Chipul lucrurilor viitoare

În 1933, romancierul englez H.G.Wells publica romanul Chipul lucrurilor viitoare, o relatare fictivă având ca subiect relațiile internaționale din următorii cincizeci de ani ai secolului XX. Previziunea cea mai importantă din cartea lui Wells se referea la izbucnirea unui "război ultim" în Europa, în viitorul apropiat. Data pe care o alesese scriitorul era ianuarie 1940, iar cauza războiului – un incident minor în Danzig, în care e implicat un evreu polonez, comis-voiajor, împușcat mortal, în gară, de un tânăr nazist. Tânărul interpretase greșit efortul grotesc al polonezului de a-și îndrepta o coroană dentară ruptă, văzându-l ca pe un gest de batjocură față de un reprezentant al celui de-al Treilea Reich. În povestirea lui Wells, incidentul e doar scânteia care aprinde butoiul cu pulbere al rivalităților și suspiciunile din Europa. În două zile războiul cuprinde întreaga Europă. Tensiunea, spune Wells, crescuse atât de mult, încât un dezastru părea o ușurare, dându-i în același timp Europei libertatea de a se sfâșia în bucăți.

Ceva foarte asemănător s-a petrecut și în realitate, în toamna lui 1939, cu patru luni mai devreme decât prevestise Wells. Războiul european a izbucnit la trei zile după ocuparea Danzigului de către germani. Cererile ca fostul oraș german să fie returnat Germaniei au dus la un conflict care a început cu invadarea Poloniei de către Germania la 1 septembrie 1939 și a luat amploarea unei conflagrații în momentul când imperiile britanic și francez au declarat război Germaniei, două zile mai târziu. Cauza imediată a conflagrației a mascat realitatea faptului că, până în 1939, situația politică europeană fusese dominată de o extraordinară tensiune provocată de prăbușirea sistemului internațional stabilit la sfârșitul Primului Război Mondial. Conflictul din septembrie 1939, care a dus la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a fost de fapt rezultatul unor cauze de o anvergură mult mai mare decât statutul orașului Danzig. (...) În timpul unei întruniri convocate pe 23 mai 1939 în vederea pregătirilor pentru atacul împotriva Poloniei Adolf Hitler le-a spus comandanților militari că miza nu era orașul Danzig: Noi vrem să ne extindem spațiul vital în est și ne luăm toate măsurile de precauție pentru siguranța proviziilor alimentare.

Războiul care a izbucnit în septembrie 1939 poate fi explicat corespunzător numai în contextul deteriorării ordinii europene din perioada anilor 1930, când combinarea mai multor factori precum criza economică, ascensiunea dictaturilor autoritare, dezacordurile ideologice profunde, rivalitățile naționaliste și eșecul eforturilor făcute de Liga Națiunilor pentru a păstra un climat de pace a făcut să crească considerabil probabilitatea unui conflict major. (...)

Motivul principal care a făcut din război o certitudine a fost refuzul intrasigent al Poloniei de a face concesii puternicului său vecin german. (...)

Statele vest-europene nu erau prea încântate de ideea unei alianțe cu Polonia însă adevăratul scop al politicilor vest-europene era de a descuraja sau de a restrânge orice acțiune militară germană în altă parte a Europei folosind Polonia ca zonă de rezistență. (...)

Fragmentele de mai sus sunt copiate din cartea publicată de Richard Overy: 1939 - Numărătoarea inversă. Europa înainte de al Doilea Război Mondial (Editura Litera, București, 2019).

Richard Overy (n. 23.12.1947) este profesor de istorie modernă și contemporană la Universitatea din Exeter (din 2004). A scris și a publicat mai bine de douăzeci de cărți despre cele două războaie mondiale și mai cu seamă despre perioada interbelică, lucrări care au fost primite bine atât de specialiști cât și de publicul larg.

Înscriu postarea în tabelul jocului Citate favorite găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț.

Titlul postării am ales să fie titlul romanului lui H.G.Wells deoarece am sentimentul că sunt personaj într-o ficțiune, dar și pentru că am senzația a ceea ce se numește déjà vu.

23 August 1944, România părăsește Axa

Primul război mondial s-a desfășurat între anii 1914 – 1918.

Al doilea război mondial s-a desfășurat între 1 septembrie 1939 și 2 septembrie 1945.

Alianțele (vizibile) din cel de-al doilea război mondial

În cel de-al doilea război mondial au existat alianțe militare așa-zise principale:

1. Axa (Puterile Axei) – intrau aici Germania, Italia, Japonia, Slovacia, Ungaria,Bulgaria, România.

În 27 septembrie 1940 e semnat Pactul Tripartit (Pactul de la Berlin): Germania, Italia și Japonia se aliază; în noiembrie 1940 se alătura Ungaria, România, Slovacia; în martie 1941 se alătură și Bulgaria.

2. Aliații (Națiunile Unite): Marea Britanie, Statele Unite ale Americii și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.).

De ce a ajuns România să lupte alături de Germania

Din 1916, România a fost aliat tradițional al Franței, Angliei și altor state care au făcut parte din blocul militar al Antantei în primul război mondial.

În 1939, când a început al doilea război mondial România s-a trezit, în Europa, cam singură în fața mașinii de război germane: Austria, Polonia, Cehia, Tările de Jos, Belgia, Franța, Norvegia, Danemarca și altele au capitulat sau au fost ocupate. Franța capitulase, Anglia era ocupată să se apere de raidurile aeriene germane.

România și-a declarat neutralitatea, dar a fost forțată, într-un fel, să renunțe la neutralitate și să aleagă o tabără.

URSS, condusă de alt dictator, se înțelegea cu Hitler. Prin Pactul Ribbentrop-Molotov Europa era la un pas de catastrofă, pentru că cei doi păreau că-și împart continentul fără probleme.

În 1940, prin Pactul Ribbentrop-Molotov, Dictatul de la Viena, respectiv Acordul de la Craiova, România pierde Basarabia, Nordul Bucovinei și ținutul Herța în favoarea URSS (azi, ținutul Herța e parte din Ucraina); Transilvania de Nord a fost pierdută în favoarea Ungariei și Cadrilaterul, tot cu acordul lui Hitler, în favoarea Bulgariei. Era pe vremea lui Carol al II-lea, cel care instaurase dictatura în 1938.

Când, în iunie 1941, generalul Ion Antonescu a ales să angajeze România în război alături de Germania a făcut-o, se zice, în speranța că va recupera teritoriile pierdute cu un an înainte.

Ion Antonescu a ajuns la putere în septembrie 1940, alături de legionari, în timpul catastrofei politice generate de pierderea Transilvaniei de Nord. Hitler l-a preferat pentru că reprezenta ordinea – unii spun că cei doi aveau caractere asemănătoare, dar nu s-au simpatizat reciproc, deși s-au întâlnit foarte des în anii de război. Generalul primește de la Hitler asigurarea integrității statului român dar și trupe germane pe teritoriul țării – Germania are, astfel, o bază germană solidă, după ce Carol al II-lea, în ultimele luni de domnie se apropiase de Hitler și solicitase o misiune germană în România.

Germania cerea României livrări constante de petrol și grâu. Nemții voiau petrol, românii voiau teritoriile înapoi.

România a intrat total nepregătită în război; nu a fost ajutată de miniștrii străini la care apelase Antonescu până la alianța cu Germania și, mai apoi, nu a fost ajutată în mod deosebit nici de aliații săi nemți. A urmat dezastrul de pe frontul de Est.

