marți, 30 aprilie 2019

Ziua Onestităţii

Onestitatea este cea mai bună politică (Benjamin Franklin)
Când afirmâm: “toţi oamenii mint” ne includem, automat, şi pe noi. In general, aşa este, dar… sunt şi oameni care nu mint - chiar dacă ne referim numai la copii. Un exemplu împotriva generalizărilor. Generalizările dăunează.
                                           
Ziua Naţională a Onestităţii (in Statele Unite ale Americii) a fost inventată de un scriitor, fost secretar de presă american: Hirsh Goldberg. A ales ultima zi din lună in ideea că in prima zi e Ziua Păcălelilor (a minciunilor, altfel spus) - şi, dacă începe cu minciuni, să se termine cu adevăruri - dar şi pentru că in 30 aprilie 1789 a fost investit in funcţie primul preşedinte al Statelor Unite ale Americii: George Washington. In Italia se pare că este sărbătorită in luna decembrie, in prima duminică înainte de Crăciun, in acelasi scop: împotriva manipulării şi exploatării comerciale, împotriva promisiunilor neîndeplinite ş.a.m.d..
Hirsh Goldberg  a scris şi cartea: “The Book of Lies: Fibs, Tales, Schemes, Scams, Fakes, and Frauds That Have Changed The Course of History and Affect Our Daily Lives”. In timp ce lucra la această carte i-a venit ideea sărbătoririi onestităţii.

Ziua Onestităţii a fost inventată pentru a încuraja onestitatea şi comunicarea directă in politică, in relaţiile dintre oameni, in relaţiile dintre producători/vânzători şi consumatori, dar şi in istorie. Falsificarea istoriei este la fel de dăunătoare ca falsificarea ştirilor, ca escrocheriile etc.. Această zi este o campanie de conştientizarea a marilor minciuni din politică (scandalul Watergate, Afacerea Dreyfus, schema Ponzi a lui Madoff, de exemplu) şi de prevenire a altor minciuni politice. In această zi politicienii sunt îndemnaţi să spună adevărul, să fie oneşti cu cetăţenii, să nu mai mintă nici prin omisiune, să îşi respecte promisiunile electorale şi altele de gen.
Lipsa de onestitate nu e caracteristică numai politicienilor, ci pare a fi o stare de fapt la nivel mondial. Înşelăciunea in reclamele pentru diferite produse (suc de fructe care nu conţine fructe decât, eventual, in proporţie de 2%), inclusiv la medicamente şi instrumente financiare (contracte de credite bancare super-avantajoase, de exemplu, care ascund clauze deloc in favoarea clientului). Politicienii par a fi incapabili să spună întregul adevăr despre orice. Companiile şi politicienii se străduiesc cu toate forţele să ne amăgească, pentru binele nostru, desigur, “binele nostru” fiind, de fapt, profiturile lor - cu cât mai mari cu atât mai bine.
Ziua Onestităţii există pentru a incuraja oamenii din toate domeniile să se străduiască să fie cinstiţi.

Conceptul pe care îl încurajeaza această sărbătoare este cel al întrebărilor directe şi al răspunsurilor oneste. Dificil, corect! Onestitatea brută nu e uşor de suportat de prea mulţi oameni şi ar face extrem de dificile relaţiile dintre oameni, dar… ce liniştitor ar fi să avem o comunicare clară, care să permită înţelegerea corectă. Lipsa de onestitate ne afectează pe toţi, deşi are sens să ne abţinem să rostim anumite cuvinte pentru că nu ne dorim să rănim sentimentele cuiva.
Dacă vrem să fim oneşti trebuie să începem cu noi. Trebuie să acceptăm adevăratele sentimente pe care le nutrim pentru cineva sau ceva, să ne înţelegem şi să ne acceptăm motivaţiile - abia apoi vom reuşi să fim oneşti cu ceilalţi.

Vă imaginaţi, bănuiesc, cum trebuie sărbătorită această zi. Să punem întrebări pe care nu am indrăznit să le rostim de teamă că nu ne va plăcea răspunsul. Am obţine, însă, un răspuns onest la întrebări sensibile? Mulţi sunt tentaţi să răspundă onest, dar nu au încredere că cel care primeşte răspunsul chiar nu se supără şi relaţia nu se schimbă (spre răcire). Măcar in Ziua Onestităţii ar trebui să spunem ce nu ne place, unde, la cine etc.. Câţi au curaj să-şi rişte locul de muncă discutând despre nemulţumirile pe care le au? Câţi au curaj să lămurească tranşant neînţelegerile din chiar cadrul familiei?! N-ar fi o adevărată eliberare de povară - unde e cazul, desigur - să spună fiecare ce gândeşte, ce simte?!

Ce-ar fi să sărbătorim şi in România Ziua Onestităţii?! 

sâmbătă, 27 aprilie 2019

Copac de Paşte

De când bântui online, pe bloguri, am văzut fel şi fel de lucruri, am aflat despre multe obiceiuri - sau mi-am amintit unele. Aşa şi cu copacul de Paşte! In copilărie, ştiam de la una dintre naşele de botez că se împodobesc pomii cu ouă, la catolici, apoi… timpul a trecut, naşa a plecat din ţară şi-am uitat. Mi-am reamintit mai apoi; am văzut şi la Carmen (Între vis şi realitate). Şi iar am uitat! Dar uitucă mai sunt! Da, să ştiţi că sunt! Şi mi-am amintit, din nou, pentru că am o creangă in holul de la intrare (un “schelet” de creangă, dar îmi place cum arată) - am păstrat creanga de brad argintiu pe care am găsit-o in iarnă, ruptă de vânt, şi am agăţat pe ea ouă de ciocolată. Nu s-a supărat când, după decoraţiuni de iarnă, am agăţat ouăle învelite in staniol.
Iniţial, am legat ouăle cu fir auriu de lamé şi peste noapte: poc! o dată, poc! a două oară, poc-poc-poc! Întrebare întrebătoare: ce se întâmplă?!! O fi la vecinii de sus! O fi la cei de alături! Firul auriu nu avea rezistenţă şi ouăle au picat unul câte unul, ca şi cum s-au vorbit să cadă in cinci minute.
Nu m-aş fi gândit să fotografiez “pomul” dar printre pozele cu decoraţiuni descoperite la Elena (Paradisul verde) este şi una cu un copăcel decorativ pentru masa de Paşte.
Poza nu e foarte reuşită pentru că nu m-am descurcat cu lumina foarte bine, şi nici cu încadratul “copăcelului” in “obiectiv”, dar asta e şi pace bună! Creanga, însă, arată foarte fain in realitate (mie îmi place, adică).
Paştele cu bucurie să vă fie, alături de cei dragi!
♥ ♥ ♥

vineri, 26 aprilie 2019

Asta e viaţa. Provocare muzicală

Keith Emerson, Greg Lake şi Carl Palmer au format trupa engleză de rock progresiv, Emerson, Lake & Palmer (ELP) celebră mai ales in anii 1970. Au cântat, cu unele pauze, până in anul 2010. Keith Emerson a murit in 11 martie 2016 şi Greg Lake in 7 decembrie 2016.

