Cactus. Încercare de salvare (actualizare)

Ieri noapte, după ce ne-am dus la culcare, se aude un „poc”, în cameră. Ce-o fi?! Am aprins lumina și m-am uitat fix în direcția unde erau așezate plantele: un cactus a căzut, pur și simplu, din ghiveci.

A! Mi-am amintit, fără legătură cu cactusul, ci doar cu o căzătură. Joi, la prânz, mă întorc cu Miki de la plimbare și fix când am deschis ușa s-a auzit zgomot de vase zdrăngănite (exceptând motanul - care era in camera lui - nimeni nu era in casă). A căzut un ghiveci de pe suportul fixat pe peretele bucătăriei. Un ghiveci din plastic pus într-un bol de porțelan (drept e, bolul nu era cu mult mai larg decât ghiveciul). De ani de zile stă în același loc și n-a căzut niciodată când s-a făcut curent între ușa de la intrare în casă și geamul deschis de la bucătărie. În acel moment, însă, a fost concurs de împrejurări pentru că bătea și vântul tare, iar cine a udat planta probabil că a mișcat ghiveciul. Altfel nu avea cum să cadă - ar fi trebuit ridicat și apoi aruncat acel ghiveci.

Revenind la cactusul care a căzut vineri noapte (am uitat să-l fotografiez înainte să-l tai; avea cca. 20 cm înălțime). Am văzut că baza e uscată, deci și-a pierdut rădăcinile (așa au murit toți ceilalți cactuși, dar nu am încercat să-i salvez, știind de la unul-altul că în acel stadiu nu pot fi salvați). Se pare că îi ud prea des și, fiind iarnă, trebuie udați și mai rar și feriți de curenți de aer și de încăperi prea umede. Acesta nu era nici în curent și nici în cameră cu umiditate mare.

Am luat cactusul, l-am pus într-o cană cu apă - maaaare greșeală! - și mi-am văzut de somn.

Cauzele de putrezire a rădăcinilor și corpului de cactus sunt mai multe; am citit dimineața pe site-ul:

https://md.declic13.org/3479-the-cactus-began-to-rot-why-does-this-happen-what-if.html

(e singurul pe care l-am găsit, unde scrie mai pe larg; în alte părți scrie să fie pus la uscat pe un ziar, într-un loc umbros unde să nu fie mai mult de 15 grade C)

In acest caz poate fi vorba numai despre prea multă apă și iernat necorespunzător.

Urmând informațiile de pe site-ul amintit i-am tăiat partea putrezită, am curățat cât mai bine corpul care se simte încă tare, viu, l-am presărat cu cărbune medicinal sfărâmat (despre care nu scrie pe site, deci nu știu ce se va întâmpla), pentru că nu aveam cum să fac cărbune și nici de unde să cumpăr (o fi bine, o fi rău cu „medicinalul” voi afla la un moment dat, dar dacă nu salvez cactusul n-o să „dau vina” pe cărbunele medicinal). Dar a fost greșită operația pentru că trebuia să tai până la punctul unde corpul era plin!

Apoi l-am pus la uscat, vertical (cum scrie pe site-ul amintit mai sus), într-o farfurioară (înălțimea lui e de cca. 10 cm).

Nu știu dacă se va usca „de bine”. Să-l pun pe ziar, cum scrie în altă parte? Poate că ar fi mai logic... De ce n-or scrie și pe ce se pune la uscat și unde trebuie ținut cele câteva zile până se usucă - și, mai ales, ce înseamnă uscare? Mă gândesc că se referă la partea zemoasă, da, dar... Of. În unele locuri scrie că trebuie să îl țin la uscat 2-3 zile, în altele 10 zile! Cât să-l țin, cum să îl țin la uscat?

Va dura ceva timp să aflu dacă am reușit să-l salvez. Dacă nu... mai am doar unul. E clar, pe cel încă viu îl voi uda o dată pe săptămână! Partea mai nasoală este că e „îngemănat” cu o plantă care are nevoie de mai multă apă... No! Împacă varză, capra și lupul! În prima poză de la adresa de mai jos se vede cam ceea ce vreau să zic:

https://diana-kundalini.blogspot.com/2020/09/porumbei-si-gugustiuci-la-masa.html

Cu ocazia aceasta am aflat că iarna trebuie udați foarte puțin (nu mi se pare că o linguriță de apă la 2-3 zile - cum le pune - e mult, dar...) și ținuți la temperaturi de 10-15 grade Celsius. Deduc că aceasta e cauza morții cactușilor mei: iernarea greșită. Totuși, până să moară i-am avut ani de zile, în aceleași condiții. Deh. Cât să reziste neștiinței umanului care, cică, îi are în grijă?!

După ce am amețit mi-a venit ideea să caut un video despre cum se salvează un cactus putrezit la bază. Și mi-am dat seama că nu am tăiat suficient din cactus - a rămas gaură, și trebuia să fie plin. Am uitat să fac o poză înainte de a presăra cărbune, dar se vede în video cum trebuie să arate trunchiul cactusului după ce a fost tăiat:

https://www.youtube.com/watch?v=vb8W2PqBSYU

Am mai tăiat (are acum 6 cm) și am pus, din nou, cărbune medicinal.

L-am așezat culcat, pe un șervețel, și îl las acolo până se va usca locul unde am tăiat - în filmulețele pe care le-am văzut durează uscarea chiar și două săptămâni (știu ce înseamnă uscare: trebuie să se „strângă” baza).

Completare in 28 februarie 2021

Am fotografiat (atunci) și partea putrezită a cactusului (care era în pământ) - e o crustă sfărâmicioasă.

După ce am publicat despre primele etape (in 6 februarie) am așteptat să se usuce partea acoperită cu praful de cărbune (în șase zile s-a zvântat) și am pus cactusul în pământ, cum arată in video. Arăta bine.

Poate am pus prea multă apă, poate am pus prea puțină, dar după circa trei zile cactusul a început să se usuce.

E clar că nu va supraviețui. Operațiunea nu a reușit.

Dorința călugărului e îndeplinită

Un călugăr mergea agale pe o cărare din munți. Era înalt muntele în vârful căruia trebuia să ajungă și simțea cum începeau să-l lase puterile. Se așeză pe un bolovan și începu să se roage lui Dumnezeul să-l ajute:

- Doamne, te slujesc de atâția ani! Fă-mi și tu o favoare: trimite-mi, te rog, un cal, ca să pot trece peste acest munte.

S-a rugat fierbinte și a rămas pe marginea potecii. Stătea și aștepta mila Domnului. La un moment dat, pe potecă apare un țăran care ținea un cal de căpăstru, iar în brațe avea un mânz de curând fătat.

„Îți mulțumesc, Doamne! Mi-ai ascultat rugăciunea” își spuse călugărul în gând. Se ridică și se adresă țăranului:

- Fiule, ajută-mă să mă urc pe cal; tocmai pe tine te așteptam, ca să pot trece muntele.

Țăranul se supără foc.

- Eh, tu, leneșule! Nu vezi că eu merg pe jos, să nu-mi istovesc iapa?! Stai puțin, că te învăț eu cum trebuie să te porți!

Și-i puse în brațe mânzul.

- Du-l! porunci el călugărului. Și fii atent, dacă îl scapi, ai s-o pățești! Hai, pornește!

Și țăranul pocni din bici, arătând călugărului drumul înainte spre vârful muntelui.

Călugărul nu scoase niciun cuvânt, mut de mirare. Mergea smerit înainte, ținând strâns la piept mânzul.

- Ah, Doamne! mormăia călugărul, în timp ce înainta pe cărarea abruptă. Nu mi-ai înțeles ruga! Eu te-am rugat să-mi trimiți un cal de călărit, ca să mă ajute să trec muntele, iar tu mi-ai adus un cal să-l car în brațe. Și dacă tu, Doamne, înțelegi atât de greu, atunci ce să mai zicem de noi, păcătoșii?

(poveste etiopiană, vol. 13 „Povești nemuritoare”, Editura Vox 2000)

Cei mai mulți oameni care se roagă pentru îndeplinirea anumitor dorințe par a nu înțelege că s-ar putea ca odată dorința împlinită să le fie mai puțin bine. Și mai mulți oameni, când se roagă pentru îndeplinirea dorințelor, nu sunt prea specifici. „Vreau să ajung la Roma”, de exemplu. Ajunge la spital în Roma, pentru că numai acolo poate fi tratat de cine știe ce. Omul în cauză nu ar trebui să se plângă că i-a fost îndeplinită dorința. A ajuns la Roma. Așa și cu călugărul din poveste. Dumnezeu i-a îndeplinit dorința: i-a trimis un cal. Călugărul a uitat să specifice: un cal pe care să călăresc pentru a trece muntele.