Începutul sfârșitului

Când a devenit mai mult decât clar că Germania va pierde războiul, politicienii români au început să se agite mai mult, încercând să-l convingă pe Antonescu să încheie un armistițiu. El le-a zis liderilor Partidelor Național Țărănesc și Liberal că el se dă la o parte și să semneze ei armistițiul, ceea ce aceștia n-au vrut. Liderii celor două partide sperau să se predea Aliaților – aveau legături cu generalul Wilson, comandatul suprem aliat în Mediterană, care se afla la Cairo. Așteptau un răspuns de la acesta, dar îndemnurile erau să capituleze în mâna rușilor... ceea ce liderii celor două partide ezitau să facă. De asemenea, acești lideri urmăreau ca în orice alianță ar face să nu intre și cei din Partidul Comunist, grupare care activa în ilegalitate de ani buni și care îndemna militarii și civilii să se opună germanilor cum pot; comuniștii voiau să înarmeze și civilii (muncitorii, în special) pentru a opune rezistență germanilor.

Comuniștii împrăștiau manifeste, răspândeau ziarul România Liberă și sabotau la greu buna funcționare a uzinelor, transportul feroviar s.a.m.d.

Soldați, subofițeri, ofițeri și generali!

Refuzați să mai luptați și să muriți pentru criminalii Hitler și Antonescu!

Cei de pe front! Treceți cu tot armamentul și echipamentul de partea Armatei Roșii, care vă va ajută să luptați pentru dezrobirea patriei noastre!

Cei din spatele frontului! Refuzați plecarea pe front. Treceți de partea poporului! Dezarmați și nimiciți pe cotropitorii hitleriști! Apărați și salvați onoarea, independența și avutul poporului român!

Manifestul PCR - 1 mai 1944

A sunat ceasul (...) Destul! Întoarceți armele contra nemților și trădătorilor de patrie din slujba lor. Alungați-i de pe pământul patriei noastre.

Alăturați-vă vitezelor Armate Sovietice și Aliate și luptați împreună cu ele pentru nimicirea completă a hitleriștilor.

România liberă – 28 iulie 1944.

(citate din cartea-document Și a fost ora H, de Haralamb Zincă, Editura Publisol, 2021)

Regele Mihai I, la sfatul apropiaților, îl arestează pe (deja) mareșalul Ion Antonesccu și decide să se alăture Coaliției Națiunilor Unite.

În 23 august, într-o miercuri, la ora 22:30, regele anunță întoarcerea armelor, ieșirea României din alianța cu Puterile Axei și imediata încetare a războiului cu Națiunile Unite. Această hotărâre, se spune, a scurtat cu șase luni cel de-al doilea război mondial.

La nu prea mult timp după aceea, România a câștigat... era comunistă.

Conform strategiei staliniste și cu sprijinul trupelor sovietice, Partidul Comunist Român (PCR) și-a eliminat treptat adversarii (în mod violent în multe cazuri). După abdicarea forțată a regelui Mihai I, în urma loviturii de stat din decembrie 1947, a fost instaurată Republica Populară Română. Și s-a tot avansat pe calea făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism (programul PCR).

Între 1947 și 1989, PCR a fost singurul partid politic oficial care a activat în România.

E adevărat, în timpul celui de-al doilea război mondial comuniștii au organizat o reală – și deloc neglijabilă – rezistență antinazistă dar...

Cauzele celui de al doilea război mondial

Cauzele acestui război pot fi regăsite, în principal, în rezultatul primului război mondial, pe care Germania l-a pierdut, și a fost încheiat Tratatul de Pace de la Versailles, în 1918. Prin acest tratat, Germania trebuia să renunțe la arme, să plătească daune de război țărilor împotriva cărora a luptat și să cedeze teritoriile cucerite în favoarea Marii Britanii și Franței. Despăgubirile nu erau mici, fapt ce a cauzat probleme financiare în Germania.

Pe la începutul anilor 1920, Adolf Hitler – un anonim, practic – a înființat Partidul Socialist Național (Partidul Nazist). Hitler și acoliții considerau că Tratatul de la Versailles e incorect pentru Germania și trebuie încălcat, că toți vorbitorii de limba germană ar trebui să locuiască într-un singur stat, cu un singur conducător, iar teritoriul Germaniei ar trebui să fie cât mai mare. Membrii și simpatizanții Partidului Nazist mai credeau ceva: unele grupuri sociale nu erau la fel de bune ca altele, așa ca au adoptat legi împotriva lor – aveau în vedere evreii, în primul rând, dar și țiganii, homosexualii, persoanele cu dizabilități fizice/psihice etc..

În anii 1930, ideile naziștilor au început să fie tot mai prezente în Germania. În 1933, Hitler a câștigat alegerile. Mai apoi, încălcând Tratatul de la Versailles, Germania a început să se înarmeze; teritoriile cedate anterior erau invadate, s-a început exterminarea evreilor.

Cum a început războiul

Germania invadează Polonia sub pretextul că armata poloneză atacase anterior un post de radio german. În 3 septembrie Marea Britanie declară război Germaniei (e susținută de Franța, Canada, Australia și Africa de Sud). În 17 septembrie, URSS invadează Polonia (în 23 august 1939 Germania și URSS au semnat pactul Ribbentrop-Molotov prin care au stabilit să nu se atace reciproc și decideau împărțirea Poloniei după invadarea acesteia). Mai târziu – în cronologia războiului – Germania (alături și de trupe române) a atacat URSS, încălcând pactul (iunie 1941).

Trupele germane cuceresc multe state europene, apoi își îndreaptă atenția și spre Africa.

În 7 decembrie 1941 Japonia atacă Pearl Harbour din Hawaii și americanii sunt atrași în război: a doua zi declară război Japoniei. În 11 decembrie 1941, conform Pactului de la Berlin, Germania și Italia susțin Japonia: declară război Statelor Unite ale Americii.

Și războiul se extinde.

În iulie 1943 se prăbușește regimul (fascist) al dictatorului italian Benito Mussolini. Germania rămâne fără un aliat important și începe serios declinul. În aprilie 1945 se sinucide Hitler.

Încărcătura istorică a lunii august

Ideea acestui text mi-a venit în timp ce încercam să aflu de ce data de 1 august e dată pe site-ul http://calendar.city-star.org/ro ca fiind ziua în care a început primul război mondial care, până la începerea celui de-al doilea război mondial, s-a numit războiul cel mare (războiul națiunilor). Declanșarea acestui război a avut ca motiv asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei, moștenitorul tronului Austro-Ungariei, la Sarajevo, în 28 iunie 1914. Cine nu are motiv creează unul.

Și tot căutând mi-am zis că... ce-ar fi să adun la un loc unele evenimente istorice care au avut loc în august (de-a lungul timpului) și sunt legate de România? Nu mă mai încumet la așa ceva a doua oară, dar nu spun „niciodată”.

Evenimente în august din primul război mondial

Războiul a durat din 28 iulie 1914 (când Austro-Ungaria a declarat război Serbiei) până în 11 noiembrie 1918 și au fost implicați peste 70 de milioane de militari.

De ce e dată ziua de 1 august ca început de război mondial? N-am idee, îmi dau cu presupusul, dar - poate - aflu de ce scrie așa pe acel site sau aflu că e greșit total: poate pentru că la 1 august a intrat în război și o a treia națiune: Rusia?

După multe scandaluri diplomatice, în 28 iulie 1914 erau, practic, în război doar Austro-Ungaria cu Serbia, dar la 1 august Germania a declarat război Rusiei, Rusia a îndemnat Franța să deschidă un al doilea front în vest, iar la 3 august Germania a declarat război și Franței. Tot în 3 august 1914, Consiliul de Coroană de la Sinaia hotărăște neutralitatea României în primul război mondial. În 4 august Regatul Unit a declarat război Germaniei, pentru încălcarea neutralității Belgiei, iar la 23 august a intrat în război și Japonia, de partea Puterilor Aliate, profitând de distragerea Germaniei, prinsă în războiul european, pentru a-și extinde sfera de influența în China și Pacific.

