaterea Discrimarii, dar, cum am scris: motive valabile pentru refuz pot fi invocate foarte usor.
**
Functionarii de la Agentiile pentru Ocuparea Fortei de Munca aleg, adesea, locuri de munca pentru unele persoane (in special pentru somerii in plata) care - conform dosarului - indeplinesc conditiile cerute de un angajator sau altul. Scriu o repartitie si trimit aceste persoane la respectivul loc de munca. Aici, la mica intelegere, somerul cere sa fie refuzat pe diverse motive: ba ca e prea mare distanta de acasa la munca si mijloacele de transport sunt rare si au un orar care nu corespunde cu programul de munca, ba ca cine stie ce. Angajatorul, destul de des, e de acord, si somerul continua sa isi primeasca indemnizatia. Cel in cautarea unui loc de munca refuza, adesea, pe motive intemeiate: salariul prea mic pentru distanta mare ce ar avea-o de parcurs intre locuinta si locul de munca - pentru ca nu toate societatile isi permit sa faca un contract de transport si nici sa deconteze abonamentele angajatilor - volum de munca prea mare in raport cu salariul s.a. Ceea ce nu prea ia in seama cel aflat in somaj este ca timpul trece si va ajunge in imposibilitatea de a-si mai gasi un loc de munca la terminarea perioadei de somaj.
**
Una dintre problemele pe care le intampina cei care muncesc sunt salariile mici si munca multa, uneori in trei schimburi si in zilele de repaos saptamanal (art. 137 din codul muncii; a se vedea si urmatoarele): sambata si duminica si zilele de sarbatori legale, zile pentru care plata ar trebui sa fie majorata sau sa se ofere alte doua zile libere consecutiv - o dispozitie legala pe care prea multi angajatori o ignora si salariatii nu se plang. Sigur, unul-doi vor face plangere la Institutul Teritorial de Munca (ITM) dar inspectorii care vin pe teren ii intreaba si pe ceilalti daca e adevarat ceea ce se sustine in plangere, iar ei vor nega, de teama sa nu suporte anumite sanctiuni, inclusiv desfacerea contractului de munca pentru cine stie ce motiv, cat se poate de legal altfel.
Atunci cand pe fluturasul de salariu nu sunt scrise sumele cuvenite pentru programul de noapte salariatii ar trebui sa se planga in grup angajatorului sau sa reclame la ITM. Munca de noapte se considera intre orele 22:00 si 06:00 (art. 125 codul muncii; a se vedea si urmatoarele).

Orice salariat trebuie sa semneze ca a luat la cunostinta despre continutul Regulamentului intern - ar trebui sa il citeasca, pentru a sti ce semneaza si sa nu aiba surprize. Oricum, acest regulament trebuie sa fie accesibil salariatilor. De asemenea, trebuie semnata si fișa postului, unde sunt scrise atributiile pe care salariatul le va avea de adus la indeplinire. Fișa unui post este, de regula, standard, in functie de specificul fiecarui loc de munca dar poate fi si personalizata - trebuie asumata, pentru a fi sigur ca vrea si poate sa faca ceea ce e inscris acolo.

