Iepurele de pe Luna. RiO

Se spune că privind cu atenție Luna plină putem vedea, in unele nopți, Iepurașul de Jad care, in folclorul chinez, e companionul zeiței Chang'e (care locuiește în Palatul Lunii) și cel care prepară elixirul nemuririi.

Iepurele de Jad e un simbol comun în diferitele zone din estul Asiei, dar legendele care îi sunt asociate diferă, mai mult sau mai puțin. Una dintre legende o scriu aici, cu ocazia jocului Reflexii in oglindă, inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen pe blogul Între vis și realitate.

Împăratul de Jad s-a deghizat într-un bătrân sărac, flămând, și a cerut mâncare de la maimuță, vidră, șacal și iepure. Maimuța a adunat fructe și i le-a oferit; vidra i-a dat pește, șacalul a prins o șopârlă. Iepurele a putut aduna doar iarbă, dar știind că oamenii nu se hrănesc cu iarbă s-a sacrificat pe sine aruncându-se in focul pe care acel bătrân flămând îl aprinsese. Dar iepurele nu a ars. Impresionat de sacrificiul iepurelui, bătrânul s-a dezvăluit ca fiind Împăratul de Jad și în semn de prețuire l-a trimis pe Lună, pentru a deveni nemuritor. Iepurele a devenit mai apoi cunoscut ca Iepurele de Jad nemuritor care cunoaște secretul elixirului nemuririi. De oriunde am privi, vedem conturul iepurelui amestecând cu pistilul in mojar.

Iepurele de Jad e simbol al altruismului și sacrificiului.

Advent fotografic, crengute de brad

Cald-cald afară! Vântul sufla foarte puternic, în rafale când calde când reci, ridicând, în oraș, covorul de frunze, spulberând, la înălțime, covorul de nea. Pe la ora două a.m. norii s-au scuturat serios de apă, dar nu mai mult de cinci minute; speram ca picăturile de apă să se transforme în... fulgi de apă, dar n-a fost să fie (deocamdată). Gata cu prognoza meteo! Sunt ocupata acum cu crenguțele de brad – tema pentru ziua a doua din Adventul fotografic ediția a II-a. Bine, sunt ocupată și cu Didi! Tocmai s-a cocoțat intre crenguțele de brad, privind spre zări... numai de ea știute. O las acolo; ce să-i fac?! În mintea ei de păpușă-spiriduș, își imaginează că supraveghează îngerașii. N-are, ea, habar că-i tocmai invers.

Poate că-și recuperează puterile de spiriduș?! În cazul acesta, mai bine nu mă cert cu ea.

Legenda spune ca spiridușilor le place să adune aur, pe care îl păstrează într-o oală, la capătul curcubeului. Dacă o fi așa sau ba sunt sigură ca nu voi afla. Nu de la Didi, cel puțin. Se mai spune ca omul care capturează un spiriduș ii poate cere acestuia sa ii îndeplinească trei dorințe dacă vrea să fie eliberat. Pe Didi nu am prins-o, am primit-o în dar anul trecut de Crăciun, ca păpușă, dar o eliberez, de-i musai, fără să-i cer să-mi indeplinească dorințe - eu ce-as mai face atunci?! Cine mi-o fi dat-o o fi știut ca, de fapt, e spiriduș? Spiridușii sunt duhuri binevoitoare – în cele mai multe cazuri, dar le arde de șotii.

Ziua mondiala a Animalelor

An de an este marcată Ziua Internațională a Animalelor, în 4 octombrie, în cinstea Sfântului Francisc din Assisi, întemeietorul Ordinului Franciscan (între altele) și protectorul tuturor păsărilor și animalelor. Aproape întreaga viață a Sfântului Francisc e legată de dragostea pentru oameni dar și pentru animale. A predicat și oamenilor și animalelor că datoria tuturor este de a-l lăuda pe Domnul, iar oamenii au o datorie în plus: de a proteja natura cu toate ființele ei.

O legendă despre el spune că într-o zi, pe când călătorea alături de alți frați călugări, au dat de niște copaci plini cu păsări; i-a rugat pe călugări să-l aștepte, pentru a le predica surorilor lui, păsările – păsările l-au înconjurat, nici una nu a zburat.

În această zi sunt – n-ar fi rău să fie – sărbătorite toate animalele de pe Terra, fie sălbatice, fie domestice. Astfel de zile sunt menite ca, prin educație, conștientizare, lumea să devină un loc în care să conviețuiască în armonie oameni și animale.

E absolut clar că habitatul animalelor este influențat într-o (prea) mare măsură de acțiunile oamenilor (în special a celor care vor profit cu orice preț din prelucrarea/comercializarea lemnului – distrugând pădurile inclusiv pentru a construi vile de lux – prelucrarea/comercializarea blănurilor considerate prețioase, prin vânătoarea ca sport s.a.m.d.).

A fost sărbătorită pentru prima dată în Germania (Berlin), în anul 1925, la inițiativa scriitorului și activistului pentru drepturile animalelor Heinrich Zimmermann, care și-a dorit să se dedice o zi pentru celebrarea relației dintre oameni și animale și pentru a crește nivelul compasiunii și gradul de conștientizare cu privire la problemele privind bunăstarea animalelor – în 1931, după multă muncă de convingere, a obținut votul unanim pentru declararea datei de 4 octombrie ca Zi Mondială a Animalelor, în cadrul Congresului Internațional de Protecția animalelor din Florența.