În 14 august 1916, România (Regatul României) intră în primul război mondial; după doi ani de neutralitate fiind în stare de război cu Austro-Ungaria, de partea Antantei (Franța, Imperiul Francez și Imperiul Rus). Două dintre motive: „unirea Româniilor de pe cele două părți ale Carpaților”, eliberarea „de sub stăpânirea străină pe frații noștri de peste munți și din plaiurile Bucovinei” (din Proclamația Regelui Ferdinand către Români, din 15 august 1916).

18 august 1916 - Bulgaria atacă Dobrogea românească; declarația de război a fost făcută abia a doua zi.

28 august 1916 - Germania declară război României (primul război mondial)

În noaptea 28/29 august 1916 (15/16 august pe stil vechi) - București e a treia capitală europeană (după Paris și Londra) bombardată de aviația germană.

6 august 1917, începe Bătălia de la Mărășești, între armatele României și Germaniei, în primul război mondial.

Evenimente în august din al doilea război mondial

La 2 august 1940, Stalin semnează un decret pentru crearea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenească, pe o parte din teritoriul României ocupat cu forța.

În 30 august 1940, Dictatul de la Viena: România pierde nordul Ardealului.

3 august 1941 - bombardament sovietic puternic asupra municipiului Constanța.

22 august 1941 - e numit mareșal Ion Antonescu.

La 1 august 1943, aviația americană bombardează orașul Ploiești pentru prima dată (Operațiunea Tidal Wave)

În 23 august 1944, regele Mihai I de România ordonă arestarea mareșalului Ion Antonescu și întoarcerea armelor împotriva trupelor hitleriste.

31 august 1944 - trupele sovietice au intrat în București.

6 august 1945 - guvernul sovietic restabilește relațiile diplomatice cu România; guvernele SUA și Angliei au condiționat reluarea relațiilor diplomatice de includerea în guvernul Petru Groza a unor reprezentanți din Partidului Național Liberal și din Partidul Național Țărănesc; vor stabili relații diplomatice cu România în 5 februarie 1946.

În 21 august 1945 Regele Mihai I a somat guvernul Petru Groza să demisioneze; fiind refuzat a hotărât să nu mai semneze decretele de legi („greva regală”).

După război

15 august 1947 - în România e adoptată o nouă reforma monetară.

Istorie și mai veche

22 augsut 1456 - a început a doua domnie a lui Vlad Țepeș în Țara Românească (până în noiembrie 1462)

6 august 1484 - începe asediul cetății Chilia, în timpul campaniei sultanului Baiazid al II-lea în Moldova (iunie-august 1484); cetatea e cucerită de invadatori în 14 august 1484.

22 august 1531, Petru Rareș e înfrânt de poloni - Bătălia de la Obertyn.

27 august 1588 - Tratat de comerț încheiat de Petru Șchiopul, cu Elisabeta, regina Angliei, prin intermediul ambasadorului Angliei la Constantinopol.

13/23 august 1595 - victoria armatelor munteno-transilvănene conduse de Mihai Viteazul (Bătălia de la Călugăreni, împotriva otomanilor)

În 19 august 1601 este asasinat Mihai Viteazul, în cortul sau din tabăra amplasată în apropierea orașului Turda (se pare că ordinul era „arestat sau ucis”).

15/26 august 1714: domnitorul Țării Românești, Constantin Brâncoveanu, și cei patru fii ai lui și ginerele au fost executați de turci prin decapitare (sultan era Ahmed al III-lea).

5 august 1746: domnitorul fanariot Constantin Mavrocordat desființează rumânia (iobăgia, cum era numită în Transilvania) în Muntenia.

20 august 1749 - a început domnia fanariotă a lui Constantin Racoviță în Moldova.

În 22 august 1785 e promulgată patenta de desființare a iobăgiei în Transilvania. În anul 1784 are lor Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, având ca scop desființarea șerbiei (șerbul avea pe atunci aproape statutulunui sclav). Datorită răsunetului european stârnit de răscoală, Curtea de la Viena, prin împăratul Iosif al II-la, emite ordonanța din 22 august 1785, prin care e suprimată șerbia. Desființarea definitivă a iobăgiei a avut loc abia în anul 1848.

La 28 august/9 septembrie 1804, un puternic incendiu a distrus o parte din București; atunci s-au luat primele măsuri de aliniere a străzilor orașului.

26 august 1826 - ultima execuție publică la București; pedeapsa cu moartea va fi desființată de Regulamentul Organic, în iulie 1831 (până în 1834, urmând apoi alte aboliri)

7 august 1858 - Convenția de la Paris. Pentru Principatele Române se prevedea un regim parlamentar și cenzitar și se desființau privilegiile marii boierimi.

8 august 1870 - a avut loc mișcarea antidinastică de la Ploiești, condusă de Alexandru Candiano-Popescu, numită și Republica de la Ploiești.

27 august 1877 - primul atac al trupelor române asupra redanului (lucrare simplă de fortificație) otoman din față redutei Grivița-1 din sistemul de apărare a Plevnei.

30 august 1877, asaltul armatei române asupra redutei turcești Plevna III, în timpul războiului pentru independența.

Evenimente alese aproape la întâmplare

7 august 1922, acțiunea grevistă a muncitorilor de la Fabrica de vagoane „Astra” din Arad.

5 august 1929, greva minerilor de la Lupeni.

31 august 1931 - Corneliu Zelea Codreanu a fost ales deputat.

29 august 1936 - Nicolae Titulescu este înlăturat de la conducerea Ministerului de Externe al României în urmă presiunilor cercurilor guvernamentale din Germania și Italia.

21 august 1965 - în urma adoptării unei noi constituții e proclamată Republica Socialistă România.

2 august 1969, Richard Nixon vine la București (primul președinte american care a fost în România)

În 3 august 1975 s-a încheiat vizita oficială (de două zile) efectuată de președintele american Gerald Ford în România.

1 august 1977, greva generală a minerilor din Valea Jiului (s-a încheiat în 3 august).

27 august 1989 - Marea Adunare Națională de la Chișinău a decis oficializarea limbii române și trecerea la alfabetul latin.

27 august 1990 - Parlamentul de la Chișinău a adoptat Declarația de Independență a Republicii Moldova.

Informațiile le-am cules de pe wikipedia; știind că pot apărea unele erori și acolo am verificat cele mai multe date, dar nu toate. În caz că am scris vreo prostie vă rog să-mi atrageți atenția.

Clara Haskil, pianista ajutată de contesa Lily Pastré

Lily Pastré (Marie-Louise Double de Saint-Lambert), bogata moștenitoare a mărcii de vermut Noilly Prat, s-a născut în 9 decembrie 1891 la Marsilia. A fost una dintre protectoarele artei și artiștilor într-o perioadă foarte grea pentru mai toată lumea: în timpul celui de-al doilea război mondial. A adăpostit și numeroși artiști de origine evreiască, între care și pianista româncă Clara Haskil, căreia i-a plătit și tratamentul medical de care a avut nevoie la acel moment, iar în anul 1942 a ajutat-o să fugă la Vevey, în Elveția, unde marea pianistă a locuit până la sfârșitul vieții. (sursa: “Ceilalți Schindleri”, de Agnes Grunwald-Spier, Editura Meteor Publishing, 2019; traducător: Corina Tănase).

