Medic in timpuri grele: James McCune Smith

James McCune Smith este unul dintre oamenii care au depăşit limite ce păreau a fi imposibil de depăşit. Este primul afro-american care a obţinut o diplomă de doctor şi primul afro-american care a avut un cabinet medical şi o farmacie in Statele Unite ale Americii, unde trata pacienţii fără discriminare.

S-a născut in 18 aprilie 1813, in New York City. Mama lui a fost o sclavă din Carolina de Sud, Lavinia, iar tatăl lui a fost Samule Smith, un comerciant. James a fost crescut de mama lui. In primii ani a învăţat la o şcoală din Manhattan, unde erau acceptaţi şi copii care nu aveau pielea albă, fiind un elev emintent care şi-a dorit să devina medic. Nicio universitate din America nu i-a permis accesul la studii. Reverendul Peter Williams, un aboliţionist de culoare, a recunoscut extraordinarul potenţial al tânărului James şi l-a încurajat să se înscrie la Universitatea din Glasgow, Scoţia, unde a fost primit. Reverendul a fost cel care a adunat banii necesari drumului până acolo, educaţiei şi cazării - James a fost un student strălucit. In anul 1837 şi-a obţinut titlul de doctor. Vorbea fluent limbile latină, greacă şi franceză şi se descurca in ebraică, italiană, spaniolă şi germană. Era considerat unul dintre cei mai bine educaţi americani ai timpului său.

Când a revenit in Statele Unite ale Americii rasismul îl aştepta.

Scrierile sale, inclusiv discursurile, au contribuit la încetarea sclaviei şi la câştigarea drepturilor civile pentru cetăţenii de culoare. James McCune Smith a fost un intelectual care nu poate fi definit numai de rasa sa pentru că a militat împotriva discriminării şi pentru alte categorii rasiale.

A scris lucrări de medicina, ştiinţă, farmacie, geografie, dar şi literatură. Educaţia lui, şi propriile interese, l-au determinat să depăşească graniţa profesiei şi să scrie despre oamenii şi lumea din jurul lui; a făcut şi unele portrete ale muncitorilor afro-americani din New York.

In anii 1840 s-a căsătorit cu Malvina Barnet şi au avut împreună 11 copii, dar numai cinci au trăit până la vârsta adultă. James McCune Smith a supravieţuit şi soţiei şi acestor cinci copii; a murit in urma unei boli de inimă la 17 noiembrie 1865, cu nouăzeci de zile înainte de ratificarea celui de Al Tresiprezecelea Amendament la Constituţia S.U.A. prin care sclavia era abolită in toată ţara.

Resurse online:

https://www.universitystory.gla.ac.uk/biography/?id=WH24115&type=P

https://en.wikipedia.org/wiki/James_McCune_Smith

Muzeul Prima Şcoală Românească. Expoziţii permanente.

La Muzeul Prima Şcoală Românească din Piaţa Unirii nr. 2-3, in Şcheii Braşovului, de luni până duminică, între orele 9:00 şi 17:00, sunt deschise expoziţiile (permanente): Anton Pann, Diaconul Coresi, Cartea şi Cărturarii braşoveni, Cartea, factor de unitate naţională, Tudor Ciortea.

La început a fost biserica amintită in cronicile din 1292, şi care poartă azi hramul Sfântului Nicolae. Construcţia şcolii a început in anul 1495 (reclădită in 1760) şi păstrează elemente ale stilului baroc. Cu siguranță, însă, şcoala exista încă din 1399, pentru că în acel an, Papa Bonifaciu vorbeşte despre ciracii (elevii) din Şcheii Braşovului, care învățau şcoală de la pseudodascăli.

 […] Vechii şcheieni, care practicau un negoţ de larg răsunet cu Moldova şi Muntenia, dar ajun­seseră să străbată Levantul, Balcanii până departe în Siria şi Egipt, au protejat prin danii lăcaşul de cultură şi învăţătură, care astăzi a devenit Complexul muzeal Şcheii Braşovului. Cele aproximativ 4.000 cărţi vechi şi peste 30.000 documente precum şi numeroase obiecte muzeale stau astăzi strajă la temelia istoriei, oferind tuturor posibilitatea de cunoaştere a adevărului care se derula istoric pe aceste meleaguri. (Pr. Prof. Dr. Vasile Oltean) (http://www.primascoalaromaneasca.ro/)

₪₪₪

Anton Pann (Antonie Pantoleon-Petroveanu) s-a născut cândva între 1796-1798, la Silven, Imperiul Otoman (azi Bulgaria) şi a murit la Bucureşti in 2 noiembrie 1854. A fost poet, profesor de muzică religioasă, protopsalt, compozitor de muzică religioasă, folclorist, literat şi publicist român, compozitor al muzicii imnului naţional al României. In poemul “Epigonii” Mihai Eminescu îl supranumeşte “finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb”. Între multe altele, el a scris “Povestea vorbei” (1847). In anul 1821 se refugiază la Braşov, adăpostindu-se pe lângă Biserica Sf. Nicolae din Şchei, unde cânta la strană. Aici îl va cunoaşte pe Ion Barac, scriitor, poet, traducător, dascăl la şcoala românească din Şcheii Braşovului, tipograf de cărţi populare din oraşul de sub Tâmpa, cel care a editat in anul 1937 primul periodic românesc din Trasilvania: Foaia Duminicii. Cei doi vor lega o strânsă prietenie. După înăbuşirea Zaverei (Răscoala de la 1821), Anton Pann revine în Bucureşti în primăvara anului 1822.

Anton Pann a pus pe muzica versurile poeziei “Un răsunet”, scrisă de Andrei Mureşianu prin 1842, devenită imnul României: Deşteaptă-te române! Gheorghe Ucenescu, elev al lui Anton Pann şi unul din admiratorii acestuia, relatează cum în casa poetului Andrei Mureşianu din Braşov, unde se întâlneau Nicolae Bălcescu, Ion Brătianu, Gheorghe Magheru, Cezar Bolliac şi Vasile Alecsandri, cu toţii fiind în căutarea unei melodii pentru poezia “Un răsunet”, cel care a găsit melodia “veche, tărăgănată”, dar devenită atât de vibrantă peste timp, a fost Anton Pann. Melodia era romanţa “Din sânul maicii mele”, alcătuită în 1839 pe versurile lui Grigore Alexandrescu. Vorbind despre poetul Andrei Mureşianu şi despre poezia ”Un răsunet”, George Călinescu numeşte această poezie “Marseilleza română”, iar pe Anton Pann îl consideră ”acel Rouget de Lisle român”, comparându-l cu Claude Joseph Rouget de Lisle (1760-1836), ofiţerul francez care a compus Marseilleza, imnul Revoluţiei franceze de la 1789.

Sursa info si foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Anton_Pann

Coresi (cunoscut şi ca Diaconul Coresi) s-a născut la Cucuteni, Dâmboviţa şi a murit la Braşov, in anul 1583. A fost un diacon ortodox, traducător şi meşter tipograf român. Este editorul primelor cărţi tipărite în limba română.