Foarte importanta este si citirea contractului de munca ce urmeaza a fi semnat, pentru ca dupa ce semneaza nu mai poate spune ”n-am stiut” - chiar daca nu stie, pentru ca nu a citit, de fapt. Contractele, de orice natura ar fi, trebuie citite rand cu rand - inclusiv ceea ce e scris cu litere foarte mici - si cand un termen sau o clauza nu se intelege clar trebuie adresate intrebari suplimentare, fara retinere. Atunci cand, verbal, angajatorul ofera un salariu mai mic pentru inceput, cu promisiunea ca acesta va fi majorat dupa N luni mentiunea trebuie sa apara si in contract - daca nu apare e mai mult decat clar ca angajatorul nu se va tine de cuvant.
Salariatul are dreptul sa negocieze plata pentru munca prestata si sub nicio forma nu ar trebui sa accepte o anumita suma pe hartie (mai mica) si alta in fapt (mai mare), chiar daca cheltuielile cu taxele salariale vor fi mai mari (si) pentru angajator.
**
Unii angajatori nu permit convorbirile telefonice - in timpul orelor de program - altfel decat in interes de serviciu si doar in cazuri urgente convorbiri private chiar daca salariatul utilizeaza telefonul personal - acest fapt ii determina pe unii sa renunte sa mai semneze un contract de munca. Alti angajatori monitorizeaza activitatea pe computer a salariatilor - dar cand o fac aspectul trebuie adus la cunostinta salariatului (ceea ce se face, in general, prin regulamentul intern) si unii refuza sa semneze un contract de munca, desi astfel de interdictii sunt firesti, pentru ca plata este pentru orele de munca - cine are timp si pentru altceva, cand nu e in pauza de masa, de exemplu, nu-si justifica, practic, salariul. Salariatul vinde forta de munca, angajatorul cumpara...
**
Multi dintre cei care doresc sa munceasca intampina si unele piedici: ba e nevoie de experienta intr-un domeniu sau altul de minimum un an sau chiar trei ani, in anumite cazuri (uneori limita e impusa chiar prin lege); ba e prea tanar, ba e prea varstnic; ba nu e calificat, ba e prea calificat...
Sunt si angajatori care afirma - ori din nestiinta, ori intentionat - ca nu pot angaja un absolvent cu studii superioare pentru un post care necesita numai studii medii sau... mai deloc. Gresit! E posibil si legal! Un post cu studii medii va intra la grila de salarizare respectiva. Nu e interzis sa fiu licentiat in filosofie si sa matur scari de bloc, ca exemplu. Cine poate mai mult poate si mai putin.
Sunt oameni care beneficiaza de ajutor social si refuza sa se angajeze pentru o perioada determinata - desi ar fi platiti mai bine - pe motiv ca le va fi taiat ajutorul. Fals! Ajutorul social trebuie numai suspendat in perioada respectiva, la cerere, apoi, la incetarea activitatii retribuite, va fi primit din nou – la cerere. La fel se intampla si in cazul indemnizatiei de somaj.
Unii oameni nu isi cunosc drepturile iar functionarii statului nu se deranjeaza sa-i informeze, ba chiar le pun si piedici.

marți, 8 aprilie 2014

Alt troc politic, de Ziua Internaţională a Rromilor

Azi, 8 aprilie 2014, Alianţa Civică Democrată a Rromilor, este în plin proces de transformare în partid politic. Dorin Cioabă, autointitulatul rege internaţional al romilor, afirmă că rromii din toate judeţele s-au organizat şi au reuşit să strânga 40.000 de semnături pentru înfiinţarea partidului Alianţa Democrată a Rromilor. Cioabă a precizat că după ce şi-a anunţat intenţia de a înfiinţa un partid a avut discuţii cu reprezentanţii mai multor partide, însă doar cei de la Partidul Mişcarea Populară "au fost dispuşi să colaboreze şi au cerut un proiect de protocol" şi Dorin Cioabă l-a trimis. Prin acest protocol rromii se angajează să susţină candidaţii PMP la alegerile europarlamentare, la prezidenţiale dar şi la cele generale, în viitor. În schimb, vor 4-5 locuri în parlament, dar şi locuri în consiliile locale. Au avut şi condiţia de a avea un candidat la europarlamentare, în primele zece locuri, dar pentru că lista PMP e deja închisă au renunţat, deocamdată, la aceasta cerere.

În caz că va fi acceptat, protocolul va fi semnat între Alianţa Civică Democrată a Rromilor şi PMP.
În această săptămână vor fi încheiate demersurile privind înfiinţarea partidului Alianţa Democrată a Rromilor şi dosarul va fi depus la Tribunalul Bucureşti pentru înregistrare.