Lily Pastré a primit titlul de contesă prin căsătorie, în anul 1918 căsătorindu-se cu un conte: Jean Pastré (au avut trei copii). În anul 1940 au divorțat, Lily primind castelul Pastré din Marsilia și păstrând titlul nobiliar. În același an, a înființat o fundație (Pour que L’Esprit Vive - există și azi) care, în principal, avea scopul de a ajuta artiștii și intelectualii care deseori trăiau în condiții precare. În perioada celui de-al doilea război mondial și a ocupației germane, contesa și-a pus la dispoziție casa și averea în serviciul artiștilor exilați, care erau cu precădere evrei (din “Ceilalți Schindleri”). În anii 1920, contesa a fost membră a mai multor saloane ale societățîi din Paris, inclusiv a salonului prințesei Marie-Blanche de Polignac unde, spre sfârșitul anului 1935, într-o perioadă neagră a vieții ei, Clara Haskil l-a întâlnit pe Dinu Lipatti, acea întâlnire fiind punctul de pornire al unei strânse prietenii (leg.externa). Lily Pastré a murit în 8 august 1974, la Marsilia.

Pianista Clara Haskil s-a născut la 7 ianuarie 1895, în București, într-o familie de evrei sefarzi români. Între anii 1927-1940 locuiește în Franța, unde nu scapă de persecuțiile rasiale și, în 1941 se refugiază la Marsilia (zona liberă) iar în 1942 ajunge la Vevey (unde se va împrieteni cu Charlie Chaplin), în Elveția - este naturalizată ca elvețiană în 1949. Din cauza legilor discriminatorii din acea vreme, ca mulți alți români de origine evreiască, nu a avut dreptul la cetățenia română.

Primele noțiuni de pian le primește de la mama ei; la vârsta de 5 ani cântă în fața Reginei Elisabeta a României; la vârstă de 7 ani pleacă la Viena, unde i-a lecțîi de pian cu Richard Robert; în 1905, la vârsta de 10 ani, are primul recital public cu lucrări diferite din creația marilor compozitori, pe care le execută fără partitură. A studiat în paralel pianul şi vioara, în 1910 devenind absolventă a Conservatorului din Paris cu Premiul I la ambele instrumente. 

Și din cauza multiplelor probleme de sănătate, între 1909 şi 1938, cânta puțin, pe mari scene ale lumii (inclusiv la Ateneul Român din București), susținând concerte de caritate sau doar cât să-şi achite rochia de scenă. Primele succese rămân însă fără ecou. Potrivit mărturiilor surorii ei, Lily Haskil, n-avea încă o locuinţă, impresar şi nici pian. Adevărata consacrare cu succese răsunătoare o cunoaște după al doilea război mondial, când apare interpretând concerte de pian cu cele mai renumite orchestre, sub bagheta unor dirijori vestiți sau în duo cu celebri instrumentiști.

Moare în plină glorie, în primele ore ale dimineții zilei de 7 decembrie 1960. În 6 decembrie ajunge cu trenul la Bruxelles (însoțită de sora ei și de violonistul belgian Arthur Grumiaux), pentru un concert; se împiedică și cade pe peronul de beton al gării, suferind un grav traumatism cranian. E înmormântată în cavoul familiei din Cimitirul Montparnasse (Paris, Franța).

Clara Haskil e renumită pentru interpretarea repertoriului clasic și romantic. În mod special a fost apreciată pentru concertele și înregistrările ei cu piese de Mozart. Mulți o consideră cea mai bună interpretă, din secolul XX, a lui Mozart. Este cunoscută și pentru interpretările din Beethoven, Schumann și Scarlatti.

Contemporanii au admirat la modul superlativ arta și calitatea umană a Clarei Haskil. Charlie Chaplin, un apreciat prieten al Clarei, i-a descris talentul spunând: În viața mea am întâlnit trei genii: profesorul Einstein, Winston Churchill și Clara Haskil. Nu sunt un muzician instruit, și pot spune doar că interpretarea ei a fost rafinată, expresia ei minunată și tehnică ei extraordinară. Dinu Lipatti, bunul ei prieten, a descris modul ei de a cânta la pian ca însumarea perfecțiunii pe pământ. Rudolf Serkin (28.03.1903 - 08.05.1991, considerat cel mai bun interpret din secolul XX al lucrărilor lui Beethoven) a supranumit-o Clara cea perfectă. Wilhelm Backhaus (26.03.1884 - 05.07.1969, pianist german naturalizat elvețian, primul care a înregistrat integral studiile de Chopin, în 1927, înregistrare considerată și azi una dintre cele mai reușite) a numit arta ei cel mai frumos lucru de pe pământ. Tatyana Nikolayeva (04.05.1924 - 22.11.1993, pianista rusoaică, profesoară și compozitoare) a izbucnit în lacrimi când a ascultat-o prima oară.

*

Concursul Internațional de Pian Clara Haskil a fost fondat în anul 1963 în onoarea incomparabilei pianiste elvețiene și are loc în anii fără soț la Vevey, orașul care a adoptat-o și pe care l-a adoptat și unde o stradă îi poartă numele. Concursul, rezervat tinerilor pianiști și pianiste din lume, a devenit un renumit și prestigios factor de consacrare.

Guvernul francez îi acordă în 1957 “Legiunea de Onoare” în grad de Cavaler, evenimentul fiind sărbărtorit în primăvara anului 1958 la Manoir du Ban, pe domeniul prietenului ei Charlie Chaplin, la Corsier sur Vevey. A primit, de asemenea, de trei ori Marele Premiu al Discului din partea Academiei Charles Cros, în 1953, 1956 şi împreună cu Arthur Grumiaux în 1957.

Într-un interviu din 2013, Papa Francisc a menționat-o drept unul dintre muzicienii săi preferați, în special atunci când interpretează Mozart.

În România, cea supranumită “soarele negru al pianului” este omagiată pentru prima dată în 2014 printr-un festival organizat la Sibiu din iniţiativa pianistei Alina Azario.

În 2017 a fost lansat “Clara Haskil, le mystère de l'interprète”, un documentar de 70 de minute realizat de Pascal Cling, Prune Jaillet și Pierre-Olivier François. 

Bibliografie online:

https://en.wikipedia.org/wiki/Lily_Pastr%C3%A9

https://en.wikipedia.org/wiki/Clara_Haskil

https://radioromaniacultural.ro/clara-haskil-un-destin-al-extremelor/

sursa foto:

Clara Haskil tanara

https://en.wikipedia.org/wiki/Clara_Haskil

Clara Haskil in 1959

https://it.wikipedia.org/wiki/Clara_Haskil

Fără armă in linia întâi. Desmond Doss

In cel de-al doilea război mondial s-au dat multe lupte crâncene, soldate cu mii de pierderi de vieţi omeneşti. Una dintre aceste bătălii a fost şi cea de la Hacksaw Ridge, in Japonia - Bătălia pentru Okinawa. Americanii au încercat zile in şir să cucerească acea culme şi mereu erau respinşi de japonezii care apăreau ca ciupercile după ploaie şi aveau şi avantajul că ştiau bine locul - plus că nu părea să le pese că mor.

In această bătălie au murit sute de soldaţi din ambele tabere. Japonezii erau înrolaţi fie că voiau fie că nu, fiind folosiţi inclusiv copiii - se pare că aceasta este bătălia in care au murit cei mai mulţi copii in al doilea război mondial. Unii istorici sunt de părere că această luptă crâncenă ar putea fi cauza alegerii lansării bombei atomice in Hiroshima şi Nagasaki - voiau să se încheie mai repede lupta cu Japonia, o luptă ce aproape că nu mai putea fi dusă de soldaţii americani şi aliaţii lor.

