Dracul nu era așa de negru cum părea

Fragmente din cartea 

Podul spionilor

În anii 1950-1960, o fabrică a companiei Lockheed (S.U.A.) - fabrică ce nu exista oficial – era punctul de intersecție a tot ceea ce era ingenios, de nereprimat, patriotic și strict secret în cei mai tensionați ani ai Războiului Rece. Aici a fost locul de naștere a avionului invizibil, nedetectabil de radar, ca o alternativă la distrugerea reciprocă garantată; a bombardărilor inteligente, selective ca o alternativă la bombardarea sistematică; a fanteziei ca alternativă la realitate. A fost leagănul tehnologiei de absorbție a frecvențelor de radar, a avioanelor care puteau să traverseze Siberia la o viteză egală cu de trei ori viteza sunetului și a albatrosului negru, bizar, parte avion cu reacție, parte planor care, în lipsă de orice imaginație poetică printre inginerii care l-au construit, a ajuns să fie cunoscut sub denumirea de U-2 (producătorul l-a numit „Article 360 = Articolul 360”).

Ce-ar fi fost dacă acest avion ar fi rămas rămas întreg și nevătămat în aer și pilotul (în costumul lui de astronaut) și-ar fi încheiat misiunea?! Dacă Article 360 ar fi rămas în aer (sau n-ar fi zburat atunci, la 1 mai 1960) s-ar fi păstrat șanse de ameliorare a relațiilor dintre națiuni la summitul superputerilor programat la mijlocul lunii mai din acel an la Paris. (anul 1960; au participat Eisenhower – președinte SUA, Hrușciov – prim ministru URSS, Macmillan – prim-ministru britanic și de Gaulle – președinte Franța) Dar au beneficiat alții de pe urma prăbușirii (și capturării pilotului de către ruși): John F. Kennedy, viitor președinte SUA (1961), spionii profesioniști care se bucurau de influența fără precedent conferită lor de cultul secretomaniei practicat pe durata Războiului Rece; ofițerii superiori aflați în fruntea unor forțe armate ce consumau încă o zecime din produsul intern brut al națiunii la șapte ani de la sfârșitul războiului din Coreea (25.06.1950 – 27.07.1953, considerat de unii specialiști ca făcând parte din Războiul Rece); și mai ales producătorii de rachete – Convair, Douglas, Lockheed, Martin Company – pregătindu-se toți pentru o cursă a înarmărilor cu final deschis, prin care să-i întreacă pe sovietici în producerea de tehnologii ale unui sistem de apărare naționala nou și exotic. (...) Nu e de mirare că multe persoane au crezut că pierderea avionului Article 360 nu a fost un accident din partea americanilor; mai sunt încă oameni care cred asta. (documentele desecretizate în timp și declarațiile unora dintre cei direct implicați par a susține suspiciunea).

În 1954, la o recepție organizată la Moscova cu ocazia vizitei premierului polonez, Nikita Hrușciov a ținut capitaliștilor aflați acolo o predică moralizatoare improvizată: „Suntem bolșevici! Dacă nu vă place de noi, nu acceptați invitațiile noastre și nu ne invitați la voi! Indiferent dacă va place sau nu, istoria e de partea noastră! Vă vom îngropa!” Și capitaliștii au transmis spre statele lor cele auzite, iar „forurile de decizie” de acolo au înțeles – sau au vrut să înțeleagă - că e vorba despre îngroparea sub munți de moloz radioactiv. Înainte de „predica” de la recepție, Hrușciov mai afirmase că era destul de sigur că vom avea în curând o rachetă teleghidată armată cu o bombă cu hidrogen care ar putea lovi orice punct din lume.

Pentru a se convinge că respectivul nu e doar lăudăros, americanii au ales să construiască avionul U-2 care să zboare cât mai sus și să nu fie detectat de radarele rușilor, și să realizeze fotografii aeriene în zonele unde spionii de la sol și fotografiile făcute de la mare înălțime cu diferite aparate fără pilot semnalaseră posibile locuri unde ar putea fi depozitate/fabricate rachete sau bombe. Forțele armate au insistat să preia conducerea proiectului, dar un tip i-a convins pe Eisenhower și pe șeful C.I.A. că actitivatea de spionaj e mai potrivită pentru C.I.A.

Avionul U-2 a fost gata, și piloții au fost trimiși să fotografieze.