C'est la vie (1977) - Emerson, Lake & Palmer (vizualizare pe YT):

======================================================================
Friendship Friday! 
Provocarea muzicală lansată de Carmen pe blogul ei, Între vis şi realitate.
======================================================================
Johnny Hallyday, pe numele său Jean-Philippe Smet (n. 15.06.1943 - d. 06.12.2017), cântăreţ de muzică rock and roll (credtitat cu popularizarea rockului in Franţa) şi pop, actor, a interpretat şi el o variantă a cântecului, tot in 1977, dar mai târziu: Tant pis c’est la vie

joi, 25 aprilie 2019

Ouă îmbrăcate. Provocări verzi

Se apropie sfârşitul lunii aprilie - de parcă n-aţi şti! - şi am reuşit să termin tema cu numărul trei de la Provocările primăverii - aprilie 2019: ouă vopsite / decorate manual.
Vă prezint familia Ouăcilă: Albăstrel, Floricica şi Micuţa lor in roşu. O familie fericită care-şi dedică existenţa altora. Sunt la picnic, într-un loc special amenajat pentru “ovoline”, la umbra crenguţelor de tei. Au îmbrăcat cele mai bune hăinuţe ale lor - singurele, adică - şi aşteaptă să fie băgate in seamă.
Până să-şi facă rost de hăinuţele acestea au încercat şi altceva: s-au învelit in hârtie creponată, s-au stropit cu oţet şi-au aşteptat, şi-au aşteptat… degeaba: nu s-a prins culoare de coaja lor. Poate hârtia nu era potrivită, poate a fost prea puţin oţet? Cine ştie? Ele au respectat instrucţiunile din videoclipul care poate fi văzut la adresa de mai jos.
Au ales apoi hăinuţele, şi pentru că li s-au potrivit - mai cu chiu, mai cu vai - au avut nevoie de un loc special amenajat in care să stea pentru a şi le etala: un coşulet. Coşuleţul e făcut dintr-un mileu care zăcea de ani pitit într-o cutie (metoda folosită e descoperită într-un videoclip postat de Suzana).
Nu e picnic adevărat fără ceva verde curat in jurul lor: crenguţe de tei într-o vaza cofecţionată special pentru ele - din recipientul părăsit de şampon, recipient învelit in şerveţel.
Şi gata! Familia Ouăcilă se simte perfect la picnic!  

miercuri, 24 aprilie 2019

Curioasa. Miercurea fără cuvinte

Fotografie pentru Miercurea fără cuvinte!  Un joc iniţiat de Carmen; găzduit şi de Călin Hera doi ani.
HAPPY WW!                                

marți, 23 aprilie 2019

A mea e cea mai mică

Primăvară, soare, aer curat, fereastra larg deschisă. Ciripit de păsărele, foşnet de frunze noi, glasuri de om in dialog. Ce îşi spun păsările şi copacii nu ştiu, dar pe oamenii îi înţeleg - le înţeleg limbajul oral, adică.
Sâmbătă pe la prânz mă pregăteam să ies şi mă învârteam prin casă nefiind hotărâtă ce să îmbrac: in sensul de mai “subţire” sau mai “gros”, pentru că vremea e capricioasă: acum e cald, acum e frig. Pe trotuar, un el şi o ea discutau despre cum se mai simt, ce-au mai făcut - nu eram prea atentă, dar cuvintele lor ajungeau la urechile mele. La un moment dat au zis ceva de dureri de oase şi masaj şi… Şi am ciulit urechile, să aflu vreun remediu in cazul durerilor de oase (nu pentru că m-ar durea oasele, dar e bine de ştiut orice informaţie pe teme de sănătate).
- Poate de la pernă - dacă e prea mare - să te fi durut in zona cervicală - zice ea.
- Nu are cum - zice el, hotărât. Maseurul mi-a zis că ar putea fi de la poziţia pe care o am când stau la birou. Nimeni n-o are mai mică decât a mea - spune el cu hotărâre - e cea mai mică din lume.
Tipa începe să râdă in hohote; el nu se mai aude deloc, apoi începe să râdă şi el şi, printre hohote, se aude cum zice:
- Reluăm: nimeni nu are o pernă mai mică decât a mea. Perna mea e cea mai mică din lume!
Abia când a zis că perna lui e cea mai mică am înţeles de ce femeia râdea in hohote, şi mi-am amintit de un profesor care mereu ne spunea că exactitatea cuvântului e foarte importantă - dar e greu să vorbeşti / să scrii fără echivoc. Şi m-am gândit şi la faza cu dorinţele, la zicala “Ai grijă ce-ţi doreşti pentru că s-ar putea să primeşti”: când nu le “formulăm” fără echivoc s-ar putea să avem parte de ceea ce, de fapt, nu ne dorim. “Să fie pace pe Pământ”, de exemplu. Cuvântul pace are mai multe înţelesuri. In plan colectiv, de exemplu, înseamnă absenţa războiului; in plan individual înseamnă o stare de spirit liniştită, fără furie, frică, alte sentimente negative. Pace, însă, poate însemna şi absenţa morţii (pentru a avea pace sufletească şi cei care se tem de moarte), fără schimbări majore sociale (şi de altă natură), fără catastrofe naturale etc. - un fel de stagnare, altfel spus, o schimbare mult, mult mai lentă (şi nu in toate cazurile binevenită). Pe scurt: cum ar putea fi realizată pacea pe Pământ din toate punctele de vedere? Ar dispărea oamenii - modul in care pare cel mai uşor de îndeplinit dorinţa formulată astfel.
Vorba lui Heraclit: Conflictul este tatăl tuturor, regele tuturor; pe unii îi face zei, pe alţii oameni, pe alţii sclavi, pe alţii liberi. El vede peste tot o coexistenţă a contrariilor, atât in macrocosmos cât şi in microcosmos, lupta fiind numai o pârghie spre ceva mai înalt, spre o armonie sau spre o unitate. 

luni, 22 aprilie 2019

Momente. Jocul cuvintelor (211)

Timpul trece sub formă de momente; viaţa e o cale formată din momente, luminată de o candelă cu flacără ce se consumă in mai multe sau mai puţine momente. Participăm la un maraton de momente. Trecem prin viaţă purtând un veşmânt din piele ce acoperă un echipament special pe care toţi îl primim la naştere, cu o structură care ne permite să trăim in mediul acestei planete. Unii avem o culoare, alţii alta, dar toţi ne înghesuim in acest spaţiu aglomerat pe care-l numim Pământ şi pe care îl considerăm o turlă sfinţită şi îl tratăm ca pe un coş pentru rebuturi scobit la margine de univers şi nu ne pasă de contradicţie pentru că toţi ne îndreptăm spre acelaşi moment: ultimul, de care ne temem, dar in care sperăm că vom striga “Am învins!”
Exerciţiu de imaginaţie - Jocul celor 12 cuvinte, găzduit de Edi.
Cele 12 cuvinte: vesmant, aglomerat, echipament, structura, candela, maraton, turla, scobit, cos, culoare, spatiu, special.

duminică, 21 aprilie 2019

Duminica Floriilor

Duminica Floriilor aminteşte intrarea Mântuitorului in cetatea Ierusalimului. Oamenii, auzind de venirea lui Isus, au luat ramuri de finic şi l-au întâmpinat cu bucurie. Sărbătoarea Floriilor este o celebrare a bucuriei.
După aceasta duminică începe Săptămâna Mare, numită şi Săptămâna Patimilor, care este una a tristeţii; in fiecare zi (începând cu seara din Duminica Floriilor), in biserici se ţin deniile, slujbe speciale care amintesc momente din viaţa Mântuitorului - de la intrarea in Ierusalim şi până la Înviere.
Tradiţia cea mai cunoscută a zilei de Florii este sfinţirea ramurilor de salcie pe care credincioşii le duc la biserică şi pe care, apoi, le aşază in locuri luminoase pentru a fi protejaţi de boli şi alte forme ale răului. De ce ramuri de salcie şi nu de finic?! Deoarece curmalul (finicul) nu creşte in toate zonele unde se sărbătoreşte Intrarea Domnului in Ierusalim. Ramurile de finic au fost înlocuite cu ramuri de salcie şi pentru că este amintită in Biblie, in special in Vechiul Testament, unde apare in contexte care exprimă bucuria de a trăi: in timpul Sărbătorii Corturilor, de exemplu, sărbătoare care comemorează momentul ieşirii din Egipt a evreilor conduşi de Moise. La această sărbătoare e simbol al vieţii abundente.
Exista versete legate de salcie, care exprima atmosfera sumbră, pierderea speranţei. Unul dintre versete se referă la râul Babilon pe malul căruia evreii, aflaţi in robia babilonică, şi-au plâns disperarea. Aici, salcia devine semn al neputinţei, al resemnării. Salcia îşi păstreaza dualismul simbolic: viaţa şi moartea, simbol de care vor ţine cont preoţii şi scriitorii bisericeşti creştini care vor încerca să dea sens şi semnificaţie aspectelor tainice ale credinţei lor. In cultul creştin, ramurile de salcie sunt semnul vieţii celei noi (Remus Rus, profesor de Istoria religiilor la Facultatea de Teologie Ortodoxă “Justinian Patriarhul“ din Bucureşti).
Salcia, însă, apare ca simbol şi in tradiţiile antice. La grecii antici, de exemplu, alături de plop, salcia umbreşte intrarea in împărăţia morţii stăpânită de Hades.
Prin particularităţile sale naturale salcia a atras atenţia oamenilor din cele mai vechi timpuri deoarece creşte in locurile unde apa este in abundenţă şi a fost considerată ca fiind o adevărată “iubitoare de apă”, dar a atras atenţia mai ales prin puterea ei aproape indestructibilă de creştere şi regenerare fără intervenţia omului. O alta caracteristică despre care se poate spune că a făcut din salcie un simbol religios puternic este faptul că florile îi cad înainte ca rodul să se lege şi că, de fapt, nu se înmulţeşte prin seminţe, ci prin puterea de a arunca vlăstari. Homer aminteşte acest fapt când Circe îi indică lui Odiseu unde se află intrarea in infern: “dumbrava neîngrijită, dincolo de cărările Oceanului, unde cresc plopi măreţi şi salcii distrugătoare de rod” (prof.dr. Remus Rus)
Astfel, in salcie se întâlneşte activă forţa vieţii şi a morţii. Pentru puterea ei regeneratoare de viaţă salcia a fost asemuită lui Hristos.