Tocmai pe acest câmp de luptă a ajuns tânărul Desmond T. Doss din Virginia. S-a înrolat voluntar pentru că voia să-şi servească patria şi ştia că de nu va lupta nu se va mai simţi bine in pielea lui. Tatăl lui a luptat in primul război mondial şi a încercat să-l convingă să renunţe. N-a renunţat şi a ajuns in tabăra de pregătire. A trecut cu succes toate probele dar când au ajuns cu pregătirea la “trageri” el a fost singurul care a refuzat să atingă arma - era adventist de ziua a 7-a şi credea in porunca lui Dumnezeu: “Să nu ucizi”. Ceilalţi au crezut că glumeşte, dar el se lua foarte in serios. Sergentul şi căpitanul l-au numit laş, camarazii îşi cam băteau joc de el, dar el surâdea angelic şi le îndura pe toate, hotărât să-şi apere convingerile.

La înrolare a fost asigurat că poate refuza arma ca medic necombatant, dar ceilalţi nu au înţeles astfel lucrurile, susţinând că şi medicul trebuie să ştie să folosească armele. Au incercat să-l “scoată nebun” şi să-l trimită acasă dar psihiatrul care a discutat cu el a înţeles că e in deplinătatea facultăţilor mintale şi are dreptul, prin Constituţie, să îşi exercite credinţa.

Tânărul Desmond a ajuns, in final, in faţa judecătorilor de la Curtea Marţială.

La Hacksaw Ridge americanii aveau de escaladat un perete de stâncă aproape vertical şi o făceau urcând pe o “plasă” împletită din funii groase. Pe culme începea atacul japonezilor bine camuflaţi. Americanii nu prea-şi dădeau seama de unde vin gloanţele şi erau răniţi sau ucişi pe capete. La lăsarea serii, japonezii se retrăgeau, americanii la fel, luând cu ei numai pe acei răniţi care se puteau ajuta şi singuri.

Desmond Doss a rămas acolo după ce toţi camarazii săi in putere au coborât. A cărat atunci 75 de oameni, şi i-a coborât de pe stâncă.

Desmond T. Doss (n. 07.02.1919 - d. 23.03.2006), medic militar necombatatnt in Bătălia de la Okinawa (1945), a refuzat să ucidă oameni şi a devenit primul american din istorie care a primit Medalia de Onoare, care se oferă pentru mari acte de curaj, fără a trage un foc.

A zis Desmond, la un moment dat: “In această perioadă când lumea e pusă pe distrugere de ce să nu încerc să reconstruiesc ceva?” (citat aproximativ)

Cu toate faptele lui de mare curaj, Desmond Doss a rămas un om modest, punând toate reuşitele sale pe seama voinţei lui Dumnezeu.. Epuizat de transportarea răniţilor, după fiecare coborâre spunea “Doamne, ajută-mă să mai salvez unul” (şi încă unul, şi încă unul…)

**

Am evitat mult timp să văd acest film, Hacksaw Ridge (2016), bănuind că sunt multe scene sângeroase, dar relativ de curând (la alegerea “publicului”) n-am prea avut de ales şi l-am văzut. Nu-mi pare rău, chiar dacă scenele sunt destul de cumplite… De n-aş fi văzut acest film n-aş fi avut idee că a existat acest om. La ce mă ajută să ştiu că a existat?! Eh! Un fel de a spune: ştiind că astfel de oameni există pot crede că omenirea nu e chiar pierdută.

Inamicii despre Vulpea deşertului. Citate favorite

A fost un splendid jucător militar, dominând problemele de aprovizionare şi dispreţuind de opoziţia [...] Avem un adversar foarte îndrăzneţ şi priceput împotriva noastră şi, cu tot răul războiului, un mare general. Merită, de asemenea, respectul nostru pentru că, deşi era un loial soldat german, a ajuns să-l urască pe Hitler şi toate lucrările lui şi a luat parte la conspiraţia din 1944 pentru salvarea Germaniei prin înlăturarea tiranului maniac. Pentru asta, a plătit cu viaţa. In războaiele sumbre ale democraţiei moderne cavalerismul nu-şi găseşte locul […]

(Winston Churchill, in The Second World War, The Grand Alliance, 1950)

Rommel a fost un fenomen militar care poate apărea numai la intervale rare; oameni cu atâta vitejie şi îndrăzneală supravieţuiesc numai cu un noroc excepţional. Era la fel de curajos pe câmpul de luptă ca şi Ney, mai isteţ ca Murat, mai echilibrat; tactician la fel de rapid ca Wellington.

(Feldmareşalul britnic Archibald Wavell, citat în Descoperirea uciderii lui Rommel (1994) de Charles Marshall)

Există un pericol real ca prietenul nostru Rommel să devină un fel de om magic sau de sperietoare  pentru trupele noastre, care vorbesc prea mult despre el. El nu este în nici un caz un supraom, deşi este fără îndoială foarte energic şi capabil. Chiar dacă ar fi fost un supraom, ar fi totuşi extrem de nedorit ca oamenii noştri să creadă că are puteri supranaturale. Vreau să risipiţi prin toate mijloacele ideea că Rommel reprezintă mai mult decât un general german obişnuit....

(Desmond Young - general de brigadă in armata britanică la momentul când a devenit prizonier al lui Rommel, care nu a crezut că acesta a murit in urma unor răni şi, după razboi, a căutat să afle cauza reală a morţii acestuia - a citat in cartea sa, Rommel, Vulpea deşertului, dintr-o circulară trimisă soldaţilor de generalul britanic Claude Auchinleck).

A fost un tactician extraordinar de capabil, cu o înţelegere perfectă a fiecărui detaliu in angajarea armatelor in acţiune şi foarte rapid in reacţii privind oportunitatea scurtă care se ivea uneori într-un punct de cotitură al unei bătălii. Dar am avut îndoieli cu privire la abilităţile sale strategice, mai ales cu privire la înţelegerea importanţei necesităţii unui plan administrativ solid. Era cel mai fericit când supraveghea direct forţele mobile, dar supraexploata, uneori, succesul imediat fără a gândi suficient pe termen lung. 

(Harold Alexander, general britanic, comandantul forţelor aliate din Orientul Mijlociu, citat in London Gazette din 3.02.1948)

Opinii diferite

Rommel era un nazist profund convins şi, contrar opiniei populare, el era antisemit. Nu numai germanii au căzut în capcana crezului că Rommel era cavaler. Britanicii au fost şi ei convinşi de aceste poveşti.

(Wolfgang Proske, într-un interviu dat pentru ziarul The Independent in 2011).

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte sau in altă parte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.

Pericolul mortal e 

antidot pentru ideile fixe.

Erwin Johannes Eugen Rommel (n. 15 noiembrie 1891 - d. 14 octombrie 1944) a fost unul dintre cei mai mari comandanţi militari germani. Era respectat atat de soldatii germani cat si de cei inamici. A fost comandantul general al trupelor germane din Africa, trupele Wehrmacht-ului cunoscute sub numele de Deutsches Afrika Korps, ceea ce i-a atras porecla vulpea deşertului datorită campaniilor militare reuşite în Campania din Africa de nord. Mai târziu, a fost numit comandantul forţelor germane menite să se opună invaziei aliaţilor din Normandia. Este cunoscut ca unul din membrii marcanţi ai Wehrmacht-ului care s-a opus ordinelor directe, atunci când acestea încălcau codul onoarei militare şi al onoarei umane. Atunci cand ofiţerii considerau că e cazul pentru retragere şi sau regrupare, Hitler ordona, de regulă: “lupta până la ultimul om” - ceea ce însemna moartea - şi nu “lupta până la ultimul glonţ” - ceea ce ar fi însemnat predarea. Goebbels, şeful propagandei naziste îl simpatiza, cei doi fiind prieteni, dar Rommel nu părea a fi de acord cu ceea ce aflase că se întâmplă cu cetăţenii evrei, mai ales – evita, însă, politica afirmând că el este militar. A fost considerat de unii, fără dovezi clare, ca făcând parte din grupul conspiratorilor care au intenţionat să-l asasineze pe Hitler, o încercare de insurecţie antinazistă sub numele de cod “operaţiunea Valkiria” (20 iulie 1944). In ziua de 14 octombrie 1944 lui Rommel i s-a propus să se sinucidă şi să aibă parte de o înmormântare de stat, cu onoruri militare, ţinându-se sub tăcere implicarea lui (indirectă) in complot. Hitler a înţeles (sfătuit, fiind, probabil) că asta trebuia să facă pentru binele lui, pentru că Rommel era îndrăgit nu doar de soldaţii pe care îi avea sub comandă. S-a sinucis înghiţind cianură. Soţia şi fiul său, Manfred (n. 24.12.1928 - d. 07.11.2013), nu au avut de suferit - mai târziu, Manfred a fost primar in Stuttgart (între 1974-1996).

