Istorie, politica, cetatean in Citate favorite

Mulți cetățeni afirmă răspicat: Ooo, eu nu fac politică! Nu mă interesează! Toți politicienii sunt la fel! Apoi, aceeași cetățeni: Da' nu mai scăpăm de politicienii ăștia! M-am saturat de hoțiile și aberațiile lor! Cum scăpăm de ăștia? Toți ceilalți, în minoritate: Interesați-vă de politică, implicați-vă! 

Pentru jocul Citate favorite găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț copiez mai jos câteva aforisme/cugetări despre cetățean, istorie, politică. Din cartea Aforisme și cugetări, de Constantin Tsatsos, Editura Univers, București, 1977, in traducerea lui Ion Brad și Dumitru Nicolae.

Educația cetățeanului se realizează în cea mai mare parte și îndeosebi prin aristotelică obișnuință, prin exercițiu, iar într-o măsură mai mică, in secundar, prin învățarea principiilor fundamentale ale funcționării statului. Acolo unde cetățeanul nu-și exercită drepturile sale politice, unde el nu ia cunoștință din practica vieții de libertățile și de întinderea obligațiilor sale și citește doar îndreptare de educație cetățenească, această educație are tot atâta valoare cât o moară de apă destinată să funcționeze după regulile ei, dar care nu are apă.

Întreaga istorie este o evoluție, fiind constituită numai din tranziții. Când însă evoluția e rapidă, atunci spunem că suntem într-o perioadă tranzitorie. Cum e cea actuală.

Istoria e plină de numeroase exemple de indivizi neînsemnați, a căror unică virtute e o anumită pricepere in folosirea forței sau a lingușirii, sau și a uneia și a celeilalte. Asemenea indivizi pot, pentru un timp, să-i orbească pe cei din jur, atunci când vorbesc puțin ori când tac. Când însă încep să spună multe, atunci, dintr-o dată, le cade blana de leu, iar oamenii care dau să-și zmulgă parul din cap nu mai reușesc s-o facă, pentru că, între timp, li s-au pus cătușe.

Trecutul - o forță uriașă, atunci când îl domini, și o povară copleșitoare atunci când te domină.

Dacă politica este arta de a orienta acțiunea, in condițiile concrete din fiecare moment, cu mijloacele cele mai potrivite, spre țelul cel mai drept cu putință, atunci concepție politică trebuie să aibă și individul. Fiecare om trebuie să fie și politician dacă vrea și poate să se dirijeze singur, să nu fie dirijat de alții. Politica înseamnă arta viețuirii. (...)

Libertatea politică, egalitatea, măcar cea a șanselor, și suveranitatea poporului sunt premise fundamentale pentru orice democrație, consfințite și prin Constituții. Există și premise pe care nicio Constituție nu le poate formula, deși sunt tot atât de necesare, și în lipsa lor nicio democrație nu se poate menține: moderația și calmul.

Brutalitatea nu poate trăi mult singură. Are nevoie să fie însoțită și de alte rele.

Câteva date biografice Constantin Tsatsos (1.07.1899-8.10.1987)

Konstantinos D. Tsatsos a fost un diplomat grec, profesor universitar, savant, om politic. In 19 iulie 1975 devine al doilea președinte al celei de A Treia Republici Elene (mandatul încetează în 10 mai 1980).

Până să fie ales președinte a deținut portofolii in mai multe ministere - prima dată in 1945, ca ministru de interne, al presei și aviației - ministru al educației, de justiției, al culturii și științei, al serviciilor sociale; a mai avut și alte funcții politice și a fost membru al Academiei din Atena.

A publicat poezie, piese de teatru, monografii și altele, dar și numeroase tratate și studii de drept, filosofie estetică.

A studiat filosofia, dreptul și economia politică la universitățile din Atena și Heidelberg.