Resurse online
https://www.traditii-superstitii.ro/
https://www.crestinortodox.ro/

Sursa foto silvanews.ro

sâmbătă, 20 aprilie 2019

Ziua limbii chineze

Anual, in data de 20 aprilie este marcată la nivel internaţional Ziua limbii chineze, ca o recunoaştere a influenţei limbii chineze, literaturii, filosofiei in cultura lumii. Celebrarea zilei a fost stabilită în fiecare an, în perioada Guyu/Guyu ("Ploile cerealelor"), a şasea dintre cele 24 de perioade solare create din timpuri străvechi pentru ghidarea activităţilor agricole, care corespunde datei de 20 aprilie în calendarul gregorian. Această zi aduce şi un omagiu personajului mitologic chinez Cangjie, care a inventat caracterele chinezeşti. Se spune că ar fi fost istoricul oficial al Împăratului Galben (www.un.org).
Cultura chineză este una dintre cele mai vechi culturi ale lumii, datând de mii de ani (cel puţin 5000 de ani), literatura, religia, filosofia, artele marţiale, ceramica, arhitectura, muzica, dansul, bucătaria etc. având un profund impact asupra lumii. Amintesc numai câteva exemple: taoismul (feng shui = vântul şi apa, de exemplu, ţine de taoism), confucianismul, arta războiului.
Taoismul este o tradiţie religioasă sau filosofică de origine chineză. Bazele taoismului sunt puse de Lao Tzu (Lao Tse, Lao Zi), tradus “Bătrânul Maestru”, un filosof chinez care ar fi trăit in jurul secolului al VI-lea i.e.n. - mulţi istorici sunt de părere că acest filosof nu ar fi existat ca persoană, iar cartea care îi este atribuită, Tao Te Ching (Cartea Căii şi a Virtuţii, o carte despre morală), este o compilaţie a mai multor autori. Totuşi, se spune că Lao Tzu ar fi fost contemporan cu Confucius, acesta recunoscându-l ca maestru şi fiinţă extraordinară. 
Adevărata forţă, spun chinezii, e să păstrezi armonia dintre spirit şi trup. Aceasta e legea Tao.
Lao Tzu întemeiază şcoala Daojia (taoism), fondează învăţătura Tao, bazată pe noţiunea de Dao (cale, drum) în sensul de ordine universală proprie fenomenelor naturii, vieţii sociale şi gândirii oamenilor. Religia taoistă a transformat noţiunea de Dao într-un principiu divin, care ar fi accesibil oamenilor numai prin extaz mistic. Tao e o metodă, un principiu sau o învăţătură. Pentru chinezi armonia Creaţiei Universale e o formă a Legii Divine care conduce Universul. Tao e firescul, naturalul, de aceea se consideră a fi calea cea mai bună de a ajunge la armonie.
Taoismul respinge ideea (carteziană) după care realul poate fi reconstituit plecând de la idei limpezi şi distincte. Elementul esenţial e un numen care scapă oricărei putinţe de a fi sesizat. Tao - Fiinţa - rezultă din contradicţia complementară dintre yin şi yang, simboluri ale celor două polarităţi, feminină (yin) şi masculină (yang), ale energiei.
(din “Patru călătorii in inima civilizaţiilor”, de Henri de La Bastide, Editura Meridiane, Bucureşti, 1994, tradusă de Natalia Ionescu)
Arta războiului este o carte despre tactici şi strategii militare, scrisă de generalul chinez Sun Tzu in secolul al VI-lea i.e.n., care a fost introdusă in Occident de iezuitul Joseph Marie Amiot - el a tradus cartea şi a făcut-o cunoscută in Europa in anul 1772 cu titlul “Cele Treisprezece Articole”; a ajuns rapid la curţile regale şi la academiile militare.
₪₪₪
In anul 1946 Naţiunile Unite au recunoscut limba chineză ca limbă oficială, dar abia in anul 1973, Adunarea Generală a inclus-o ca limbă de lucru, urmată de Consiliul de Securitate in 1974.

vineri, 19 aprilie 2019

Le-au spus copiii


Despre logica copiilor se spune că e super-tare! De pe o “poză” descoperită întâmplător pe net, am ales următoarele:

Educatoarea: - Câţi ani are tatăl tău?
Copilul: - Şase ani!
Educatoarea: - Cum se poate să aibă şase ani?
Copilul: - A devenit tată numai când m-am născut eu.
Învăţătoarea: - Maria, vino la hartă şi caută America de Nord.
Maria: - Aici este!
Învăţătoarea: - Corect! Copii, cine a descoperit America?
Copiii: - Maria!
Învăţătoarea: George, compunerea ta “Câinele meu” este la fel cu cea a fratelui tău. Ai copiat-o pe a lui?
George: - Nu, doamnă, este acelaşi câine.
Profesoara: - Ionuţ, cum numeşti un om care continuă să vorbească atunci când oamenii şi-au pierdut interesul?
Ionuţ: - Profesor.

joi, 18 aprilie 2019

Medic in timpuri grele: James McCune Smith

Inscriptia: "First regularly-educated Colored Physician in the United States."
James McCune Smith este unul dintre oamenii care au depăşit limite ce păreau a fi imposibil de depăşit. Este primul afro-american care a obţinut o diplomă de doctor şi primul afro-american care a avut un cabinet medical şi o farmacie in Statele Unite ale Americii, unde trata pacienţii fără discriminare.
S-a născut in 18 aprilie 1813, in New York City. Mama lui a fost o sclavă din Carolina de Sud, Lavinia, iar tatăl lui a fost Samule Smith, un comerciant. James a fost crescut de mama lui. In primii ani a învăţat la o şcoală din Manhattan, unde erau acceptaţi şi copii care nu aveau pielea albă, fiind un elev emintent care şi-a dorit să devina medic. Nicio universitate din America nu i-a permis accesul la studii. Reverendul Peter Williams, un aboliţionist de culoare, a recunoscut extraordinarul potenţial al tânărului James şi l-a încurajat să se înscrie la Universitatea din Glasgow, Scoţia, unde a fost primit. Reverendul a fost cel care a adunat banii necesari drumului până acolo, educaţiei şi cazării - James a fost un student strălucit. In anul 1837 şi-a obţinut titlul de doctor. Vorbea fluent limbile latină, greacă şi franceză şi se descurca in ebraică, italiană, spaniolă şi germană. Era considerat unul dintre cei mai bine educaţi americani ai timpului său.
Când a revenit in Statele Unite ale Americii rasismul îl aştepta.

Scrierile sale, inclusiv discursurile, au contribuit la încetarea sclaviei şi la câştigarea drepturilor civile pentru cetăţenii de culoare. James McCune Smith a fost un intelectual care nu poate fi definit numai de rasa sa pentru că a militat împotriva discriminării şi pentru alte categorii rasiale.
A scris lucrări de medicina, ştiinţă, farmacie, geografie, dar şi literatură. Educaţia lui, şi propriile interese, l-au determinat să depăşească graniţa profesiei şi să scrie despre oamenii şi lumea din jurul lui; a făcut şi unele portrete ale muncitorilor afro-americani din New York.

In anii 1840 s-a căsătorit cu Malvina Barnet şi au avut împreună 11 copii, dar numai cinci au trăit până la vârsta adultă. James McCune Smith a supravieţuit şi soţiei şi acestor cinci copii; a murit in urma unei boli de inimă la 17 noiembrie 1865, cu nouăzeci de zile înainte de ratificarea celui de Al Tresiprezecelea Amendament la Constituţia S.U.A. prin care sclavia era abolită in toată ţara.