Recent (de prin 2008-2009, cred), mai mulţi cercetatori germani şi britanici, studiind documentele, par să constate că legenda a fost întreţinută, cu acordul lui Rommel, de propaganda nazistă (condusă de Goebbels) pentru a păstra ridicat moralul trupelor şi pentru a inocula optimismul cetăţenilor germani. In cercetarea lor s-au concentrat pe relaţia lui Rommel cu Partidul Naţional Socialist (Rommel nu a fost membru de partid), performanţele sale in calitate de comandant militar, rolul său in atentatul din 20 iulie 1944 şi motivaţiile sale şi au ajuns să constate că există o gamă diversă de interpretări cu privire la Rommel şi elementele care au stat la baza mitului. Desigur - zic eu - posibilitatea unor interpretări diverse nu exclude adevârul faptelor a căror amintire există in memoria colectivă.

Wolfgang Proske (n. 05.03.1954, Kelheim), de exemplu, între altele fost profesor de istorie la şcoala din Heidenheim, localitatea in care s-a născut Rommel, a publicat o carte despre 16 nazişti criminali de război in care apare şi numele lui Rommel.

La ce au condus până acum aceste noi interpretări - care mi se par pertinente - ale faptelor de atunci? La vandalizarea monumentului funerar al lui Rommel…

Priveşte lumea. Citate favorite

Am ales câteva fraze care îi sunt atribuite amiralului japonez Isoroku Yamamoto, cel care a condus flota Japoniei in cel de-al doilea război mondial, fiind implicat şi in atacul asupra flotei americane staţionate in Pearl Harbor, Hawaii (7 decembrie 1941) dar şi in bătălia de Midway (4-7 iunie 1942, după care balanţa puterii din Pacific s-a înclinat spre Statele Unite).

₪₪₪

Priveşte lumea! Deschide-ţi ochii, urechile şi inima.

*

Un om cu un scop precis crede doar in el. Uneori refuză să creadă chiar şi in zei. Deci, din când in când, el greşeşte.

*

Cel mai periculos şarpe poate fi distrus de un roi de furnici.

*

E nesănătos să credem că am dobândit un statut de invincibili numai pentru că am fost mulţumiti de operaţiunile reuşite din trecut.

*

Soarta Imperiului se bazează pe această deprindere: fiecare om trebuie să se dedice în totalitate sarcinii care îi este încredinţată.

*

Un soldat nu se poate mândri cu faptul că a "lovit un duşman in somn"; este mai mult o ruşine, pur şi simplu, pentru cel rănit. Aş prefera să faceţi evaluarea după ce aţi văzut ce face inamicul, deoarece este sigur că, înfuriat şi indignat, va lansa curând un contraatac decisiv.

*

Mă întreb ce trebuie să gândească Cerul despre oamenii de aici, de pe acest mic punct negru din univers, care este Pământul, sau despre tot ce s-a vorbit in ultimii ani - care sunt doar o clipă în comparaţie cu eternitatea - fiind “o perioadă de gratie”. Este chiar ridicol.

₪₪₪

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte sau in altă parte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.

₪₪₪

Isoroku Yamamoto (n. 04.04.1884 - d. 18.04.1943) s-a născut într-o familie de foşti samurai, Takano, din Nagaoka, Niigata. Isoroku înseamnă “56” - e vârsta pe care o avea tatăl său când el a venit pe lume. In anul 1916, băiatul este înfiat de o altă familie de foşti samurai, Yamamoto, din aceeaşi provincie - era o practică obişnuită ca unele vechi familii, care nu aveau copii, să adopte băieţi care să le ducă mai departe numele şi rangul. In 1904, la foarte scurt timp după ce a terminat Academia, a luat parte la războiul ruso-japonez. În 1918 s-a căsătorit cu Reiko Mihashi, cu care a avut doi fii şi două fiice. Între anii 1919-1921 a studiat la Universitatea Harvard. In 1939 a fost numit comandant al marinei imperiale japoneze. S-a opus cât a putut intrării Japoniei in război alături de Germania şi Italia, dar şi-a îndeplinit îndatoririle de soldat. Poporul japonez  şi soldaţii l-au stimat. Moartea lui, in 1943, aproape a distrus moralul soldaţilor. Avionul in care se afla după ce a fost să salute piloţii marinei care erau staţionaţi in Insula Rabaul (Papua Noua Guinee) a fost interceptat de avioanele de luptă americane şi doborât.

A dorit pacea pentru poporul japonez dar planurile lui nu s-au potrivit cu ordinele superiorilor, ordine date din fotolii comode. Oamenii care nu joacă nu merită să vorbească.

Doi dictatori se întâlnesc pentru prima dată in 14 iunie 1934

Între 14 și 16 iunie 1934, Veneția a fost scena unui eveniment istoric important: întâlnirea lui Adolf Hitler și a lui Benito Mussolini. Cei doi se întâlnesc pentru prima dată, călătoria fiind, pentru Hitler, prima ca șef de stat. In cele două zile cât a durat întâlnirea cei doi au încercat să se înţeleagă cu privire la situaţia politică şi economică din Europa şi din lume, dar şi cu privire la relaţiile dintre cele două state pe care le conduceau.

Mussolini a ajuns la putere in anul 1922; pe Hitler nu l-a luat in serios până la alegerile din 1930, când i-a oferit acestuia sfaturi pentru a accede la putere. Dictatorul german nu i-a luat in seamă sfaturile şi celălalt a fost nemulţumit.

Benito Amilcare Andrea Mussolini (n. 29 iulie 1883 - d. 28 aprilie 1945) a fost conducătorul fascist al Italiei între anii 1922 şi 1943. A creat un stat fascist utilizând propaganda şi teroarea de stat.

Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889, Austria - d. 30 aprilie1945, Berlin) a fost liderul Partidului Muncitoresc German Naţional Socialist, ajuns la putere in 1933 (cancelar al Germaniei) şi din 1934 conducător absolut (Führer) al Germaniei. A transformat ţara într-o dictatură monopartid bazată pe ideologia totalitaristă şi autoritaristă a naţional-socialismului.

Nici Mussolini şi nici Hitler nu au depăşit gradul de caporal în război dar… dictatorii fac ce vor.

In 14 iunie 1934 Mussolini îl întâmpină pe Hitler pe aeroportul Nicelli. Ajuns in Italia, Hitler s-a simţit imediat dezavantajat - el nu se gândise să îşi îmbrace uniforma, iar Mussolini îl eclipsa cu uniforma lui de comandant al miliţiei fasciste italiene. Mai era şi faptul că dictatorul italian vorbea germana, pe cand el nu cunoştea limba italiană. Una peste alta, cu tot cântecul lui Horst Wessel (un nazist declarat martir după ce a fost ucis de un comunist) şi primirea politicoasă, dictatorul german nu-şi putea stăpâni ticurile nervoase.