Istoria omenirii de defrișare, supraproducție, supraconsum, supradezvoltare își arată efectele – activitățile omului au avut un impact devastator asupra biodiversității, asupra populațiilor de animale sălbatice, mai ales.

Scopul sărbătorii de azi este de a scoate în evidență importanța pe care animalele o au în viața omului. La nivel mondial pare că tot mai multe țări se implică în susținerea acestei zile și a semnificației ei, tot mai multe state implicându-se și legislativ pentru protejarea biodiversității.

În aproape toată lumea sunt organizate evenimente și campanii prin care se atrage atenția asupra creșterii alarmante a speciilor pe cale de dispariție.

O altă specie pleacă... să sperăm că măcar în paradis nu există oameni, scria pe undeva.

Următorul animal dispărut ar putea fi chiar omul... Terra se va descurca minunat fără oameni, pentru că Natura își poate vedea de ale ei fără omul lacom și egoist.

Nu știu cine a zis-o, dar... privind în jurul meu cred că am ajuns în acea zi:

O societate căreia nu-i pasă de animalele pe cale de dispariție, care sunt aproape de moarte, nu-i va mai păsa într-o zi nici de bătrâni.

Au dispărut o mulțime de specii: marele pinguin nordic, leul de mare japonez (1974), tigrul tasmanian (1936), cormoranul cu ochelari, broasca de aur din Costa Rica (1989), vrabia de mare cenușie (1990), scoicarul canarian (1994), tigrul javaian (1994), capra din Pirinei – Ibex (2000), delfinul chinezesc (2006), broasca țestoasă de pe insula Pinta (2012) și multe altele.

Altele sunt în pericol critic de dispariție: lemurul roșu, rinocerul (negru, javanez și cel din Sumatra), jerboa (șoarecele cangur), tigrul de Sumatra, broasca țestoasă marină, antilopa saiga, și multe altele.

Cercetătorii afirmă că o specie tipică dispare în decurs de zece milioane de ani de la prima apariție – mă gândesc că e în firea lucrurilor, dar cred că intervenția agresivă a omului micșorează perioada...

Ziua de 4 octombrie e marcată și pentru bucuria celor care iubesc animalele. Pentru a nu tortura, pentru a nu ucide animale (din plăcere) nici nu e cazul să le iubească cineva... Nu mă refer la vânătoare – vânarea, în anumite situații, are sens; vânătoarea ca sport, însă, n-o înțeleg. Cine vrea trofee să se apuce de-un sport! Ah, nu! Prea mare efortul – mai ales pentru performanță = trofee. Mi se pare foarte trist că în unele zone din lume oamenii braconează de foame...

Un cap de animal ca trofeu nu te face câștigător; trofeul vieții aparține celor care reușesc să intre în capetele animalelor, înțelegându-le profund (nu știu cine a zis-o).

Animalele nu folosesc cuvinte, dar știu să ne arate recunoștință, respect și chiar... dragoste. Nu animalele sunt imperfecte, ci noi, pentru că nu am învățat să comunicăm.

Nimeni nu a învățat vreodată un pui să devină găină, dar trebuie să ne angajăm să creștem copiii astfel încât să devină adulți civilizați, capabili să-și respecte semenii, pentru că nu mai suntem în stare să ne ascultăm sufletul (nu știu pe cine citez)

O altă legendă despre Sfântul Francisc e despre lupul din Gubbio, care mânca oameni și animale. Francisc l-a rugat să facă pace cu oamenii; pentru a menține pacea, oamenii l-au hrănit. Sfântul Francisc a binecuvântat lupul pentru a întări pactul.

Când l-a văzut pe Sfântul Francisc, lupul a sărit să-l muște. Omul a întins mâna spre el și l-a chemat: - Frate. Lupul s-a oprit uimit. Până atunci toată lumea aruncase în el cu pietre, strigând urât. Ce frumos a fost acel cuvânt de dragoste! - Frate, nu mai face rău. Dacă ești bun, toată lumea te va iubi. Frate lup, promite-mi că nu vei mai ucide pe nimeni. Lupul și-a pus laba pe mâna Sfântului și promisiunea a fost făcută.

Pare că oamenii au pierdut relația cu natura, deci și cu ei, motiv pentru care, probabil, mulți devin violenți în raport cu cei care sunt diferiți și, în special, în raport cu animalele.

Toma de Celano spunea despre Francisc din Assisi:

Caritatea s-a extins, cu inimă de frate, nu numai asupra oamenilor nevoiași, ci și asupra animalelor, asupra reptilelor, asupra păsărilor, asupra tuturor ființelor. Cu toate acestea, el avea o tandrețe deosebită pentru miei, deoarece, în Scriptură, Isus Hristos e adesea comparat pentru smerenia sa cu mielul blând.

Secretul întregii Creații este cuprins în Sfântul Francisc și exemplul său: coexistența dintre om și natură care devine iubire și frăție. Dincolo de specia umană. Dincolo de specii.

1. Image by Pexels from Pixabay  2. Image by Claudia from Pixabay

Pe Sforii, lumina reflectata. Reflexii in oglinda

Strada Sforii din Brașov este a treia cea mai îngustă stradă din Europa, după Spreuerhofstraße din Reutlingen, Germania (cea mai îngustă stradă din lume, în Cartea Recordurilor) și Strada Parlamentului din Exeter, Anglia.