Americanii se lăudau cu lansarea de fel de fel de rachete, dar lansările cam eșuau una după alta, iar rușii se lăudau cu reușite. Sovieticii lansaseră satelitul Sputnik, apoi încă unul, iar americanii erau doar la "Eșecnik" – cum ironizau ziarele eșecurile americanilor care construiau/lansau rachete și sateliți.

Zborurile pe deasupra orașelor nucleare împrejmuite, situate de-a lungul căii ferate transsiberiene, au dezvăluit o activitate intensă de îmbogățire a materialelor radioactive, dar nu producerea în masă a unor focoase nucleare, care era o întreprindere mult mai dificilă. Dar aceste informații nu le avea oricine. Astfel, doi senatori americani s-au simțit îndreptățiți să se autoflageleze și să chinuie administrația cu apariția așa-zisului decalaj al rachetelor militare. Un jurnalist influent a susținut ideea decalajului. Nici autorii Raportului Gaither nu știau, în 1957, despre avioanele U-2 și ce făcuseră acestea până atunci, așa că în Raport s-a făcut apel la un program urgent de construire a rachetelor, o rețea națională de adăposturi antinucleare și o suplimentare cu 13 miliarde de dolari a bugetului anual pentru apărare. Raportul Gaither concluziona că țara se află în „cel mai mare pericol din istorie”. Aceste ultime cuvinte au fost titlu de-o șchioapă în Washington Post – această știre senzațională a ridicat decalajul rachetelor militare la statutul de fapt comun acceptat, când în realitate nu era departe de o iluzie paranoidă.

Bineînțeles că interesele forțelor aeriene, mai ales, dar și interesele personale ale unora erau mai importante decât aproape orice altceva. Un senator (Symington) consiliat de un fost pilot de vânătoare (colonel în rezervă Thomas Lanphier Jr.) care fusese vicepreședinte al Convair, producătorul puternicei rachete Atlas, în cadrul audierilor în Senat pe tema decalajului rachetelor militare la sfârșitul anului 1959, a afirmat că până în 1962 rușii vor avea 3000 de rachete balistice intercontinentale. Numărul real a fost de patru rachete. Estimarea lui Symington era o presupunere absurdă, o extrapolare bazată pe alte extrapolări ale generalilor forțelor aeriene, care credeau că singura atitudine responsabilă era să-l crezi pe Hrușciov pe cuvânt când, de pildă, le-a spus jurnaliștilor din Moscova că o singură fabrică sovietică producea 250 de rachete pe an, cu tot cu focoase.

Symington voia să devină președinte și știa că știrile panicarde îi cam asiguraseră lui Kennedy succesul în cursa pentru fotoliul de președinte. Militarii voiau, și ei, să-și dea importanță, iar unii jurnaliști „tunau și fulgerau” că se păstrează voit declajul rachetelor militare, ceea ce punea în pericol securitatea națională. „Grupurile de presiune” l-au convins pe Eisenhower să mai autorizeze zborul unui U-2 deasupra teritoriilor sovietice, deși acesta îi promisese lui Hrușciov că n-o va mai face – i se cerea, însă, dovada că Hrușciov „joacă la cacealma”. Și avionul a fost doborât, pilotul capturat de ruși, negocierile pentru dezarmare fiind perfect compromise.

În 16 mai 1960, când reprezentanții celor patru puteri nucleare ar fi putut opri imediat cursa înarmărilor, Hrușciov a vorbit timp de 45 de minute împotriva, printre altele, unui „grup mic și agitat din Pentagon și a cercurilor militariste (din SUA) care au de câștigat de pe urma cursei înarmărilor, obținând profituri uriașe”. Acesta era grupul împotriva căruia Eisenhower a avertizat poporul american în ultimul său discurs televizat din Biroul Oval – președintele a numit grupul „complex militar-industrial", iar membrii grupului nu i-au fost niciodată recunoscători.

Peste timp s-a dovedit că, în toată „nebunia” lui, Hrușciov a dorit dezarmarea nucleară, la fel și Eisenhower.

Postare pentru Citate favorite, joc preluat de Suzana de la Zina, pornit în colaborare cu Ella.

Am copiat din cartea „Podul spionilor – o poveste adevărată a Războiului Rece”, de Giles Whittell; Editura Litera, București, 2020. Traducător Marius Chitoșcă.

