Serendipitate

Într-o scrisoare datată 28 ianuarie 1754, Horace Walpole (24 septembrie 1717 - 2 martie 1797) a scris pentru prima dată cuvântul serendipitate (serendipity). Termenul i-a fost inspirat - îi explica prietenului său, Horace Mann - din basmul persan Cei trei prinți din Serendip, ai cărui protagoniști descopereau mereu, din întâmplare și prin sagacitate, lucruri pe care nu le căutau.

Termenul serendipitate poate fi explicat ca “accident fericit”, “surpriză placută”, greșeala norocoasă - altfel spus: din greșeală, sau căutând altceva, găsești ceva bun sau util, ceva ce nu căutai în mod special.

Cel mai simplu, termenul serendipitate s-ar putea explica prin: unde dai și unde crapă.

Exemple celebre ar fi: mărul lui Newton, momentul Evrika! din… cada lui Arhimede, descoperirea penicilinei (Sir Alexander Fleming), descoperirea razelor X (Wilhelm Roentgen), efectul Asch ș.a.

*

Alexander Fleming, un microbiolog britanic, s-a întors, în septembrie 1928, în laboratorul său, după ce petrecuse luna august în concediu cu familia. El căuta la acea vreme un leac pentru gripă.

Uitase să protejeze una dintre culturile bacteriene și a găsit, într-una dintre cutiile Petri cu culturi de stafilococi - obiectul studiului său în acel moment - ceva neobișnuit: pe suprafața mediului de cultură, printre coloniile de stafilococi, crescuse o ciudată colonie de microorganisme de culoare albăstrie, iar în jurul ei, pe o rază de câțiva mm… nici urmă de stafilococ! Și-a dat imediat seama că e vorba despre ceva important: acel mucegai albăstrui (pe care, cultivându-l separat și studiindu-l atent, l-a identificat, câteva luni mai târziu, drept Pennicilium notatum) conținea ceva capabil să distrugă stafilococii - bacterii patogene care pot produce infecții, uneori foarte grave, în organismul uman.

Chimistul german Friedrich August Kekulé von Stradonitz a visat despre Ourobouros, șarpele ce-și urmează coada formând un cerc, ceea ce a dus la descoperirea structurii chimice închise a componenților ciclici, cum este benzenul.

Și descoperirea Americii se datorează “unei erori norocoase”. Atunci când Cristofor Columb, la 12 octombrie 1492, atingea pentru prima dată țărmurile Lumii Noi, mai precis țărmul de est a ceea ce astazi este Bahamas, a fost convins că a descoperit drumul către Indii, ruta atât de râvnită de curțile regale europene ale vremii.

Vezi si:

Castelul din Otranto, de Horace Walpole

Castelul din Otranto, de Horace Walpole – primul roman gotic

Romanul gotic

Ceea ce azi numim literatura horror, de suspans, thriller psihologic se numea in secolul al XVIII-lea roman gotic, roman de mistere.

Romanul gotic, numit si romanul ororilor sau romanul negru este un tip de roman caracteristic scriitorilor englezi in a doua jumatate a secolului XVIII si inceputul secolului XIX.

Castelul din Otranto (1764) este considerat a fi primul roman gotic din istoria literaturii si este semnat de Horace Walpole, considerat initiatorul genului. Genul are origini in romantism – placerea indusa de scrierile romantice a fost inlocuita de cea produsa de groaza (gotic sugerand cam tot ceea ce are legatura cu groaza si intunericul). Au mai scris in acelasi stil Ann Radcliffe (a imitat stilul in Misterele din Udopho), Clara Reeve (a folosit procedeele lui Walpole in Batranul baron englez), G.M.Lewis, Ch.R.Maturin – despre romanul lui, Melmoth ratacitorul, afirmandu-se ca a desavarsit declinul stilului). Genul s-a dezvoltat ca o reactie impotriva rationalismului iluminist. Caracteristica acestui stil este atmosfera apasatoare, sugerata de prezenta obsesiva a ruinelor, a castelelor bantuite, a peisajelor stranii si inspaimantatoare, a elementelor magice.  E un gen de sensibilitate preromantica, marcata de predilectia pentru straniu, pentru mister, supranatural, morbid. In secolele XIX si XX printre reprezentanti pot fi amintiti: Edgar Allan Poe, Charlotte Bronte, Daphne du Maurier.

Pana a deveni gen literar, goticul desemna un domeniu la fel de impunator: arhitectura – elementele caracteristice incluzand bolti pe cruce de ogive, arcuri batante, vitralii si o tendinta spre inaltarea monumentului, sugerand aspiratia catre ceruri (reprezentativa fiind catedrala gotica).

Horace Walpole

Horace Walpole

Horatio Walpole, al 4-lea conte de Orford (24 Septembrie 1717 – 2 Martie 1797), istoric, om de litere, membru al Parlamentului, cel de-al treilea si ultimul copil al primului ministru britanic, Sir Robert Walpole si al sotiei sale Chaterine, care a murit in 1737, Horatio fiind foarte atasat de ea si a fost foarte afectat de moartea ei, fapt care se va reflecta si in lucrarile sale. N-a avut niciodata o relatie serioasa cu vreo femeie – era numit “celibatar natural”. Orientarea sa sexuala a fost subiect de speculatie pentru ca nu s-a casatorit niciodata si avea prietene apropiate femei care nu s-au casatorit niciodata, precum Anne Seymour Damer si Mary Berry, numite de mai multe surse ca fiind lesbiene. Rivalii politici il numeau “hermafrodit” deoarece avea alura efeminata.