Cezar Petrescu, nascut la 1 decembrie

Cezar Petrescu s-a născut la 1 decembrie 1892 în satul Hodora, comuna Cotnari din judetul Iași. Părinții lui au fost Dimitrie D. Petrescu, doctor în științe agricole de la Paris, profesor la Școala Practica de Agricultura de lângă Roman, și Olga (născută Comoniță), descendentă a unei vechi familii de boieri din ținutul Neamț.

Casa în care s-a născut scriitorul a fost distrusa în timpul primului război mondial și nu a fost reconstruita. Casa memoriala (muzeu) este în Busteni, locul unde a petrecut cea mai mare parte din viața – inclusiv ultimii ani ai vieții.

Studii

Primii doi ani de școala i-a făcut acasă (1899 – 1901), următorii doi ani la Roman (1901 – 1903) – la școala unde era profesor tatăl său (la acel moment instituția se transformase în Școala Inferioara de Agricultura). În 1903 începe gimnaziul la Liceul internat din Iasi, unde profesor de limba romana ii este Calistrat Hogas. Își continua studiile secundare la Roman (1904 – 1907), unde îl are ca profesor de limba și literatura romana pe Nicolae Apostol, care va rămâne în memoria sa și sub îndrumarea caruia Cezar Petrescu compune caiete întregi de schite literare.

Intre 1907 – 1911 urmează cursurile Liceului Național din Iasi, iar ultima clasa o ia în particular (bacalaureat, 1911).

Urmează facultatea de drept din Iași și obține licența în 1915, dar nu și-a dorit sa profeseze. În timpul studenției a semnat articole în Facla lui N.D. Cocea și „Cronica” lui Tudor Arghezi.

Debutul și activitatea

Cezar Petrescu a fost romancier, nuvelist, traducător și gazetar. A scris și literatura pentru copii. E cunoscut și ca unul dintre cei mai de seama gazetari ai secolului trecut. După primul război mondial devine unul dintre prozatorii cei mai de succes ai literaturii române.

Debutează în 1907, elev fiind, cu nuvela Scrisori, publicată în revista Sămănătorul.

Debutează editorial cu Scrisorile unui răzeș (1922) – reeditat în 1924; editie definitiva în 1941.

Colaborează la revistele Facla, Opinia, Versuri și proză, Cronica, Chemarea s.a.

În decembrie 1918 se mută la București , unde intră în ziaristică: e fondator și codirector, alături de Pamfil Șeicaru, al revistei social-politice și culturale Hiena (1919 - 1924), redactor – pentru perioade scurte - la Adevărul, Dimineața, Bucovina, Țară Nouă, apoi e mutat la Cluj, la Voința (1920).

În 1921, împreună cu Lucian Blaga, Adrian Maniu și Gib. Mihăescu, întemeiază revista Gândirea (1921 - 1925), . Bun amic cu Mateiu Caragiale, a intermediat apariția romanului acestuia: Craii de Curtea-Veche (1929), spunea criticul Paul Cernat.

Bolnav, revine la București și, în 1924, intra în redacția cotidianului lui Nicolae Iorga, Neamul românesc (pentru circa doua luni).

Fondează ziarele Cuvântul (1924) și Curentul (1928). În Cuvântul a publicat, pana în 1928, fragmente din romanul Întunecare, o frescă a societății românești din primul război mondial, ciclul de foiletoane Carnet de vară și Scrisori din Paris, dar și multe articole și fragmente literare.

În 1928 a fost ales deputat în parlament. În 1936, pentru aproximativ două luni, este secretar general al Ministerului Artelor.

Este director al ziarului carlist România (1938-1940) și al publicațiilor anexate: revista România literară și România satelor (suprimate în 1940) – a fost director si la cele doua; ca și Arghezi, Gusti sau Ralea, a susținut politica autoritara, dar antilegioară a lui Carol al II-lea.

Traduce opere ale lui Balzac (pe care îl admira în mod deosebit), A.N.Tolstoi și Lev N. Tolstoi, Gorki, Șolohov, Fadeev, Gladkov.