Al doilea război rece e fierbinte

Prin 1988 G. Andreotti se întreba: Oare interesul american se va muta într-adevăr de la Atlantic la Pacific? (Ciocnirea civilizaţiilor, de Samuel P. Huntington)

În anii '80, în timpul războiului rece, cei mai mulţi agenţi C.I.A. acţionau sub acoperire diplomatică.

Tom Darcy, azi retras din "activitatea competiţională", pornind de la o idee, a dezvoltat o adevărată şcoală, prin care au trecut în ultimii ani cei mai mulţi dintre spionii recrutaţi de Agenţie. Ideea e aceea de acoperire neoficială (nonofficial cover sau NOC) şi înseamnă de fapt transferarea agenţilor din corpul diplomatic în cercurile oamenilor de afaceri. După cum remarca preşedintele Clinton la vremea când era în funcţie, în primul mandat: …războiul rece a luat sfârşit, însă o sumedenie de alte pericole i-au luat locul. 

Vremea în care spionii americani sub acoperire diplomatică erau prezenţi la toate recepţiile date de diverse ambasade, pentru a culege informaţii despre fosta Uniune Sovietică, au trecut. De aici şi necesitatea inventării de noi forme de acoperire pentru agenţi, care să le asigure acestora o mai mare mobilitate, inclusiv în lumea teroriştilor şi a traficanţilor de droguri sau de arme nucleare. După cum declarau unele oficialităţi din cadrul Agenţiei, mai multe sute de agenţi NOC sunt deja pe teren, iar numărul lor e în continuă creştere. Se remarcă dezvoltarea unei colaborări foarte strânse cu marile firme, bănci şi concerne multinaţionale. Ca agenţi C.I.A., într-o zi de lucru ei vor avea posibilitatea să lucreze atât pentru firmă, cât şi pentru Agenţie. Un astfel de agent nu primeşte 2 salarii, ci unul singur, foarte mare, plătit de firmă, dar provenind de la bugetul Agenţiei. Într-o astfel de variantă modernă, războiul de pe "frontul nevăzut" continuă … (dintr-un articol apărut într-o revistă  de prin 2000 – nu am notat şi am uitat care-i revista).

Şi aşa a început al doilea război rece, care pare să fi devenit fierbinte.

Dorinţa NATO de a se extinde în Europa de Est crează condiţiile pentru izbucnirea unui nou război rece, a declarat în 10.02.2000 generalul Leonid Ivaşov, director al departamentului pentru cooperare internaţională al Ministerului rus al Apărării. El şi-a exprimat regretul că voinţa NATO de integrare a fostelor ţări membre ale Pactului de la Varşovia duce la "militarizarea Europei şi sporirea încercărilor de amestec în afacerile interne ale statelor suverane". Secretarul general al NATO, George Robertson, a declarat la Sofia, că Rusia nu trebuie să se teamă de extinderea NATO, subliniind faptul că, "prin extinderea zonei de securitate şi de stabilitate în Europa Centrală şi de Est, NATO contribuie la securitatea tuturor". "Rusia nu se teme de extinderea Alianţei. Vom găsi mijloace de a asigura securitatea noastră şi a aliaţilor noştri din CSI", a afirmat Ivaşov. (Transilvania Expres, 11.02.2000)

Se pare că şi-au asigurat securitatea şi cucerind "o deschidere la mare". În zonă sunt azi staţionate mai multe nave de razboi, toate aparţinând statelor membre NATO.

Politica rusă, care pare a se identifica mult cu ideologia - singura remarcată în ultimii ani - a poliţiei secrete (fosta KGB din care a făcut parte şi preşedintele de azi al Rusiei) este (afirmă unii) anti-americanismul.

James Woolsey, fost director al CIA, a spus cândva că Rusia a reluat, discret, în martie 2002, exportul de arme ruseşti către Iran; Moscova a realizat un contract de 40 miliarde dolari în august 2002 cu Saddam Hussein şi a primit cu fast, în septembrie 2002, la Moscova, pe Kim Jong II, liderul celui de-al 3-lea stat din "Axa Răului". La acestea - spunea fostul şef al spionajului românesc, de data aceasta, Ioan Mihai Pacepa - se adaugă propunerea Moscovei din februarie 2003 privind constituirea unei axe anti-americane, Moscova-Berlin-Paris, cu încercarea de a include şi Beijing pe această listă.