Resurse online:
https://www.universitystory.gla.ac.uk/biography/?id=WH24115&type=P
https://en.wikipedia.org/wiki/James_McCune_Smith

miercuri, 17 aprilie 2019

Violenţa domestică poate conduce la omor

Atunci când o femeie este abuzată ani la rând poate exista un moment in care să nu mai suporte şi să lovească mortal. Uneori o face cu ce are la îndemână, fără a intenţiona sa-şi ucidă abuzatorul, alteori îl îmbrânceşte, apărându-se, şi e posibil ca el să cadă şi să nu se mai ridice, dar sunt şi cazuri in care pare că a făcut-o ştiind exact ce face.
Foarte multe dintre femeile care ajung să fie condamnate pentru omor sunt cele care şi-au ucis partenerii abuzatori. La momentul judecăţii nu pare că procurorii şi judecatorii iau in seamă, ca circumstanţe atenuante, anii de abuz suportaţi de o femeie sau alta şi cu atât mai puţin par a lua in calcul că ar fi putut fi legitimă apărare. O femeie, in timp ce soţul o bătea de-i sărea sângele pe pereţi dă cu ochii de toporul pe care-l avusese el ridicat cu ceva timp înainte, când alerga după ea prin curte- Ia toporul şi i-l înfige in ţeastă. Omul moare, ea ajunge la închisoare. Scurt. Poliţaii au scăpat de griji - nu trebuie să se mai prezinte la toate scandalurile unde sunt chemaţi pentru că unul dintre soţi îl bate pe celălalt până îl lasă lat, uneori de faţă cu copiii minori (asta când nu-i bate şi pe copii). Femeia e vinovată, desigur, pentru că ar fi putut să plece. Unde, de exemplu, ar putea pleca una care are nouă copii?! De ce a făcut atâţia cu un abuzator?! Pentru că… in satul lor nu există un cabinet de “planificare familiala”, şi chiar de-ar exista…. Ar afla tot satul că a fost acolo şi ar afla şi bărbatul, care bărbat vrea copii cîţi îi dă Dumnezeu pentru a fi sigur că “femeia lui” nu-şi ia lumea in cap. Nici măcar un medic de familie nu e in fiecare sat! Nici in comune, in anumite zone!
Când se ajunge la omor, specialiştii - psihologi, politişti, judecători, asistenţi sociali şi mai ştiu eu cine - trebuie să înţeleagă cauzele care au dus la curmarea vieţii unui om şi să facă astfel încât cazurile de acest gen să fie cât mai rare (pentru că deloc e himeră). Aceşti specialişti trebuie să înţeleagă ce s-a întâmplat in fiecare caz in parte, pentru că fiecare caz are particularitîţile sale. Poate că ar trebui să existe politişti care să fie pregătiţi special ca să intervină in cazurile de violenţă domestică
Cine are cunoştinţă despre cazuri de violenţă domestică ar trebui să vorbească… Să spună rudelor acelor oameni, prietenilor acelora, chiar şi angajatorilor abuzatului şi abuzatorului… Pentru asta, însă, ar trebui să îşi educe mentalitatea şi rudele, prietenii, angajatorii… Da, ar putea părea “amestec in viaţa altuia”… dar s-ar putea evita o tragedie.
Autoritîţile cu atribuţii in materie - sau asociaţiile şi fundaţiile din domeniu - ar putea tipări broşuri cu sfaturi pentru cazuri de acest gen, broşuri care să fie împărţite oamenilor, in general. Aşa cum găsim in cutiile poştale fel şi fel de broşuri care ne spun - in prag de alegeri electorale - despre activitatea celor care ne cerşesc voturile am putea găsi broşuri care să explice cum poate fi combătută violenţa domestică şi ce trebuie să facem într-o astfel de situaţie (cui ne putem adresa de urgenţă) şi ce trebuie să facem când cunoaştem astfel de situaţii. C-o floare nu se face primăvară, dar… dă semne că vine primăvara.
Autorităţile (Ministerul Muncii, la noi) trebuie să aloce fonduri pentru adăposturi necesare femeilor care vor să scape de o viaţă de abuzuri; trebuie să aloce fonduri pentru psihologi care să ajute persoanele abuzate să reînceapă să aibă încredere in sine şi să nu se mai teamă că fiecare mână ridicată înseamnă un pumn abătut asupra lor ş.a.m.d.. Trebuie dezvoltate planuri de intervenţie imediată, pentru protejarea celor afalţi in pericol, şi mai apoi planurile pe termen lung Nu in ultimul rând, este nevoie de jurişti care să ajute victimele să scape din plasa unei vieţi de abuzuri. Politiştii trebuie să intervină fără comentarii când femeia le prezintă un ordin de protecţie împotriva unui partener violent şi să n-o mai ardă aiurea cu texte de genu’ că, vezi… abuzatorul are şi el drepturile lui…, există prezumţia de nevinovăţie şi alte bazaconii. Care prezumţie de nevinovăţie când femeia respectivă are un ordin semnat de un judecător?! Ce a hotărât un judecător se execută, nu se discută; dacă se discută, legea e degeaba.
Persoanele supuse violenţei domestice - dar şi abuzatorii - suportă un mare risc: fiecare oră ar putea fi ultima din viaţa lor. E nevoie de specialişti care să ştie să discute cu toate părţile implicate, până nu e prea târziu. 

Salcia in iarnă şi in primăvară. Miercurea fără cuvinte

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  Un joc iniţiat de Carmen; găzduit şi de Călin Hera doi ani. Sursa foto: Braşov, oraşul sufletului meu.     
HAPPY WW!                            

marți, 16 aprilie 2019

Pisica neagră şi omul…

Înainte vreme, prin evul mediu, pisica neagră era considerată de rău augur pentru cei care o vedeau. Cel mai adesea, pisica neagră e considerată şi azi o fiinţă care “aduce ghinion”. Hm. S-ar putea să aducă neplăceri, dar nu cum cred unii… 

Una dintre vecine avea cândva o pisică neagră. Abia se mutase in bloc şi se plimba prin zonă cu pisica după ea. Mi se părea un lucru drăguţ, până am înţeles că femeia, de fapt, urmărea să afle cine, ce, unde, când, cu cine… Modul cum pisica o urmărea ca un câine rămâne la fel de fain. “Doamna” aceasta e, de fapt, o cutră - păcat de pisică. O paranteză: femeia mi-a spus într-o zi, privindu-mă cu subînţeles, că… vrăjitoarele au pisici negre. Mi-am înghiţit cuvintele care se înghesuiau pe limbă, am zâmbit şi-am tăiat-o de acolo, evitând orice dialog cu ea. Bună ziua şi hai pa! doar atâta! Din alte motive, şi alţi vecini au început să o ocolească.
*
Altă vecină, in etate, tipă faină, calmă, ajută pe cei care au nevoie de ajutor dar, am constatat, e şi superstiţioasă (nu zic că e ceva rău, până la un punct). Într-o zi, coboram pe scări - n-am răbdare să aştept liftul - şi in holul de la parter tocmai ce-o văd pe femeie încercând să lovească pisica neagră cu piciorul - era pisica vecinei amintite mai sus. “Marş d’aici!” am auzit-o. Pisica a zbughit-o şi doamna, ridicând piciorul să lovească s-a dezechilibrat şi s-a lovit de zid - se poate spune că pisica neagră i-a adus neplăceri? Oarecum. J Când m-a văzut nu ştia ce să facă. Nu degeaba există vorba: comportă-te când eşti singur ca şi cum ai fi in public. M-am făcut că plouă, am salutat-o şi-am luat viteză. Abia acum îmi trece prin minte: o fi vrut să lovească pisoiul pentru că era al acelei vecine sau pentru că e superstiţioasă? Oricum ar fi, animăluţul nu are vină.
*
Cu ceva timp in urmă, in zonă a fost adus (între alţii) şi un pui negru de pisică. Miorlăia cu disperare, mai ales noaptea. Am încercat să-l prind, au încercat şi alţii - unii fiind doar în trecere prin zonă - dar nu sta să fie atins de mâna omului. Şi bine făcea!
Într-o dimineaţă, când abia se luminase, doua tipe şi-un tip stăteau sprijiniţi în mături şi fumau. Pisicul, în zona verde de lângă ei, miorlăia. “Iete, jivina naibii!” zice tipul şi dă cu mătura după pisoi. Pisoiul ţuşti sub o maşină, trecând “prin faţa” lor. “Bestie drăcească!” strigă una dintre tipe şi tipul începe să lovească în cauciucul maşinii, să alunge “bestia”. Eram cu Miki afară, şi grăbeam pasul spre aceia. La acel moment proprietarul maşinii se ia de ei, de la fereastră, pentru că loveau în roţi. Una dintre tipe îi explică de ce şi proprietarul le zice: “Mă, voi gândiţi cu capul de pod?” Omu’ coboară, bagă mâna sub aripa din spate a maşinii (unde miorlăia pisoiul) şi scoate puiul negru. Acesta se agită puţin apoi se calmează. Omul îl bagă în haină şi porneşte cu el spre scara blocului. Pisoiul e în siguranţă, la el acasă.
***
Pe cei care-s capabili să ocolească un cartier doar pentru că o pisica neagră (sau tărcată) le-a tăiat calea îi amintesc doar aşa, în treacăt, şi mă minunez că mai există oameni - unii foarte tineri - care cred că pisica neagră aduce ghinion.