De regulă, în rugăciunile către divinitate trebuie formulate dorințe de genul „vreau puterea să...”, „vreau bine pentru mine și ceilalți”, „vreau libertate pentru mine și ceilalți” și tot așa. Se presupune că divinitatea/universul/cum vrem să-i spunem știe ce e bine pentru fiecare și de aceea nu îndeplinește chiar toate dorințele. Ce poate fi perfect pentru momentul prezent - de regulă dorințele cele mai multe sunt pentru „acum” - s-ar putea dovedi mare greșeală mai târziu. Pentru ca o dorință să fie „corect” îndeplinită e nevoie de intenție, efort, perseverență, discernământ (condiții care trebuie îndeplinite cumulativ). Când „formulezi” și apoi stai dorința n-are sens.

Să avem grijă ce ne dorim pentru că s-ar putea să primim.

Image by Peggy und Marco Lachmann-Anke from Pixabay

Un morcov aproape indecent (actualizare)

Înainte de Crăciun eram pe pilot automat - nu e ca și cum aș fi prea des altfel dar în perioada amintită erau multe de făcut și timpul părea că zboară mai repede ca de obicei.

În febra pregătirilor, între altele, am luat din cutie câțiva morcovi și dă-i și curăță. Când am ajuns la cel din foto am avut senzația că se blochează creierul - nu mi se părea firească operațiunea de curățare obișnuită: ceva nu se potrivea; și atunci îl privesc cu atenție și mă pufnește râsul. Am vrut să-l tai și să continui "operațiunea curățarea” dar nu știu cum, neuronul mi-a semnalat să-i fac o poză morcovului. Și i-am făcut, pe repede înainte.

Mi-am amintit de el când am văzut la Rux cartoful în formă de inimă, așa că am căutat poza și-am „atașat-o” aici.

Foarte rar mi se întâmplă să fotografiez câte o „figură” de gen peste care dau întâmplător pentru că, de regulă, sunt în viteză și nu prea obișnuiesc să mă opresc - dacă nu-i musai! - atunci când am ceva de făcut - vreau să termin cât mai repede, mai ales când fac ceva ce nu-mi place. În mod sigur, să curăț rădăcinoase nu-mi place, dar de data aceasta mă bucur că m-am oprit să-i fac poză. De ce mă bucur? Pentru că forma aceasta de morcov n-o întâlnesc prea des.

Actualizare 27 februarie 2021

Cartoful în formă de inimă l-am descoperit la câteva zile după ce am scris despre morcov.

Cartoful din poza care urmează nu știu cum să-l numesc (referindu-mă la formă), dar l-am găsit în sac după câteva zile de la descoperirea celui în formă de inimă.

Am ales să nu fac noi postări și am adăugat aici pozele.

(postarea initiala e din 12 februarie 2021)

Copila regelui din cetatea în flăcări. Ziua internațională a spunerii de basme

Ziua de 26 februarie e dedicată, internațional, spunerii de basme, e ziua poveștilor fantastice, într-un fel. E o zi dedicată cititului, povestitului... Am ales un basm scurt, repovestit mai jos. Într-un fel, mă tem (un fel de a spune) să nu fie interzise basmele și legendele la un moment dat - pe motiv că n-au legătură cu realitatea și dăunează copiilor.

De când a început omul să articuleze cuvinte a început și să spună povești - în jurul focului, în nopțile lungi de iarnă, poveștile ajungând, pe cale orală, de la generație la generație cu mai multe sau mai puține modificări (se presupune că basmele ar fi apărut încă din epoca bronzului, cu peste 6000 de ani în urmă; rădăcinile antice ale basmelor pot fi urmărite în lumea întreagă).

Mai apoi, unele povești au fost consemnate în scris - în piatră, papirus etc.. Au urmat la rând cei care iubeau poveștile și le-au cules de pe unde le-au găsit și - adaptându-le sau nu - le-au adunat în cărți și le-au dat mai departe.

Termenul „basm” se pare că a fost inventat de Marie-Catherine Le Jumel de Barneville, baroneasă de d’Aulnoy (1650/1651 – 14.01.1705), cunoscută pentru poveștile sale. Ea și-a numit lucrările „contes de fées” (basme) și a creat termenul care a devenit cunoscut pentru poveștile „despre alte lumi”.

Multe dintre basmele trecutului îndepărtat e probabil să fi fost ignorate - din cauză de violență excesivă- sau modificate (din același motiv). Azi, inclusiv povești precum Scufița roșie, Capra cu trei iezi, Cenușăreasa și multe altele, sunt considerate a fi „nepotrivite” pentru copii. Generații întregi au crescut cu ele, dar acum nu se mai poate: îi afectează negativ pe copii. E posibil să fie unii foarte sensibili, sperioși.

Trebuie să nu învețe trecând prin filtrul gândirii ceea ce citesc/li se citește, ci să învețe strict cum și ce le spun alții, autorități în materie, care știu exact ce este bine pentru ei și când este bine.

Până și de povestea lui Rudolf cel cu nasul roșu s-au legat. Nu e de bine! (doar zic) Câteva personaje îl ironizează pe micul ren pentru nasul lui roșu (pentru că este diferit). Ideea centrală a poveștii nu e să învețe copiii discriminarea, hărțuirea, și nici ideea că „cel diferit” ar putea fi „miracolul de care vor avea nevoie la un moment dat” - părerea mea. Dar cine sunt eu?! Nu-s cadru didactic cu multă școală în domeniu, care-și permite să refuze să mai predea Eminescu, Caragiale, Shakespeare!

Mă întreb: până la acest „curent” aiuristic de a înlătura tot ce-i „negativ” din trecut - tinzându-se spre negarea trecutului - de ce n-au vorbit răspicat toți aceștia care azi susțin că una-alta? Erau singuri împotriva majorității? Cei care sunt convinși de adevărul lor au curaj. Sau... nu le-a trecut prin minte, până nu le-au spus alții că nu-i de bine? O fi bine să ascunzi din trecut tot ce nu-i considerat azi „corect politic”? Mdeh! Profit cât mai sunt permise basmele - ar putea fi interzise, pentru că vorba ‘ceea: nu există cai care să mănânce jăratic (dacă-i dă unu’ jăratic calului?!) și nu există nici broaște care se transformă în prinți sau prințese (dacă se apucă unii să prindă și să pupe broaște?!).

Copila regelui din cetatea în flăcări

Se spune că trăia cândva într-un sat, nu se știe pe unde, un om sărman care avea copii mulți, cât găurelele de la ciur, și aproape toți sătenii îi erau cumetri - puțini mai erau care să nu-i fi nășit măcar unul. Și, iată, vine pe lume un nou copil, un băiețel. Avea nevoie de naș, dar n-avea pe cine, așa că ce s-a gândit tatăl: stă în drum și pe primul drumeț care trece îl roagă să-i fie naș copilului. Zis și făcut. Se ivește un bătrân îmbrăcat în mantie lungă, cenușie, care mâna o vacă și pe vițelușul ei - fătat cu doar câteva ore înainte și care avea în frunte o stea de aur. Bătrânul acceptă cererea tatălui cu mulți copii și la plecare îi lasă și vaca - pentru el și toată familia - și vițelușul pentru finul lui.

Timpul a trecut. Vițelușul s-a făcut un taur voinic, băiețelul un flăcău puternic. Într-o zi, pe când flăcăul era cu taurul la păscut, cum făcea mereu, animalul prinse a glăsui:

- A venit vremea să-mi caut pășunea de care am nevoie, să pot face câte le am de făcut. Tu stai aici, lungit în iarbă, și eu îmi văd de ale mele.

Deloc mirat că taurul e năzdrăvan, flăcăul a făcut ce i s-a spus. Taurul o luă la goană, călcând pământul, apoi văzduhul, și-a ajuns pe pășunea cea largă a înalturilor unde a păscut până când soarele a ajuns la apus, apoi s-a întors la flăcău. Și-a făcut așa până în ziua când tânărul a împlinit vârsta de douăzeci de ani. Atunci, taurul i-a zis:

- Urcă-te între coarnele mele; vom merge la regele țării. Să-i ceri o sabie lungă de șapte coți și să-i spui că-i vei salva copila.

Tânărul a făcut ce i s-a spus; regele i-a dat sabia și s-a bucurat să afle că va mai pleca cineva în căutarea fiicei lui care se afla în puterea unui balaur cu 12 capete, într-o cetate în flăcări. În sufletul lui, însă, se îndoia că tânărul chipeș care s-a înfățișat la curte va reuși să treacă muntele înalt până la cer, și marea furtunoasă care urma, să poată intra în cetatea în flăcări și să mai aibă puterea de-a se mai lupta și cu zmeul cel fioros. Mulți mai încercaseră până atunci, fără succes. Flăcăul a luat sabia, a urcat între coarnele taurului și-a plecat. Ajuns la muntele cel înalt a avut ezitări, dar taurul l-a liniștit. Și-a luat avânt și și-a repezit cu atât putere coarnele în munte încât l-a dat la o parte ca pe-un buștean. Au mai mers ce-au mai mers și-au ajuns la marea cea adâncă și furtunoasă. Tânărul s-a îndoit din nou de reușită, dar taurul și-a aplecat fruntea și botul lui a început să soarbă apa, și bău până secă marea. Au traversat pe fundul mării ca pe o câmpie. De la un timp începuse să se simtă dogoarea flăcărilor cetății. Tânărul simțea că nu mai poate respira pe măsură ce dogoarea creștea. Din nou, a fost tentat să renunțe, dar taurul i-a zis să se țină bine între coarnele lui și când a ajuns chiar în fața cetății a început să împrăștie apa sorbită din mare. Flăcările s-au stins dar un fum gros a cuprins tot cerul; din fumegarea aceea grozavă a țâșnit, plin de mânie, balaurul cu 12 capete.