**
Azi este Ziua Internaţională a Rromilor, zi care se sărbătoreşte în fiecare an la începutul lunii aprilie. Ideea de a marca o astfel de zi a venit în anul 1971, la Londra, când a avut loc primul congres internaţional al rromilor. Cu aceeaşi ocazie a fost adoptat imnul internaţional al rromilor: Gelem, Gelem, al cântăreţei Olivera Vuco, cântec interpretat în filmul Am întâlnit şi ţigani fericiţi, în 1967. A fost adoptat şi steagul internaţional al rromilor: jumătatea de jos verde, simbol al câmpurilor înverzite, şi jumătatea de sus albastră, simbol al cerului senin, iar la mijloc o roată, simbolizând, pe de o parte, soarta, roata succesiunii vieţilor, iar pe de altă parte nomadismul, în relaţie cu spaţiul originar al Indiei.

În anul 1990, Comisia Lingvistică a Rromilor a oficializat alfabetul internaţional standardizat al limbii rromani, decizia fiind semnată de 17 specialişti în domeniu, din diferite ţări, în prezenţa unui observator al UNESCO.

În anul 2002, în 8 aprilie, s-a sărbătorit jubileul milenar: 1.000 de ani de atestare a rromilor în Europa. Cu această ocazie, în mai multe ţări de pe toate continentele, s-a desfăşurat Ceremonia Râului: lumânări aprinse şi flori au fost aruncate pe ape, în memoria strămoşilor rromi care şi-au început, cu un mileniu în urmă, drumul spre Europa, apoi spre cele două Americi şi mai departe.
În anul 2003, în semn de solidaritate cu etnia rromilor, Dalai Lama, liderul spiritual al Tibetului, laureat al Premiului Nobel pentru pace, a participat, pe 8 aprilie, la ceremonia aprinderii lumânărilor, la Catedrala Centrală din Dharamsala, şi a înălţat rugăciuni pentru pacea şi unitatea rromilor de pretutindeni.

Actualizare 26 mai 2014
Cu ocazia alegerilor europarlamentare din 25 mai 2014, liderul rromilor a declarat că cetățenii rromi s-au prezentat la secțiile de votare și au votat dar nu au acordat votul lor vreunui partid politic pentru că nu au avut succes cu vreo alianță, afirmând că în viitor vor candida pe liste proprii, nu vor mai sprijini pe alții.

Vezi şi:

luni, 7 aprilie 2014

Artizanul. Bună dimineața, Soare!



A trăit cândva un tânăr care s-a hotărât să călătorească prin multe ţări, mai apropiate și mai îndepartate, pentru a găsi un maestru artizan care să îl învețe meserie. Dupa un timp a revenit acasă și și-a anunțat familia ca a devenit maestru în arta făuririi candelabrelor.
- Am devenit atât de talentat în această artă încât am depășit cu mult măiestria profesorilor.
Observând că familia - în special tatăl, care era un artizan apreciat - îl privește cu neîncredere i-a rugat să invite pe cei mari mari maeștri în această artă pentru a-i analiza opera.
Meșteșugarii au venit și au examinat cu ochi critic candelabrul lucrat de tânăr. Cu toții au fost de acord ca acel candelabru este o monstruozitate.
- E o rușine pentru profesia noastră - a spus unul - deși aceasta - arată spre o piesă - este destul de bună.
- Ar trebui să fie topit - spune altul - astfel încât nimeni să nu mai suporte această experiență. Și totuși - adaugă - această piesă e reușită, deși nu e perfecțiunea în sine - arată și el o parte din ansamblu.
- E absolut oribil! exclamă un al treilea. Dar piesa de aici este excelentă - adaugă.

marți, 1 aprilie 2014

Funcționari publici de basm

Aliniindu-se la standardele europene România a adoptat o Rezoluție U.E. prin care funcționarii statului când - în exercitarea atribuțiunilor de serviciu - sunt în interacțiune cu cetățenii au obligația să aibă o atitudine pozitivă, să zâmbească. În acest sens, dispozițiile au fost înscrise în regulamentele de ordine interioară dar și în fișa postului, pentru a fi cât se poate de clar pentru fiecare funcționăraș.