Ghidul Michelin i-a acordat o stea, iar azi e recomandată de ghidurile turistice ca una dintre cele mai înguste străzi din lume.

Pentru jocul Reflexii în oglindă, găzduit acum de Carmen pe blogul Între vis și realitate, inițiat de SoriN (http://fewstuff.blogspot.com/), am ales poze în care lumina se reflectă pe ziduri (mai mult sau mai puțin).

Lățimea străzii variază între circa 1,10 – 1,35 metri; lungimea este de 80 de metri.

La origine delimita spațiul între două grupuri de câte zece case – specific sistemului urbanistic medieval implementat în interiorul cetății.

E atestată documentar în secolul al XVII-lea, dar ar fi fost construită în secolul al XV-lea ca o cale de acces pentru pompieri – între Poarta Șchei și strada Cerbului. Nu prea departe se află Biserica Neagră și Piața Sfatului.

A fost restaurată major în anul 2003, pentru a arăta cât mai fidel ca-n evul mediu – e pavată cu piatră cubică și felinarele arată ca cele de acum o sută de ani (construite după modelul celor existente la muzeu – doar că nu funcționează cu gaz). Au fost zugrăvite și zidurile – nu doar o dată – dar „artiști” fără talent își exersează mâna pe zidurile imobilelor care „străjuiesc” această stradă.

Practic, e un gang pe lângă care pot trece ușor cei care nu citesc indicativele turistice de pe clădiri... De ceva timp, în dreptul gangului, pe strada Cerbului, e (era?) plasată o statuie ce reprezintă o femeie înfășurată în sfoară, care arată spre străduță. Nu am mai văzut-o de curând, dar ultima dată când am văzut-o era vandalizată: brațul care arăta spre strada Sforii lipsea.

Prezența polițiștilor locali (absolut inexistentă, aparent) prin oraș le permite vandalilor să distrugă.

Legenda străzii Sforii

Există și o legendă legată de strada Sforii din Brașov, dar am sentimentul că este o invenție recentă.

Se spune că în epoca medievală se ascundeau aici cuplurile, să se sărute, pentru a avea intimitate; tot aici se întâlneau tinerii îndrăgostiți ai căror părinți nu erau de acord cu relația lor. Legenda mai spune că tinerii îndrăgostiți care se sărutau pe strada Sforii rămâneau pentru totdeauna împreună.

Autor foto: Dan F. (august 2023); clic pe foto pentru marire.

Ceasca 3D din boabe de cafea. Materiale din natura

Oh! Dulce gust al cafelei! Mai plăcut decât al mii de săruturi, mai dulce decât vinul Muscat! scria Johann Sebastian Bach (1685 - 1750) în 1732 când a compus Cantata cafelei.

Nu știu ce aș face dacă ar dispărea cafeaua... Până dispare mă voi bucura de savoarea ei – și nu doar dimineața. Unii sunt de părere că se bea cafea doar dimineața... Nu. Cafeaua se bea după plac – chiar dacă nu o fi așa, nu-mi pasă: eu beau cafea când am chef (și pot dormi foarte bine chiar dacă o beau cu cinci minute înainte de culcare).

Ador să beau cafea (și să ronțăi boabe de cafea, când am) iar la capitolul doi din volumul Materiale din natură este vorba despre a confecționa ceva din boabe de cafea. Super fain, mi-am zis! De ce să nu mă și joc cu boabele de cafea? Și m-am înfipt la confecționat! M-am înfipt ca râma-n piatră – a fost muuult mai complicat decât mă așteptam, dar n-am vrut să încep altceva!

În final, am reușit să termin ceea ce mi-am propus, dar am fost la un pas de a rata înscrierea în tabel.

Modelul care m-a inspirat (nr. 7) e pe blog la Niko, inițiatoarea și gazda jocului.

Cu tăiatul pieselor a fost floare la ureche...

...apoi am început să greșesc la greu: am lipit boabele înainte de a asambla piesele - am folosit sfoară pentru a fixă toarta ceștii; pentru a înveli suportul pătrat (latura de cca 19 cm) am folosit un pătrat de prosop din hârtie pe care l-am înmuiat în cafea și a devenit un fel de... hârtie de copt (nu m-am așteptat, dar e mai rezistent decât ar fi fost în stare naturală). Ar fi trebuit să folosesc material textil (o mai mare rezistență în timp) pentru a înveli suportul pătrat, dar n-am găsit ceva potrivit. Semiceașca e înaltă de vreo 9 cm – e ditamai cana!

Am lipit ansamblul pe suportul-ramă și pe unde se vedea banda adezivă am colorat cu maro și bronz auriu – pe sforicică am întins tot bronz auriu și arată un pic mai bine.

Deh! Mi-am înecat neuronul în entuziasm și am sărit peste etape!

Suportul e din carton. Chenarul este din sfoară.