- Până acum, am făcut ce-am avut de făcut. E rândul tău acum - îi spune băiatului taurul. Ieși înaintea balaurului și izbește-l cu paloșul atât de tare încât să-i retezi toate capetele dintr-o singură lovitură.

Flăcăul a făcut ce i-a spus taurul. Și-a încordat puterile, a ridicat sabia cea mare cu amândouă mâinile și i-a dat balaurului o lovitură atât de cumplită încât toate capetele i-au zburat deodată. S-a mai zvârcolit leșul fără capete - de se cutremura pământul - dar taurul l-a prins între coarne și l-a azvârlit între nori, de unde s-a prăbușit și s-a făcut fărâmițe, iar fărâmițele au fost luate de un vânt tocmai stârnit.

Taurul i-a spus tânărului să între în cetate, să ia fata și s-o ducă la părinții ei. Apoi s-a întors și a luat-o la goană spre numai el știe unde și nu s-a mai întors niciodată. Băiatul a intrat în cetate, a aflat-o pe copila regelui, care l-a îmbrățișat - fericită că a scăpat-o de balaur. Mai erau acolo și doi cai, pe care tinerii au încălecat și au galopat până la palatul regelui, unde s-a făcut o nuntă cum - se povestește - nu s-a mai văzut niciodată pe lume!

(poveste săsească, din vol. 13 seria Povești nemuritoare, Editura Vox 2000)

Image by OpenClipart-Vectors from Pixabay

Experimente psihologice. Milgram, Zimbardo, Elliott.

Se spune că omul se naște bun și poate deveni rău. Unii afirmă că oamenii se nasc răi și învață să fie buni. Se mai spune că răul vine „din altă parte”, nu e în om, ci e un „rezultat al păcatului primordial”. Omul e o ființă sociabilă și se adaptează mediului înconjurător, se lasă influențat de majoritate etc.. Într-un mediu controlat timp îndelungat omul poate ajunge să fie prins într-o realitate deformată, în care abilitățile de a gândi critic să îi fie într-o mai mare sau mai mică măsură suprimate. Poate că sunt valabile toate teoriile (sunt mai multe decât cele enumerate aici), poate că niciuna. Câteva lucruri par certe: mizeria atrage mizerie, corupția atrage corupție și, în anumite circumstanțe, orice om (cu puține excepții) poate chiar să ucidă. La naștere, omul are și oarecare „moștenire genetică” ce-l poate predispune (dar asta nu înseamnă că se va întâmpla vreodată) la ceva sau altceva. Mediul în care se naște este foarte important - cu toate că există și „varianta” ca doi frați care provin dintr-un mediu identic să aibă în viață evoluții diametral opuse.

Omul învață din copilărie și să fie obedient. Unui copil mic (care e, totuși, la vârsta înțelegerii sensului cuvintelor), când îi spui „nu băga degetele în priză” exact asta va urmări să facă - obediența îi este (încă) străină. În copilărie, în adolescență - până la maturitate și chiar mai apoi - cei mai mulți aud deseori: „Să asculți de mama/tata/dna învățătoare/cei mari etc.”, „Nu-i voie aia”, „Trebuie să faci asta”, „Nu ai de ales...” și tot așa. Copiii care refuză să execute ceea ce li se cere vor fi numiți încăpățânați, vor fi considerați ca având „deficit de atenție” și cine mai știe ce și se va încerca „educarea” lor prin (aproape) orice mijloace. Copiii ascultători devin exemple „de urmat” pentru ceilalți, devin modele, arhetipuri. Pe scurt: omul, în general, este influențat de mediu, de conjuncturi, de ceilalți oameni. Sunt de notorietate câteva experimente care au arătat gradul de obediență al oamenilor, gradul de acceptare al conformismului social/de grup (presiunea grupului este, în cele mai multe cazuri, foarte mare) ș.a.

Experimentul Milgram

Încercând să-și explice ororile nazismului (motivațiile celor care au comis atrocități), psihologul american Stanley Milgram, a vrut să afle până unde merge obediența față de autoritate și autorități oricât de abuzive și absurde ar fi „cerințele”. Psihologul a imaginat experimentul pe baza conflictelor dintre influența unei autorități imperative - care nu poate fi refuzată, ca regulă - și barierele ridicate de conștiința fiecărui om. Experimentul s-a desfășurat în anii 1961-1963 în cadrul Universității Yale.

Foarte pe scurt (pe larg sunt informații și pe internet), experimentul lui Milgram a constat în alegerea unui grup de oameni care să fie „profesori” (aceștia nu știau care-i treaba cu experimentul); mai era un grup al „elevilor”, elevi care urmau a fi pedepsiți prin șocuri electrice pentru fiecare răspuns greșit pe care l-ar da (aceștia erau „complicii” - cei care știau despre ce e vorba, fiind studenți de-ai lui Milgram) și un „experimentator”- o persoană îmbrăcată cu halat gri („uniforma” autorității), care era „autoritatea” de care ascultau „profesorii”. Șocurile electrice aplicate elevilor care greșeau creșteau în intensitate pe măsură ce răspunsurile erau greșite - fiind complici, acești elevi răspundeau intenționat greșit și profesorii aplicau șocuri. Experimentatorul insista să fie aplicate șocurile cele mai mari, sugerând că respectivul nu are de ales, trebuie să ducă experimentul până la capăt.

Milgram le-a spus colegilor să-i psihosociologi că pentru a intra în „starea agentică" (să execute ce le spune o altă persoană) oamenii trebuie să înțeleagă (să fie convinși de) două aspecte: persoana care dă ordine să fie percepută ca fiind calificată și având autoritatea de a acționa asupra comportamentului lor; al doilea aspect se referă la responsabilitate: persoana care primește ordinele să fie convinsă că responsabilitatea faptelor săvârșite în comun (ordin-executare) va fi asumată numai de „autoritate”. Atunci când „profesorilor” li s-a spus că vor suporta consecințele pentru rezultatele în urma executării „ordinului” niciunul nu și-a „electrocutat” „elevul”. Când li s-a spus că „experimentatorul” va răspunde pentru consecințe „profesorii” au apăsat butonul pentru electroșocuri deși știau că le fac rău celorlalți. Declanșatoarele de șocuri n-au fost cuplate la curent electric, dar „profesorilor” nu li s-a spus asta, evident. Dacă, din compasiune, „profesorii” refuzau să pedepsească „elevii” intervenea „experimentatorul”, cel care avea rol de autoritate absolută și transmitea un set de ordine diferite: 1. Vă rog să continuați. 2. Experimentul cere să continuați. 3. Este esențial să continuați. 4. Nu aveți de ales, trebuie să conținuați.

Fiecare participant a ales... Rezultatul testului? 65% dintre participanți („profesorii”) și-au chinuit „elevii” cu impulsuri electrice care tindeau să se apropie de valoarea de 450 de volți, în ciuda urletelor de durere ale respectivilor.

Atunci când s-a făcut intervenția numărul patru și subiectul insista că renunță experimentul se considera încheiat - era vorba despre un subiect „neobedient”.

Până la experimentele lui Milgram experții considerau că numai o persoană cu psihopatologie avansată, cu nebunie periculoasă ar putea face astfel de acte de sadism, nicidecum oameni fără antecedente penale sau de boală mintală (oameni din diferite categorii sociale au participat la experimente) dar cărora li s-a dat puterea și care erau presați continuu de o autoritate intransigentă în privința îndeplinirii ordinelor.

Au existat multe critici ale experimentelor, între care și aceea că au avut loc în condiții de laborator, ceea ce ar ridica unele probleme, având în vedere că o astfel de situație cam greu s-ar întâmpla în viața de zi cu zi. Părerea - nu unanimă - este că majoritatea oamenilor se supun unor constrângeri mult mai puțin importante (decât șocurile electrice) în viața de zi cu zi, fără a mima, măcar, împotrivirea sau fără a le trece prin cap că s-ar putea revolta/refuza.

Concluzia, deloc optimistă, este aceea că oamenii tind să îndeplinească aproape orice le spune o persoană căreia îi recunosc autoritatea ca un drept moral sau legal. Această supunere la o autoritate legitimă este învățată încă din copilărie: cei mai mulți ascultă fără crâcnire de părinți, învățători, profesori, șefi etc.. Când aceștia nu sunt bine intenționați (sau greșesc profund, inconștient) apar problemele - de la cele personale la cele sociale.