In anul 1751 incepe sa isi scrie memoriile, care vor fi publicate abia in 1791 pentru ca s-a preocupat mai mult de activitatea editoriala.

In anul 1764, in numai o luna, scrie romanul care va deveni cea mai faimoasa scriere a sa: Castelul din Otranto, pe care il publica prima data in 24 Decembrie 1764, ca fiind o traducere dar pentru ca succesul este foarte mare la a doua editie recunoaste in prefata ca el este autorul.

In compania poetului Thomas Gray (26 Decembrie 1716 - 30 Iulie 1771), coleg la universitate si prieten, calatoreste, intre anii 1739 si 1741,  in Franta si Italia. In acesti ani incepe celebra, stralucitoarea sa corespondenta – mai mult de trei mii de scrisori care au caracter politic, istoric, artistic, literar si monden care – alaturi de romanul Castelul din Otranto – contribuie la faima lui de scriitor. In 1765, la Paris, o intalneste pe Madame du Deffand si incepe lucrarea The Mysterious Mother (1768) care va avea mare succes si datorita interesului pe care l-a aratat Lord Byron (22 Ianuarie 1788 – 19 Aprilie 1824).

Scrisorile sale au fost adunate si publicate de Wilmart Sheldon Lewis intr-o serie de 48 de volume, sub titlul The Yale Edition of Horace Walpole's Correspondence (editate intre anii 1937 si 1983)

Serendipity

Serendipity se refera la orice descoperire care este neasteptata, dar care este una fericita. In anul 2004, o companie de translatori britanici au votat cuvantul ca fiind cel mai greu de tradus dar fiind frecvent folosit a fost exportat in mai multe limbi.

Numele lui Horace Walpole este legat si de cuvantul “serendipitate”, pe care l-a descris ca definind senzatia produsa in urma unei descoperiri accidentale fericite si neasteptate, cand cauti altceva. Horace Walpole a folosit prima data termenul intr-o scrisoare adresata prietenului sau Horace Mann, la 28 Ianuarie 1754; se inspirase din basmul persan “Cei trei principi din Serendip”, unde cele trei personaje principale aveau sansa si capacitatea de a face descoperiri accidentale fericite si de intelepciune. Serendip e un nume vechi pentru Sri Lanka (Ceylon), care in araba se numea Sarandib. Cristoforo Armeno este cel care a tradus povestirea adaptata dupa poemul Hasht Bihisht (Cele opt Paradisuri) al lui Amir Khusrau, scris pe la 1302, un poem in stilul “O mie si una de nopti”, povestea cadru fiind o legenda despre Bahram V (al 14-lea rege sasanid al Persiei, care si-a inceput domnia cu persecutarea crestinilor, fapt ce a condus la razboiul cu Roma), pe care se tes povestile spuse de sapte printese, intre care si basmul “Cei trei principi din Serendip” (despre rege afirmandu-se ca avea sapte palate in sapte culori, pentru fiecare zi a saptamanii).

Castelul din Otranto

Editia a 3-a

Romanul "Castelul din Otranto" este piatra de hotar intre genul romanului gotic si a celui istoric, in genul celor scrise de Walter Scott. Romanul e criticat adesea pentru senzational, pentru calitatile melodramatice si pentru accentul pus pe supranatural.

Prima editie s-a numit The Castle of Otranto, A Story. Translated by William Marshal, Gent. From the Original Italian of Onuphrio Muralto, Canon of the Church of St. Nicholas at Otranto. Se banuieste, insa, ca povestea manuscrisului italian care ar deriva dintr-o povestire ce dateaza de pe vremea Cruciadelor precum si presupusul autor, Onuphrio Murlto ar fi creatii fictive ale lui Horace Walpole iar numele presupusului traducator ar fi pseudonimul autorului real.

Elemente precum sunete ciudate, usi deschise fara ca cineva sa le atinga au contribuit din plin la succesul de care s-a bucurat romanul la timpul respectiv. La a doua editie Horace Walpole recunoaste paternitatea operei.

Personajele

Manfred - castelanul din Otranto, tatal lui Conrad si al Matildei, sotul Hippolitei;

Hippolita - sotia lui Manfred, mama lui Conrad si a Matildei;

Conrad - fiul in varsta de cincisprezece ani al lui Manfred si al Hippolitei, fratele mai mic al Matildei;

Matilda - fata care se indragosteste de Teodor; este “femeia interzisa”, o caracteristica a genului gotic;

Isabella - fiica lui Frederic si logodnica lui Conrad;

Teodor - de care se indragostesc si Isabella si Matilda;

Fratele Jerome - calugar la manastirea St. Nicholas (San Nicola) de langa Castelul Otranto;

Frederic - tatal Isabellei, care apare tarziu in roman. El se opune lui Manfred la inceput, pana cand se stabileste o înțelegere de a se casatori cu Matilda;

Bianca - slujnica Matildei;

Diego si Jaquez – alti doi servitori din castelul Otranto.

Otranto

Orasul Otranto e situat in sudul Italiei, in provincia Lecce. Castelul Otranto este cetatea care face parte din sistemul de fortificatii antice, fortificatii care au fost completate de-a lungul secolelor de conducatorii care au trecut pe acolo. Manastirea San Nicola se afla la cativa km sud de cetate.

Castelul a fost construit din ordinul lui Alfonso de Aragon, intre anii 1485-1498, fiind proiectat de Ciro Ciri (arhitect si inginer militar) cu ajutorul lui Francesco di Giorgio Martini.

Fortareata a inspirat primul roman gotic, omonim, din istorie.