Sursa info: https://ro.wikipedia.org/wiki/Coresi

Diaconul Coresi a ucenicit in oraşul Târgovişte, in oficina condusă de maestrul său Oprea, unul dintre foştii elevi ai lui Dimitrie Liubavici. O vreme chiar a condus tipografia domnească de la Târgovişte, unde a tipărit un Molitfelnic (1545), un Apostol (1547) şi un Triod - Penticostar (1558). Alege însă să îşi întemeieze o tipografie proprie, sub streaşina bisericii “Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului, unde formează o adevărată şcoală tipografică, după 1559.

Sursa info si  foto: http://www.calauza.edj.ro/?p=10475

: 

Intre anii 1556-1588 Coresi şi colaboratorii săi au tipărit  40 titluri de carte în sute de exemplare, care s-au răspândit în toate ţinuturile româneşti, consfinţind astfel unitatea spirituală a acestui popor. (http://www.primascoalaromaneasca.ro/)

Compozitorul Tudor Ciortea s-a născut in 28 noiembrie 1903, la Braşov şi a murit la Bucureşti, in 3 octombrie 1982. Prin Decretul nr. 514 din 18 august 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne i s-a acordat titlul de Maestru Emerit al Artei din Republica Populară Romînă ”pentru merite deosebite în activitatea desfăşurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice şi cinematografiei”.

Sursa info si foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_Ciortea

Spaţiul destinat compozitorului în complexul muzeal  Prima Şcoală Românească este o încăpere de mari dimensiuni compartimentată în trei alveole. Într-unul din compartimentele laterale, atrage atenţia un obiect foarte rar, o pinolă – se pare că nu mai sunt decât zece în lume. Tot aici, o litografie a operei Oedip, unul dintre cele cinci exemplare originale rămase. Acestor piese rare li se adaugă o colecţie de manuscrise donate muzeului de Vera Proca Ciortea şi câteva portrete în ulei realizate de Ion Sibianu. Nu lipsesc nici cărţile, risipite pe rafturi în întreaga încăpere, şi nici icoanele pe sticlă din secolul al XVIII-lea, specifice Şcheiului.

Sursa info: http://www.primascoalaromaneasca.ro/complexul-muzeal/muzeul-tudor-ciortea/

Liceul Vocaţional de Muzică din Braşov a fost numit cu numele compozitorului.

₪₪₪

Între multe altele, mai pot fi văzute aici partitura primei operete româneşti, Crai Nou, compusă de Ciprian Porumbescu

o Biblie din anul 1688

Sursa foto despre Prima Şcoală Românească: Braşov, oraşul sufletului meu.

Îmi place şi soba, aşa că am ales-o din albumul amintit mai sus ca sursă foto. 

Cânta la Stupca o vioară… Citate favorite

Jocul e deschis tuturor celor care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat.

Fragmentul ales azi pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella este din romanul Cânta la Stupca o vioară…, de C. Ghiban, Ed. Militara, 1967.

A nins. Prima ninsoare a iernii. Cetinile brazilor s-au îmbrăcat in hlamide albe. Tâmpa a încărunţit, dar e minunată! Când o priveşti de jos de la fereastra odăii, ţi se pare că ţine pe umăr cerul. Fumurile se înalţă necontenit in negura serii, zvârcolindu-se ca nişte şerpi albi ieşiţi de prin văgăunile hornurilor.

Pe o uliţa joasă, pe Angergasse… sub doi brazi bătrâni ce-şi leagănă promoroaca pe cetini, se află o căsuţă modestă. La una din ferestrele ei luna îşi vede chipul ca-ntr-o oglindă. Raza-i se furişează uşor prin gemul subţire pe care gerul a ţesut stele de gheaţă. Se aşază sus pe hârtia cu note proaspăt scrise şi priveşte, apoi aleargă jucăuşe printre steguleţele negre ale notelor, se suie pe-un semn mai înalt, de octava, şi de-acolo îşi aruncă ochii pe fotografia de pe pian.

Crai nou, crai nou, crai nou,

La noi, la noi, bine-ai venit…

[…] Afară, lângă fereastră, fete şi flăcăi îşi ascut urechile şi culeg vorbă cu vorbă, sunet cu sunet. Glasul nu se opreşte. Pianul sună viguros, iar cei de sub cetini ascultă. Melodiile se înalţă clocotitoare, pline de avânt tineresc. […]

Adânc mulţumit, compozitorul se ridică de la pian. Deodată îi răsuna in urechi un cor plin de viaţă. I se păru că visează. Desluşi, pe fundalul alb-argintiu al grădinii, chipurile prietenilor săi. Ei cântau, cântau zâmbitori, fluturând mâinile in semn de bucurie. Ciprian deschise larg ferestrele. Aerul rece al iernii îi imbujorară obrajii.

Se aplecă pe pervaz şi zise, şugubăţ, cu voce groasă.

- Va să zică, dragii mei, am şi început repetiţiunile. Brava vouă. Corul a luat-o binişor din loc… Şi decorul îmi place: brazi, pădure, munţi, craiul nou sus pe cer. O singură schimbare ar trebui: in loc de strai de iarnă, să fie strai de vară… […] Visul meu cel mai drag.. Am lucrat o operetă. Mi-am ales un drăgălaş vodevil de-al lui Alecsandri şi am compus muzica. Opereta se cheamă Crai Nou. […] Sunt la cea dintâi lucrare de acest fel. Nu am încă experienţa trebuitoare.

Ciprian Porumbescu, creatorul primei operete româneşti, s-a născut in 2/14 octombrie 1853, in comuna Şipotele Sucevei, al doilea din cei 9 copii ai preotului Iraclie Porumbescu. In neamul Porumbeştilor ura faţă de stăpânirea habsburgică apăsătoare şi dragostea pentru poporul obidit au rămas legi ale vieţii tuturor urmaşilor. Şi Ciprian Porumbescu se pare că le-a ilustrat ideile cu o vigoare neobişnuită in opera sa. (din Prefaţă)

Numele tatălui său a fost Golembiovski, nume pe care in 1881 îl schimbă in Porumbescu.

Ciprian Porumbescu a murit la Stupca (comună numită azi Ciprian Porumbescu), in 6 iunie 1883. Mormântul lui se află în cimitirul comunei Stupca, în apropiere de altarul Bisericii Sfântul Dumitru; a fost inclus pe Lista Monumentelor Istorice din judeţul Suceava din anul 2004.