Experimentul Stanford

Experții au analizat efectele posibile ale percepției puterii. Psihologul care a inițiat experimentul voia să afle și dacă violențele din închisorile americane erau provocate de o eventuală personalitate sadică a gardienilor sau erau rezultatul mediului din închisoare. În anul 1971, psihologul Philip Zimbardo s-a gândit să investigheze ce se întâmplă atunci când un grup de persoane normale (clinic) este plasat într-un mediu ostil. Au fost aleși 24 studenți (pe care cercetătorii i-au considerat cei mai stabili psihic și mai sănătoși, preponderent caucazieni și din clasa socială mijlocie) - din 75 care s-au oferit - pentru a juca roluri de gardieni și deținuți în „închisoarea Stanford” - jumătate erau deținuți, jumătate gardieni, iar Zimbardo directorul închisorii. Pentru experiment a fost amenajată o mică închisoare la subsolul facultății: birou pentru gardieni, celule pentru deținuți - gardienii aveau condiții net mai bune. „Deținuții” au fost „arestați” din casă - fiind îndeplinite toate procedurile adevărate în cazul deținuților. Psihologul i-a instruit pe gardieni că pot recrea sentimentele din închisoare (senzația de plictiseală, frică, într-o oarecare măsură) - crearea senzației că viața deținuților depinde de voința gardienilor, deținuții putând fi lipsiți de intimitate, dar li s-a spus clar să nu dăuneze fizic deținuților. Gardienii au considerat că au toate drepturile și nu le-a luat mult până când au început să hărțuiască deținuții cu pedepse fizice, interzicerea utilizării toaletelor (forțându-i să defecheze într-o găleată aflată în celulă); le-au luat saltele, obligându-i să doarmă pe ciment; mai mulți gardieni au devenit extrem de violenți, având tendințe sadice. În ziua a doua, unii deținuți au blocat ușa și au refuzat să urmeze instrucțiunile gardienilor. La aproape trei zile de la începerea experimentului unul dintre deținuți a început să se comporte „nebunește” (și a durat ceva timp până când Zimbardo a înțeles că omul suferă cu adevărat și a fost eliberat). A mai clacat altul, mai apoi. "Gardienii" ajunseseră să supună "deținuții" la tortură psihologică. Mulți dintre "deținuți" au acceptat pasiv abuzul psihologic, fiind ușor hărțuiți și de acei "deținuți" care se opuneau "gardienilor". Experimentul programat să dureze două săptămâni s-a încheiat după șase zile (din cauza escaladării conflictelor), Zimbardo recunoscând peste ani că a mers foarte departe cu experimentul. „La un moment dat gândeam exact ca un director de închisoare și nu ca un psiholog” (ar fi spus el în 2008).

Concluziile experimentului. Mediul joacă un rol esențial în comportamentul uman. Persoane sănătoase mintal, în circumstanțe deosebite pot deveni agresive. Rolurile sociale pot afecta dezvoltarea personalității unui individ - e o altă concluzie la care au ajuns cercetătorii. Zimbardo a subliniat că împrejurările din detenție sunt, în general, foarte favorabile violenței.

Experimentul lui Asch

(au fost mai multe pe aceeași temă) - despre conformismul social. Psihologul Solomon Eliot Asch (cu contribuții de pionierat în domeniul psihologiei sociale) a încercat să afle cum (și cât) acționează presiunea grupului asupra individului determinându-i schimbarea comportamentului.

În linii generale, experimentul conformismului constă într-o testare a percepției. Sunt formate grupuri de nouă persoane (dintre care opt sunt „complici”) și li se prezintă participanților serii de planșe: o linie verticală (numită linie-etalon), iar cealaltă planșă cu trei linii verticale dintre care trebuie identificată cea care e identică liniei-etalon. Printr-o tragere la sorți trucată cel care nu știe scopul experimentului ajunge să-și spună părerea ultimul (sau penultimul). Primele două „sesiuni” se desfășoară firesc: și „complicii” și subiectul identifică în mod corect linia-etalon din grupul celor trei. În sesiunea a treia, „complicii” răspund intenționat greșit. Subiectul e nedumerit - știe răspunsul corect dar ezită să se pronunțe. Pus în fața unui conflict de ordin socio-cognitiv neagă evidența și adoptă răspunsul eronat al celorlalți. Dintre cele 123 de persoane care au făcut parte din experimentul lui Asch numai 29 nu s-au lăsat influențate de presiunea grupului și au ales să afirme exact ceea ce credeau. Asch a constatat că dimensiunea grupului nu modifică procentul celor care cedează presiunii majorității. Cei care cedau la presiunea grupului alegeau, totuși, răspunsul care se abătea cel mai puțin de la soluția reală și nu pe cea indicată de grup - alegeau compromisul, altfel spus. Dacă în grupul complicilor este introdusă o persoană cunoscută și apreciată, iar cel care coordonează experimentul aprobă răspunsurile greșite, procentul de influențare aproape se dublează. Atunci când subiectul „naiv” are un aliat, conformitatea scade. Cu cât sarcina e mai grea cu atât conformismul e mai mare - în experiment, la un moment dat, cele trei linii semănau foarte bine cu linia-etalon, alegerea fiind mai dificilă. Pe de altă parte, când participanților li s-a permis să răspundă în privat (restul grupului necunoscând răspunsul lor) conformitatea a scăzut - presiunea grupului e mai mică și influența normativă nu e la fel de puternică deoarece nu există teama de respingere din partea grupului.

Odată controlată majoritatea subiecții „naivi” se vor conforma, în cea mai mare parte a cazurilor, adoptând părerea grupului.

Suntem dependenți informațional - când nu ne putem baza pe propriile simțuri apelăm, de regulă, la reperele oferite de ceilalți - și suntem dependenți normativ - dacă vrem să facem parte din grup trebuie să acceptăm normele grupului. Grupul are o voință mai presus de voința indivizilor - ceea ce nu e întotdeauna benefic.

Experimentul făcut de Jane Elliott: ochi albaștri - ochi căprui

Realizat prima dată în 1968, și nu în sens de experiment, a arătat că aspecte nesemnificative ale ființei umane pot fi percepute că fiind esențiale în aprecierea oamenilor.

Se întâmpla în 5 aprilie 1968, a doua zi după ce a fost împușcat Martin Luther King Jr.. Un elev de clasa a treia dintr-un orășel mic din Iowa, SUA, unde nu exista populație de culoare, și-a întrebat profesoara de ce l-au împușcat pe acel „rege”. Jane Elliott, profesoara în cauză, cu două luni înainte - conform unui obicei din școlile americane - îl declarase pe activist drept unul dintre eroii lunii, adică un model de urmat pentru elevii pe care-i îndruma. Neștiind cum să răspundă la întrebare cât mai pe înțelesul copiilor s-a inspirat dintr-o rugăciune a indienilor Sioux: O, Mare Spirit, ferește-mă să judec alt om dacă nu am mers măcar o milă în mocasinii lui, și a inventat un exercițiu.

A împărțit elevii - care erau toți albi - în două grupe: cei cu ochi albaștri, cei cu ochi căprui (ceilalți au fost „repartizați” în grupa cu cea mai apropiată nuanță de a ochilor lor). Profesoara era figura autoritară; ea a încurajat ideea de superioritate a celor cu ochi albaștri susținând că ochii albaștri sunt semnul inteligenței superioare, motiv pentru care cei cu ochi albaștri merită anumite privilegii și acești copii au fost încurajați se dezvolte o atitudine discriminatorie față de colegii lor cu ochi căprui. La un moment dat, copiii cu ochi albaștri au dezvoltat un comportament agresiv față de cei cu ochi căprui, iar cei cu ochi căprui („rasa inferioară”) a manifestat sentimente negative de frică și chiar de nemulțumire privind propria persoană. Notele obținute la anumite teste de verificare au scăzut în cazul copiilor „inferiori” și au crescut în rândul celorlalți. După un timp, profesoara a inversat rolurile: cei cu ochi albaștri erau „inferiori”, cei cu ochi căprui erau „superiori” primilor. Notele și comportamentul s-au modificat în consecință. Acei copii care au fost dezavantajați în primele zile și-au asumat imediat rolul opresorilor.