James Woosley a plecat de la constatarea că "Putin a utilizat prosperitatea economică adusă de o puternică piaţă a petrolului pentru a-şi consolida puterea şi a conduce Rusia spre o formă de fascism - preţul petrolului i-a dat ideea că poate face ce doreşte". A continuat spunând că americanii trebuie să facă tot ce e posibil pentru a-şi reduce dependenţa de petrol, folosind chiar combustibilii alternativi (sau, adaug eu, petrolul altor state, cu scuza instaurării democraţiei). Până atunci, americanii ar trebui să-şi mărească influenţa asupra preţului petrolului şi să conducă astfel regimul de la Moscova la concluzia că ar fi, probabil, necesar, să-şi reorienteze direcţia. (din Evenimentul Zilei, 3.05.2004, unde a fost preluată dezbaterea apărută în publicaţia electronică FrontPage Magazine, care prezintă o discuţie despre renaşterea poliţiei secrete ruse. Organizatorul, Jamie Glazov, a adus, în "premieră mondială" la această masă, un fost dizident sovietic - Vladimir Bukovski - alături de doi şefi de servicii secrete din tabere opuse - Ioan Mihai Pacepa şi James Woolsey, fost director al CIA.).

Asta încearcă să facă azi americanii? Să-şi mărească influenţa asupra preţului petrolului? Şi când mă gândesc că preşedintele american în funcţie a câştigat Premiul Nobel pentru Pace deoarece şi-a exprimat dorinţa de a rechema trupele americane din zonele de război... Se pare că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg - se întâmplă şi la case mari, nimic nou sub soare. Bineînţeles, aşa a fost creat... contextul şi nu şi-a putut îndeplini promisiunea. Dar ce fac cei care nu cred în coincidenţe?! Trebuie să-i creadă pe mai marii lumii. Am aşa, o vagă impresie, că cele mai multe războaie care se duc azi în lume sunt, de fapt, un război (indirect) între politicieni rusi şi politicieni din S.U.A. (puteti inlocui politicieni cu producatori armament, spioni sau ce va mai vine in minte). Cine pierde cel mai mult în acest război?! Categoric, cetăţenii care nu doresc decât să-şi vadă de viaţă linişitiţi.

Diana Hope Rowden - agent secret britanic

Diana Hope Rowden s-a născut în Anglia, la 31 ianurie 1915, fiica unui ofițer în armata britanică, Aldred Rowden. Când era încă mică, părinții s-au separat și mama (Muriel Christian - născută Maitland-Makgill) a plecat în sudul Franței impreuna cu ea și frații ei mai mici. Aici a învățat la școlile din Sanremo și Cannes. Familia avea între strămoși avocați, ofițer și capelani regali, așa că au dorit și pentru fiica lor o educație aleasă; s-au întors în Anglia, unde Diana a fost trimisă la internat, la Manor House School din Limpsfield, Surrey, dar nu s-a putut adapta în acel colectiv și părinții au hotărât, în 1933, să plece din nou în Franța; s-a înscris la Sorbona și dupa terminarea studiilor a lucrat ca jurnalist independent la Paris.

La izbucnirea celui de al doilea război mondial s-a alăturat Crucii Roșii și a fost repartizată la Corpul de Ambulanțe Anglo-American al Forței Expediționare Britanice (BEF). În mai 1940 Franța a fost invadată de armata germană. Diana a fost în imposibilitatea de a participa la evacuarea de la Dunkirk și a rămas în țară până în vara anului 1941. Mai apoi a parcurs periculosul traseu prin Spania și Portugalia spre Anglia, unde și-a reîntâlnit mama. În septembrie 1941, s-a alăturat corpului Auxiliar Feminin Air Force (WAAF). În 1942 a lucrat la Departamentului Șefului de Stat Major al Aviației, unde a fost promovată ca ofițer. Capacitatea ei de a vorbi fluent limba franceză a adus-o în atenția unui ofiter SOE (Operatiuni Speciale Executive) și în martie 1943 a acceptat să activeze ca agent de teren. După antrenamentul de bază a primit numele de cod Paulette și a fost transportată cu avionul, la 16 iunie 1943, la Le Mans, împreuna cu Noor Inayat Khan și Cecily Lefort. A călătorit apoi spre St. Amour unde s-a alăturat rețelei Acrobat coordonată de John Starr. Rolul ei era acela de curier livrând mesaje agenților din Marsilia, Lyon și Paris, dar a ajutat și la planurile de sabotare a uzinei de automobile Peugeot.