Ciprian Porumbescu a solicitat catedra de muzică de la liceul român ortodox din Braşov (Andrei Şaguna) la 1 septembrie 1881, dar pentru că nu era liberă la acea dată s-a stabilit la şedinta Eforiei şcoalelor din 5/17 octombrie 1881 angajarea sa, “până la efectuirea alegerii prin Delegaţiunile şcolare pe baza unei noi cereri” (sursa old.historia.ro)

La 11 noiembrie 1881, Porumbescu soseşte în oraşul de la poalele Tâmpei şi se stabileşte, în gazdă, la familia Copony, din str. Angergasse nr. 1431, în Şcheii Braşovului. (azi str. Prundului nr. 31, în apropierea Colegiului Naţional “Andrei Şaguna”).

Pe lângă postul didactic solicitat, Porumbescu este numit dirijor al corului Bisericii greco-ortodoxe “Sf. Nicolae” din Şcheii Braşovului şi dirijor al Reuniunii române de gimnastică şi cântări din Braşov. A locuit in Braşov între 15 noiembrie 1881 - 15 noiembrie 1882; a trebuit să plece spre Italia din cauza sănătăţii şubrede, clima iernii braşovene nefiind indicată.

La Braşov a luat lecţii de pian cu Hermann Geifrig (1805 –1886), dirijor şi organist la Biserica Neagră.

La 27 februarie / 11 martie 1882 are loc premiera cu spectacolul Crai Nou, operetă în două acte, scrisă de Ciprian Porumbescu pe textul piesei poetului Vasile Alecsandri. O placă memorială, fixată pe zidul Colegiului Naţional “Andrei Şaguna”, consemnează evenimentul care a avut loc în sala festivă a Gimnaziului român. (sursa muzeulmuresenilor.ro)

Manuscrisul operetei Crai Nou se află la Muzeul Primei Şcoli Româneşti din Şcheii Braşovului (Piaţa Unirii nr. 2-3).

₪ ₪ ₪

Despre autor

Constantin Ghiban s-a născut in comuna Şchiopăteni (Huşi), la 9 ianuarie 1919. A rămas orfan de ambii părinţi in copilărie, trăind mai apoi printre străini. A terminat şcoala primară cu multe greutăţi, a urmat liceul din Timişoara, plătindu-şi taxele, cărţile şi întreţinerea din banii agonisiţi cu trud. După terminarea liceului s-a înscris la Şcoala militară de ofiţeri de artilerie din Piteşti, obţinând la absolvire gradul de sublocotenent. A luptat pe frontul antihitlerist. De tânăr, scrie versuri pe care le publică in diferite reviste. Dupa 1944 scrie nu doar poezii, ci şi texte pentru cântece, povestiri, scenete, mici piese de teatru care sunt publicate in publicatiile literare ce sprijineau talentele. A colaborat, încă din cadrul armatei, cu diferite formaţii artistice. Numele lui e întâlnit des in revistele şi ziarele militare, pe partiturile muzicale ale cântecelor de mase, in programele echipelor artistice militare, in emisiunile radiofonice ş.a.. Cânta la Stupca o vioară… este primul succes literar al autorului. Ideea romanului s-a născut - conform afirmaţiilor sale - in 1939, când a jucat in opereta Crai Nou pe scena Operei din Timişoara. Până la acest roman, când încă era pe front, a scris o parte dintr-o operetă inspirată din viaţa lui Ciprian Porumbescu: Un sărut la despărţire. Abia prin 1952 revine la ideea unei operete despre viaţa compozitorului, dar alege să scrie un roman. Munca de documentare a fost aproape titanică.

(din Prefaţa scrisă la roman de Viorel Cosma)

Sursa foto bust Ciprian Porumescu: Brasov, orasul sufletului meu.

Coroana – vechi local din Brasov

In Brasov, patronii de localuri o duceau bine; se zice ca exista, in perioada interbelica, un local la 200 de locuitori. In carciuma se incheiau afaceri, se discuta despre politica, se jucau carti, se aflau ultimele stiri.

Si azi sunt multe carciumi – vorba românului: buzunare goale, carciumi pline; se discuta si despre politica, dar cel mai adesea, se scriu mesaje text de pe fel si fel de scule; ospatarii nu prea mai par a intelege care e rolul lor, dar nici patronii de carciumi, care urmaresc un profit rapid si mare apoi… fie ce-o fi! Declara falimentul si pace buna. Daca inainte vreme gaseai acelasi local, in acelasi loc, si dupa o 10 ani, acum nu mai poti fi sigur nici dupa o luna… Dar prezentul e prezent, ma voi referi mai mult la el cand va deveni trecut.

Unul dintre cele mai vechi localuri de lux din Brasov este Coroana, care se afla pe strada Republicii, si a fost inaugurat in anul 1910, alaturi de hotelul cu acelasi nume. Cafeneaua si terasa erau celebre. A fost considerat cel mai luxos pana prin anul 1939, cand a aparut restaurantul Aro Palace.

In urma organizarii unui concurs, arhitectii Schuller si Goldsmidt au fost selectati de municipalitate pentru a proiecta noua cladire care se dorea reprezentativa pentru oras. Cu un design revolutionar, de inspiratie muncheneza, Coroana a fost construit in stilurile Baroque si Art Noveau, arhitectura pastrata pana azi atat in interior, cat si la exterior. Avea toate serviciile unui hotel modern. O reclama a vremii il descria astfel:

O casa de prim rang. 100 de camere cu confort modern. Lumina electrica proprie. Ascensor. Incalzire centrala. Băi in hotel. Garaj pentru automobile. Bucataria cea mai aleasa , vinurile si lichiorurile cele mai fine.

Krone, cum s-a numit la inceput, este considerat primul hotel modern din oras si reprezinta una dintre bijuteriile arhitecturale ale Brasovului

La Coroana clientii erau mereu multumiti de servicii, de comportamentul ospatarilor si bacsisurile ajungeau si pana la 10 la suta din valoarea consumatiei.

Pentru a raspunde cererii tot mai mare de locuri de cazare, in anul 1927, hotelul se extinde pana in strada Postavarului.

Turistii ajungeau aici, de la gara, cu trasura, cu masina de piata (varianta taxiului de azi) sau cu omnibuzul hotelului, care facea curse oras-gara si ziua si noaptea.

Coroana era un hotel de prima categorie, prevazut cu o curte interioara, cu restaurant, cu o faimoasa cafenea vieneza si un club frecventat de jurnalisti si literati. Camerele spatioase, privelistea deosebita, cu vedere spre Muntele Tampa si spre strada Republicii, principala artera pietonala a orasului au atras si atunci succesul hotelului.

Pe langa turistii obisnuiti, la Coroana se cazau scriitori sau pictori care isi petreceau la Brasov cateva luni de vacanta. Intelectualii brasoveni veneau la cafeneaua de la Hotelul Coroana ca sa auda replicile scanteietoare ale tanarului filozof certat cu universul, Emil Cioran. Tot aici puteau fi intalniti Petre Ţuţea, Octavian Goga, Lucian Blaga, George Cosbuc, Cincinat Pavelescu, Sextil Puscariu si multi altii.