Această lecție a fost una despre ce poate face discriminarea chiar și într-un interval de timp scurt. Concluziile specialiștilor: e suficient un anumit context social pentru ca prejudecățile, stereotipurile să se manifeste în aproape orice individ; în relațiile superior-subordonat (profesoara reprezenta autoritatea în acest caz) la majoritatea subordonaților e previzibilă apariția unei obediențe aproape totală; unele mici diferențe pot declanșa prejudecăți în fiecare individ; așteptările - pozitive sau negative - cu privire la abilitățile unei persoane pot influența performanțele celui în cauză;

Teoria ferestrelor sparte

Oamenii tind să se comporte în funcție de mediul în care acționează. James Q. Wilson, profesor de științe politice la Universitatea California, și George L. Kelling, profesor de criminologie la Universitatea Rutgers, New Jersey au publicat în anul 1982 în revista The Atlantic Monthy, un articol privind teoria ferestrelor sparte. Au pornit de la o observație: dacă o clădire are geamuri sparte care nu sunt repede înlocuite în scurt timp acea clădire va fi vandalizată total. Teoria lor (foarte criticată în ultimul timp în S.U.A.) e bazată pe un experiment realizat de Philip Zimbardo în anul 1969. Acesta a lăsat două mașini identice, fără plăcuțe de înmatriculare, cu portierele deschise, în Bronx (cartier sărac din New York, cu infracționalitate ridicată) și în Palo Alto (o zonă bogată din California, cu infracționalitate scăzută). În Bronx, mașina a fost devastată în câteva zile; în Palo Alto a rămas intactă o săptămână, ceea ce l-a determinat pe Zimbardo să spargă un geam, să îndoaie pe alocuri caroseria, creând impresia clară de mașină abandonată - locuitorii din Palo Alto s-au comportat acum ca și cei din Bronx.

Teoria ferestrelor sparte a fost dezvoltată în strictă legătură cu fenomenul infracțional dar poate fi - și este - aplicată în sociologia comportamentului deviant, în sociologia urbană, în științele sociale etc.. E o teorie care se poate aplica în aproape toate domeniile vieții de zi cu zi. Omul este influențat de mediul în care trăiește. Orice deteriorare în spațiul public - chiar dacă pare nesemnificativă - sau în sens larg: într-o comunitate, într-o situație - dacă nu e remediată va conduce la o degradare tot mai mare, aproape imposibil de reparat, rezolvat.

Între altele, teoriile de mai sus arată cât de ușor pot fi manipulați oamenii de cineva care știe pe ce „butoane” să apese.

Image by Gerd Altmann from Pixabay

Viață nouă. Natura joi

Fotografii pentru Der Natur Donnerstag (DND), joc găzduit de Jutta - tabelul este deschis de miercuri, ora 18:00, până vineri la ora 23:00.

Postarea este și la Garden Affair (grădină, natură, păsări...)

http://jaipurgardening.blogspot.com/2021/02/garden-affair-spring-flower-schizanthus.html

Sursa foto: Brașov, orașul sufletului meu. (22 februarie 2021)

Decor. Miercurea fără cuvinte

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte, joc preluat de Zina de la Carmen.

sursa foto: Brașov, orașul sufletului meu (Rhus typhina, 22 februarie 2021)

Postarea am înscris-o și pe blogurile:

https://comedy-plus.com/wordless-wednesday-188/

http://myworldthrumycameralens.blogspot.com/2021/02/my-corner-of-world_24.html

De Dragobete, una, alta

Iubirea este o slăbiciune instinctivă pe care am moștenit-o de la primul om. (Khalil Gibran)

*

Știiiiiu! Iubirea se sărbătorește în fiecare zi. Așa e, dar să se știe: cuplul care vrea să-i dăinuie iubirea tot anul trebuie să se sărute în ziua de Dragobete. Hm. Oare, dacă se sărută tot anul, mai puțin în această zi, se va topi iubirea lor?

Îmi plac astfel de zile în care predomină roșul, rozul, floricelele și inimioarele, zâmbetele largi - e un fel de Crăciun altfel. Cine se poate bucura de astfel de sărbători să o facă. Pe lume sunt destui Grinch.

Oricum, în această zi bărbații trebuie să aibă grijă să nu se certe cu vreo femeie, să nu le supere pe femei pentru că vor avea parte de-o primăvară cu ghinion la tot pasul.

Dragobetele, în tradiția românească, era și zeul tinereții, veseliei, nu doar zeul iubirii. Altfel spus, azi se sărbătoresc și tinerețea și veselia. Daaaa! În ziua de Dragobete tinerii și tinerele n-au voie să plângă! Cine plânge azi va avea parte de supărări în lunile următoare.

O altă superstiție se referă la tinerele care dacă nu întâlneau în această zi o persoană de sex masculin erau lipsite tot anul de iubire. În unele zone de la sate se spunea că fetele care atingeau un bărbat dintr-un sat apropiat erau îndrăgostite tot timpul anului.

Ajunul zilei e ca și noaptea de Bobotează pentru cele care vor să-și afle ursitul: își pun sub pernă busuioc sfințit cu speranța că Dragobetele le va ajută să-și găsească perechea.

Separat de iubire, în această zi (în unele regiuni) se obișnuia să se scoată din pământ rădăcini de spânz, care erau folosite ca leac pentru unele boli.

Cusutul, țesutul, treburile grele pe lângă gospodărie nu sunt de bine. Doar curățenia e permisă deoarece e considerată ca aducătoare de spor și prospețime.

Ziua de Dragobete coincide cu sărbătoarea ortodoxă Întâia și A Doua Aflare Capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul.

Sfântul Ioan Botezătorul (Înaintemergătorul) a avut ca părinți doi oameni în vârstă: Elisabeta și Zaharia. Faptul că Elisabeta a dat naștere unui prunc a fost o minune, având în vedere vârsta ei. Pe prunc l-au numit Ioan, deși tradiția cerea să fie numit după tată, dar Elisabeta a ales numele (care i-a fost insuflat divin) și soțul ei a fost nevoit să accepte.

Ioan Botezătorul a propovăduit venirea lui Mesia și, între altele, a vorbit mult despre păcatul în care trăia Irod Antipa cu Irodiada, fosta soție a fratelui său; aceasta i-a cerut soțului (prin intermediul fiicei sale, Salomeea) să-i ofere capul Botezătorului. Dorința i-a fost îndeplinită (29 august). Trupul a fost luat de adepți și îngropat. Capul l-a îngropat în curtea palatului, în loc ascuns, știut numai de Ioana, femeia economului (administratorului) lui Irod, de teamă ca Ioan Botezătorul să nu învie și să vorbească din nou împotriva lor. Ioanei, părându-i rău de moartea proorocului, a luat capul, l-a pus într-un vas de lut și l-a îngropat în muntele Eleonul, unde era satul lui Irod. Timpul a trecut, s-a uitat de cap. Peste ani, Inochentie, unul dintre slujitorii de seamă ai lui Irod, s-a lepădat de lume și a plecat în Cetatea Ierusalimului unde a cumpărat, în muntele Eleonului, locul care cândva a fost satul lui Irod. Vrând să clădească o biserică mică din piatră a săpat temelia și a descoperit vasul în care era un cap - a înțeles al cui este și l-a îngropat la loc, de teama închinătorilor la idoli care stăpâneau atunci. A luat taina cu el în mormânt. Biserica s-a năruit în timp, devenind una cu pământul, iar capul a rămas acolo neștiut de nimeni. După vreo trei sute de ani, în vremea împăratului Constantin cel Mare, Sfântul Ioan Botezătorul s-a arătat la doi călugări, poruncindu-le să sape locul și să dezgroape capul - aceasta fiind prima aflare a lui. Pe când călugării se întorceau cu capul proorocului într-un sac din păr de cămilă, au întâlnit un olar și i-au dat acestuia să care sacul. Pentru această stare de lenevire, Sfântul Ioan a îndemnat pe olar să fugă cu sac cu tot. Acesta l-a dus acasă și l-a ținut la loc de cinste, și treburile lui mergeau din ce în ce mai bine, iar el știa că acest lucru se datorează capului sfântului. Când a simțit că sfârșitul îi e aproape a pus capul într-o raclă și l-a dăruit surorii sale, sfătuind-o să-l cinstească și să deschidă racla numai când sfântul îi va porunci. De atunci, capul a trecut prin multe mâini până a ajuns la un monah nu prea credincios, numit Eustatie, care viețuia într-o peșteră de lângă cetatea Emesa, și la el veneau tot felul de bolnavi pentru a-i însănătoși; îi tămăduia cu harul capului, dar ascundea acest fapt, zicând că a lui este puterea. La un moment dat, monahul acesta a fost alungat; înainte de a pleca a îngropat capul în adâncul peșterii sperând să vină să-l ia mai târziu, dar n-a mai putut pentru că peștera a fost ocupată de niște monahi cinstiți, dar care nu știau ce se află în peștera lor. Au clădit în apropiere o mânăstire. În anul 452, tot în urma unui vis, capul a fost găsit de Marcel, arhimandritul acelei mânăstiri. (A Doua Aflare a Capului) După unele peripeții, a ajuns în altarul unei biserici, unde a rămas mulți ani, până a început lupta împotriva icoanelor și capul iar a fost ascuns în pământ, în vas de argint. A stat acolo, neștiut, până prin anul 850, în vremea împăratului Mihail, fiul lui Teofil și al Teodorei, cei care au restabilit dreapta credință și care, tot prin „dumnezeiască arătare” au aflat capul, care a fost dus la Constantinopol de patriarhul Ignatie al Constantinopolului (A Treia Aflare a Capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, 25 mai). (v. doxologia.ro)

*

Superstiții: cine muncește azi are parte de pagubă în viitorul apropiat - păsările îi vor mânca porumbul vara. La sate, femeile leagă copiilor un șnur de arnici roșu cu alb ca să nu îi prindă soarele (oare la ce se referă?)