Cafeaua crește-n pomi (arborele de cafea) dar până ajunge pe rafturile magazinelor trece prin ceva procese, nu glumă - nu descriu aici ce și cum. Totuși, nu mă pot abține și notez una dintre legendele despre „apariția” cafelei:

Înainte de secolul al VI-lea d.Hr., boabele de cafea au fost descoperite de un tânăr păstor etiopian. El a observat că animalele din turma pe care o păștea se comportau ciudat după ce mâncau niște bobițe roșii din tufele aflate în apropiere: oi și capre, tinere și bătrâne, țopăiau de zor pe dealurile unde erau la păscut. Păstorul a gustat și el bobițele roșii și a simțit cum își recapătă forța după drumul lung parcurs cu turma. A împărtășit informația cu tovarășii săi. Vestea despre boabele roșii care revigorează forțele s-a răspândit rapid.

Legenda primelor căpșuni

Singura cale de a scapă de ispită este să-i cedezi, scria Oscar Wilde (în „Portretul lui Dorian Gray”). Lucrând florile de căpșun pentru Calendarul ReCreativ mi s-a făcut poftă de scris legende. Și cum nu-mi place să tânjesc... am cedat ispitei și-am repovestit mai jos o legendă Cherokee despre căpșuni.

În zorii timpului, primul bărbat și prima femeie locuiau pe malul unui mare râu, unde aveau tot ce le trebuie pentru un trai fără lipsuri: carne, fructe, apă dulce, lemn pentru foc. Au trăit fericiți până la prima lor ceartă. Bărbatul a întrebat-o într-o zi: „De ce nu ai gătit azi?” „De ce n-ai adus lemne pentru foc?” În altă zi bărbatul a întrebat-o: „De ce nu ai făcut ordine?” „De ce ești așa de dezordonat?” a venit replica ei. Încet, reproșurile au început să se înmulțească. Prima femeie s-a supărat atât de tare încât a hotărât să-l părăsească pe primul bărbat. În zorii unei zile a ieșit din casă și s-a îndreptat spre răsărit. Mergea hotărâtă, fără să privească în jurul ei, fără să privească în urmă. Când primul bărbat s-a trezit și a văzut că prima femeie nu e acolo a înțeles ce s-a întâmplat și-a plecat după ea; a găsit repede urmele ei, dar distanța era mare, era greu s-o ajungă.

Privindu-l din înalt și văzându-l atât de trist, Soarelui – care știa totul și-i vedea pe amândoi - i s-a făcut milă de primul bărbat și l-a întrebat dacă mai e supărat pe partenera lui. „Nu sunt supărat și o vreau înapoi”.

Soarele a binecuvântat pământul cu razele lui și în fața femeii au apărut tufe de afine coapte, dar femeia nu s-a arătat interesată și nu s-a oprit. Soarele a făcut atunci să apară în jurul ei tufe de mure, dar nici acestea n-au interesat-o, ea mergând înainte cu pas grăbit. Văzând așa Soarele s-a gândit că trebuie să facă ceva deosebit, și atunci au răsărit pentru prima dată căpșunii, cu fructele lor roșii și parfumate. Parfumul fructelor a atras atenția femeii și aceasta a privit în jurul ei. Văzând boabele roșii și strălucitoare ascunzându-se sub frunze s-a aplecat și a luat una. A gustat-o și dulceața ei i-a readus liniștea în suflet; când a privit la jumătatea de fruct din care mușcase a văzut că are formă de inimă și și-a amintit cât de frumoasă a fost viața lângă primul bărbat și dorința de a-l părăsi a început să se stingă. S-a așezat pe pământ întrebându-se ce-ar trebui să facă. Stând ea și mâncând căpșuni primul bărbat a reușit s-o ajungă din urmă; s-a așezat lângă ea fără a rosti vreun cuvânt și a zâmbit. Ea i-a dat să mănânce o căpșună. Atunci au înțeles cât de mult își doresc să fie împreună și au plecat spre casă, luând cu ei și câteva plante, să le planteze, să nu uite această lecție.

(http://www.northerncherokeenation.com)

Imagine de Oli Hale de la Pixabay

Coțofana. Simbol, legende, călăuză spirituală, totem, superstiții.

Coțofana (Pica pica) face parte din familia corvidelor, alături de corbi și ciori, dar ca aspect e foarte diferită, deși seamănă în inteligență și comportament. Sunt pline de resurse și cunoscute că profită la maximum de fiecare oportunitate; sunt inventive, și pot folosi anumite obiecte ca unelte.

Coțofana e răspândită în toată lumea (mai puțin în Antarctica) și poate fi întâlnită și la înălțimi de 2500 de metri și chiar la 4000 de metri (în funcție de subspecie – există circa 23 de subspecii). România are o populație mare de coțofene – multe trăiesc și în zone urbane, unde găsesc hrană inclusiv printre deșeurile menajere.

În România e numită în fel și chip, după cum scrie aici:

https://dexonline.ro/definitie/co%C8%9Bofan%C4%83/179392

Muntenia: caragață, știricea; Banat: ciorcobară, ciorcușă; Transilvania: frașcă, sarcoi, Oltenia și Banat: știrică; Moldova, Bucovina și Transilvania: țărcușă; Transilvania: vrașcă, Moldova: scuipatul-dracului.

Coțofana în expresii

A-i umbla gura ca la țarcă sau a vorbi ca o țarcă – se referă la cineva care vorbește mult și fără rost. Coțofană (țarcă) este un epitet pentru o femeie rea și/sau guralivă, limbută dar și pentru o persoană (mai ales bărbat) care merge repede și săltat. Coțofănos este epitet pentru un flecar.