In perioada cat a fost profesor la liceul Andrei Saguna, Emil Cioran (in varsta de 26 de ani) putea fi intalnit dupa orele de curs la o masa din clubul Coroana, loc istoric, precum cafenelele vieneze. In iarna anului 1937, Emil Cioran a scris volumul Lacrimi si sfinti in camera unde statea cu chirie, intr-o casa de pe Livada Postei.

Pentru scriitorul Mihail Sebastian, Brasovul apare pe fundal in romanul Accidentul, iar hotelul Coroana este un reper intre personajele Nora si Paul.

Prima sezatoare literara (primul cerc literar) a avut loc la Brasov, la Coroana, in anul 1923.

In perioada comunista Coroana a fost rebotezat in Postavarul, pentru ca vechea denumire aducea aminte de monarhie. Dupa anul 1990 si-a reluat denumirea care l-a facut candva celebru in tara, in primul rand. Cladirea este declarata monument istoric.

Hotel Coroana (azi)

Sursa foto cu imagini din trecut: brasovhoteluri.ro

Actualizare 15 iulie 2023

Hotelul Coroana - Postavarul a fost vândut către societatea Elevate Properties, pe care o dețin frații Iliescu, fondatorii platformei de învățare a limbilor străine, Mondly, aplicație pe care frații au vândut-o în anul 2022 grupului britanic Pearson, unul dintre cele mai puternice mărci din segmentul educațional.

Hotelul a fost vândut – prin licitație – de compania Aro Palace, ai cărei reprezentanți susțin că banii obținuți îi vor folosi pentru redeschiderea fostului hotel Capitol, sub marca Mercure (parte a grupului Accor) și pentru renovarea restaurantului de la ultimul etaj al hotelului Aro Palace.

Compania Aro Palace a deținut un timp Cetățuia Brașovului, pe care a pierdut-o după un proces de șapte ani, Cetățuia revenind ulterior Brașovului.

Sursa: https://www.bizbrasov.ro/2023/07/14/aro-palace-investeste-banii-obtinuti-in-urma-vanzarii-hotelului-coroana-postavarul-in-transformarea-capitol-in-mercure-azi-s-a-incheiat-procesul-de-vanzare-pretul-final-fiind-de-9376-milioane-de/

*

Compania din spatele Mondly, ATi Studios A.P.P.S. S.R.L., a fost înființată în Brașov la sfârșitul anului 2013, de frații Tudor și Alexandru Iliescu, absolventi ai Universității Transilvania din Brașov.

Pearson este fostul editor al cotidianului de afaceri Financial Times, pe care l-a vândut japonezilor de la Nikkei în anul 2015.

sursa: https://www.zf.ro/business-hi-tech/mondly-aplicatie-invatare-limbilor-straine-creata-2013-fratii-20796415

Ella Negruzzi, prima femeie avocat in Romania

Ella Negruzzi (Elena Negruzzi), fiica scriitorului și omului politic Leon C. Negruzzi (1840-1890), sora generalului Mihai Negruzzi (1873-1958), s-a născut la 11 septembrie 1876 la Hermeziu, Iași.

Ella Negruzzi

A urmat cursurile școlii primare, Externatul Secundar de Fete (actualul Colegiu Mihai Eminescu din Iași) și Facultății de Drept la Iași (1913). În anul 1914 face cerere să fie admisă în baroul din Iași (oraș în care, pe la 1866, bunicul ei, Costache, fusese primar). Cererea ei s-a transformat într-un lung prilej de târguieli avocățești. Avocații Baroului din Iași - minți ilustre ale neamului - s-au revoltat. Nu se mai auzise până atunci de femeie care să pledeze la bară!

Ella nu s-a descurajat și a mai făcut o cerere, apoi o a treia și mai apoi a depus contestație în instanță. Bunicul său, Costache Negruzzi, i-a lasat ca moștenire gena de contestatar, gena de luptător - se numărase printre pașoptiști, printre fruntașii unioniștilor și unul dintre primii membri ai Societății Academice Române). Unchiul, Iacob Negruzzi (care a luat-o in grijă după moartea fratelui său, Leon), fusese chiar de două ori președinte al Academiei și inițiator al mișcării junimiste.

În ianuarie 1914 în ziarul Universul scria:

Se știe că dna Ella Negruzzi, licențiată în drept, a cerut consiliului de disciplină al baroului de Iași înscrierea dumisale în acel barou. Consiliul, în unanimitate, admițând această cerere (e influența lui Iacob Negruzzi aici – n.n.), mai mulți avocați au făcut apel, care a fost admis de Curtea din Iași, pe motiv că femeile n-au dreptul de a exercita profesiunea de advocat.

Contra acestei deciziuni, dna Negruzzi a făcut recurs, care s-a judecat ieri de secția I a Curții de casație. Dna Negruzzi s-a prezentat în persoană, asistată de dnii advocați M. Ferechide și N. Polizu. Advocații, care au contestat dnei Negruzzi dreptul de a fi advocat, au fost reprezentați prin dl. advocat D. Xeni.

La dezbateri asistă foarte multă lume. […]

D. Xeni arată că atât textul formal al legii, cât și tradiția baroului nu permit femeii să facă azi parte din barou. (...) Nu contestă cultura și inteligența femeilor, dar crede că intrarea în barou ar micșora prerogativele tradiționale ale baroului, pe care generația de azi e datoare să le transmită celei de azi mărite, iar nu micșorate [...].

Așa gândeau spirite mari ale vremii. Un om de capacitatea intelectuală a lui Titu Maiorescu a rostit, într-o conferință de presă despre rolul femeii în societate, următoarele cuvinte: Cum am putea să încredințăm soarta popoarelor pe mâna unor ființe a căror capacitate intelectuală este de zece ori mai mică!

D. Polizu spune că acordarea dreptului unei femei de a exercita profesiunea liberă de advocat nu constituie nici un pericol social. Probă că în statele unde femeile au dreptul de a fi advocat, ele se achită de obligaţiunile ce şi le-au luat faţă de clienţii lor. Arată că acordându-se femeilor dreptul de a fi advocat se face un pas înainte şi la noi în ţară pentru emanciparea femeii […]

După ani de procese Ella Negruzzi a câștigat dreptul de a intra în concurs și a devenit membră a Baroului Ilfov. A profesat ca avocat în Baroul Covurlui - Galaţi şi, din 1919, în Baroul Bucureşti.

După ce prin Constituţia din 1923 s-a conferit femeilor din România dreptul de vot şi de a fi alese, Ella Negruzzi s-a înscris în Partidul Naţional Ţărănesc şi, în 1929, a fost aleasă consilier local în Bucureşti, alături de alte feministe precum Alexandrina Cantacuzino şi Calypso Botez. Ella Negruzzi a militat toată viaţa pentru emanciparea femeii, pentru promovarea culturii, împotriva războiului.