Dacă plouă în 24 februarie primăvara se va instala repede, iar vara va fi lungă și călduroasă; dacă ninge, iarna se va prelungi; dacă e cer senin (fără vreun fenomen meteo deosebit) recolta va fi bogată. Ziua de 24 februarie e începutul anului agricol.

Image by CANDICE CANDICE from Pixabay

Din profețiile lui Bertrand Russell

n.b. profeții cu ghilimele

Uneori, citind despre anumite lucruri, mă întreb dacă autorii textelor respective știu ce urmează să se întâmple - și scriu pentru a-i obișnui pe oameni c-o idee ori alta - sau reușesc să deducă încotro se îndreaptă omenirea și încearcă să-i avertizeze pe oameni?

A nu fi sigur este, cred, unul dintre lucrurile esențiale ale raționalității. (B. Russell)

Bertrand Russell (18.05.1872 - 02.02.1970), filosof, istoric, eseist, logician, matematician, critic social britanic, susținător înflăcărat al păcii, în 1950 primește Premiul Nobel pentru Literatură, ca o recunoaștere a ideilor sale referitoare la libertatea gândirii, a ideilor pacifiste și umanitare.

Scria el, între altele:

Frica colectivă stimulează instinctul de turmă, şi tinde să producă ferocitate faţă de cei care nu sunt priviţi ca membri ai turmei.

Până acum războiul n-a avut un efect prea mare asupra creşterii populaţiei, care a continuat pe parcursul a două războaie mondiale. Poate că războiul bacteriologic ar fi mai eficient. Dacă la fiecare generaţie s-ar răspândi în lume o ciumă neagră, supravieţuitorii ar putea să procreeze liber fără ca, totuşi, să populeze prea mult planeta. Poate că această situaţie este neplăcută, dar ce dacă? Persoanele cu adevărat nobile sunt indiferente la fericire, în special a celorlalţi.

În mod gradat, prin reproducere selectivă, diferenţele congenitale dintre conducători şi conduşi vor creşte până când vor deveni specii aproape diferite. O revoltă a plebei ar deveni la fel de negândită ca şi o insurecţie organizată a oilor...

Dieta, injecțiile și interdicțiile se vor combina să producă acel tip de caracter și tip de credințe pe care autoritățile îl consideră dezirabil și orice critică serioasă a puterii va deveni imposibilă psihologică.

Exemplu de interdicţie: după ora 23 au voie să circule numai cei care au motive serioase. Dacă-i ții pe oameni mai mult timp cu astfel de interdicţii celor mai mulți va începe să li se pară firesc să nu mai circule după ora 23 și mulți vor găsi și argumente (hilare) pentru astfel de obicei: "e periculos noaptea pe stradă - politicienii se gândesc la binele cetăţenilor" (de exemplu). Cum au găsit și în cazul celor care au câini la bloc: "un câine nu se ţine în apartament de bloc!" Și dacă este, totuși, acolo? Îl abandonezi când guvernanţii au idei creţe?

Cred că subiectul cel mai important (politic) este psihologia maselor… Vom arăta că familia împiedică dezvoltarea individului… Deși acestea vor fi studiate în sistemul de educație, ele vor fi aservite obiectivelor clasei guvernante… Populația nu va cunoaște felul în care se inoculează convingerile. Când tehnica se va fi perfectat, fiecare guvern care a educat generații de oameni în acest fel va putea să controleze întreaga populație în mod eficient și sigur, fără a fi nevoie de armate sau poliție... Propaganda educațională, cu ajutorul guvernului, va putea să obțină rezultate într-o singură generație. Există doar două puternice forțe care se opun unei astfel de politici: una este religia, iar cealaltă este patriotismul...

O societate științifică nu poate fi stabilă decât sub conducerea unui guvern mondial.

(Bertrand Russell, Impactul științei în societate, 1953)

Image by Gerd Altmann from Pixabay

Semne zodiacale. Element și calitate

E sfârșit de săptămână, într-un oraș sub semnul roșului, așa că mă preocupă chestiuni serioase: zodiacul (nu ucigașul care s-a autointitulat astfel). De fapt, „curățam” blogul, și-am aruncat un ochi peste „postările nefinalizate”. Pentru că tot le-am scris cândva poate că „le dau drumu’” unora (dar nu le șterg pe celelalte). Între altele, am constatat - la o verificare cu un program online (https://www.brokenlinkcheck.com/) - că sunt multe „legături întrerupte”, care trebuie ori corectate ori eliminate pentru ca vizitatorii să nu piardă timp accesând pagini care duc spre nicăieri sau spre te miri unde plecând, de exemplu, de la desene animate. Se întâmplă aceasta din mai multe motive: eventuale modificari ale „dezvoltatorilor”, actualizări frecvente, unele domenii expiră, unele bloguri/site-uri/pagini sunt șterse, mutate la altă adresă sau deținătorii aleg să nu mai fie publice etc.. "Legăturile intrerupte" se referă și la contul folosit de un vizitator pentru a comenta și apar când vizitatorul și-a sters blogul, a schimbat adresa acestuia s-au a ales să nu facă public profilul. 

Revin la chestiunea serioasă: zodiacul.

Fiecărui semn zodiacal îi este atribuit un element și o calitate.

Elementul (Foc, Pământ, Aer, Apă) reprezintă baza semnului zodiacal.

Calitatea (Cardinal, Fix, Mobil) descrie felul activității asociate fiecărui semn.

Semnele zodiacale grupate sub același element au multe caracteristici în comun și formează relații armonioase și au forme stabile de comportament. Semnele grupate sub aceeași calitate par adesea lipsite de armonie, dar dinamismul lor comun și încrederea deplină formează un potențial constructiv.

Semne de Foc: Berbec, Leu, Săgetător. Semne de Pământ: Taur, Fecioara, Capricorn. Semne de Aer: Gemeni, Balanță, Vărsător. Semne de Apă: Rac, Scorpion, Pești.

Semnele Cardinale reprezintă forța creatoare (nativii acestor zodii inițiază): Berbec, Balanță, Rac, Capricorn. Semnele Fixe reprezintă forța conservatoare (nativii stabilizează, construiesc pe temelia inițiatorilor): Taur, Leu, Scorpion, Vărsător. Semnele Mobile reprezintă forța schimbării (nativii pregătesc trecerea într-o nouă etapă; adesea duc la bun sfârșit ceea ce alții au început dar nu au continuat): Gemeni, Fecioară, Săgetător, Pești.

Triunghiul semnelor de Foc: Berbec, Leu, Săgetător. Împreuna ar putea fi devastatori. Cei din triunghiul focului trăiesc cu pasiune, intră în acțiune cu mult entuziasm și sunt excelenți conducători; sunt emoționali, iuți la mânie, iertători și fără resentimente. Sunt puternici, aventuroși și pot fi sursă de inspirație pentru alții. Un astfel de grup poate fi răvășitor chiar și pentru superiorii lui deoarece fac mai mult decât li se cere. Printre nativii acestui semn se regăsesc militari de carieră, exploratori, piloți de formula unu, astronauți, reporteri de război etc..

Triunghiul semnelor de Pământ: Taur, Capricorn, Fecioară. Împreună, nativii acestui triunghi pot fi emisari în zone de conflict (pentru că sunt onești și analizează în detaliu ce e bine pentru părțile aflate în conflict) dar, de regulă, nu pot forma o echipă între ei pentru că sunt prea preocupați de propria persoană - dacă au, totuși, același scop, îl ating fiecare pe drumul lui. Ei sunt în permanentă legătură cu lumea materială și sunt capabili de o disciplină spartană; rezistenți la „eroziuni” de orice fel devin, uneori, „paratrăsnetul” celor din jur, pentru că sunt foarte rezistenți la tăvăleală. Sunt senzuali, sensibili la eleganță și lux, darnici. Sunt buni negociatori și nu cedează fără argumente serioase. Deși sunt foarte practici, sunt atrași de persoane emoționale și misterioase.

Triunghiul semnelor de Aer: Gemeni, Balanță, Vărsător. Au mintea înflăcărată, sunt gânditori originali, adoră toate mijloacele de comunicare; limbajul lor e culoare, stil, cuvânt. Sunt schimbători, buni actori și poți explora cu ei teritorii nebănuite. Cu nativii din acest grup poți face orice este interesant și reprezintă o noutate, dar să nu-i faci parteneri de afaceri - o bancă guvernată de o combinație a semnelor de aer e predispusă falimentului, dar o creație artistică nonconformistă, în aceeași combinație, e sortită succesului. O echipă de oameni de știință formată din semne de aer ar putea face descoperiri senzaționale, dar aplicarea acestora ar necesita o tehnologie nouă.