Sare ca țarca din par în par – se spune despre cineva care n-are astâmpăr, iar stă că țarca-n par se referă la cineva care-i gata de plecare.

Cap de țarcă – se spune despre un om prost (n.b. având în vedere că aceste păsări nu sunt „proaste”...)

Mâncat de coțofeni pe șale – înseamnă bubos; jupuit. Originea expresiei este, probabil, faptul că această pasăre obișnuiește să se hrănească și cu insectele de pe trupul vitelor și le rănește pielea când o face.

A se coțofăni – expresie folosită la figurat, cu mai multe sensuri: 1. a se cocoța unde nu merită; 2. a-și da aere; 3. a atrage (prin gesturi) atenția asupra sa; 4. a se rățoi; 5. a se linguși pe lângă cineva; 6. a face mofturi; 7. a se lasă rugat.

Ca și în cazul altor vietăți, și în jurul coțofenei s-au țesut legende și superstiții.

Superstiții legate de coțofană

În multe zone din Europa coțofana e asimilată ghinionului, răului.

În Asia e considerată aducătoare de noroc. În mitologia chineză, de exemplu, coțofenele erau asociate căsătoriei și se credea că pot spune unei persoane dacă partenerii erau infideli. Se mai credea că cine aude coțofana cântând va avea parte de noroc și fericire.

Unii nativ-americani o considerau un duh, prieten al oamenilor; cei din câmpiile nord-americane asociau aceste păsări cu războiul sau moartea pentru că au obiceiul de a se hrăni cu hoituri (motiv pentru care multe au fost văzute pe câmpurile de luptă).

În unele zone, numărul de coțofene văzute „indică” la ce ar trebui să se aștepte cel care le vede. De exemplu: o singură coțofană înseamnă întristare; două înseamnă veselie, trei coțofene la un loc înseamnă înmormântare, iar patru coțofene înseamnă naștere, veste de naștere; cinci coțofene pentru Rai, șase pentru iad, șapte pentru însuși diavolul. În altă variantă: o coțofană – întristare; două coțofene – bucurie; trei pentru o fată; patru pentru un băiat; cinci pentru argint; șase pentru aur; șapte pentru un secret care nu va fi spus niciodată.

Se credea că de câte ori cineva vedea o coțofană trebuia să o salute, altfel ar fi avut ghinion.

În România, când coțofana sare din par în par prin fața casei vestește oaspeți/rude în vizită; tot oaspeți vestește când cântă în apropierea casei.

Iarna, când se strâng mai multe coțofene la un loc prevestesc viscol (alte surse spun că prevestesc vremuri grele când sunt mai multe la un loc – dar nu se specifică și vreun anotimp).

E semn de moarte pentru cel care vede o coțofană singură (mai ales dacă o vede din stânga); dacă sunt mai multe e semn de noroc.

Dacă vreo coțofană s-a învățat să vină la coteț și să mănânce ouăle din cuibul găinilor trebuie înfiptă o secure în fața cotețului și coțofana nu va mai da pe acolo.

Mai sunt câteva superstiții dar nu vreau să le scriu aici pentru că fac referire la uciderea coțofenelor.

Coțofana în vis

Deoarece sunt asociate cu înșelăciunea, cu hoția, cei mai mulți oameni presupun că o coțofană care apare în vis prevestește ghinion, necaz, nemulțumire, dezamăgire. Când e vorba despre „tălmăcirea” viselor detaliile fac diferența – e motivul pentru care „dicționarele de vise” nu trebuie interpretate ad litteram; depinde câte coțofene sunt și unde, ce fac s.a.m.d.. De exemplu, o coțofană care apare în vis indică faptul că într-un viitor apropiat subiectul ar putea avea o experiență care îl va întrista, dezamăgi sau îl va determina să pună la îndoială alegerile făcute, deciziile luate – nu e cazul de disperare, pentru că nu e o barieră ce nu poate fi depășită când cel care visează nu-și pierde răbdarea și încrederea. Când o coțofană apare în vis pe o ramură de copac e semn că ziua următoare va fi una bună.

Coțofana în legende și mitologie

În Grecia antică erau adesea asociate zeului vinului, Dionysos și viticulturii, în general. Dionysos era legat și de teatru și diferite festivități, de nebunia rituală și extazul religios, iar vinul era o parte indispensabilă în cultura grecilor antici – fapt care a făcut ca aceste păsări să fie tratate cu respect.

Romanii, ca și grecii, au asociat coțofenele zeului Bacchus, zeul roman al vinului, fertilității și agriculturii.

În mitologia germană era solul zeilor, dar era considerată a fi și zeița morții, Hel. 

În alte culturi europene era văzută ca solul care aduce vești rele, nenoroc.

În mitologia germano-scandinavă erau păsările ființelor magice numite Huldra, personaje exclusiv feminine, foarte frumoase (dar care aveau coadă de vacă sau de vulpe – depinde de surse), care trăiau ascunse în pădurile din Scandinavia, și care aveau puteri supranaturale. În unele opinii, aceste ființe erau spiritele pădurii care puteau lua formă umană.

În cultura scandinavă erau simbolul echilibrului; penajul în alb-negru reprezenta echilibrul între energiile masculină și feminină.

În mitologia nordică erau asociate zeiței Skadi, zeița iernii.