Pe urmele lui Balzac, Cezar Petrescu aspira să scrie o nouă Comedie umană, o Cronică românească a veacului XX.

Opera lui Cezar Petrescu

A fost un autor prolific; I-au fost publicate zeci de volume: romane, nuvele, proza fantastica, literatura pentru copii, piese de teatru, studii, note de călătorie și memorialistica.

Publica numeroase romane și volume de o largă audientă în epocă și mare succes de public. Criticii aveau păreri împărțite.

Se afirmă ca romancier cu Întunecare (1927 – 1928) – reeditat în 1929, ed. definitivă în 1943). Din roman:

În ironie stă adesea plăcerea să insulți ceea ce iubești mai mult.

Cariera de gazetar l-a familiarizat cu cele mai diverse medii, de la formele de existența ale țărănimii (Apostol – 1933, definitiva 1944. scris în memoria dascălului său, Nicolae Apostol) la mutațiile spectaculoase ale procesului industrializării capitaliste (Comoara regelui Dromichet – 1931, definitiva în 1943, roman numit mai târziu Pământ și cer; Aurul negru – 1934, definitiva 1943) la la straturile vieții târgurilor unde se moare (Oraș patriarhal - 1933, La Paradis general – 1930, definitivă 1942) ori ale orașului tentacular, cu lumea interlopa, a faptelor diverse și a mediilor potentaților politici, intelectualilor etc. (Calea Victoriei – 1930, definitiva 1943, Duminica Orbului – 1935, definitiva 1946, Baletul mecanic - 1931, Carlton, Greta Garbo – 1932 – o continuare la Baletul mecanic).

Plecat fără adresa.190” e scris în 1932. În Prefață scrie:

Niciodată omul n-a fost mai nefericit decât astăzi, fiindcă niciodată nu s-a găsit mai înalt suspendat în vid, fără reazem interior într-o societate în lichidare, care se autodevora.

Citat din romanul Duminica Orbului:

Amândoi erau tineri și din amândoi mușcase pretimpuriu viața. Ii însemnase cu un tainic și abia cicatrizat stigmat. Poate de aceea când privirile lor s-au întâlnit, în sfârșit, li s-a părut că se căutau dintotdeauna și că s-au găsit.

Dintre scrierile sale, pe lângă cele deja mentionate, mai adaug câteva: trilogia Romanul lui Eminescu: Luceafărul, Nirvana, Carmen Saeculare (1935 – 1938); Drumul cu plopi, 1924 (ediție definitiva în 1942).

După 1944, a publicat romane, nuvele, articole, eseuri și reportaje, cuprinse în volume, precum: Războiul lui Ion Sărăcu (1945), Adăpostul Sobolia (1945), Tapirul (1946), Despre scris și scriitori (1953), Ajun de revoluție 1948 – 1954, A.Vlahuță și epoca sa (1955), Scriitorul și epoca sa (1956), Însemnări de călător, reflecții de cititor (1958).

Din proza fantastică: Omul din vis, 1925 (ed. definitivă în 1945), Aranca, știma lacurilor (stil gotic), Simfonia fantastică, Baletul mecanic.

Literatura pentru copii: Fram, ursul polar (1931), Cocârț și bomba atomică (1945), Pif... Paf... Puf... (1930/1945), Omul de zăpada (1945), Iliuță copil (1939/1945), Neghiniță (1949).

Cezar Petrescu despre el:

Eu îmi organizez chiar timpul pierdut. (...) De multe ori, romanele mele ajung în tipografie înainte de a fi terminate, continuarea și sfârșitul trimițându-le pe măsură ce le scriu. Excepție de la această regulă a făcut romanul Întunecare, pe care, deși scris în întregime, l-au respins mulți editori. Bineînțeles, aceiași editori, după apariția primei ediții, se îngrămădeau din răsputeri pentru a le-o ceda pe a doua și pe cele următoare (în Romanul românesc în interviuri. O istorie autobiografică, antologie de Aurel Sasu și Mariana Vartic, Ed. Minerva, 1986, vol. II).