Ella Negruzzi a devenit o apărătoare consecventă a celor oropsiţi de soartă. S-a remarcat în perioada interbelică ca o militantă pentru drepturile femeilor, punând bazele, împreună cu alte două intelectuale, Maria Baiulescu şi Elena Meissner, Asociaţiei Emanciparea femeii, al cărei preşedinte a fost. Asociaţia a urmărit emanciparea civilă şi politică a femeii prin prisma dezvoltării acesteia în toate domeniile şi ocuparea de funcţii în raport cu pregătirea şi capacitatea fiecăreia. Şi-a concentrat atenţia asupra femeilor de la sate, iniţiind cercuri culturale şi fondând cămine culturale unde a arătat sătencelor cum să-şi organizeze gospodăria şi cum să-şi educe copiii.

După instaurarea fascismului în Germania, Ella Negruzzi s-a manifestat ca o luptătoare împotriva războiului, făcând parte din organizaţia Grupul avocaţilor democraţi, înfiinţată în 1935. A înfiinţat organizaţia Frontul feminin (1936), organizând numeroase întruniri şi conferinţe menite să contribuie la antrenarea femeilor în acţiunile pentru apărarea drepturilor lor economice, politice, sociale şi culturale.

A avut și o bogată activitate publicistică, a scris articole feministe în diverse publicaţii juridice.

Jurist de seamă şi luptătoare pentru emanciparea femeii în România, Ella Negruzzi s-a stins din viaţă la Bucureşti, pe 19 decembrie 1948.

Sursa foto wikipedia.org

Mai mult aici:

 http://www.revistafelicia.ro/articol_1011705/romance_remarcabile__ella_negruzzi_-_prima_femeie_avocat_din_romania__lupta_pentru_barou.html

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Ella_Negruzzi

http://www.istorie-pe-scurt.ro/ella-negruzzi-prima-femeie-avocat-din-estul-europei/

Primul Grand Prix - Formula 1 sau Dansul cu moartea

Primul Grand Prix din istorie s-a desfăşurat după regulile care în prezent se aplică doar în lumea raliurilor: ordinea piloților a fost efectuată prin tragere la sorți și intrau pe circuit la fiecare 90 de secunde, iar câștigătorul nu era desemnat cel care trecea primul linia de sosire, ci acela care cumula cel mai bun timp la finalul celor 12 tururi.

Cu aproape o jumătate de secol înainte de Formula 1 a fost inițiat primul Grand Prix oficial și s-a desfășurat în jurul orașului Le Mans, în iunie 1906, în apropiere de râul Sarthe, fiind organizat de clubul de automobilism din Franța.

Cursa a fost programată pentru data de 25 iunie, dar a început cu o zi mai târziu - tradiție care se păstrează și azi - și s-a încheiat în 27 iunie, cu victoria pilotului ungar Ferenc Szisz (emigrat în Franța în anul 1900) care a condus o mașină a celor de la Renault (Renault AK dotat cu un motor în linie de 13 litri capabil să genereze aproximativ 105 cai putere). Viteza medie la care a rulat a fost de 101, 328 km/h.

Cursa s-a desfăşurat pe parcursul a 12 tururi care însumau 1238,16 km, astfel că a fost împărţită în două: primele şase tururi în 26 iunie, iar ultimele şase tururi în 27 iunie, iar organizatorii au impus o singură regulă de natură tehnică: masa unei maşini să nu depăşească 1000 de kilograme - reguli impuse de Clubul de automobilism francez.

Peste o sută de mii de spectatori au asistat la confruntarea a 34 de mașini Renault, Daracq, Brasier, Mercedes, din Franța, Italia și Germania.

În ciuda victoriei obţinute de Renault, organizatorii au considerat cursa ca fiind prea lungă, piloţii au început la o distanţă prea mare unul de altul, iar pneurile cu jante detaşabile au influenţat rezultatele finale - trebuiau schimbate la fiecare 15 minute. Cu toate acestea, cursa a fost organizată şi în 1907, an în care germani au găzduit Kaiserpreis, cursă care mai târziu avea să se transforme în Marele Premiu al Germaniei.

Cei de la Renault au înregistrat o creştere semnificativă a vânzărilor de maşini de serie: de la 1600 în 1906 la peste 3000 în 1907 şi peste 4600 în 1908.

Până în 1908, Clubul de automobilism din Franța a eleborat un set de reguli în ceea ce privește condițiile pentru intrarea în competiție a unei mașini. Concurenții din acel an ai Grand Prix-ului Franței trebuiau să conducă mașini cu o greutate minimă de 1100 kg și având un motor de maximum 13 litri. Acest fapt a garantat o integritate structurală modică a mașinilor și a impus o limită de 105 cai putere. Totuși, cu mașini care atingeau 170 de km pe oră, pe un teren dificil, cursele de Grand Prix erau deosebit de periculoase și au fost interzise între anii 1908 și 1912, din cauza numărului tot mai mare de victime printre piloți și spectatori. Dar victime au fost și mai târziu. În 1955 au murit, decapitați de motorul mașinii lui Pierre Levegh, zeci de spectatori, accident care ar fi putut fi o cumplită tragedie dacă marele campion Juan Manuel Fangio nu ar fi evitat în penultima clipă un carambol chiar în fața boxelor de realimentare; Walter Hansgen, în 1963 a confundat o zonă de frânare cu un fragment de pistă și a intrat într-un morman de nisip; în 1971 Jo Siffert a lovit taluzul.

Cursele auto desfăşurate la nivel internaţional la sfârşitul secolului XIX şi în primii ani ai secolului XX aveau o regulă potrivit căreia fiecare ţară putea trimite în cursă cel mult trei maşini. La vremea respectivă, Franţa beneficia de un număr ridicat de constructori, astfel că unii dintre aceştia nu puteau participa la curse, în timp ce rivalii tradiţionali germani de la Mercedes puteau avea chiar şi şase maşini, întrucât deţineau şi o uzină în Austria.

Astfel, francezii au hotărât să organizeze o cursă la ei, fără limitarea numărului de mașini concurente dintr-o țară.

Clubul Auto din Franţa a decis ca circuitul să fie reprezentat de drumurile publice care legau Le Mans de localităţile Saint-Calais şi La Ferte-Bernard, plus o secţiune de drum care le lega pe ultimele două. În acest fel a rezultat un circuit în formă de triunghi cu o lungime de puţin peste 103 kilometri, cu o linie dreaptă de start-sosire amplasată în apropiere de Le Mans, acolo unde a fost construită şi o tribună cu 2.000 de locuri.

Unele publicaţii britanice cataloghează, în mod eronat, o cursă desfăşurată în localitatea franceză Pau în 1901 drept primul Grand Prix din istorie. Confuzia a apărut din cauza faptului că această cursă, numită oficial Circuit du Sud-Ouest, a avut un premiu botezat Grand Prix de Pau pentru una dintre clasele de maşini incluse în competiţie.

De altfel, britanicii au boicotat cursa de la Le Mans, catalogând-o ulterior drept o simplă propagandă pentru constructorii auto francezi.