În evul mediu, coțofana era considerată pasărea vrăjitoarelor sau a celor certați cu legea – poate pentru că are și obiceiul de a fura obiecte care lucesc (cercetătorii au descoperit că rar fură coțofenele astfel de obiecte). Probabil că era asociată cu hoții și cei puși pe rele și pentru că fură ouăle și puii din cuburile altor păsări – dar face asta în special primăvara, când trebuie să-și hrănească puii.

Înainte de apariția creștinismului coțofenele erau considerate, în general, a fi simbol al norocului. Reprezentanții Bisericii, însă, le-au asociat răului; ei considerau că acestea au fost singurele păsări care nu au jelit când Isus a fost răstignit. Într-o poveste se susține că nu sunt o specie originală, ci un hibrid între corb și porumbel și din moment ce sunt hibrizi nu au fost botezate, iar sufletele lor fiind impure e un motiv în plus de a le considera a fi de partea întunericului. Mai sunt și alte superstiții care au determinat oamenii să le portretizeze într-o lumină negativă – evenimente nefericite care au avut loc după ce au fost văzute, de exemplu – și se ajunsese până acolo că au fost vânate de-a lungul timpului până aproape de extincție.

Coțofenele, asociate cu oamenii care vorbesc prea mult, au ajuns să fie pictate într-o sală care e azi cea mai faimoasă din Passo Real (Palatul Național Sintra): Sala Coțofenelor”. Se spune că regele Ioan I al Portugaliei, atunci când a discutat cu o doamnă din înalta societate, a dat naștere unor zvonuri printre supușii săi; el a dat poruncă zugravilor să picteze coțofene (simbolizând pălăvrăgeala fără rost) pe întreg tavanul acelei săli din Palatul din Sintra – în acest mod, el făcea aluzie la faptul că limba trebuie ținută după dinți.

Coțofana ca simbol

Aceste păsări se prezintă, în general, în alb și negru, având și un simbolism dual: bine-rău.

În primul rând, coțofana simbolizează inteligența. Mai multe teste și experimente au dovedit că pot imita vorbirea umană, că știu să se joace, să lucreze în echipă, dar se și întristează. Din cauza naturii lor perspicace, coțofenele simbolizează și înșelăciunea (știu să păcălească alte animale), oportunismul, iluzia.

Sunt simbol al înșelăciunii poate pentru că distrug recoltele și ascund obiectele strălucitoare pe care le găsesc. Cercetătorii sunt de părere că nu prea des se întâmplă ca o coțofană să fure obiecte strălucitoare și atunci când o fac o fac pentru că le e frică de ele și le ascund, să nu le mai vadă niciodată.

Sunt asociate oportunismului poate pentru că au obiceiul să fure mâncare de la alte păsări, atacă pe neașteptate și uneori se năpustesc în grup asupra unei păsări singuratice.

Sunt simbol al iluziei, magiei, vrăjitoriei, dar care ar putea fi motivul pentru care e asociată iluziei, vrăjtoriei nu e prea clar.

Coțofana este și simbolul conștientizării de sine. Păsările din specia de coțofene eurasiatice se pot recunoaște în oglindă (la fel și unele ciori); în regnul animal, experimentele au arătat că doar câteva specii de maimuțe mari se recunosc în oglindă (cimpanzeii, de exemplu), elefantul asiatic, afalinul (delfin cu bot-gros sau „cu nasul ca o sticlă”), porcul și altele câteva; gorilele par a se recunoaște în oglindă doar parțial.

Coțofana ca totem

Totemul este un obiect care reprezintă un animal, o pasăre, o plantă etc. și care e folosit ca emblemă a unui grup (de exemplu: familie, popor, clan sau trib) și care amintește oamenilor de originea lor (sau de trecutul mitologic). În general, e folosit de grupuri mari, nu doar de o persoană dar pe la mijlocul secolului XX a luat ființă așa-numita mișcare New Age și unele persoane au ales să adopte un spirit personal (numit tot totem) – sub formă de animal, pasăre etc. - care are o însemnătate specială pentru ele și despre care au convingerea că le conferă putere, încredere. Totemul (spiritul) se manifestă atunci când omul se simte debusolat, când își pierde încrederea în sine. Persoana care are ca totem coțofana va învăța că există întotdeauna un mod de a face lucrurile, oricât de imposibil ar părea.

Coțofana ca animal spirit, călăuză spirituală

Despre animalul spirit se spune că este „ghid spiritual”; nu omul alege acest ghid, ci animalul alege omul, în funcție de „necesitățile omului” într-un moment sau altul. Într-o viață, un om poate avea mai multe „animale spirit” care vor să-l ajute, dar poate fi și numai unul.

Coțofana, ca ghid spiritual, îl ajută pe om să se adapteze ușor în diferite situații, îi „spune” că va găsi modalitatea de a obține orice, dacă vrea cu adevărat. Îi arată că bogăția materială nu este totul în viață: coțofana adună fel și fel de lucruri – unele de care nu are neapărată nevoie, și le ascunde. Ca ghid spiritual, coțofana îl învață pe om că e în regulă să-și urmeze pasiunile și să-și asume riscuri.

Oamenii care au spiritul coțofenei (ca totem sau ca ghid spiritual) sunt atrași de lumina reflectoarelor și le place atenția celorlalți, uneori făcând ceva doar pentru a atrage atenția (dar ceea ce fac vine mai mult din subconștient). Cei care aparțin grupului celor sub „semnul coțofenei” sunt deschizători de drumuri și nu se feresc de aventuri. Se avântă în luptă, dar știu să facă un pas înapoi pentru a analiza lucrurile. Coțofana se numără printre cele mai curajoase păsări.