De asemenea, prin Rezoluție se cere expres funcționarilor de stat să rezolve prompt problemele cetățenilor, să nu-i mai trimită de la un ghișeu la altul, dintr-un birou în altul pentru ca după o oră-două de stat pe la cozi să revină la ghișeul / biroul inițial numai pentru a o lua de la început. Funcționarul va fi cel obligat să facă această plimbare și, astfel, vor fi justificate și vizitele personale, funcționarii putând socializa între ei în timpul programului de lucru cu publicul.

Cetățeanul nemulțumit va avea posibilitatea de a face plângere împotriva funcționarului care nu zâmbește sau îl trimite după cai verzi pe pereți. Răspunsul la cerere va ajunge, în scris, la adresa cetățeanului în termen de 10 zile de la data înaintării plângerii.
Cetățeanul care va reveni cu cel puțin un cal verde la ghișeul / biroul de unde a plecat va fi scutit de taxe și impozite atâția ani câți cai verzi a adus.

Prin această Rezoluție se urmărește diminuarea birocrației, în primul rând.

Funcționarii plătiți - direct sau indirect - din bugetul statului vor fi obligați să participe la “întâlniri amicale”, lunar sau bilunar, pentru a-și cunoaște toate rudele care, eventual, sunt angajate în sistem și a se evita, astfel, eventuale uniuni matrimoniale nepotrivite.


La început a fost agia. Din istoria poliţiei române

La începuturile organizării statale, fruntaşii satului, oamenii buni şi bătrâni şi căpeteniile oştirii sunt cei care au în sarcină aducerea la legalitate a nelegiuiţilor, siguranţa locuitorilor, liniştea în provincie, paza bunurilor, prinderea celor ce săvârşeau fărădelegi.

Primele atestări privind Poliţia Română datează din vremea lui Neagoe Basarab sau a lui Mihai Viteazu (crearea instituţiei agiei), continuă cu domnia lui Mihai Șutzu (organizarea pazei Capitalei, emiterea primelor acte de identitate şi reglementarea portului armelor) iar din 1806, organele de pază şi ordine din Capitală primesc denumirea generică de Poliție.

Hatmanul în Moldova şi spătarul în Muntenia sunt responsabilii cu atribuţii tipice de poliţie. Aga - demnitate atestată documentar în 1567 (Muntenia) şi în 1592 (Moldova) - are competenţă în mahalalele din centrul capitalei, iar spătarul are periferia şi restul teritoriului.
Termenul aga e de origine turcească. Aga avea în primul rând accepţiunea de comandant general al pedestrimii şi dorobanţilor în Ţara Românească (sec. XVII).
Vătaful de vânători, juzii, ispravnicii de judeţ, vânătorii de urme, seimenii, dorobanţii, pârcălabii, priveghetorii ocoalelor, căpitanii de margine, străjerii, călăraşii, slujbaşii menzilurilor, zapciii, cazacii, poteraşii, răspântiaşii, vătăşeii şi epistaţii Agiei, ispravnicii de judeţ reprezintă tot atâtea categorii de persoane care, până în secolul al XIX-lea au în sarcină asigurarea bunei orânduieli în Moldova şi Ţara Românească.
Cei care îndemnau la răzmeriţă, nu făceau cuvenita curăţenie lângă prăvălii, vindeau cu lipsă la cântar, cleveteau contra domnitorului, aveau să cunoască din plin pedeapsa loviturilor la falangă ale marelui agă, mai ales că, din 1775, se înfiinţează Tribunalul Agiei. Printre cauzele aduse în faţa Tribunalului Agiei în 1832 menţionăm: împreunarea în silă (viol), muşcătura de câine, tentativă de răpire, stricarea unor haine etc.
La 1776, armaşii aveau şi însărcinarea de a prinde tâlharii, care erau aduşi legaţi la temniţă, cu toate lucrurile găsite asupra lor. Începând cu Regulamentul Organic (1831 în Moldova şi 1832 în Ţara Românească), Bucureştiul este împărţit în 5 vopsele sau sectoare - roşu (centrul), verde (II), albastru (III),  negru (IV), galben (V) - în cadrul fiecărei asemenea diviziuni existând o Komisie, condusă de un komisar. La rândul ei, fiecare comisie se împărţea în câte trei despărţituri, conduse de un subcomisar, iar fiecare despărţitură includea mai multe mahalale (în total 82), în frunte cu epistaţi, ajutori de epistaţi şi câte trei vătăşei.