Triunghiul semnelor de Apă: Rac, Scorpion, Pești. Legăturile între ei sunt emoționale, nu au nevoie de cuvinte. Au imaginație bogată, sunt emotivi, mistici uneori, artiști introvertiți, posibili creatori de sisteme filosofice profunde - simt profunzimile. Sunt tăcuți, misterioși, magici. Sunt plini de neprevăzut și au o percepție acută în privința altora. Se spune că au o memorie ancestrală (deseori li se pare că au mai trăit o dată). Împreună pot avea succes în domenii precum filosofia, astrologia, arta, dar luați separat se pierd în propriul misticism. Viața lângă ei nu poate fi plictisitoare dar poate fi sufocantă.

Semnele cardinale: Berbec, Rac, Balanță, Capricorn. Formează un grup dinamic, combinația lor fiind ca furtuna de vară, ca iarna amestecată cu primăvara. De exemplu, o bancă guvernată de astfel de nativi este cea mai sigură bancă, chiar dacă nu e scutită de zile negre. Acești nativi prevăd schimbările. Viața lor este în culmea gloriei sau în fundul prăpastiei în ritm succesiv; deși pericolul căderii de pe culmi e difuz căderea ar putea fi zdrobitoare - dacă n-ar exista uluitoarea lor putere de ridicare ce duce întotdeauna spre victorie, ridicarea fiind spectaculoasă. Când pierd, nu pierd niciodată totul.

Semnele fixe: Taur, Leu, Scorpion, Vărsător. Acești nativi își stabilesc cu exactitate domeniul de experiență, ca exploratorii care înfig steagul și delimitează spațiul cucerit. Odată ce și-au stabilit poziția pot fi înlăturați doar prin forță. Sunt încrezători, onești, bine instruiți, muncitori, cu principii sănătoase, buni guvernanți. De exemplu, un guvern care se bazează pe echipe formate din nativi ai acestor semne își va îndeplini promisiunile - semnele fixe au o „fixație”: să realizeze ce și-au propus. (de reținut: un nativ în semn fix e „greu de schimbat”, de remaniat, dacă e ministru, de exemplu).

Semnele mobile: Gemeni, Fecioară, Săgetător, Pești. Sunt senzitivi, inteligenți, nervoși, curioși asupra tainelor vieți; adeseori duc la bun sfârșit ce alții au început dar n-au avut curaj să finalizeze. Sunt adaptabili și exuberanți, pot asimila orice gen de experiență creativă (și în timp ce se bucură de aceasta se gândesc deja cum să o transforme). Imaginația e debordantă, gândirea spirituală, conversația spumoasă. În cel mai rău caz, viața lor comună ar fi ca Turnul Babel. O combinație între aceste semne mobile dezvoltă la maximum capacitatea mentală - în domeniul mass-media ar putea avea doar succes deplin.

Horoscopul pentru azi.

Image by Gordon Johnson from Pixabay

O mierla. Natura joi

Fotografie pentru Der Natur Donnerstag (DND), joc găzduit de Jutta - tabelul este deschis de miercuri, ora 18:00, până vineri la ora 23:00.

Sursa foto: Brașov, orașul sufletului meu. (februarie 2021)

Fotografia este și la Garden Affair (grădină, natură, păsări...)

http://jaipurgardening.blogspot.com/2021/02/garden-affair-fungicide-on-plants.html

Bleu. MFC

Fotografie pentru Miercurea fără cuvinte, joc preluat de Zina de la Carmen.

sursa foto: Brașov, orașul sufletului meu (17 februarie 2021)

Postarea am înscris-o și pe blogurile:

* https://comedy-plus.com/wordless-wednesday-187/

* http://myworldthrumycameralens.blogspot.com/2021/02/my-corner-of-world_17.html

Protecția împotriva deochiului(4)

Deochiul este cauzat de un dușman necunoscut sau de gelozia divină de tip Nemesis și reprezintă o primejdie nevăzută ce-i pândește mereu pe cei vii și căreia este important să i se poată contracara efectele. Percepția naturii fenomenului, a cauzelor sale și a posibilelor măsuri de protecție variază între triburi și culturi. Ochiul rău este un talisman care este menit să protejeze de deochi. Acest talisman - sub toate formele în care apare - nu trebuie confecționat la o anumită oră, după anumite caracteristici, dintr-un anumit material, cum e în cazul celor mai multe talismane.

În Egiptul antic, Ochiul lui Horus (cunoscut și sub denumirea de wadjet sau udjat - caligrafiat în mai multe feluri - care poate fi tradus ca „ochiul fardat”) era îngropat cu faraonii pentru a-i proteja în viața de apoi, dar era menit și pentru a alunga răul, în general. În prevenirea efectelor funeste ale deochiului, oamenii se bizuiau pe sprijinul zeilor. Textele antice egiptene arată însă că nici zeii și nici regii nu erau la adăpost de asemenea atacuri și era indicat să fie preîntâmpinate prin formule eficace: „Rostesc pentru tine formulele ce alungă deochiul în zorii zilei, iar puterea lor minuni va face cu el”. Marinarii antici egipteni și din Orientul Mijlociu pictau frecvent simbolul pe vasele lor pentru a asigura deplasarea în siguranță pe mare.

Vechii fenicieni puneau simboluri cu ochi pe mărgele pe care le purtau sub formă de coliere.

La daci, animalul clasic de apărare împotriva deochiului era șarpele.

În Europa medievală era considerat ghinionist cel care era lăudat sau ai cărui copii erau lăudați și imediat după laudă se obișnuia a se rosti ceva de genul „Dumnezeu să binecuvânteze” sau „așa cum vrea Dumnezeu” pentru a se contracara imediat efectul unui eventual deochi. În România, pe lângă descântece și amulete, se mai spune „Ptiu, să nu-ți fie de deochi”, imediat când cineva aduce o laudă altcuiva.

Între adepții hinduismului și islamului din Asia de Sud, când o mama observa că cineva aduce laude excesive copilului său se obișnuia să încerce neutralizarea efectului ochiului rău înconjurând de câteva ori capul copilului cu ardei iuți roși, apoi arzând ardeii.

Un „ochi rău” este un talisman sau amuletă în formă de ochi, în mod tradițional în culorile albastru sau verde, care indică protecție spirituală. Aceste talismane sau „repelenți” („care resping”) pentru „ochi rău” pot fi purtate în mai multe moduri: ca pandantive, brățări, cercei, inele etc.. Amuleta mai poate fi agățată sub formă de mărgele de sticlă (șirag) deasupra ușii principale sau la intrarea casei pentru a menține vatra protejată.

Măsurile luate pentru a îndepărta efectele ochiului rău variază foarte mult între culturi. De exemplu, unii cercetători sugerează că scopul îmbrăcării rituale - o practică care a fost observată în ceremoniile de căsătorie din unele părți ale Indiei - este de a evita deochiul. Copiilor asiatici li se înnegresc, uneori, fețele, mai ales lângă ochi, pentru protecție.

Alte mijloace de protecție, comune multor tradiții, includ consumul de alimente sau decocturi de protecție; purtarea de texte sacre, amulete sau talismane (care pot fi, de asemenea, agățate și la animale, pentru protecția acestora); utilizarea anumitor gesturi cu mâinile; și afișarea de desene sau obiecte rituale.

Este încă o tradiție în Turcia să se aducă un talisman împotriva ochiului rău copiilor nou-născuți, ceea ce reflectă convingerea că cei mici sunt adesea cei mai sensibili la blestem.

Amuleta numita nazar a existat în diferite forme de mii de ani, blestemul pe care îl respinge fiind foarte vechi și greu de urmărit. „Nazar” provine din limba arabă, și înseamnă vedere, supraveghere, atenție și alte concepte înrudite. E o amuletă în formă de ochi despre care se crede că protejează împotriva deochiului. Anumite popoare (între care hindi-urdu - indian, pakistanez - bengali, kurzi, persani, punjabi, turc, afgan) au împrumutat termenul, cu anumite variațiuni. Amuletele nazar sunt folosite și cu „ziceri” obișnuite precum „un ochi pentru un ochi” - un alt ochi poate fi folosit pentru a proteja receptorul privirii malefice. Un nazar tipic este realizat din sticlă, cu cercuri concentrice sau sub formă de lacrimă în albastru închis, alb, albastru deschis și negru, ocazional cu margine galben sau auriu.

Doamna Neşe Yildiran, profesor de istorie a artei la Universitatea Bahçeșehir din Istambul e de părere că cea mai veche versiune a amuletelor împotriva deochiului datează din anul 3300 i.Hr., fiind descoperite în Tell Brak, unul dintre cele mai vechi orașe din Mesopotamia (Siria de azi) - idoli abstracți, din alabastru, cu ochi incizati. Amuletele din sticlă albastră, cu iterații, au început să apară în jurul Marii Mediterana prin jurul anului 1500 i.Hr. Dr. Yildiran presupune că pandantivele albastre cu Ochiul lui Horus excavate în Egipt ar putea fi privite ca fiind cel mai influent predecesor al nazarului modern.