Veneţia a fost aleasă ca loc de întâlnire pentru tradiţia sa îndelungată ca putere europeană şi maritimă, pentru calitatea sa de mediator între Europa şi Orient, pentru lunga sa istorie, pentru artă şi arhitectură dar şi pentru modernitatea reprezentată de zona industrială Marghera, viaţa luxoasă de la Lido, pentru tradiţia Festivalului de Film din Veneţia (fondat in 1932) şi multe altele. Imaginile întâlnirii au fost difuzate in Italia, Germania şi in multe alte ţări.

Mussolini şi-a condus oaspeţii, cu maşina, la Vila Pisani din Stra, faimoasă şi parţial renovată atunci, vila unde a stat şi Napoleon Bonaparte. Între temele tratate două au fost importante: situaţia Austriei şi reînarmarea armatei germane. Discuţia a avut loc in salonul palatului regal. Ducele susţinea că hotărârea Italiei este ca Austria să rămână independentă. Opoziţia lui Mussolini a trezit maniacul din Hitler. Acesta a strigat: “Voinţa mea şi a poporului german este ca Austria să devină parte integrantă a Reich-ului!” Toată spoiala de civilizaţie zburase.

Martorii susţin că cei doi discutau cu ton din ce in ce mai ridicat şi, la un moment dat, uşile s-au deschis şi amândoi au ieşit, fără să se privească. Au salutat mulţimea adunată dar drumul până la Veneţia l-au făcut in maşini separate.

Cu toate aceste neînţelegeri, au avut loc mese festive, un concert de Wagner, trecerea in revistă a trupelor. Despărţirea a fost glacială. Întrebat care a fost impresia lui despre Hitler Mussolini ar fi răspuns: “Un mic clovn nebun”.

In 1943, din cauza unor alegeri pe care le-a făcut, Mussolini a ajuns să fie dispreţuit de Hitler, care îi va lăsa mână liberă doar pe terenul vorbelor goale.

Trandafirul Alb

Autor foto monument: Gryffindor

Trandafirul Alb a fost un grup de rezistenţă non-violent format din studenţi şi un profesor de la Universitatea din Munchen, care se opunea regimului nazist din Germania. Activitatea grupului a început la Munchen, in 27 iunie 1942, cu lozinci scrise pe ziduri şi manifeste anonime împărţite la început numai in oraş, prin care cereau populaţiei opoziţie activă împotriva regimului. In primul manifest scris şi multiplicat, împrastiat mai apoi şi in alte zone, au denunţat crimele regimului nazist şi opresiunea. In al doilea manifest pe care l-au scris şi multiplicat au denunţat in mod deschis persecuţia şi uciderea in masă a cetăţenilor evrei. Populaţia – in cea mai mare parte – nega că aşa ceva s-ar putea întâmpla.

Membrii de bază ai grupului Trandafirul Alb, studenţii Sophie şi Hans Scholl, Christoph Probst, Willi Graf şi Alexander Schmorell, au fost crescuţi in familii înstărite, de părinţi cu vederi liberale şi gânditori independenţi. Profesorul Kurt Huber (n. 24.10.1893 - d. 13.07.1943), care se alăturase tinerilor, executat ceva mai târziu, n-a trăit nici el in sărăcie.

In momentul arestării grupul era pregătit să stabilească unele contacte cu alte grupuri de rezistenţă germane.

In data de 18 februarie 1943 fraţii Sophie şi Hans Scholl sunt arestaţi după ce au împrăştiat manifeste împotriva naziştilor, in Universitatea din Munchen, încercând să trezească in toţi studenţii conştiinţa, încercând să mobilizeze masele împotriva maşinăriei inumane pe care o puseseră in funcţiune naziştii.

Era după bătălia de la Stalingrad (1942-1943), considerată a fi cea mai sângeroasă şi mai mare bătălie din istoria omenirii, o luptă in care viaţa civililor a contat mai puţin decât oricând. In această brutală bătălie s-au pierdut circa 3 milioane de vieţi. Germanii şi aliaţii lor fuseseră învinşi şi nu şi-au mai revenit mai apoi. In această perioadă membrii Gestapo erau extrem de agitaţi şi voiau să ţină in frâu populaţia din acele oraşe pe care încă le mai stăpâneau, inclusiv din Germania.

Sophia Magdalena Scholl (n. 9.05.1921, Forchtenberg - d. 22.02.1943, München) s-a alăturat grupului de rezistenta “Trandafirul Alb” dorind să contribuie şi ea la încercarea de a opri războiul. Alături de fratele ei Hans şi de mai mulţi prieteni, tipăreau manifeste pe care mai apoi le împrăştiau prin oraş. Când au hotărât să împartă la Universitate câţiva nu au fost de acord, susţinând că e mult mai periculos. Totuşi, cei doi fraţi şi-au asumat riscul şi au lăsat manifeste pe holurile Universităţii. Au fost descoperiţi şi arestaţi. La început, in timpul interogatoriului, Sophie reuşise să convingă anchetatorul că avea alibi pentru acel interval de timp, dar mai apoi totul a pornit spre adevăr. Alături de ea erau arestaţi şi interogaţi fratele ei şi unul dintre prieteni. Toţi şi-au negat implicarea iniţial, dar mai apoi au fost nevoiţi să recunoască şi au făcut-o cu mândrie. A urmat o parodie de proces şi toţi au fost condamnaţi pentru înaltă trădare, demoralizarea soldaţilor, favorizarea inamicului şi condamnaţi la moarte prin ghilotinare. Au fost închişi şi Sophie ştia că timp de 99 de zile urma să-şi petreacă viaţa in celulă, imaginându-şi că s-ar putea termina războiul pâna atunci sau se va întâmpla ceva şi vor fi eliberaţi, dar n-a fost aşa…

In 22 februarie 1943, la ora 14:30 a fost citită sentinţa şi la ora 17:00 a fost executată.

Începând cu anii 1970, Scholl a fost sărbătorită ca fiind unul dintre marii eroi germani care s-au opus activ celui de-al Treilea Reich în timpul celui de-al doilea război mondial.

sursa

Sophie Scholl a fost una dintre cele mai renumite membre ale mişcării de rezistenţă anti-nazistă din al doilea razboi mondial. Filmul Sophie Scholl: The Final Days (2005), regizat de Marc Rothemund, pune accentul pe ultimele zile din viaţa Sophiei.

In anul 2005 filmul a câştigat “Ursul de Argint” la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin – pentru cel mai bun regizor şi pentru cea mai buna actriţă: Julia Jentsch pentru rolul Sophiei. Filmul a fost nominalizat in acelasi an şi pentru Oscar, la categoria “Cel mai bun film străin”. Mai are câteva premii şi nominalizări.

Nu e un film spectaculos, cu urmăriri, cu intrigi fel de fel; e un film cu oameni aparent obişnuiţi, cu tineri idealişti şi curajoşi. Aceşti tineri nu doar visează, ei trec la fapte, riscându-şi viaţa pentru binele tuturor. Mulţi nu îi înţeleg, mai ales că pot muri fără a schimba in bine ceea ce doresc să schimbe. Mulţi se feresc să acţioneze, deşi sunt nemulţumiţi de ceea ce se întâmplă. Dintre aceştia mulţi, unii sunt simpatizanţi ai celor care acţionează şi, eventual, susţinători – mai mult sau mai puţin implicaţi. In acest caz nu au scăpat nepedepsiţi nici simpatizanţii şi nici susţinătorii celor din grupul “Trandafirul Alb” – pedepsele pentru ei au fost draconice.