Agia se transforma în Poliţie în timpul ocupaţiei ruseşti din 1806 - 1812. Vel aga răspundea de paza şi ordinea Capitalei şi era subordonat direct domnitorului. Denumirea poliţie este un termen grecesc, ajuns la români de la ruși.

În 1821, Tudor Vladimirescu acordă scutiri de taxe şi impozite celor însărcinaţi să menţină ordinea publică şi să apere proprietatea cetăţenilor, iar în 1831, prin Regulamentele organice, atribuţiile poliţiei sunt extinse. În timpul Revoluţiei de la 1848 are loc reorganizarea poliţiei, prin apariţia instituţiei şefului poliţiei Capitalei căruia i se subordonează Guardia municipală.
În anul 1848, sub domnia lui Gheorghe Bibescu denumirea de vel agă se transforma în aceea de şef al Poliţiei Capitalei, titlu care este transformat în prefect de poliţie.

Prima uniformă de poliţie a fost reglementată de către domnitorul Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu, la 31 decembrie 1844. Se numea uniforma mare şi se purta la ceremonii şi zile solemne.
Uniforma a suferit mai multe schimbări de-a lungul vremii.

La 9 iunie 1850, domnitorul Ghica Vodă (Grigore Alexandru Ghica) emite Cronica poliţienească prin care, în cele 158 de articole, erau reglementate sarcinile înaltei poliţii şi obişnuitei poliţii, ceea ce a constituit momentul creării primei structuri centrale cu atribuţii în organizarea şi coordonarea activităţilor poliţieneşti. Îndatoririle poliţiei în această perioadă erau: să vegheze pentru liniştea cea dinăuntru a oraşului sau târgului; să vegheze pentru dezradăcinarea răului, cum sunt: tâlhării, pungăşii etc.; să vegheze pentru buna stare a sănătăţii locuitorilor din oraşe; să vegheze pentru ca zidirea caselor şi prăvăliilor să fie făcută în siguranţă s.a.

Domnitorii Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei reorganizează serviciile poliţieneşti, în 1847 şi 1852,  numărul dorobanţilor din escadronul folosit la menţinerea ori restabilirea ordinii publice, ajungând la 100. Sub domnia lui Bibescu, denumirea de agă se transformă în cea de şef al Poliţiei Bucureştiului, se introduce condica de poliţie pentru arestaţi, numărul vătăşeilor de mahala ajungând la 340, iar pompierii devin corp separat. Din anul 1859, titulatura se schimbă, după model francez, în prefect al Poliţiei Capitalei, denumire ce se păstrează până în 1940.

În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), Vornicia din Lăuntru a luat denumirea de Ministerul de Interne. La 4 noiembrie 1860, domnul Alexandru Ioan Cuza a aprobat Legea pentru organizarea poliţiei. Între noile sectoare de activitate s-au numărat serviciile de siguranţă şi circulaţie. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în 1864, înfiinţează Poliţia Comunală de pe lângă primării, în fruntea acesteia fiind însuşi primarul. Se pun și bazele Serviciului Circulaţie al Capitalei (pentru care se desemnează 5 comisari) şi apare pentru prima dată titulatura Poliţia Municipală. Foştii gardişti devin sergenţi de stradă, constituiţi într-un corp şi sunt însărcinaţi cu urmărirea respectării orarului localurilor publice, supravegherea circulaţiei vehiculelor, combaterea cerşetoriei, îndrumarea cetăţenilor, supravegherea indivizilor suspecţi ş.a.