Premii și distincții

În 1931 obține Premiul Național pentru Literatura, iar în 1952 Premiul de Stat pentru dramaturgie, pentru piesa Nepoții gornistului – în colaborare cu Mihail Novicov.

Este ales membru titular al Academiei Române, în 1955.

Aspecte din viața personala

În tinerețe, Cezar Petrescu a avut parte de boală și depresii. În anul doi de facultate (1911) contractează o tuberculoză ganglionară și e operat. Intre 1916 – 1918, e bolnav de tuberculoza ganglionara și petrece mai mult timp cu familia.

În ianuarie 1915 se căsătorește cu Marcella Petrea, la Iași; au avut împreună un băiat: Teodor Aurel, născut în 1917. Marcella Petrescu moare prematur, în 1921. Fiul se sinucide în 1940, după ce își ucide iubita. Moartea fiului aproape ca la doborât pe Cezar Petrescu.

În 1918, în urma unei partide de cărți cu ofițeri străini, a pierdut o mare suma de bani și-a achitat-o din salariile din plasa Malini (Suceava), unde era girant din 1916. Fapta fiind descoperita, risca pedeapsa cu închisoarea. A fost momentul în care a încercat să se sinucidă (cu oxid de carbon) dar e oprit de paznicii primăriei.

Sper ca ma vei ierta de neplăcerile ce v-am făcut în inutila-mi viață. Am fost un biet animal, nici mai bun, nici mai rău decât celelalte muritoare – a scris el atunci.

Potrivit unor biografi, Cezar Petrescu ar fi fost căsătorit, în total, de cinci ori.

Scria foarte mult, se împărțea intre literatură și gazetărie, era un bibliofil pasionat, un obișnuit al vieții culturale; fuma și bea cafea în exces - ceea ce-i va afecta starea de sănătate.

Deseori, autorii tineri îl căutau să-i ceară sfatul sau sprijinul.

Deși susținuse politica autoritară a regelui Carol al II-lea, după 1945 s-a reorientat oportun, spălându-și vechi "păcate" prin adeziunea la programul democrației populare și reoficializându-se cu spor (spunea Paul Cernat). Personal, cred ca numai intelectualii care au plecat din tara la instaurarea comunismului au reușit sa reziste presiunii – Tudor Arghezi, am înțeles, s-a opus cât a putut, dar trebuia sa mănânce...

Unii sunt de părere că, față de alți scriitori ai perioadei interbelice, Cezar Petrescu pășea în comunism cu un dosar profesional bun pentru că în ceea ce scrisese pana la acel moment personajele sale erau inadaptate și învinse, în condițiile societății capitaliste, unde exista exploatarea omului de către om (în comunism nu putea fi vorba despre așa ceva).

Nu se știe sigur dacă oportunismul manifestat de Cezar Petrescu este rezultatul unei constrângeri, având în vedere ca trei dintre cele patru surori ale lui fuseseră arestate din rațiuni politice în teribilii ani ai acelor vremuri. Despre situațiile prin care au trecut surorile scriitorului scrie Micaela Ghițescu în România literară nr. 8/2003: „Despre Cezar Petrescu. Autoarea articolului afirma ca romancierul a reușit sa obțină grațierea uneia dintre surori, adăugând că a reușit fără compromisuri majore și dezonorante. Având în vedere că după Întunecare "a vrut" sa scrie Înseninare – că așa era-n comunism: senin - criticii nu ar fi, toți, de acord.

Oricum, cunoscătorii spun despre Cezar Petrescu ca nu avea răbdarea necesară să-și revizuiască scrierile pentru a fi în totală concordanță cu realismul socialist, pentru că nu erau ușor de respectat acele canoane. Camil Petrescu, de exemplu, a fost chemat în anul 1952 de trei ori la sediul revistei Viața Românească- în fața unor cerberi ideologici: Ion Vitner, Aurel Baranga, Nicolae Moraru, Mihai Novicov și Dumitru Mircea - pentru a reface piesa de teatru Caragiale în vremea lui, (v. Procesul "tovarășului" Camil, Biblioteca Apostrof, 1998, sub îngrijirea lui Ion Vartic).