Când John Starr a fost capturat, Diana a căzut în capcana întinsă de naziști, plecând la întâlnirea cu presupusul înlocuitor al agentului capturat. A fost arestată (împreuna cu doi membri din Rezistența franceză) la 17 noiembrie 1943 și dusă pe 84 Avenue Foch (sediul Gestapo din Paris) unde a fost interogată timp de două săptămâni apoi trimisă la închisoarea Fresnes. La data de 13 mai 1944 germanii au transportat-o, alături de alți șapte agenți SOE (Vera Leigh, Andrée Borrel, Sonya Olschanezky, Yolande Beekman, Eliane Plewman, Madeleine Damerment și Odette Sansom) în lagărul de concentrare de la Natzweiler- Struthof (zona Alsaciei). La 6 iulie 1944 a fost injectată cu fenol, o substanță caustică ce produce paralizie musculară (moarte lentă și dureroasă), spunându-i-se că a fost vaccinată împotriva tifosului. Trupul a fost ars în crematoriul taberei. Germanii au dorit să o facă disparută fără urmă, conform decretului Noapte și Ceata (Nacht und Nebel)*.

Postmortem a fost onorată atât de britanici cât și de francezi. Între altele, a fost numită Cavaler al Legiunii de Onoare și i s-a acordat Crucea de Război 1939-1945.

Notă

*) Nacht und Nebel (Night and Fog) a fost numele de cod al unui decret, din 7 decembrie 1941, emis de Adolf Hitler și semnat de mareșalul Wilhelm Keitel, șef al Comandamentului forțelor armate germane (Oberkommando der Wehrmacht-ului, sau OKW) .

Decretul dispunea ca persoanele aflate în teritoriile ocupate și angajate în activități menite să submineze securitatea trupelor germane să fie capturate și transportate în Germania, prin noapte și ceață, pentru judecarea lor în tribunale speciale, eludând astfel procedura militară și diversele convenții care reglementează tratamentul prizonierilor. Numele de cod a fost inspirat din opera poetului și dramaturgului Johann Wolfgang von Goethe (1749-1832) care a folosit expresia pentru a descrie acțiunile clandestine de multe ori ascunse de ceață și întunericul de nopții.

Acest decret a permis autorităților germane să răpească, noaptea, acele persoane care pun în pericol securitatea germană, astfel încât acestea să dispară în mod eficient fără urmă. Autoritățile germane au aplicat decretul în principal în statele din Europa de Vest: Belgia, Franța, Luxemburg, Norvegia, Danemarca și Țările de Jos. Autoritățile germane de ocupație și colaboratorii lor au arestat aproximativ 7 000 de persoane, în conformitate cu prevederile decretului, aproape 5.000 dintre ei în Franța.

Vezi si:

Denis Bloch si Noor Khan

Spioni in fusta: Denise Bloch si Noor Khan

Denise Madeleine Bloch s-a nascut in 21 ianuarie 1916, la Paris, fiica lui J.H. si Suzannei (nascuta Levi-Strauss) Barrault, evrei.

In anul 1942 familia ei a fost arestata de  Gestapo, asistati de politia franceza, dar ea a scapat, impreuna cu logodnicul ei M. Mendelsohn.

sursa

Denise era secretara la firma de automobile Citroen. Seful ei, Jean Maxime Aron, lider în Rezistenta franceza, a recrutat-o, in iulie 1942, la Lyon, pentru a lucra la SOE (Special Operations Executive), la serviciul de comunicatii radio. SOE era organizatie de spionaj britanica infiintata la initiativa lui Winston Churchill (imediat ce a devenit prim-ministru, in 10 mai 1940). A lucrat impreuna cu operatorul radio Brian Stonehouse pana la arestarea acestuia la sfarsitul lunii octombrie 1942. Denise a fugit la Marsilia si a fost aproape de a fi arestata cand a calatorit la Lyon pentru a se intalni cu alti agenti. Intre 03.11.1942 - 02.01.1943 a ramas ascunsa la St. Laurent de Chamousset si Villefranche sur Mer. La inceputul anului 1943 a lucrat cu operatorii SOE George Reginald Starr si Philippe de Vomécourt in Agen, Lot-et-Garonne, in sudul Frantei. In 29.04.1943 a plecat intr-o excursie in Muntii Pirinei si Spania, cu destinatia Gibraltar, iar de acolo a fost trimisa, in 21.05.1943, la Londra, U.K, pentru antrenament complet ca agent SOE si apoi, la 02.03.1944 a fost parasutata in Franta, in zona Nantes, impreuna cu operatorul Robert Benoist, unde a fost agent operativ. Benoist a fost arestat in 18.06.1944 si Bloch a doua zi.