Cursa de 24 de ore de la Le Mans (Circuitul de la Sarthe) este o cursă de anduranță care are loc anual în luna iunie pe circuitul din localitatea cu același nume. Azi, circuitul este unul dintre cele mai lungi circuite automobilistice din lume. Un traseu de asfalt încins, plat, acoperit cu ulei scurs, linii drepte pe care se ating și viteze de 350 km la oră, mii de manevre cu ambreiajul și maneta de viteze, respirație arsă de fum, particule de asfalt și gaze toxice, ochi extenuați.

Pe acest circuit există și dificilul viraj de la Tertre Rouge, unde steagurile nu fălfâie pentru decor ci pentru a le reaminti piloților că o rafală de vânt le poate transforma mașinile în avioane. În cursa din 2013 bolidul Aston Martin pilotat de danezul Allan Simonsen (34 de ani) a percutat violent barierele de protecție din acest viraj, la numai 10 minute de la începerea cursei; pilotul, deși transportat urgent la spital, n-a supraviețuit rănilor.

Simonsen este prima victimă în Cursa de 24 de ore de la Le Mans de la moartea lui Sebastien Enjolras din 1997, acesta decedând în urma unui accident suferit în precalificări. Un alt accident mortal în timpul cursei propriu-zise a avut loc în 1986, când a decedat pilotul Jo Gartner.

Pe acest circuit - poate mai mult decât pe oricare altul - nervii, reflexele, siguranța și inteligența piloților (și a mașinilor) sunt puse la grea încercare. O mișcare necontrolată a volanului, de numai câteva grade, poate azvârli bolidul de pe traseu.

Circuitul Bugatti este un circuit permanent inclus în Cursa de 24 de ore și e numit după fondatorul Bugatti, Ettore Bugatti. Acest circuit a fost înființat în anul 1967, la Marele Premiu al Franței și aici se desfășoară și Marele Premiu al Franței la motociclete.

Anul acesta (14/15 iunie) celebra cursă de anduranță de la Le Mans a fost caștigată de Audi (Fassler / Lotterer / Treluyer), pentru al cincilea an consecutiv.

Surse: Cavalerii riscului, de Dumitru Lazăr, ed. Sport-Turism, 1977; Formula 1, de Modesto Ferrarini și Radu Naum, ed. Nemira, 1993; http://www.4tuning.ro; wikipedia.org; http://www.roportal.ro/articole/grand-prix-al-frantei-170.htm;

http://www.automarket.ro/formula1/povestile-motorsportului-franta-1906-primul-grand-prix-din-istorie-55964.html

Primul automobil cu motor pe benzină

Primul automobil din lume apare în anul 1769, când inginerul francez Nicolas Joseph Cugnot a construit un autovehicul cu motor cu aburi. Motorul dezvolta 2 CP şi o viteză de 9 km/h. Automobilul a fost comandat de Ministerul de Război al Franţei şi la prima cursă s-a oprit într-un zid explodând, generatorul de aburi producând spargerea geamurilor multor clădiri din Paris, fapt care a dus la amânarea apariției automobilului.

În 1806 apar vehiculele dotate cu motoare cu ardere internă care funcționau cu combustibil lichid (petrol). În jurul anului 1900, apar și vehiculele cu motor electric.

1885

Paternitatea primului automobil motorizat pe benzină a fost disputată de cei mai redutabili ingineri ai secolului. Istoria îl consacră drept părinte al primului automobil - în accepțiunea modernă a termenului - alimentat cu benzină pe inginerul german Karl Benz, care a montat pe un triciclu un motor în patru timpi de 958 cmc, care dezvolta 0,75 CP şi dispunea de aprindere electrică şi răcire cu apă, obținând un patent în 29 ianuarie 1886. Un patent similar obține și americanul George B. Selden în 1879 și încă unul în 1895 pentru diverse îmbunătățiri aduse automobilului său.

Karl Benz a primit un brevet pentru Motorwagen; brevetul era DRP-37435: automobile fueled by gas.
Versiunea Motorwagen din 1885 era greu de controlat, automobilul intrând în coliziune cu un perete în timpul demonstrației publice. Anul următor, Benz a creat Motorwagen Model 2 care avea câteva modificări, iar în 1887, a apărut modelul definitivat, Model 3, care avea roți din lemn, și a fost expus la Paris anul următor. Benz a început să își vândă produsul și în vara anului 1888 a făcut din aceasta primul autommobil disponibil pentru vânzare din istoria automobilului.

Karl Benz - 1869

Karl Benz s-a născut la 25 noiembrie 1844 în Mühlburg, Germania și a murit în 4 aprilie 1929, în Ladenburg. La naștere, numele său a fost Karl Friedrich Michael Vaillant, având numele de familie al mamei lui, Josephine Vaillant. Tatăl să, Johann George Benz, era mecanic de locomotivă. Părinții s-au căsătorit la căteva luni după nașterea lui Karl. Când avea vârsta de doi ani, tatăl a murit într-un accident ferovpar și numele băiatului a fost schimbat în Karl Friedrich Benz, în amintirea tatălui său.

Deși foarte săraci, mama a făcut toate eforturile pentru ca fiul ei să aibă parte de cea mai bună educație. [...] În 30 septembrie 1860, la vârsta de 16 ani, promovează examenul pentru inginer mecanic la Universitatea din Karlsruhe, pe care o termină cu succes în 9 iulie 1864.

În 20 iulie 1872 s-a căsătorit cu Bertha Ringer și au avut cinci copii. Ea a fost cea care și-a finanțat soțul la începutul activității.

În 1879 obține brevet pentru un motor cu combustie internă, fezabil de a fi utilizat pe un automobil și apoi, în 1886, obține brevetul pentru primul său autoturism.

Model 3

Un capitol important în istoria automobilelor Benz este prima călătorie efectuată cu automobilul pe distanțe lungi. În dimineața zile de 5 august 1888, Bertha Benz - fără știrea soțului și fără aprobarea autorităților - a plecat cu autoturismul cale de 106 km, de la Mannheim până la Pforzheim, unde locuia mama ei, însoțită fiind de cei doi fii. Pe drum, pe lângă faptul că a identificat toate farmaciile de unde putea fi cumpărat combustibil (atunci farmaciile vindeau benzina (benzen), în cantități mici, ca produs de curățenie), Bertha a rezolvat câteva probleme tehnice și mecanice și a inventat o garnitura de frână. Au ajuns la căderea nopții în Pforzheim și l-au anunțat pe Karl printr-o telegramă. Ea i-a sugerat lui Karl să mai adauge o viteză pentru ca mașina să poată urca un deal în mod independent. Acest traseu a fost făcut cu intenția de a dovedi că automobilul Benz Patent Motorwagen (Model 3) se pretează pentru călătorii lungi - un fel de marketing direct. Acest eveniment este azi sărbătorit la fiecare doi ani cu un raliu al mașinilor de epocă.