S-a spus despre el ca a fost un scriitor profesionist – sursa lui de venit fiind din scris. Locia mai mult la Bușteni, preferând să stea cât mai departe, cât mai singur. În 1957 scria:

Anii m-au făcut sceptic. Anii, viața, experiențele.

Spre sfârșitul vieții, măcinat de reumatism, obosit de infarcte, speriat de perspectiva anchilozării, scria, în 1959:

Ce fel de viață mai e aceasta? Nu fuma, nu bea, nu lucra decât două ore pe zi? Ți se urăște de așa viață.

Bolnav de cancer, moare după o lungă suferință, în 9 martie 1961.

Postare inscrisa in tabelul jocului Citate favorite aflat pe blogul Suzanei, Floare de colt.

surse:

Mic dictionar: Scriitori romani, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1978;

* https://editiadedimineata.ro/57-de-ani-de-la-moartea-lu-cezar-petrescu-un-cronicar-fidel-al-timpurilor-sale/

* https://www.cezarpetrescu.ro/

* https://romanialiterara.com/2021/08/cezar-petrescu-60-nasteri-premature/

* https://jurnalul.ro/special-jurnalul/cezar-petrescu-romancierul-pursange-faultat-de-critica-urechista-918120.html

Urmuz, autor de curând aflat

Căutam un scriitor, autor, poet etc. român care să se fi născut sau să fi decedat cândva în noiembrie. Și-am dat de Urmuz, scriitor, umorist, judecător, grefier, despre care sunt aproape sigură că n-am aflat până zilele acestea. Totuși, probabil ca oi fi citit numele în mic dicționar cu scriitori români (ediția 1978, Editura Științifică și Enciclopedică, București) dar nu mi-a atras atenția. Habar nu aveam că este atât de apreciat. Hm. Nici nu știam că există...! Oricum, literatura absurdului nu mă atrage în mod deosebit, dar am mai citit una-alta.

Pentru ca mi s-a părut amuzant ce a scris Urmuz am ales câteva citate pentru a înscrie postarea în jocul Citate favorite gazduit de Suzana pe blogul Floare de colț.

Urmuz este pseudonimul literar al lui Demetru Dem. Demetrescu-Buzau, născut la 17 martie 1883 în Curtea de Argeș, primul dintre cei șapte copii ai familiei. (despre numele și pseudonimul lui scrie pe wikipedia). A visat să fie muzician, dar tatăl său, medic, l-a trimis la Medicină – îngrozit de disecția cadavrelor a pierdut anul – apoi s-a înscris la Drept, tot obligat de tatăl său, care-l dorea cărturar. Faci Dreptul, acolo poți studia serios… Cartea, știința e totul în viața omului. Și Urmuz a ajuns, fără voia lui, fără plăcere, un biet judecător stagiar, deși nu era omul care să se acomodeze mâzgălirii dosarelor sau acela care să facă dreptate și, mai ales, să pedepsească pe semenii lui (spunea Eliza, sora lui, de la care se știu cele mai multe despre viața lui Urmuz).

A făcut studii de drept și, după licența (1907), a fost judecător prin diferite localități din județele Argeș, Tulcea, Dâmbovița, Teleorman. În 1916 e mobilizat și face războiul în Moldova, unde se îmbolnăvește de febră recurentă (Boala lui Lyme). În armată a ajuns la gradul de locotenent.

Prietenii, dar mai ales sora lui, afirmau despre el ca era un om vesel, pus pe șotii. De exemplu, Urmuz a fost amuzat de crearea unei asociații de studenți naționaliști Vivat Dacia – se da drept membru al acesteia și sugerează celor care doreau sa adere ca tariful de admitere consta în capete de rață.