Denise Bloch (nume de cod Ambroise) a fost incarcerata succesiv in lagarul de concentrare Ravensbrück, Torgau, si Konisberg in Germania, unde a fost infometata, expusa frigului si torturata de germanii (Gestapo) care o interogau.

Candva intre 25 ianuarie si 05 februarie 1945 a fost executata in lagarul de concentrare Ravensbrück din Germania.

A fost decorata postmortem cu inalte onoruri atat in Franta, cat si in Anglia.

sursa

Noor-un-Nisa Inayat Khan s-a nascut la 01 ianuarie 1914, in Moscova, fiind cea mai mare dintre cei patru copii ai familiei. Tatal ei, Hazrat Inayat Kahn, a plecat din India la inceputul anilor 1900 ca muzician si pentru a raspandi sufismul. In anul 1913, impreuna cu sotia lui americanca, Ora Ray Baker, s-a stabilit in Moscova. Familia s-a mutat in Franta, in 1920, unde Noor a ramas si dupa moartea tatalui ei, in 1927. Cand a inceput razboiul, Noor si fratele ei Vilayat au fugit in Anglia. Fratele s-a inrolat in Royal Air Force iar ea (avand pregatire de asistenta medicala), in noiembrie 1940 s-a inrolat la WAAF (Women's Auxiliary Air Force). In 08 februarie 1943 Noor a aderat la SOE si a fost antrenata ca agent de transmisiuni. In perioada de antrenament a fost poreclita Bang Away Lulu pentru viteza extraordinara in care tasta codul Morse si numele de cod era Madeline. In vara anului 1943 a fost transportata cu avionul in Franta ocupata.

Khan a fost tradata germanilor de Henri Déricourt sau de Renée Garry. Déricourt (nume de cod Gilbert) a fost ofiter SOE, fost pilot francez in Air Force, suspectat ca fiind agent dublu. Renée Garry era sora unei foste colege de munca a lui Noor si gelozia a indemnat-o sa-si vanda camarada deoarece suspecta ca a pierdut afectiunea unui agent francez SOE din cauza lui Noor.

In 08 octombrie a fost arestata si dusa pe Avenue Foch nr. 72, unde era cartierul general al Gestapo. Dupa doua incercari de evadare esuate a fost trimisa la Pforzheim, unde a fost tinuta in detentie solitara, cu mainile si picioarele in lanturi, de unde, in 11 septembrie 1944 a fost trimisa la Dachau. Noor nu a divulgat tortionarilor nicio informatie despre operatiunile sale, dar germanii au gasit in apartamentul ei o agenda in care pastrase - contrar regulamentului - evidenta tuturor transmisiilor in Anglia, ceea ce a permis germanilor sa transmita informatii false catre englezi si multi agenti operativi au fost parasutati direct in mainile dusmanului.

Noor Khan a fost executata la Dachau, in 13 septembrie 1944, alaturi de alti trei agenti SOE: Madeleine Damerment (capturata in urma unui mesaj imitat de germani in stilul lui Noor), Eliane Plewman si Yolande Beekman.

Multe alte femei, in timpul celui de-al doilea razboi mondial (si nu numai) au dat dovada de curaj, inteligenta si atasament pentru interesele tarilor lor si s-au inrolat in serviciile de spionaj, efectuand misiuni importante. Cele mai multe au murit tinere, fiind capturate, torturate si executate, dar sunt si unele care au murit la varste inaintate. Una dintre acestea a fost Odette Halloowes. Nascuta la Amiens (Franta), s-a casatorit cu un englez si au avut trei copii. In anul 1942 si-a dus copiii la o manastire si a intrat in serviciile de spionaj ale aliatilor. A fost parasutata in Franta, dar un an mai tarziu a fost arestata. Condamnata la moarte, a reusit sa supravietuiasca. A depus marturie impotriva criminalilor de razboi nazisti. A murit la 82 de ani. Francezii i-au acordat Legiunea de Onoare.

Vezi si:
Diana Hope Rowden