Bertha Benz - 1871

Bertha Benz s-a născut în 3 mai 1849 și a murit în 5 mai 1944; a fost nu doar soția inventatorului, ci și partenera de afaceri. A fost prima persoană care a condus un automobil pe o distanță lungă, aducând în atenție internațională automobilul Benz Motorwagen - datorită gestului ei compania a făcut primele vânzări din istoria automobilului.

Marca Mercedes a fost comercializată pentru prima dată în anul 1901, de compania Daimler-Motoren-Gesellschaft, a lui Gottlieb Daimler. Primele mărci de vehicule Mercedes-Benz au fost produse în anul 1926, ca urmare a fuziunii companiilor Daimler-Motoren-Gesellschaft și Benz Patent Motorwagen. Sloganul mărcii Mercedes-Benz este Das Beste oder nichts (The best or nothing).

Mercedes-Benz azi (intre altele)

Photo: Steve Lyon

Surse: acr.ro, istoricauto.ro, wikipedia.org

Johannes Honterus, umanist sas din Brașov

Johannes Honterus (născut Holler) moare la 23 ianuarie 1549, în Braşov, şi este înmormântat în Biserica Neagră.

Johannes Honterus a fost o personalitate culturală a secolului său, care a schimbat istoria învăţământului în Transilvania.

Se naște în anul 1498, pe str. Neagră la nr. 40 (azi Nicolae Bălcescu), într-o familie de pielari înstăriți și tatăl său a dorit să îi ofere o educație aleasă, primită, la început, de la călugării dominicani. Mai apoi a studiat (sub numele de Johannes Aust) la Universitatea din Viena, înfiinţată în 1365, unde dobândeşte titlul de Baccalaureus în 1522 şi de Magister artium în 1525, sub numele de Johannes Holler Coronensis, după denumirea oraşului natal. Aici e atras către umanism*, mai întâi dintr-o sursă catolică, apoi în versiunea anticatolică a lui Erasmus (primul european conștient, cum l-a numit Stefan Zweig), pentru a se alătura în cele din urmă mişcării luterane, pe care o introduce şi la Braşov pe la 1542. Programul lui a fost avizat de însuşi Luther.

A fost profesor la Universitatea din Cracovia, a tipărit lucrări de gramatică latină şi geografie care i-au adus faimă europeană. Cărţile lui erau atât de bune încât au fost reeditate de circa 150 de ori în 100 de ani, explică Thomas Şindilariu. Rudimenta Cosmographica (1530) era manual de geografie de căpătai în Germania şi în sud-estul Europei. În Basel (centru umanist elvețian) a învăţat gravura în lemn şi arta tipografiei. Aici a tipărit în 1532 cunoscuta reprezentare cartografică a Transilvaniei.

În anul 1533 Johannes Honterus se întoarce la Braşov, unde se dedică reorganizării învățământului; se căsătoreşte în anul 1535, este ales în Adunarea celor o sută (Sfatul Orașului), iar în anul 1536 devine Consilier Comunal.

Reuşeşte să înfiinţeze Schola Coronensis, primul gimnaziu umanist din Europa de sud-est și îi convinge pe conducătorii Braşovului să construiască o clădire nouă pentru această şcoală care data din anul 1388. În anul 1541, se construieşte o nouă clădire pentru şcoală, în locul unei mănăstiri (claustrum sororum in Corona - o mănăstire de surori - unde azi e corpul B al liceului), iar un an mai târziu, clădirea unei biblioteci proprii a şcolii. În anul 1542, are loc, în cadrul şcolii, prima reprezentaţie teatrală din regiune.

Honterus  a fost promotorul noii concepţii creştine în Braşov, Ţara Bârsei şi toată Transilvania. Astfel, Braşovul a fost, în 1542, primul oraş al Transilvaniei în care s-a introdus slujba evanghelică în limba germană (maternă). În anul 1543 sfatul oraşului Braşov îl însărcinează cu redactarea unui raport în care să prezinte măsurile luate pentru introducerea Reformei.

În anul 1544 a fost ales prim-preot al bisericii evanghelice din Braşov, iar în 1547 şi-a adus contribuţia la crearea Regulamentului bisericesc al tuturor germanilor din Transilvania.

Honterus este cel care cere şcolarizarea fetelor, aflate pe atunci în afara învăţământului.

Pe aceeași linie cu tendința europeană, Gimnaziul lui Honterus era de orientare umanistă, printre principalele materii fiind Triviumul (Gramatica, Retorica, Dialectica) și Quadriviumul (Artimetica, Geometria, Muzica, Astronomia), precum și Greaca și Latina.

Johannes Honterus elaborează un regulament de funcţionare a şcolii, Constitutio Scholae Coronensis (1543) - considerat primul regulament școlar - şi pune bazele unei organizaţii a elevilor, Coetus (ceata studenților, prima organizație de elevi), unde elevii aveau multă libertate de decizie şi acţiune, cu scopul dezvoltării şi pregătirii lor pentru viaţa în societate. Una din datoriile elevilor era şi aceea de a prezenta anual piese de teatru. Astfel, Johannes Honterus este iniţiatorul teatrului şcolar din ţara noastră.

Constitutio Scholae Coronensis (Constituția Școlii Brașovene)

Voi, cei care veniți aici să deprindeți obiceiuri și discipline,

Și de dragul studiilor artelor frumoase,

Faceți de bună voie ceea ce se cuvine celor cuminți

Astfel încât bătaia să nu fie necesară!

Căci fiecăruia, care-și pune la suflet aceste lucruri

I se va părea destul de ușor,

Iar munca sa îi va aduce roade frumoase.

Leneșul, însă, care nu trage niciun folos din aceste învățăminte

Va fi aspru pedepsit cu nuiaua.

Cel care nu-și respectă învățătorul,

Și nu ascultă de ajutoarele sale,

Cel care întârzie des la lecții,

Cel care nu este atent la predare și cu gândurile în altă parte,

Cel care nu-și notează ceea ce se cere,

Cel care nu vrea să învețe lecția din ziua precedentă,

Și neglijează ceea ce trebuie învățat pe dinafară,

Cel care la școală vorbește germana în loc de latină,

Cel care nu stă liniștit în bancă,

Cel care seamănă ceartă și dușmănie între colegi,

Cel care aude de neascultarea altora și ascunde aceasta,

Cel care chiulește de la lecții și de la biserică,

Pe stradă se comportă necivilizat

Și celor adulți nu le arată respectul cuvenit,

Cel care lovește un coleg nevinovat,

Cel care dă cu pietre în om sau animal,

Cel care ia ce nu-i aparține și păstrează lucruri furate,

Acela va fi pedepsit cu nuiaua,

Pentru că vinovații se pedepsesc cu astfel de sabie.

(Regulamentul e copiat de pe site-ul Liceului Honterus)

În anul 1547 a pus bazele uneia dintre cele mai importante biblioteci din Europa de sud-est (celebră în acea perioada). Din păcate, la incendiul din 1689, cea mai mare parte din cărţile valoroase ale acestei biblioteci au ars, iar ce a scăpat în acele timpuri a fost distrus în 1944, sub ocupaţia rusească.