În anul 1868, Adunarea Deputaţilor a adoptat Legea privind poliţa rurală.
În anul 1876 s-a înfiintat pentru prima dată un serviciu fotografic pentru identificarea delicvenţilor. Tot în anul 1876 s-a elaborat Legea pentru instituirea Poliţiei Judiciare în Bucureşti, iar în anul 1879 s-a creat funcţia de Inspector de Poliţie.
În anul 1887, în legea comunală s-a prevăzut că poliţia administrativă poate exercita măsuri de poliţie comunală la cererea primarilor şi ajutoarelor lor.
Cea dintâi lege care dă o adevarată organizare Poliţiei a fost promulgată la 1 aprilie 1903, fiind intitulată Legea pentru organizarea Poliţiei Generale a Statului. Această lege este considerată, din punct de vedere istoric, prima lege organică de poliţie, în care s-au precizat atribuţiile şi competenţele personalului poliţiei, instituind principiul stabilităţii organelor poliţieneşti şi scoaterea lor în afara luptelor politice. Legea a fost elaborată de ministrul de Interne, liberalul Vasile Lascar, care poate fi considerat părintele şi organizatorul Poliţiei din România.

Începând cu Legea de organizare a poliţiei a lui Alexandru Ioan Cuza (4 noiembrie 1860), urmată de Legea lui Vasile Lascăr (1 aprilie 1903) şi de Legea pentru organizarea Poliţiei Generale a Satului (8 iulie 1929), competenţele organelor de poliţie sunt extinse, iar raporturile cu celelalte structuri ale statului mult mai bine reglementate.
Dupa făurirea statului naţional unitar român,  în urma Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, Legea pentru organizarea Poliţiei Generale a Statului, care poate fi considerată prima lege modernă de organizare a Poliţiei Române. Legea stabilea că Poliţia Generală a Statului îşi exercita autoritatea pe întreg teritoriul ţării, fiind organul de stat însărcinat cu asigurarea ordinii interne, a pazei, a liniştii publice şi a siguranţei naţionale. A fost înfiinţată Direcţia Generală a Poliţiei Statului care cuprindea trei direcţii: administrativă, judiciară şi siguranţă. Prin lege s-au fixat atribuţiile acestor direcţii într-un stat naţional unitar cu structuri moderne. Astfel poliţia trebuia să aibă un rol de pază, unul de execuţie, şi unul de prevenire. Au luat fiinţă: Poliţia Sanitară, Poliţia Vamală, Poliţia Teatrelor, a Presei, Poliţia Vânzării Băuturilor Spirtoase s.a.