luni, 15 aprilie 2019

Arde catedrala Notre-Dame din Paris

Când am văzut ştirea pe TV5 am crezut că-i vreun scenariu de film - cum am crezut când s-au prăbuşit “turnurile gemene” din New York City! Nu-mi vine să cred că au putut fi atât de neglijenţi încât să dea foc edificiului!
O mulţime de pompieri se luptă să salveze ce se mai poate salva (multe artefacte au fost distruse), să scoată din incintă obiectele de inestimabilă valoare care sunt acolo! Înca nu-mi vine a crede! Fleşa (turnul piramidal), cea mai înaltă porţiune a edificiului, s-a prăbuşit, acoperişul a fost distrus in întregime şi un şuvoi gros de fum se împrăştie deasupra Parisului, cenuşa aşezandu-se pe o mare porţiune din oraş. Se presupune a fi un accident - edificiul fiind in renovare.
A rezistat atâtea secole! Trebuie să reziste in continuare!
Martorii la dezastru au ramas fără cuvinte! Privesc neputincioşi flăcările care muşcă din edificiu. Unii se întreabă - pe bună dreptate, aş zice - de ce nu au fost aduse elicoptere pregătite pentru stingerea incendiilor…
M-a afectat tare mult acest incident, mai ales că a apărut pe ecran când nu mă aşteptam, nereuşind să înţeleg imediat ce văd! E o minune de catedrală! Întunecată foarte, e drept, dar asta face parte din farmecul ei!
Culmea e că, de regulă, nu stau la TV, dar m-a rugat cineva să aflu dacă la noi mai e canalul Discovery funcţional şi, butonând, am dat de TV5, unde am şi rămas câteva minute. Si-am scris aici pentru... a-mi descărca memoria de imagini! 

Calea desăvârşirii. Citate favorite

Omul se desăvârşeşte, îşi ajunge expresia supremă când sufletul lui se recunoaşte in infinit, a cărui proprie fiinţă este Avih, adică descoperire.
Adevărata restrişte a omului stă in faptul că nu izbuteşte deplin să-şi aducă la expresie propria fiinţă, că e tulburat de eul său şi se pierde in propriile-i dorinţe şi pofte. Amorul lui propriu nu trece peste hotarele-i personale, ceea ce e mai preţios in el se întunecă şi adevărata lui fiinţă nu iese la iveală. De aceea se ridică din adâncimile sufletului său rugăciunea: “Tu, care eşti spiritul descoperirii, descoperă-te in mine!” Această aspiraţie după tiparul desăvârşit al fiinţei se înrădăcinează in om mai profund ca foamea şi ca setea după mâncare şi băutură şi ca patima după avuţie şi distincţie. Şi această aspiraţie nu e numai in el, ea e in adâncul întregii făpturi, e necontenitul impuls al lui Avih, spiritul veşnicei descoperiri in el. Descoperirea infinitului in finit, care e forţa dinamică a întregii creaţiuni, nu se arată in toată plinătatea ei nici in cerul înstelat, nici in frumusţea florilor. Numai in sufletul omului. Căci acolo libertatea îşi caută răsplata supremă in jertfa lui liberă.
De aceea sufletul omului singur e acela pe care regele universului nu-l umbreşte cu tronul lui, acela pe care el l-a lăsat liber. In organismul fizic şi spiritual, prin care atârnă de natură, omul trebuie să recunoască domnia regelui său, dar in sufletul lui are libertatea de a-l tăgădui. Aici Dumnezeul nostru trebuie să-şi câştige intrarea. Aici vine el ca oaspete, nu ca rege, şi de aceea trebuie să aştepte până ce este îmbiat. Asupra sufletului omului Dumnezeu şi-a încetat stăpânirea, fiindcă vrea să îi câştige iubirea. Puterile lui înarmate, legile naturii, rămân afară la poartă şi numai frumuseţea, solul iubirii divine intră in cuprinsul sufletului.
Numai in imperiul voinţei e îngăduită anarhia; numai in eul omului poate să guverneze minciuna şi necredinţa şi să tulbure armonia întregului; numai aici se poate ajunge până acolo încât să strigăm: “N-ar putea să bântuie asemenea dezordine externă dacă Dumnezeu ar exista!” Da, Dumnezeu stă in afară de eul nostru şi aşteaptă cu nepregetată răbdare până să-i deschidem de bună voie uşa ferecată. Căci acest eu al nostru nu poate să-şi găsească sensul suprem, sufletul, şi să se unească liber cu Dumnezeu decât prin iubire, iar nu constrâns de puterea dumnezeiască. […]
Când viaţa omului iese teafară din toate rătăcirile şi-şi găseşte unitatea in suflet, atunci conştiinţa infinitului e pentru ea tot aşa de imediată şi naturală ca lumina pentru flacără. Toate conflictele vieţii se dezleagă, toate contradicţiile se împacă, ştiinţă, iubire şi acţiune se armonizează; bucuria şi durerea se contopesc in frumuseţe; plăcerea şi renunţarea se egalează in puritate, prăpastia dintre finit şi infinit se umple de iubire exuberantă, fiecare clipă vesteşte pe Cel veşnic. Cel fără formă ne apare in forma florii şi a fructulu. Cel fără margini ne îmbrăţişează cu braţe de tată şi merge alături de noi ca un prieten. Numai sufletul, singurul lucru indivizibil din om, poate să frângă orice graniţe şi să-şi cunoască înrudirea cu Cel prea înalt. Câtă vreme nu ajungem la armonia lăuntrică şi la întregul fiinţei noastre, viaţa rămâne înăbuşită sub lucruri de nimic. Câtă vreme lumea ne apare ca o maşină pe care trebuie s-o stăpânim, când ne foloseşte, şi să ne ferim de ea când e primejdioasă - nu vom afla niciodată cât de intim se înrudeşte cu noi şi prin natura ei fizică şi prin frumuseţea vieţii lăuntrice.
(din “Calea desăvârşirii - Sādhanā”, de Rabindranath Tagore; fragment din disertaţia “Conştiinţa sufletului”, Editura Stress, Bucureşti, 1990; traducere de Nichifor Crainic)
=======================================================================
Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte sau in altă parte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.
=======================================================================
Calea desăvârşirii este o compilaţie a unor prelegeri pe care autorul le-a susţinut in limba bengali la şcoala pe care a înfiinţat-o in Bolpur, Bengalul de Vest, şi pe care le-a adunat şi publicat sub forma unor eseuri.

duminică, 14 aprilie 2019

Zori de zi in aprilie. Poveste parfumată

- Cine s-a mutat in ruina de pe Deal? îşi întreabă Lucia mama, in timp ce ciugulea ceva de mâncare înainte să plece spre şcoală, cu noaptea in cap.
- O familie ciudată, după cum spune Mălina… Dacă e să te iei după bârfitoarea asistentă de la dispensar toată comunitatea e formată din ciudaţi!
- Şi crezi că nu e aşa? întreabă fata, o blonduţă ştearsă şi cam nebăgată in seamă de oameni.
Mama nu zice nimic, îşi vede de ale ei - mereu are altele de făcut, de când erau mici ea şi fratele ei, o puşlama isteaţă cu succes la fete, datorită căruia, din când in când, era şi ea invitată la vreo petrecere. Cu tatăl ei putea discuta orice, dar el era mai mult plecat, pentru că era paznic forestier şi in ultimul timp venea acasă numai la sfârşit de săptămână. Îşi agaţă rucsacul pe un umăr şi iese din casă. Fratele ei încă dormea - nu se grăbea niciodată să ajungă la şcoală. Ea îşi dorea calificative bune pentru că spera să părăsească orăşelul când va termina liceul. Ştia c-o să simtă lipsa pădurilor, cu parfumul lor de sălbăticie: pământ reavăn, muşchi, conifere, câteva flori necunoscute dar foarte parfumate. Parfumul drumurilor desfundate, străjuite de tufe care, primăvara, încântă simţurile cu florile lor roşii îi va lipsi; va duce dorul parfumului de verde proaspăt primăvară, frunzelor moarte toamna, nămeţilor care acoperă oraşelul iarna, când totul pare că miroase a lemn ars, ca şi cum fumul care şerpuieşte prin hornuri spre cer se combină cu frigul şi parfumul combinaţiei se revarsă apoi peste oraş şi păduri prins in fulgii mari de nea. Îi vor lipsi şi florile minunate care acoperă vara dealul, dar simţea că se sufocă aici, in “orăşelul parfumat”, cum îi plăcea să-l numească in gândurile ei. Poate de la prea mult parfum simţea că se sufocă.
Afară nu se luminase şi, pe măsură ce se depărta de casă, întunericul părea mai dens - drumul sinuos fiind tăiat prin pădure pe mai mulţi kilometri. Un val de ceaţă părea că se ridică din pământul încă rece, dar ceva era altfel decât in alte dimineţi. Aerul se simţea parfumat, ca şi cum înfloriseră lăcrămioarele, şi vântul care adia împrăştia parfumul lor peste sălbăticia pe care trebuia s-o traverseze in drumul ei spre şcoală. Orăşelul izolat in munţi are numai câteva sute de locuitori şi toată lumea cunoştea pe toată lumea, dar numai ei au rămas să locuiască sus, pe deal, la câţiva kilometri de restul comunităţii, in apropierea ruinei pe care străbunica o numea “conacul blestemat”. La ferestrele ruinei se vedea lumină, de câteva zile. Curiozitatea îi dădea ghes să bată la poartă, dar teama de necunoscut o tempera. Mereu îşi spusese că de-ar avea bani ar cumpăra locul şi ar face o minunăţie de locuinţă. Îi plăcea izolarea conacului, fiind şi mai departe de ochii şi urechile curioşilor cu care, oricum, nu prea se înţelege. Fratele ei râdea când o mai auzea, uneori, împărtăşindu-i astfel de idei, aşa că nu mai discuta nici cu el ce planuri de viitor are sau ce visează cu ochii deschişi când priveşte în zare de la fereastra dormitorului ei orientat spre Deal, spre răsărit. Tot de la străbunica ştia că zona a fost, cândva, populată de lupi; oamenii au tăiat copacii, au împuşcat animalele şi şi-au ridicat casele, dar lupii au rezistat mult timp pe acolo, între ei şi oameni fiind pe atunci un adevărat război, război care s-a întors şi împotriva proprietarilor conacului de pe deal, care au fost acolo primii - din ceea ce se ştia - şi care nu doar că ofereau adăpost lupilor, desfiinţau capcanele împrăştiate prin pădure, oblojeau animalele rănite, dar chiar ţineau pe lângă ei un lup negru imens, despre care se spunea că poate lua forma oricărui om. Ba unii chiar se jurau ca au văzut proprietarii conacului transformându-se in lupi negri.
Fiind abia începutul luniii aprilie întunericul se ridică mai târziu şi coboară mult prea devreme in orăşelul de munte izolat in alt timp şi faptul constituie un alt inconvenient, în ceea ce o priveşte. Îi place lumina, îi plac culorile vii, aprinse. Din fire e veselă, dar nu are alături de cine să îşi manifeste veselia şi bucuria de a trăi. Pentru că nu se poate manifesta alături de ceilalţi o face numai când e singură, şi cântă în şoaptă, dansează în intimitatea dormitorului, admiră natura şi cercetează cerul, imaginând în nori forme fantastice; urmăreşte insectele în iarba din dreptul ferestrei sau, pur şi simplu, inspiră aerul curat de munte şi se lasă vrăjită de parfumul acestuia. In societate e taciturnă, stângace şi nu o dată colegii i-au şoptit “ciudato!” I-ar fi spus-o cu voce tare, dar se temeau de fratele ei, băieţii, iar fetele îi doreau compania.
Copacii şi tufele care străjuiesc drumul bătătorit, clisos acum, abia au câţiva muguri - mai puţin brazii înalţi aflaţi la o distanţă apreciabilă de marginea drumului şi de care nu s-a mai apropiat de cel puţin trei ani. In lumina palidă a zorilor crengile abia înfrunzite par braţe descărnate sau gheare lungi şi ascuţite gata să o înhaţe. Încearcă să inhibe imaginaţia, dar antrenamentul de atâţia ani nu prea îi permite aceasta cu uşurinţă şi vede în orice umbră, în orice creangă sau copac o fiinţă vie. Pe acolo hălăduiesc şi lupi, dar mai în adâncul pădurii - rareori vin aproape de drum pentru că pădurarii aruncă hrană şi pentru ei, nu doar pentru cerbi şi capre sălbatice.
Parfumul de lăcrămioare devenea tot mai puternic, dar distingea şi un altul, pe care nu îl putea identifica. Poate era crin, poate iasomie?! Şi-a ridicat nasul, adulmecând aerul ca un copoi urma vânatului. Sunetul de crenguţe uscate călcate au încremenit-o în mijlocul noroiului de pe drum. Inima bate să îi spargă pieptul şi o simte undeva în gât. Fornăitul auzit imediat după aceea a făcut ca tot sângele să i se scurgă din cap; simte că leşină şi nu mai poate înainta. Lumina ceţoasă care s-a instalat nu îi e utilă: totul devine fantastic şi, parcă, mii de ochi roşii o pândesc de pretutindeni. Încearcă zadarnic să îşi recapete suflul, numără în gând, face exerciţii de respiraţie. Tufişurile trosnesc puternic şi dintre crengile fară frunze se iveşte o siluetă înaltă, învăluită în negru. Primul şi singurul ei gând este: "Lupul negru!" Şi atunci se linişteşte ca prin farmec: lupul negru - conform legendei povestite de strabunică - apare numai când trebuie să fie cineva pedepsit sau atunci când cineva are nevoie de ajutor. Lupului negru nu i se poate împotrivi nimeni. Acum simte clar parfum de iasomie - şi zâmbetul se întipăreşte pe chipul ei: lupul negru miroase a iasomie. Aproape că-i vine să râdă!
- Bună - aude un glas angelic şi are senzaţia că deja a trecut pragul dintre viaţă şi moarte şi a întâlnit îngerul călăuzitor, pentru că acel chip palid, perfect oval, încadrat de plete întunecate ca nopţile pe care nu le iubeşte foarte mult poate aparţine numai unui înger.
Privirea i se opreşte la două animale uriaşe care seamănă cu lupii, dar nu sunt tocmai lupi. Raţiunea începe din nou să acţioneze, dar mai lent.
- Cu ce parfum te-ai dat? se aude întrebând, ca şi cum ar fi cunoscătoare in materie de parfumuri, şi imediat îşi spune-n gând: ”Cât de idioată poţi fi! Şi te miri că ceilalţi te ignoră!”
- Mon Jasmin Noir - răspunde apariţia, după o scurtă ezitare, şi buzele palide zâmbesc.
- Ce se întâmplă? reuşeşte să întrebe, cu privirea fixată în cea a unuia dintre animale şi, mecanic, întinde mâna spre acesta - pentru că îi plac animalele şi visează că ele o înţeleg. Patrupedul, fără a mârâi, se retrage imperceptibil şi stăpâna lui priveşte lung, pe furiş, spre tânăra blondă care mima curajul in mijlocul drumului.
- Inspir aerul zorilor. Locuiesc casa de pe Deal… - rosteşte vocea, sunând acum mult mai pământean in urechile Luciei.
- O, Doamne! răsuflă uşurată. M-am speriat îngrozitor - o priveşte în ochii albaştri ca cerul unei senine zile de vară. Eşti toată in negru! Am crezut că eşti lupul negru! Aoleu, ce toantă sunt! N-am vrut să sune aşa… - se scuză, observând uşoara încruntare a celeilalte. Apoi am crezut că eşti îngerul călăuzitor în lumea de dincolo… - continuă cu sinceritatea care o caracterizează şi care pe mulţi i-a lăsat fără replică şi - poate - de aceea puţini o suportă în imediata apropiere.
Tânăra îmbrăcată in negru râde. Animalele de lângă ea se relaxează şi îşi văd de ale lor, marcând tufele de lângă drum. Aşa cum a apărut a şi dispărut între tufişuri şi ramurile acestora au acoperit-o vederii - cu patrupedele ei cu tot. Se mai simţea doar parfumul de iasomie, amestecat cu parfum de crini şi mosc.
Lucia îşi urmează drumul cu paşi grăbiţi, aproape năucă, nefiind sigură că s-a întâlnit cu fata aceea sau e doar o viziune născută din temerile sau speranţele ei. La ora aceea de crepuscul imaginaţia îi mai joacă feste, uneori. Cu vreo trei ani în urmă a întâlnit în pădurea de brazi - dar la ceas de seară - un tânăr la fel de palid şi cu părul la fel de negru. Atunci l-a văzut prima şi ultima dată. Se priviseră - ei îi tremurau genunchii - dar nu şi-au vorbit. După aproape un minut silueta silfidă s-a pierdut în desiş. Pentru că nimeni nu îl mai văzuse a renunţat să mai întrebe despre el, spunându-şi că ar putea fi vreun rătăcit prin zonă, dar evita să se mai plimbe printre acei brazi.
Până să ajungă la şcoală s-a luminat. Parfumul de iasomie îi persista in nări şi imaginea fetei pe retină - enigmatica fată! Visa, din nou, cu ochii deschişi, sperând că fata e de vârsta ei şi când va veni la şcoală vor fi apropiate şi, in sfârşit, va avea şi ea o prietenă căreia să-i povestească tot ce-i trece prin minte, tot ce simte şi alături de care să bântuie prin pădure. Când va merge spre casă va urca la conac şi va bate la poartă.
=======================================================================
Poveste scrisa pentru Clubul condeielor parfumate găzduit de Mirela. In tabelul deschis acolo descoperişi alte poveşti parfumate.
=====================
Mon Jasmin Noir, de la Bvlgari, este o nouă versiune a parfumului Jasmin Noir. Versiune nouă sau veche, cunosc parfumul numai din poze şi descrieri. A fost lansat in anul 2011 şi prezintă o combinaţie de iasomie şi crini, învăluită într-un amestec proaspăt de citrice cu accente de mosc şi lemn de cedru. Notele de vârf sunt: lăcrămioare şi lămâie; note de mijloc: iasomie şi iasomie Sambac; note de bază: mosc, patchouli, cedru de Virginia şi nugat. Iasomia de Sambac este subliniată de laptele de migdale şi patchouli.