Amuleta Hamsa este în formă de palmă deschisă cu un ochi în mijloc și e întâlnită la evrei, creștini și la musulmanii din Orientul Mijlociu și din Africa de Nord, unde simbolul apare la intrarea în case, pe pereții unor magazine, pe pandative, pe obiecte de decor, bijuterii etc.. Numele acesteia provine de la numele arab al cifrei cinci: hamsi. Musulmanii o numesc mai ales „Mâna Fatimei” (Fatima a fost fiica Profetului), la creștini „Mâna Fecioarei Maria”, la evrei Mâna lui Miriam (sora profeților Moise și Aaron). La evrei, ochiul poate fi înlocuit de steaua lui David sau alte simboluri iudaice. Amuletele sunt, desigur, destul de diferite de la unii la alții, „constanta” fiind palma deschisă.

Cel mai adesea e folosită ca protecția împotriva deochiului și poate fi împodobită cu diferite simboluri religioase.

În islam - ca și în multe alte culturi - există și incantațiile care apară de deochi și de demoni; inclusiv în Coran este o Sura dedicată răului cauzat prin mijloace mai puțin obișnuite și împotriva căruia se poate lupta numai cu ajutor divin. După tradiție, există mai multe „mijloace de apărare” împotriva deochiului: valul, desene geometrice, obiectele strălucitoare, fumigațiile care exaltă mirosuri, sarea, coarnele, potcoavele, semiluna și, desigur, Mâna Fatimei (Hamsa).

Ochiul Providenței, adesea îmbrățișat de francmasoni, e menit să simbolizeze atotștiința divinității; e un ochi (ochiul atotvăzător) în centrul unei piramide înconjurate de raze de lumină. Despre Ochiul Providenței unii cercetători afirmă că e de inspirație egipteană (după Ochiul lui Horus sau după Ochiul lui Ra).

În Italia, bărbații și băieții poartă ca amuletă protectoare un mic pandantiv în formă de corn (cornicello), confecționat tradițional din coral roșu, dar are aceleași efecte dacă e din aur sau argint, sticlă sau material plastic. Istoricii afirmă că o amuletă asemănătoare era purtată încă din vremea Romei antice, când era numită fascina, și care ar implica un simbol falic, ca expresie a fertilității menite să învingă primejdia reprezentată de deochi.

Amuleta recomandată în creștinism, împotriva deochiului (și nu numai), este cruciulița (și rugăciunea are rol de protecția).

Panglicile sau șnururile de culoare roșie - culoarea sângelui, adică viața, după cum interpretează, tradițional, etnologii.

Potcoava - care are o formă oarecum asemănătoare cornului de taur sau Lunii; oglinjoare - acestea reflectă, „trimit înapoi”, privirea malefică; semințe sau pietre prețioase cu desen concentric, care sugerează ochiul.

În tradiția românească există fel și fel de metode de protecția, între care se distinge „firul roșu” (care pare acceptat și de Biserică) pe care ar trebui să-l poarte la mână mai ales bebelușii, până când vor fi botezați. În Oltenia (Vâlcea), exista obiceiul ca nou-născuților să li se pună scuipat pe buric; în Mehedinți, unei persoane cu ochi albaștri nu i se permitea să vadă copilul înainte de a fi botezat; în Gorj, copiii nu trebuiau lăsați să se privească în oglindă până la vârsta de un an (se credea că se pot deochea singuri); în zona de est a Ardealului și în Moldova se făcea pe fruntea copilului un semn cu cenușa din vatră, cu praful de pe talpă amestecat cu puțin scuipat sau cu funinginea din horn - acest semn din mijlocul frunții trebuia făcut numai de mama copilului (acest gest poate fi regăsit și la evrei, dar e pomenit și la vechii greci și la arabii din Asia Mică). Alte metode de prevenție: purtarea bijuteriilor din aur (care „captează” privirea rea) - remediu regăsit și în alte culturi; purtarea unui obiect de îmbrăcăminte pe dos sau un cățel de usturoi în buzunar. Și, desigur, există descântecele.

Gesturile protectoare au legătură, în special, cu reproducerea, cu fertilitatea (afirmă mai mulți experți). Fiind pericol pentru sănătate/viață, deochiul trebuie contracarat prin gesturi care semnifică viața, perpetuarea acesteia. În Italia, de exemplu, gesturile cele mai cunoscute sunt:

- mano cornuto - degetul arătător și cel mic întinse, cu celelalte adunate. Unii autori explică semnificația ca fiind „coarne de taur”, taurul fiind un vechi simbol al fertilității. Alții cred că este vorba despre Luna Nouă, Luna fiind considerată în multe culturi protectoarea copiilor mici, a mamelor și a animalelor domestice;

- mano fico - degetul mare este trecut printre arătător și mijlociu, gest care ar trimite, în viziunea unor cercetători, la actul sexual.

Un alt gest este de a „scuipa” asupra celui lăudat pentru a-l feri de un eventual deochi.

„Urâțirea” simbolică a copiilor, pentru a nu fi lăudați sau priviți cu admirație excesivă sau cu invidie - semne de fard negru, funingine sau praf pe față (cum se obișnuia în India, Bangladesh dar și prin Orientul Mijlociu).

Dacă amuleta nu și-a făcut efectul sau dacă omul neprotejat a fost deocheat există unele remedii care par „a lua răul cu mâna”. Toate aceste ritualuri implică, în principal, apa, în funcție de regiune: ulei de măsline turnat în apă, tăciuni aprinși stinși în apă (mai nou se folosesc chibrituri aprinse stinse în apă), ceară picurată în apă - și în acest timp se rostește un descântec.

În America Latină, ochiul rău e cunoscut ca „mal de ojo” și credința e răspândită mai ales în zonele rurale. În Puerto Rico nou-născuților li se oferă o amuletă numită azabache (o piatră prețioasă neagră, un tip de lignit), pentru a-i proteja de deochi. Amuletele, in general,  simbolizează un ochi și sunt, de regulă, albastre - culoarea simbolizând cerul sau evlavia. Pentru protecție - sau ca leac - se fac și farmece, poțiuni și vrăji. Usturoiul este la fel de bun și în unele părți se crede că numai rostirea cuvântului „usturoi” oferă protecție. Cei care cred că au fost vătămați de deochi caută șamani, vrăjitori, vindecători spirituali pentru a scăpa de blestem.

Există mai multe moduri de vindecare. În Mexic, de exemplu, se utilizează un ou crud. Oul e un simbol universal al purității și nașterii; se spune că absoarbe energiile malefice. Oul se trece peste fruntea și corpul celui presupus deocheat apoi e spart în apa dintr-un vas și formele rezultate sunt examinate - dacă apare o formă ovală sau de ochi e semn că puterea ochiului rău a fost contracarată cu succes. În India se aprinde un foc cu al cărui fum este afumat cel presupus deocheat; în Iran se folosesc semințele unei plante care, aruncate în foc pocnesc și se sparg, împrăștiind un fum mirositor folosit pentru a-i afuma pe cei deocheați (se spune că, uneori, ritualul se desfășoară și în restaurante, preventiv, pentru că acolo oamenii sunt expuși privirii multor străini). Cele mai simple protecții din tradiția românească par a fi atingerea călcâiului, apoi fruntea copilului, spunând, la ieșirea din casă: Când s-o deochea călcâiul, atunci să se deoache și copilul sau „scuipatul” în sân spunând: Ptiu, ptiu, să nu fie de deochi.

Azi, amuletele de apărare împotriva deochiului au devenit aproape o modă. E posibil ca, în timp, semnificația și istoria acestor amulete să se piardă. Unele interpretări actuale (utilizarea lor în modă, de exemplu) au stârnit temeri de însușire culturală, în special cu privire la amuleta hamsa, care deține un loc sacru atât în iudaism cât și în islam.

Profesorul Yildiran este de părere că nu e o problemă reală acest aspect, simbolul având capacitatea să depășească granițele - fie acestea culturale, geografice sau religioase - și e mai mult decât un decor. „Ochiul rău” e o rămășiță din chiar zorii civilizației, care se referă la cele mai profunde și durabile credințe ale umanității. În plus, spune profesorul, cine poartă o astfel de amuletă fără a cunoaște semnificația nu numai că ar putea face inutile abilitățile de protecție dar ar putea atrage un blestem și mai puternic - desigur, pentru cei care, în general, cred în blesteme.

Surse:

* https://www.livescience.com/40633-evil-eye.html

* https://www.bbc.com/culture/article/20180216-the-strange-power-of-the-evil-eye

* https://en.wikipedia.org/wiki/Eye_of_Horus

* https://ro.wikipedia.org/wiki/Hamsa

* https://www.descopera.ro/maratoanele-descopera/fenomenele-paranormale/4672550-deochiul-privirea-care-secatuieste

Image by Peter Lomas from Pixabay (Ochiul lui Horus)

Mâna Fatimei

https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Khamsa_pendant.jpg

autor: https://en.wikipedia.org/wiki/User:Leandros

Mâna lui Miriam aceeași sursa wiki: Hamsa