Clădirea în care a funcţionat prima bibliotecă a Braşovului există şi astăzi, în faţa Bisericii Negre, iar pe frontispiciul ei pot fi citite cuvintele: Hic Fuit Bibliotheca Scholae Coronensis – Johannes Honterus – 1577. Biblioteca a fost deschisă publicului încă din anul 1543.

Se precizează că, pentru biblioteca gimnazială, s-au alocat 312 florini pentru achiziţionare de carte, într-un an. Este o dovadă că oficialităţile cetăţii au înţeles valoarea formării şcolare din moment ce au alocat pentru cărţi o sumă cu care îţi puteai cumpăra o casă. Această sumă a fost suplimentată de mai multe ori, dar nu se ştie cu cât, spune Thomas Şindilariu, şef de birou la Arhiva Bisericii Negre şi cel în grija căruia au ajuns puţinele cărţi de pe vremea lui Honterus.

Biblioteca gimnaziului era una publică, braşovenii puteau citi la sala de lectură cărţi de teologie, medicină, jurisprudenţă, filosofie şi tot ce-am mai putut aduna valoros, în limita posibilităţilor, după cum nota chiar umanistul. Fondul de carte cuprindea circa 600 de volume. Acestea proveneau, probabil, din fondul vechi al şcolii, dar erau şi cărţi noi, aduse prin tinerii braşoveni plecaţi la studii în Vestul Europei sau prin comercianţi. Se spune că Honterus a făcut rost de cărţi şi de la Constantinopol. Cel mai vechi catalog păstrat în arhiva bibliotecii datează din 1575. Cărţile erau aranjate pe secţiuni, în ordinea alfabetică a titlurilor. În 1689 au ars toate tipăriturile şi manuscrisele, odată cu Biserica Neagră. În 1705, Martin Ziegler, rectorul gimnaziului, a întocmit un catalog cu 270 de cărţi, dintre care 26 erau cărţi salvate din flăcări, iar celelalte, donaţii particulare ale cetăţenilor care au ajutat la refacerea fondului de carte al bibliotecii publice, mutată în actualul corp B al Liceului Johannes Honterus. Printre donatori s-a numărat şi muzicianul braşovean Daniel Croner, compozitor de opere pentru orgă.

Renumele bibliotecii braşovene trecuse graniţele cetăţii.

În Braşov a înfiinţat, în anul 1539, cu banii lui, una dintre primele tipografii din Transilvania (începând cu anul 1529 a funcţionat o tipografie la Sibiu, concomitent cu tipografia lui Gaspar Heltai de la Cluj-Napoca). Au fost tiparite foarte multe manuale și alte cărți pentru școală. Printre altele, Johannes Honterus tipăreşte, în anul 1543 Cărticica de reformă pentru Braşov şi Ţara Bârsei şi Apologia, iar în anul 1547 Regulamentul bisericilor tuturor germanilor din Transilvania – cărți care cuprindeau principalele teze ale reformei evanghelice a bisericii saşilor din Transilvania, de inspiraţie luterană.

Tot aici este reeditată Cosmografia lui Honterus (apărută prima dată la Cracovia în 1530), cea mai răspândită lucrare a unui autor transilvănean. Aceasta era folosită şi în ţările germane, mai ales ca îndreptar pentru terminologia geografică, astronomică, matematică şi chiar medicală. Din tiparniţa lui Honterus au ieşit şi unele scrieri gândite pentru români, deoarece acesta era promotor al vechii prietenii şi alianţe cu românii. Mişcarea pornită de Honterus a influenţat dezvoltarea şi modernizarea bisericii ortodoxe din Braşov şi Valahia, prin tipărirea primelor cărţi religioase în limba română (catehismul pentru români din 1544).

Între anii 1556-1583 în tipografia lui Honterus a funcționat Diaconul Coresi, care a scos de sub acest tipar majoritatea cărților românești și slavone pentru uzul bisericii ortodoxe, activitatea lui fiind sprijinită și de juzii Brașovului, în special de Lukas Hirscher și Johannes Benckner.

În anul 1546 a fost înfiinţată la Braşov, la insistenţele lui Johannes Honterus, prima manufactură de hârtie din regiune, care va livra hârtie şi în Ţara Românească şi Moldova, în special pentru cancelariile domnești. Moara de hârtie de la Brașov a deservit atăt tipografia cât și școala.

În cinstea învățatului umanist, în anul 1898, la 400 de ani de la naștere, s-a ridicat monumentul din bronz al lui Johannes Honterus în faţa Bisericii Negre, opera sculptorului berlinez Haro Magnussen. Cu mâna dreaptă ridicată, Honterus arată spre şcoala care îi poartă numele; în mâna stângă ţine o carte deschisă, în care sunt gravate titlurile acelora dintre lucrările sale care au avut cea mai mare însemnătate pentru Braşov: Cartea Reformei şi Regulamentul Şcolar.

Pe soclul monumentrului se află două basoreliefuri din bronz: unul îl reprezintă pe Honterus în tipografia sa, celălalt îl arată împărtăşind un bolnav; pe acesta din urmă apare deviza umanismului şi reformatorului: Vegheaţi şi vă rugaţi. Pe latura din spate a monumentului, meritele sale sunt omagiate printr-o inscripţie: Căci noi deschise el luminilor din ceruri. Cuvântul tipărit fu arma-i, scut şi lance.

Placa de pe latura vestică, care îl înfăţişează pe umanist în tipografia sa, a fost furată în 1999, dar braşoveanul Wilhelm Ernst Roth, stabilit în Germania, a refăcut-o din fotografii. Lucrarea a costat 25.000 de mărci, bani adunaţi din donaţiile saşilor emigraţi.

În octombrie 2009 statuia lui Honterus a fost vandalizată din nou. Reprezentanţii Bisericii Negre au observat că de pe postamentul statuii lipseşte una dintre plăcile de bronz, iar cealaltă prezintă urme de forţare. Placa de bronz este înscrisă în lista monumentelor istorice şi aparţine patrimoniului naţional. Bronzul este un basorelief din anul 1898 şi prezintă scena în care Johannes Honterus acordă împărtăşania unui bolnav în prezenţa familiei acestuia.

Nota

*) Umanismul respinge în mod clar apelul la credințe supranaturale pentru soluționarea problemelor umane, dar nu și credințele însele; unele curente umaniste sunt chiar compatibile cu unele religii. Umanismul este în general compatibil cu ateismul și agnosticismul, dar acestea din urmă nu îi sunt necesare. Nu există nicio ideologie unică și niciun set de comportamente unic la care să adere toți ateii, și nu toate dintre cele proprii ateilor sunt umaniste.

Umanismul renascentist și accentul său asupra întoarcerii la origini au contribuit la reformarea protestantă, ajutând la producerea a ceea ce protestanții consideră o traducere mai fidelă a textelor biblice.