sâmbătă, 13 aprilie 2019

Ziua jocului scrabble

Azi, 13 aprilie, este Ziua jocului scrabble, in Statele Unite ale Americii. Cine este iniţiatorul nu se ştie, dar ziua a fost aleasă pentru că 13 aprilie e ziua naşterii creatorului jocului.
E un joc care-mi place foarte mult! Mi-a plăcut de când l-am jucat prima dată, la începutul anilor 1980. Tatăl unui prieten de joacă a făcut unul pe un carton cât o jumătate de masă de ping-pong (pe masa de ping-pong jucam), cu litere scrise pe bucăţi de carton. Până atunci jucam “Fazan”, cărti, şah, moară şi altele asemenea - in holul blocului - când ploua afară sau când nu aveam chef de altele. N-a prea avut succes jocul de scrabble, pentru că gaşca era preocupată de alte jocuri - mai mult fizice - dar eu şi acest prieten jucam pe rupte. Mai apoi, am văzut in magazin şi am vrut şi eu! L-am avut, dar…! Cu cine să joc atâta cât mi-aş fi dorit?! Prietenii de joacă nu aveau chef intotdeauna, nici colegii de şcoală nu prea se înghesuiau des. L-am aşezat într-un raft şi m-am întors la revista “Rebus” - rar am jucat la vremea aceea. Cândva după 1990 a început “moda” acestui joc! Şi pentru că eu îl aveam deja, ne adunam la mine, unde făceam adevărate campionate! (am mai primit un joc, între timp). La finalul unui joc, cel cu punctajul cel mai mic ieşea, şi intra altul - ceilalţi dansau, discutau sau chibiţau, pâna venea rândul altuia care voia să joace. Cu două jocuri a fost mai uşor pentru amatorii de “cuvinte încrucişate”.
Aveam un prieten (nu cel din copilărie, care a plecat din oraş), o adevărată enciclopedie ambulantă! Ne bătea de ne săreau capacele, dar nu ne lăsam! Stăteam cu dicţionarul lângă noi - nu să căutăm cuvinte, ci să fim siguri că băiatul acela nu inventează unele dintre cuvintele pe care le scrie pe tablă! Dar avea şi noroc de litere, de cuvinte deja plasate şi de care se “lipea” şi obţinea punctaj mare. In acea perioadă am auzit prima dată cuvântul “alpenştoc”! Şi a fost o vreme când obişnuiam să urc pe munţi, dar nu auzisem cuvântul. Nu l-am mai uitat, deşi mi se cam limbă plimba-n gură când trebuie să-l rostesc.
Aproape că devenisem dependenţi de joc şi de câte ori ne adunam pierdeam noţiunea timpului. Au fost zile faine cât au fost, pentru că mai apoi care mai de care a plecat din ţară şi gaşca s-a spart.
***
Jocul de scrabble a fost inventat prin 1938, de un arhitect american, Alfred Mosher Butts; in România a fost adaptat in anul 1982 - pe wikipedia pot fi găsite informaţii.

vineri, 12 aprilie 2019

Brutta. Provocare muzicală

Zilele trecute, stergând praful in bibliotecă, am dat de romanul “Bruta”, scris de Guy des Cars, şi mi-am amintit o veche melodie: “Brutta” (cu sensul de “urâtă” aici, in limba italiană), care nu are nicio legătură cu tema romanului, dar mi-a rămas in cap melodia şi, se zice, dacă vrei să scapi de aceste “melodii din cap” trebuie să asculţi piesele respective. Am căutat-o, am ascultat-o şi azi o postez aici.
Brutta - Alessandro Canino (vizualizar epe YT):
======================================================================
Friendship Friday! 
Provocarea muzicală lansată de Carmen pe blogul ei, Între vis şi realitate.
======================================================================
Alessandro Canino este un cântăreţ italian, născut la Florenţa in 14 septembrie 1973. Cântecul este compus de Bruno Zucchetti şi Giuseppe "Beppe" Dati, fiind interpretat prima dată de Alessandro Canino in 1992, la ediţia 42 a Festivalului Sanremo.
In cântec este vorba despre o adolescentă care-şi caută mereu defecte şi se crede urâtă, ascunzându-se in baie chiar şi la petrecerea de ziua ei şi niciun invitat nu se întreabă unde este… Dar există un adolescent care o vede frumoasă, şi-i cântă că “afară o aşteaptă viaţa şi el”.

joi, 11 aprilie 2019

Visul. Jocul cuvintelor (210)

Au înflorit copacii, dar tot cu capsa pusă mă simt, şi fără energie. Parcă aş fi urmărit, absolut in fiecare zi, de o fiinţă ciudată. Teama se simte ca o gheară in pieptul meu, şi ştiu că ceva e greşit pe harta creierului. Parcă aş juca şotron şi numerele sunt scrise acolo până la infinit, sau simt că alunec uşor, ca printr-un tunel alb-argintiu şi n-am habar încotro mă îndrept. Mapa îmi aluncă de sub braţ şi in aer se simte parfumul florilor de cireş. La capătul aleii pe care nu ştiu cum am ajuns se zăreşte poarta unui templu. Pe măsură ce mă apropii simt cum gheara din suflet slăbeşte, cum totul se ordonează pe harta creierului şi răsuflu uşurat, pentru că am ajuns la liman.
Ştiu că e un vis, dar, oare, visele nu sunt răspunsuri la întrebări pe care nu ştim să le punem?
======================================================================
Exerciţiu de imaginaţie - Jocul celor 12 cuvinte, găzduit de Edi.
Cele 12 cuvinte: inflorit, capsa, urmarit, energie, gheara, absolut, harta, mapa, tunel, cires, templu, sotron.