Sau: alături de colegul și prietenul sau din gimnaziu, George Ciprian (Gheorghe Pana Constantin), ieșeau pe străzi și acostau trecători încercând să-i convingă să-și prezinte documentele de identitate.

În alte situații, Urmuz intra la seminarii sau cursuri extrem de tradiționaliste, le câștiga încrederea profesorilor, spunându-le că trăiește în spirit naționalist, după care recita, în fața amfiteatrului plin, fabule fără sens, creații proprii, precum celebra sa fabulă Cronicari:

Cică niște cronicari / Duceau lipsă de șalvari. / Și-au rugat pe Rapaport / Să le dea un pașaport. / Rapaport cel drăgălaș / Juca un carambolaj, / Neștiind că-Aristotel / Nu văzuse ostropel. / “Galileu! O, Galileu! / Strigă el atunci mereu – / Nu mai trage de urechi / Ale tale ghete vechi.” / Galileu scoate-o sinteză / Din redingota franceză, / Și exclamă: ”Sarafoff, / Servește-te de cartof!”

Morala: Pelicanul sau babița.

Și multe altele a mai făcut, împreuna cu prietenii lui.

Un alt coleg, viitorul poet tradiționalist Vasile Voiculescu, l-a reamintit pe Urmuz ca fiind un tânăr genial, umorul sau fiind cerebral, mai greu de detectat și apreciat.

Una dintre surorile lui, Eliza (căsătorită Vorvoreanu), cu un an mai mică, spunea că Mitică (așa cum era numit în familie) este voios spiritual, descriindu-l ca fiind în mare parte nepretențios și introvertit, fascinat de descoperirile științifice și, din anii copilăriei, un cititor pasionat de cărțile science-fiction ale lui Jules Verne.

Satiriza pe cei lacomi, iubitori de mese copioase și de băuturi așa-zise alese. Mesele lui Urmuz erau frugale, nu îl ispitea costisitorul în materie de alimente, îmbrăcăminte etc. Parodia pe cei lipsiți de cultură, care, dându-și aere de savanți, stâlceau ideile, întortochind frazele în cuvinte pretențioase și neînțelese; parodia, mai ales, stilul romanelor publicate în foiletoanele ziarelor. Deși iubea pe om și-l respecta – fiind extrem de politicos de fire – râdea totuși de inconștiența celor care trăiesc imitând pe alții. Alcătuirea unor instituții, comportarea unor funcționari îi provocau râsul – povestea sora lui. 

(v. https://romanialibera.ro/sport/atletism/adevarata-viata-a-lui-urmuz-povestita-de-sora-scriitorului-358530/)

Pseudonimul i l-a ales Tudor Arghezi care, fascinat de Pagini bizare” (șapte schițe) i-a publicat două dintre texte în 1922, în două numere consecutive din Cugetul romanesc: Ismail și Turnavitu (în care e descrisa o lume ilogica, ireala) și Pîlnia și Stamate, antiproză intitulată ironic roman în patru părți, în care face o serie de calambururi de esență sofistică prin duplicitatea de sens a cuvintelor – oamenii nu coboară pe scări, ci din maimuță; o masă fără picioare bazata pe calcule și probabilități etc.

Un apartament bine aerisit, compus din trei încăperi principale, având terasă cu geamlâc și sonerie. În față, salonul somptuos, al cărui perete din fund este ocupat de o bibliotecă de stejar masiv, totdeauna strâns înfășurată în cearceafuri ude... O masă fără picioare, bazată pe calcule și probabilități, suportă un vas ce conține esența eternă a „lucrului în sine", un cățel de usturoi, o statuetă ce reprezintă un popă (ardelenesc) ținând în mână o sintaxă și... 20 de bani bacșiș... Restul nu prezintă nici o importanță. Trebuiește însă reținut că această cameră, vecinie pătrunsă de întuneric, nu are nici uși, nici ferestre și nu comunică cu exteriorul decât prin ajutorul unui tub, prin care uneori iese fum și prin care se pot vedea, în timpul nopții, cele șapte emisfere ale lui Ptolemeu, iar în timpul zilei doi oameni cum coboară din maimuță și un șir finit de bame uscate, alături de Auto-Kosmosul infinit și inutil...