Ca prieteni, acești oameni cred în „favoare contra favoare” și nu uită niciodată pe cei care i-au ajutat când au avut nevoie și vor întoarce ajutorul, oferind mult mai mult decât au primit.

Ca parteneri în dragoste, la început sunt magici (fermecători și atenți, grijulii), dar în timp (când se vor simți confortabil în relație) își vor arăta slăbiciunile și pot deveni o cu totul altă persoană; cine e gata să accepte această nouă persoană va avea mai mult decât un partener, va avea un paznic – în sensul pozitiv al termenului.

Sursa foto: Brașov, orașul sufletului meu.

Beteala de Crăciun. Legendă

Beteala pe care o așezăm între ramurile bradului este – se poate spune – tot un simbol al Crăciunului, și profit de ocazie (apropierea Crăciunului) să scriu aici o legendă descoperită când căutam informații despre vâsc și legendele țesute în jurul acestuia.

Legenda îmi sună cunoscut – probabil că am mai citit-o/auzit-o pe undeva, dar o uitasem total.

*

Întâmpinarea zilei Nașterii Domnului nu se face numai cu daruri, mâncare și băutură, curățire sufletească, ci și cu o desăvârșită curățenie în casă.

O gospodină, luându-și rolul foarte în serios, a curățat casa de praf și de toate pânzele pe păianjen pe care le tolera prin colțuri, peste an. Păianjenii, nu prea bucuroși de deranj, s-au ascuns în pod, unde au așteptat să se liniștească lucrurile.

Când s-a lăsat seara, au pornit încetișor spre locurile unde-și avuseseră căsuțele. Mare le-a fost mirarea când au văzut în cameră un brad frumos împodobit. Așa de mult le-a plăcut încât au coborât să vadă totul de aproape. Și-au mers în sus și în jos, în stânga și în dreapta, pe toate ramurile bradului. Făcând asta au lăsat în urma lor firele mătăsoase care aproape au acoperit ramurile. Dimineață, când spiritul Crăciunului a intrat în casă și a văzut bradul astfel acoperit, a hotărât să transforme pânzele de păianjen în decorațiuni strălucitoare, cu fire aurii și argintii.

Păienjenii erau creaturi ale lui Dumnezeu, nu le putea alunga, nu voia să le distrugă pânzele, dar se gândea și la gospodina care muncise atâta pentru ca totul să fie perfect pentru întâmpinarea Fiului Domnului.

Se spune că de atunci oamenii obișnuiesc să agațe între crengile bradului beteală strălucitoare, dar și un ornament în forma unui păianjen.

*

Pentru că am aflat despre ornament-păianjen am confecționat unul pentru brad (mă gândeam că nu am măcar un ornament nou pentru acest an – acum am!)

Nu e tocmai ca în modelul de la adresa de mai jos, dar îmi place; și e tot ce contează.

https://www.thespruce.com/legends-explaining-the-christmas-symbols-1254302

O legendă despre vâsc

Într-o dimineață, zeul Balder se trezi neliniștit din cauza unui vis care-i tulburase sufletul. A povestit visul zeilor și Odin, tatăl său, a înțeles că viața celui mai frumos dintre fiii săi este în primejdie. A hotărât să meargă spre îndepărtatul regat subpământean al Helei, la mormântul acoperit de zăpadă unde zăcea din timpuri uitate prezicătoarea Völva, și să se sfătuiască cu spiritul acesteia. Odin, dându-se drept altcineva, a reușit să invoce spiritul prezicătoarei și acesta i-a spus că Helul se va bucura de sosirea lui Balder, dar zeii vor jeli. Creanga funestă va fi purtată de mâna zeului orb. Moartea lui Balder, a mai spus spiritul prezicătoarei, va fi răzbunată de Vale, fiul lui Odin purtat de fecioara Rind... Odin nu avea idee despre ce vorbește spiritul prezicătoarei. Spiritul era gata să mai spună ceva când și-a dat seama că, de fapt, cel care l-a invocat este Odin – și a amuțit. Odin a galopat înapoi spre Asgard și a chemat zeii la sfat. Nu le-a spus că a vorbit cu spiritul prezicătoarei, ci doar că viața lui Balder este în pericol de moarte și trebuie luate toate măsurile pentru a o apăra.

Frigga, mama lui Balder, a cerut jurământ de la foc, fier și celelalte metale, de la stânci, pământ, copaci, boli, animale, otrăvuri și șerpi că niciodată nu vor face rău fiului ei. Toate au jurat fără ezitare, pentru că Balder era frumos și gingaș, cu pielea fină și părul atât de palid încât lumina părea să treacă prin el; era bun și drept și toți îl iubeau, iar el, la rândul lui, îi iubea pe toti – tot ce se afla pe lume, mic sau mare, frumos sau urât.

De atunci, Balder niciodată nu se tăie cu un cuțit, niciodată nu se lovi de o piatră, niciodată nu se înțepă într-un ac și nu-și lovi capul sau altă parte din trup. Când frații lui – Tor și Tyr – au înțeles acest lucru au inventat un joc și la fiecare petrecere îl luau drept țintă și cine voia arunca săgeți ori îl lovea cu sabia sau doar arunca o piatră în el – indiferent ce armă se folosea Balder nu era rănit.