Puşculiţa. Provocări verzi

De data aceasta m-am grăbit sa termin proba numărul unu la Provocări verzi: puşculiţa.
Am ales să îmbrac cutia de carton (8 cm înălţime, 6 cm lăţime) a unui borcănaş cu cremă in bandă adezivă de hârtie şi să o colorez cu negru, mov şi argintiu, să se potrivească “setului” pe care l-am făcut cândva pentru hol, setul fiind prima mea încercare de a folosi ceva asemănător “tehnicii şerveţelului”. Trifoiul şi potcoava au fost mărţişoare.
Am întărit cu banda adezivă cutia, i-am lipit capacul, i-am tăiat o fantă şi… a ieşit o puşculiţă-aragaz! Sau maşină de spălat! Astfel şi-au dat cu părerea unii şi alţii - fiecare cu ce-l doare!
Pentru Provocările primăverii - aprilie 2019 am făcut ce se vede mai jos:
puşculiţă
Monedele le adunam într-un portofel care nu se mai închide bine - sunt monede pe care le-am găsit pe stradă începând cu anul 2005. Deh! Colecţionez monede găsite. Bancnotele nu le-aş colecţiona (şi din mărunţiş am luat destul), dar sunt mulţi ani de când n-am mai găsit bancnote! Când îl aveam pe Boby am găsit destul de mulţi bani: bancnote de diverse valori, monede lei, monede eurocenţi… Faza cu eurocenţii e de comentat! Îl plimbam prin zona verde de lânga nişte blocuri pe unde nu obişnuiam să mă plimb, dar nu aveam de ales in acea perioadă, şi pentru că trebuia să fiu atentă ca Boby să nu ia masa in oraş (a.k.a. să mănânce de pe jos) priveam mai mult in jos - o monedă ici, una colo… A doua zi la fel! A treia zi la fel! Am adunat aproape trei euro (dacă nu mă înşeală memoria) in monede mici (le am şi azi, dar e mai complicat să ajung la ele chiar acum) - erau prin iarbă, pe o arie mare, ca şi cum cineva împrăştiase monede pe toată acea zonă verde! Prietenii se amuzau pe fazele acestea cu banii găsiţi in timpul plimbărilor cu Boby; ziceau că el îşi plăteşte cazarea şi masa, fiind căţel găsit

marți, 9 aprilie 2019

Coşulet cu flori. Provocări verzi

A început ediţia din aprilie a jocului organizat de Rux pe blogul Provocări verzi, unde sunt toate detaliile despre joc.
Sunt trei teme la Provocările primăverii - aprilie 2019: 1. puşculiţă; 2. coşuleţ cu flori; 3. ouă vopsite/decorate manual (la tema aceasta sunt in mare încurcătură, Rux!)
Am ales să încep cu tema doi pentru că am păstrat, special, de săptămâna trecută o sticlă de suc “inelata” (diametru 27 cm). Am spălat-o, i-am dezlipit eticheta şi i-am tăiat fundul la înălţimea coşuleţului din mintea mea (vreo 4 cm; cu toartă cu tot cca. 8 cm).
Dintr-un inel de sticlă am confecţionat toarta, pe care am lipit-o cu brenadez. Fundul sticlei şi toarta sunt învelite in bandă adezivă de hârtie. Interiorul coşuleţului e colorat cu galben, exteriorul cu roşu şi roz (şi puţin auriu-bronz); floricelele desenate pe coş sunt galbene şi albastre.
In coşulet e un fel de iarbă de mare, o floare confecţionată din sârmă şi scufundată in vopsea albastră (are şi sclipici auriu, dar nu se vede in poză). Pe o farfurie din plastic (decupată dintr-o fostă minge de plajă) sunt trei ouă roşii confecţionate dintr-un material care prin coacere are aspect de porţean (nu am copt ouăle! doar le-am vopsit cu roşu). De ce o farfurie in coşuleţ? Pentru că se pierdeau ouăle prin iarbă! (ar fi trebuit să le fac mai mari, dar ideea mi-a venit, ca de obicei, mai târziu). Puişorul a fost cândva lipit pe o ascuţitoare. In două ore n-aş fi avut ce face (pentru că nu e deloc complicat) dar am lucrat la coşuleţ vreo trei zile, neconsecutive - câte un pic in fiecare zi - şi abia după alte două zile am reuşit să găsesc tihna de a scrie textul acesta.
coşuleţ cu flori
Cum arată in poza de pe blog nu prea ştiu (altfel apare pe ecranul telefonului folosit), dar in realitate e dragălaş. 

luni, 8 aprilie 2019

De ziua ţiganilor. Citate favorite

Lipsa de informare in ceea ce priveşte viaţa ţiganilor a dus, in timp, la crearea, păstrarea şi accentuarea unor prejudecăţi. Acestea se rezumă in esenţă la convingerea celor care nu sunt ţigani că ţiganii au un fel de viaţă şi un mod de a gândi care îi împiedică să se adapteze la cerinţele societăţii civilizate şi la credinţa ţiganilor că cei din jur îi privesc cu ostilitate şi lipsă de înţelegere. Consecinţele acestui mod de a gândi sunt, fără îndoială, izolarea, suspiciunea şi de cele mai multe ori ostilitatea reciprocă.
(Istoria ţiganilor, de Lucian Cherata, Ed. Z, Bucureşti, 1995, in Cuvânt înainte al autorului.
B.P. Haşdeu îi numea pe ţigani “poporul enigmatic”, iar noi putem considera această denumire pe deplin justificată, dacă ne gândim că puţine sunt popoarele a căror istorie este înconjurată de atâta mister, precum aceea a ţiganilor.
La această situaţie au concurat deopotrivă originea, statutul de nomazi, precum şi foarte ciudata filosofie de viaţă a acestora. Generate de misterul ce înconjura comunităţile lor, legendele nu au întârziat să apară. Putem vedea in această stare de lucruri expresia unei izolări, a unei incompatibilităţi între lumea ţiganilor şi cei din jurul lor, dar nu aceasta e esenţa unei posibile înţelegeri a întrebărilor legate de existenţa şi modul lor de viaţă. Barierele ce ne despart de această lume vor putea să dispară abia atunci când vom încerca s-o înţelegem cu obiectivitate.
Originea ţiganilor a fost una dintre cele mai controversate probleme de istorie a popoarelor. In preocupările de lămurire a istoriei lor s-au conturat de la început două mari orientări: ideea originii egiptene şi ideea originii indiene (in ultimul timp, cercetătorii par a fi de acord cu ideea originii indiene, bazându-şi afirmaţiile şi pe unele studii lingvistice care arată că “ţiganii au venit din India sau dintr-o altă ţară in care se vorbeşte limba hindusă”, consideră I.H. Schwicker).
(din Istoria ţiganilor - v.mai sus)
=======================================================================
Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte sau in altă parte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.
=======================================================================
Toată lumea caută un loc pe care să-l numească “acasă”, dar având unul poate ajunge in încurcătura de a rămâne pe veci blocat.  (Karishma Magvani)
*
Este imposibil să ne imaginăm o uniune mai completă cu natura decât aceea a ţiganilor. (Franz Liszt)
*
Dansul ţiganilor nu înseamnă niciodată “să dansăm”. Se pare că face parte dintr-un imens şi semnificativ vocabular non-verbal al comunicării şi comportamnetului ţiganilor; se află in centrul unei transformări esenţiale, unei stări transcendente, unei evadări din cotidianul vieţii într-o stare de spirit mai bună. (Kate Magowan)
*
Ţiganilor nu le place să rămână / Ei vin doar să plece (Ludwig Bemelmans)
₪₪₪
Să nu râdeţi foarte tare: ştiu cum arată fotografia numai pe ecranul telefonului utilizat, pe monitorul meu cu tub pe ducă nu se vede clar. Vă rog să-mi spuneţi dacă e foarte nasoală, pentru că de acest ajutor voi avea nevoie şi cu ocazia postării altor fotografii făcute de mine. Mulţumesc.