In scena de final se văd mii de manifeste care cad din înalt deasupra oraşului Munchen. Un titlu de ziar titrează ca “Manifestul studenţilor din Munchen” a fost introdus in Scandinavia şi mai apoi in Anglia, unde aliaţii au tipărit milioane de cópii, după care le-au împrăştiat in oraşele din Germania…

Soarta copiilor lupului

Sărăcie, ruine, foamete, boli, copii orfani - Europa, la finalul Celui De-al Doilea Război Mondial… Fiecare război lasă in urmă copii orfani, părinţi distruşi de pierderea copiilor, oameni schilodiţi fizic şi sufleteşte. Al doilea război mondial mai e numit şi “războiul cel mare” – poate pentru că a cuprins întreaga lume, poate pentru că au murit milioane de oameni… Războaiele de azi nu-s nici ele prea mici şi lasă in urma lor prăpăd, oameni dezrădăcinaţi, copii orfani…

Filmul “Copii lupului” (Wolfskinder, 2013) este unul destul de greu de văzut; pentru mine aşa a fost, dar am vrut să ştiu la ce se referă titlul. E un fragment de istorie germana despre care nu auzisem până la acest film. Recunosc, am fost tentată de titlu, gândindu-mă că e cu lupi, ceva… E despre orfanii războiului, copii cărora natura le-a oferit un cămin. E fără milă natura, pe unii dintre copii lăsându-i să moară, dar oferindu-le tuturor o rază de speranţă, pentru un timp, cel puţin vara. 

“Copiii lupului” au fost numiţi copiii germani orfani din Prusia de Est, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Între sfârşitul anului 1944 şi ianuarie 1945 naziştii le-au interzis civililor să plece, ei considerând evacuarea semn de capitulare. In timp ce Armata Roşie se apropia cei mai mulţi civili erau pregătiţi de evacuare dar până in ultima clipă guvernatorul naţionalist Erich Koch a decretat că fuga e ilegală şi cei prinşi că fug vor fi aspru pedepsiţi. Era, pentru prea mulţi, prea târziu când a permis evacuarea. Invazia a determinat milioane de oameni să fugă şi mulţi adulţi au fost ucişi; au lăsat in urma lor orfani care învăţau să se descurce singuri de la vârste fragede, fiind nevoiţi să facă şi lucruri care ar fi grele şi pentru un adult. Cei mai mulţi copii orfani s-au ascuns in păduri, mulţi au fost ucişi de bombele aliate sau de soldaţii ruşi care dădeau de ei pe undeva.

Mii de copii au rămas orfani, au fost abandonaţi, violaţi sau răpiţi. Mulţi dintre lituanieni infiau unii copii (cei mai mulţi erau puşi la muncă in schimul adăpostului şi hranei), le schimbau numele german şi le cereau să îşi ascundă originea – ar fi avut de suferit şi unii şi alţii dacă ruşii ar fi ştiut.

Câteva sute de “copii ai lupului” au fost descoperiţi după separarea Lituaniei de Rusia; circa o sută mai locuiesc încă acolo dar de la începutul anilor 1990 mulţi dintre adulţii care au făcut parte din acest “grup” au luptat pentru obţinerea cetăţeniei germane – reprezentanţii ministerului de interne german susţin că cei care au părasit Königsberg (capitala “Prusiei de Est”, azi Kaliningrad, Rusia) au renunţat la cetăţenia germană. Din anul 2008, prin legea lituaniană, persoanele care au avut de suferit din cauza celui de-al doilea război mondial şi al ocupaţiei sovietice benficiază de unele compensaţii – inclusiv aceşti “copii ai lupului”. In Germania se pare că nu vor să ştie despre existenţa acestor copii dar primesc o mică bursă trimestrială obtinuţă pentru ei de Wolfgang Freiherr von Stetten. Mulţi dintre “copiii lupului” caută să afle despre soarta rudelor, să obţină cetăţenia germană, să se reunească şi cu restul familiei şi să rămână credincioşi culturii germane.

Rick Ostermann (debut regizoral in filmele de lung metraj) se concentrează in special pe copii, pe solidaritatea lor, pe pragmatismul lor. S-a inspirat şi din istoria proprie-i familii.

Copiii, maturizaţi fortat prea devreme, sunt nevinovaţi, ei ucid pentru a supravieţui şi nu au vreo ideologie. Pericolele sunt la tot pasul, soldaţii nu au chip iar populaţia ţării are un rol secundar in acest film. “Copiii lupului” poate fi văzut şi ca o dramă existenţială ce poate avea loc in orice moment, in orice loc.

Denumirea nu e întâmplătoare; copiii se luptă precum lupii pentru a nu muri de foame, mănâncă broaşte, insecte, păsări şi pui de animale mici. Mulţi dintre copiii germani din Prusia de Est şi-au pierdut familia şi au rămas fără adăpost, la mila naturii şi a forţelor de ocupaţie sovietice.

Filmul ilustrează un crâmpei din viaţa câtorva copii rămaşi orfani şi care erau nevoiţi să se descurce singuri pentru a supravieţui. Personajele centrale sunt doi fraţi: Hans şi Fritz. Mama lor zace, bolnavă, într-o clădire in ruină, pe un deal. Ei caută mâncare şi îi aduc şi ei. Femeia, cu ultimele forţe, încearcă să le transmită mândria de a fi germani, rugându-i să nu-şi uite numele, să nu uite cine sunt. Hans poartă la gât amuleta familiei. Ca frate mai mare, pare mai neajutorat când e vorba să facă ceea ce e necesar pentru supravieţuire şi acceptă ceea ce face fratele mai mic.

Hans şade in iarba înaltă; e murdar, flămând, nemişcat. Ochii goliţi de orice expresie rătăcesc dezorientaţi. La câţiva metri distanţă fratele său mai mic, Fritz, fură ouăle dintr-un cuib aflat la înălţime, într-un copac. Ouăle se sparg in buzunarul unde le pune şi amândoi copiii ling restul de gălbenuş şi caută un nou plan pentru a găsi ceva de mâncare. Tot ce găsesc împart şi cu mama lor…

In film: Hans, Karl, Louise, Christel

Într-o dimineaţă, Fritz, sec şi rece, îşi trezeşte fratele spunând: “Hans, trezeşte-te; mama a murit”... Cel mare plânge, cel mic adună lucrurile şi se pregăteşte de plecare. Cei doi copii încarcă trupul mamei într-o roabă improvizată şi îl lasă, acoperit  cu o pătura, la o margine de drum…

Pleacă spre Lituania, la un ţăran despre care mama le-a zis că va avea grijă de ei. Pe malul unui râu dau de o barcă găurită şi de o femeie moartă; doua puştoaice apar din pădure şi se iau la ceartă pentru resturile de barcă; sunt urmărite de doi soldaţi ruşi înarmaţi. Fritz (care nu ştia să înoate) şi fetiţa mai mică (Ruth) se agaţă de o scândură şi plutesc in derivă; Hans şi adolescenta (Christel) înoată in altă direcţie – puştoaica îi zice să nu se ducă după frate, cum voia, ci să înoate, să scape de ruşi. Ajungând la mal au mai dat de doi copilaşi: o fetiţă (Louise) şi un băieţel (Karl) care îşi căutau mătuşa; Christel le spune că pe mal nu erau decât soldaţi şi îi îndeamnă să meargă cu ei – cei mici îi urmează mecanic. In pădure, Christel le spune că mătuşa era pe mal, dar era moartă şi acum ea e mătuşa lor…

Copiii au mai multe aventuri triste… Ajung pe la diferite ferme – la unele sunt primiţi pe termen scurt (localnicii se tem de represaliile sovieticilor), de la unele sunt alungaţi cu câinii.

Nu va povestesc filmul… E dificil (pentru mine) să povestesc in aşa fel încât să se înţeleagă drama acestor copii şi fără a divulga anumite întâmplări. E un film dur. La un moment dat m-am gândit că s-ar putea ca aşa să arate iadul pe pământ.