Toți erau veseli și fericiți. Numai Loke - zeul tuturor nenorocirilor, la nordici, tatăl minciunii și părintele dezbinării – era nemulțumit și cea mai fierbinte dorință a lui era să-l vadă pe Balder măcar o dată suferind și se tot gândea cum să facă să-l rănească pe zeul care nu putea fi rănit.

Într-o zi, la poarta palatului zeiței Frigga a sosit o bătrână. A fost primită bine, ospătată și chiar zeița a apărut și-a întrebat-o de unde vine, ce se mai întâmplă prin lume. Bătrâna a spus că multe a văzut, dar ceva așa de uimitor și înspăimântător ca ceea ce se întâmplă în sala palatului unde se întâlnesc și petrec tinerii zei n-a văzut.

- Mi s-a părut că se întreceau să-l omoare pe Balder – a croncănit baba.

Zeița a râs și i-a explicat de ce se joacă astfel.

- Chiar și cel mai mic lucru a jurat? se miră baba.

- Ca să fiu sinceră – spuse Frigga – există o plantă micuță, prea slabă ca să poată crește singură și care trebuie să aibă un stejar, să se sprijine de el – planta aceasta se numește vâsc și crește în pădurea Valhall – nici n-am putut s-o pun să jure, căci era prea necoaptă ca să poată depune jurământ.

Atâta i-a trebuit cotoroanței, care nu era altcineva decât Loke travestit. Fără să mulțumească pentru primire, a tulit-o din palat și a fugit în pădure, să găsească vâscul. Nu i-a fost greu să-l găsească în pădurea întunecată, căci lucea cu frunzele lui luminoase și boabele dulci, ca niște perle verzui. Loke a luat o suliță și a prins în vârful ei un spin ascuțit de vâsc în locul vârfului de fier, apoi s-a dus la locul unde se distrau zeii aruncând în Balder. Pe lângă toți acești zei care se întreceau era și unul care ședea pe margine: Höder cel orb, frate bun cu Tor, Balder și Tyr, care-și auzea fratele râzând și strigând și se bucura pentru el.

- De ce nu arunci și tu? aude o voce șoptindu-i la ureche.

- Pentru că nu văd unde stă, și nici nu am nimic de aruncat. Zeii nu mă lasă să port sabie ori altceva, deoarece se tem să nu mă rănesc.

- Fă cum fac ceilalți și onorează-l pe Balder – a zis Loke. Am să te conduc până la el. Uite, aruncă sulița asta în el.

Höder, de bună credință, călăuzit de Loke, a aruncat sulița și aceasta s-a înfipt drept în inima lui Balder care a căzut mort la pământ. Când au înțeles că Balder a murit zeii au rămas împietriți, neînțelegând cum de s-a putut întâmpla. Tristețea lui Odin era mai mare decât a celorlalți pentru că el știa ce însemna asta: începutul sfârșitului.

Disperată, Frigga a întrebat cine vrea să coboare în sălașul Helei și să încerce să readucă sufletul lui Balder și să se bucure de recunoștința veșnică a zeilor. Unul dintre fii lui Odin, Hermod cel iute s-a oferit să îndeplinească periculoasa misiune. Hermod urma să întrebe ce zălog vrea regina Hel ca să-l lase pe Balder să se întoarcă acasă. Hermod a ajuns la regina tărâmului întunecat și aceasta i-a spus că e gata să-l lase pe Balder să-i părăsească regatul dacă toate făpturile aveau să verse o lacrimă pentru el. Știindu-l atât de iubit pe fiul ei, Frigga s-a bucurat. Zeii au trimis mesageri în toate cele nouă lumi pentru a ruga toate ființele să-l plângă, pentru a putea reveni în lumea vie. Toți l-au jelit pe zeul Balder: oameni, animale, păsări, copaci, pietre, fiecare metal...

Când mesagerii reveneau cu vestea bună au trecut pe lângă o peșteră în buza căreia stătea ghemuită o bătrână. Au rugat-o și pe ea să dea o lacrimă pentru Balder, dar bătrâna n-a răspuns. Când unul dintre mesageri a strigat la ea a ridicat o privire rece de șarpe veninos și a zis cu voce cârâitoare:

- Ce-mi pasă mie de Balder? Niciodată nu l-am iubit și n-are decât să rămână unde este! le-a zis mesagerilor, apoi a intrat în peșteră, hohotind răutăcios.

Zeii au fost nemângâiați când au auzit despre refuzul vrăjitoarei; din cauza ei Balder era condamnat să rămână în lumea subpământeană. Erau tare triști din cauza unei atât de nemăsurate răutăți și se întrebară cine putea fi vrăjitoarea. Curând au înțeles: doar Loke putea fi atât de plin de ură. Zeii l-au prins pe Loke, mai apoi, și l-au pedepsit.

(repovestire după o legendă din „Mitologia nordică”, mituri și legende povestite de Elena Maria Morogan, Editura Enciclopedică, București, 1992)

*

O altă legendă spune că lacrimile albe ale zeiței Frigg l-au readus pe Balder la viață și ea a binecuvântat planta.

Imagine de Hans Braxmeier de la Pixabay