După mişcările ţărăneşti din 1907, la 25 martie 1908, în cadrul Ministerului de Interne, s-a creat Direcţia Poliţiei, denumire schimbată apoi în Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale, Inspectoratul General al Miliţiei şi Inspectoratului General al Poliţiei Române de azi.
Creată la 25 martie/7 aprilie 1908, Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale (D.P.S.G.) era condusă un an mai târziu de un director, ajutat de un inspector general. Pe linie ierarhică urmau apoi doi subdirectori şi doi subinspectori,  şefi de birou (clasa I, II), subşefi de birou (clasa I, II), comisari (clasa I, II, III),  comisari-ajutori (clasa I, II, III). Prin Legea din 17 martie 1908 a fost creată Siguranţa Generală a Statului, în cadrul Poliţiei generale din Ministerul de Interne.
După Unirea din 1918, în fruntea Poliţiei se afla prefectul de judeţ, excepţie făcând Bucureştiul, Iaşiul, Craiova, Galaţi şi în oraşele mai mari, care aveau prefecţi de poliţie.
Unirea din 1 decembrie 1918 a pus Poliţia în faţa unor noi provocări, generate de structurarea noilor unităţi poliţieneşti din Transilvania, teritoriu românesc aflat până acum sub administraţie austro-ungară.
Prin Legea Poliţiei Generale din 21 iulie 1921 adoptată urmare a propunerii ministrului de Interne, Alexandru Vaida Voevod, au fost fixate atribuţiile poliţiei generale a statului, sub cele trei forme: poliţie administrativă, poliţie judiciară şi poliţie de siguranţă de stat.
După unificarea administrativă (1923), în 1929 se adoptă o nouă lege a poliţiei (Legea Vaida Voevod). Legea s-a caracterizat prin unificarea reglementărilor, specializarea, intelectualizarea, depolitizarea şi stabilitatea poliţiştilor. Ca prim reprezentant al guvernului în teritoriu, prefectul judeţului dădea poliţiei ordine scrise.

În temeiul Legii din 26 ianuarie 1937 au fost fixate atribuţiile Ministerului de Interne şi implicit cele ale Direcţiei Generale a Poliţiei, care aveau ca sarcină menţinerea ordinii publice în prevenirea şi reprimarea  oricăror violări a legilor şi a regulamentelor care priveau ordinea publică.

Caracteristica perioadei de până la sfârşitul sec. al XIX-lea este instabilitatea sediilor, a funcţionarilor poliţieneşti, implicarea politică a Poliţiei, una din atribuţiile nescrise ale Poliţiei fiind aceea de a garanta partidului aflat la guvernare reuşita în alegeri.

În anul 1940 s-a format Direcţia Generală a Poliţiilor şi Siguranţei Statului prin unirea Direcţiei Generale a Poliţiei, Corpului de Jandarmi şi a Prefecturii Poliţiei Capitalei, denumirea sub care va funcţiona până în anul 1949, când prin politica de sovietizare a instituţiilor statului s-a reorganizat sub numele de miliţie. După decembrie 1989 s-a revenit la denumirea tradiţională de poliţie.

La 23 august 1944 se instalează un cabinet dominat de comuniști. Mulți poliţişti sunt retrogradaţi, destituiţi, arestaţi, torturaţi, condamnaţi, închişi, în urma unui simplu denunţ de a fi cercetat de-a lungul carierei un comunist. Prin Decretul nr. 25 din 23 ianuarie 1949 se înfiinţează Miliţia. Pentru a completa efectivele, sunt cooptați în miliție fel și fel de categorii de indivizi - în general dintre cei săraci și fără multă școală, care puteau fi ușor manipulați impotriva populației și care, mai apoi, din tată în fiu, alegeau să fie milițieni. În contextul înăbuşirii oricărei opoziţii, al naţionalizării mijloacelor de producţie şi colectivizării agriculturii, având nevoie de un aparat represiv mărit, comuniştii români, sprijiniţi de comisari sovietici, încadrează şi promovează în Miliţia Populară elemente dintre cele mai nepregătite şi de un caracter îndoielnic.

Prin Decretul-Lege nr. 2/27 decembrie 1989 se reînfiinţează Poliţia Română ale cărei competenţe vor fi reglementate, ulterior, prin Legea nr. 26 din 18 mai 1994 şi prin Legea 218 din 23 aprilie 2002.
Demilitarizarea poliției a îneput a fi discutată din anul 1998. Procesul a avut loc în anul 2002, fiind o necesitate pentru integrarea României în Uniunea Europeană. Profesia de polițist a fost redefinită, intrând în nomenclatorul de meserii din România; gradele militare ale polițiștilor au fost echivalate cu grade profesionale.

Sursa, între altele, pietriceaua.ro (istoria_poliției)

Vezi și: