Karl Adolph Gjellerup (n. 2 Iunie 1857, Roholte –
d. 11 Octombrie 1919, Klotzsche, langa Dresda)
Scriitor danez, laureat al Premiului Nobel pentru
Literatura in 1917 – pentru poetica sa
variata si bogata, inspirata din idealuri inalte (Almanahul Contemporanul,
1983)
In anul 1892 se stabileste in Germania, prin casatorie si, sub influenta lui
Schopenhauer, publica romanele Minna si Moara (Moara fiind considerat capodopera sa).
Cativa ani mai tarziu se adanceste in studiul religiilor
hinduse. Experienta buddhismului se observa, intre altele, in romanul Pelerinul Kamanita (1906)
Ultimele sale romane marcheaza o revenire spre
crestinism.
*
Pelerinul Kamanita e
un roman al experientelor umane fundamentale, un itinerar in cautarea
sensurilor superioare ale existentei sub semnul intelepciunii; autorul
captiveaza cititorul mai ales prin fascinanta impletire dintre realitate si
vis, istorie si legenda intr-un décor rafinat de exotism.
E o ilustrare a conceptului filozofic buddhist conform
caruia lumea piere si renaste ciclic, sufletele oamenilor renascand si ele.
*
Povestea unei vieti posibile, foarte pe scurt
Se spune ca inainte de a incepe sa iubesti trebuie sa inveti sa calci pe zapada
fara a lasa urme…
Un vis al tuturor oamenilor este si acela de a iubi si de a fi iubiti… Un om
cauta dragostea unui alt om… Dar a se anula pe sine numai de dragul de a fi
iubit nu inseamna implinirea unui vis… Iubirea nu suporta jumatati de masura
dar cei mai multi oameni se amagesc cu ideea ca ei vor reusi sa impace
contrariile… Contrariile se atrag - spun unii - dar in ce masura si pentru cat
timp atunci cand e in discutie firea omului – mai schimbatoare decat Natura?
Legendele spun ca acei oameni care se iubesc cu adevarat se intalnesc mereu si
mereu – indiferent in ce se reincarneaza sufletele lor… si oricat de putin ar
dura dragostea lor la un moment dat.
Visul omului care vrea sa iubeasca se implineste mereu si mereu cat timp omul
are curajul sa accepte iubirea si nu se teme de aceasta. Atunci cand iubeste,
omul are sufletul expus - si usor de ranit…
Tragica poveste de iubire a lui Kamanita si Vasitthi e nerealizata si supusa
suferintelor pe pamant, dar aceasta iubire se va implini in lumea lui Brahma.
Kamanita si Vasitthi se iubesc de la prima vedere, dar lumea - poate si
destinul - e impotriva iubirii lor… Ei se iubesc, insa, si viseaza ca in
fiecare viata pe care o vor trai se vor iubi. Orice reincarnare le aduce
nelinistea sufletului si fiecare intuieste ca trebuie sa gaseasca “ceva”. Si
fiecare stie ca fericirea nu o poate gasi decat in adancul sufletului, in
puterea care ii ajuta sa caute ceea ce stiu - inconstient - ca le este necesar.
Kamanita si Vasitthi se recunosc in fiecare viata care le este data si isi
doresc sa ajunga la ultima pentru a fi impreuna pentru vesnicie…
In fiecare viata pe care ea o traieste viseaza la Kamanita…
Copac lipsit de griji! asculta plangerea
fecioarei triste. / Da pace inimii acesteia, fiindca pacea inimii te cheama. /
Cu ochi de flori tu pandesti orice, cu limbi de foi graiesti cu oricine. /
Vorbeste unde-i dorul meu, pe unde umbla Nal’al al meu.
In ochii plini de iubire, in a caror lacrimi se oglindea lumina Lunii, ea a
spus cu buzele tremuratoare: Cand voi fi
departe si te vei gandi la locul acesta al fericirii mele, inchipuieste-ti ca
stau asa cu acest copac frumos. Doar ca in loc sa zic Nala voi zice Kamanita.
In fiecare viata pe care cei doi o traiesc sunt in cautarea iubirii. Ceea ce ei
cred ca este doar un vis este, de fapt, o realitate care s-a intamplat cu mult
timp inainte… o realitate de care doar vag isi mai amintesc… dar cautarea lor
are mereu sorti de izbanda – chiar daca pentru un ceas, chiar daca pentru o zi
sau… pentru toata viata aceea…
Nimeni nu poate spune ca a pierdut sansa Iubirii adevarate, ci doar ca drumul
Iubirii adevarate nu si-a gasit calea catre el. Si nu e suficient ca Iubirea sa
gaseasca aceasta cale – trebuie ca omul sa stie ca Iubirea a venit in viata
lui… Acesta se poate spune ca este un vis implinit – dar e un vis in cautarea
caruia omul porneste in zadar: nu el gaseste Iubirea, ci Iubirea il gaseste pe
el.
Kamanita a iubit cu toata fiinta sa, chiar spre mirarea lui Brahma: “Ce lumina
il lumineaza oare, ca nesocoteste pe cea a marelui Brahma? Atunci aceasta este
o lumina mai tare ca cea divina pe care o oglindim noi? Atunci este o cale
opusa caii noastre – o cale de nepatruns? Umbla-vom noi vreodata pe calea
aceasta – calea de nepatruns?”
Atunci Brahma cel cu o suta de mii de chipuri a tras din nou la sine forta sa
luminoasa, care era raspandita in spatiu, suficienta pentru a aprinde o suta de
mii de lumi, si a raspandit apoi iarasi lumina ei prin tot spatiul. Dar in
locul unde spera sa vada luminand steaua cea mai stralucitoare nu se intrezarea
decat o scanteioara licaritoare.
Si in vreme ce in spatiul imens lumi dupa lumi patrundeau chiuind la lumina
zilei celei noi a lui Brahma, pelerinul Kamanita se stingea cum se stinge o
candela dupa ce a consumat ultima picatura de ulei supta din fitilul sau.
("Pelerinul Kamanita",
Editura Nationala, Bucuresti 1922, in traducerea lui Elefterie Bezdechi)