&

Cât despre eroul nostru, Stamate, pentru ultima oară cătând prin tubul de comunicație, mai privi o dată Kosmosul cu ironie și indulgență. Suindu-se apoi pentru totdeauna în căruciorul cu manivelă, luă direcția spre capătul misterios al canalului și, mișcând manivela cu o stăruință crescândă, aleargă și astăzi, nebun, micșorându-și mereu volumul, cu scopul de a putea odată pătrunde și dispărea în infinitul mic.

(din Pîlnia și Stamate).

*

Gayk nu are copii. A adoptat însă pe când era încă elev în gimnaziu pe o nepoată a sa, în momentul când aceasta lucra la gherghef. Nu s-a dat înapoi de la nici un sacrificiu pentru a-i da o educație aleasă – având grijă să-i trimită în fiecare zi, la institutul unde o internase, câte un chelner care să o roage din partea sa să se spele în fiecare sâmbătă pe cap și să-și formeze neapărat o cultură generală. (din Emil Gayk)

*

Și iarăși, cine dintre noi se mai poate plânge că forța primordială, cauza cauzelor, nu poate fi niciodată atinsă, descoperită, când toți se căznesc să o apuce de la început, înapoi, şi nimeni nu s-a încercat să o învăluie, pentru clipa de față, să o prindă măcar o dată pe flanc? (din Puțină metafizică și astronomie)

Scria George Călinescu: 

Prin caracterul fantastic și ironic al operei sale, simplu joc estetic uneori, Urmuz este astăzi un precursor elogiat al literaturii absurdului.

Vasile Voiculescu, a afirmat la radio în 1932:

Despre scriitorul Urmuz se poate spune că e unic. Bun sau admirabil sunt epitete pentru literatura obișnuită. Creațiilor lui Urmuz nu li se potrivește decât calificativul unic… Uluitoarea lui apariție în literatura noastră a uimit pe toți și a zăpăcit pe cei mai mulți.

Numele lui a fost asociat de cele ale lui Alfred Jarry, Franz Kafka, Lewis Carroll, Edgar Allan Poe, Samuel Beckett, Joyce, Eugen Ionesco și alții.

A scris puțin. Scrierile lui sunt scurte dar dense, cunoscând gloria postum, și au avut o înrâurire destul de mare asupra literaturii românești de avangarda, contribuind și la lărgirea conștiinței estetice. Eugen Ionesco, explorând filonul literaturii absurdului, îl va considera pe Urmuz unul dintre precursorii tragediei limbajului.

Tudor Arghezi l-a lansat (1922), Sașa Pană l-a editat, Geo Bogza, Ilarie Voronca, Lucian Boz l-au exaltat. O revista, a lui Geo Bogza, i-a purtat numele. Critici contamporani l-au situat în exegezele lor și în spiritul criticii noi (manierism, freudism, existentialism) în aria bogata a secolului XX.

Opera: Cronicari, Pîlnia și Stamate, Ismaïl și Turnavitu, Emil Gayk, Algazy și Grummer, Cotadi și Dragomir, După furtună, După furtună, Plecarea în străinătate, Puțină metafizică și astronomie, Fuchsiada.

Moartea lui Urmuz

Urmuz (îi plăcea să fie numit Urmuz-Demetru) s-a împușcat la 23 noiembrie 1923 – a fost găsit de sergentul din post într-un boschet din dosul bufetului, în apropierea Șoselei Kiseleff, în nordul Bucureștiului. E înmormântat în cimitirul Bellu.

Criticul George Călinescu a afirmat că există o rațiune filosofică ce rezona teribil cu secolul său: el a vrut să moară într-un mod original, fără vreo cauză sau vreun scop precis.

Unele surse susțin ca ar fi suferit de o boala incurabila, dar se știa ca era fascinat de arme și de potențialul lor distructiv – în 1914 a scris un omagiu pentru revolvere, creditându-le cu o putere magică asupra creierului suicidar (potrivit istoricului literar Tom Sandqvist). Alte surse arata ca Urmuz teoretiza despre lipsa de sens și despre goliciunea vieții, punând aceste gânduri pe seama membrilor familiei în timpul înmormântării fratelui sau Constantin, în 1914.

Geo Bogza sugerează că mentorul său s-a sinucis odată ce procesul deconstructiv, realizat de intelectul lui ascuțit, l-a dus la o concluzie naturală.

(mai multe: https://ro.wikipedia.org/wiki/Urmuz)

Sașa Pană susține că Urmuz s-a săturat să-i amuze pe "cretinii" și "profitorii" care au dominat scena literară a Bucureștiului și, hotărât să-și transforme personajul literar în "praf și pulbere" și-a asumat riscul de a-și distruge eul fizic. În revista unu din noiembrie 1930, acesta scria despre moartea lui Urmuz:

De acolo, noaptea – poate în clipa imaterială a orei 0 – s-a despicat: Demetrescu-Buzău s-a întors pentru diversul faptelor zilnice la ziare și în aceeași cafenea, iar Urmuz a rămas cenușă de stele.

* * * 

Cititor, trăiește poemul, cum ai trece cu valizele pline de nitroglicerină printr-o țară de foc.

Trei dintre textele lui pot fi citite la adresa de mai jos:

https://www.poezie.ro/index.php/author/0021403/Urmuz 

Mihail Sebastian, in memoriam

Mihail Sebastian, pseudonimul lui Iosif Mendel Hechter, s-a născut în 18 octombrie 1907, la Brăila, în familia unor intelectuali. Alt pseudonim: Victor Mincu.

Studiază Dreptul la București și la Paris; a lucrat ca secretar la o casă de avocatură apoi ca avocat.

Intrarea în literatură i-a făcut-o Nae Ionescu, cel care a fost președintele comisiei sale de bacalaureat. Debutează în publicistică la ziarul Cuvântul (în redacția căruia lucrează mai mulți ani); publică în majoritatea revistelor importante ale vremii: România literară, Revista fundațiilor regale, Viața românească etc..

Debutează editorial cu volumul de proză Fragmente dintr-un carnet găsit (1932). Opere principale: Orașul cu salcâmi (1935), Accidentul (1940) – influențate de Marcel Proust, Gustav Flaubert și alți romancieri francezi; Jocul de-a vacanța, Steaua fără nume (considerată a fi capodopera sa), Ultima oră s.a.

Piesele Steaua fără nume, Ultima oră și Jocul de-a vacanța au fost ecranizate – prima a fost coproducție româno-franceză, cu Marina Vlady în rolul principal.

În 1934 publică romanul De două mii de ani: Texte, fapte, oameni – despre ce înseamnă să fii evreu în România. Prefața (antisemită) pe care a scris-o Nae Ionescu aduce cărții o celebritate nedorită (Mihail Sebastian a acceptat să fie publicată acea prefață).

În 1935 publică și Cum am devenit huligan, carte în care adună articolele apărute în presă, un dosar despre cum a fost primită opera sa – la vremea aceea procedeul era foarte modern (André Gide îl folosise în romanul Falsificatorii de bani).

E un scriitor total: a cultivat cu strălucire publicistica, pamfletul, eseul, genul epic, teatrul. Ca dramaturg – personalitate cu totul distinctă în întreaga istorie a artei dramatice românești – este maestrul de necontestat al teatrului poetic.

Din articolele lui Sebastian din Cuvântul se construiește o imagine veridică a lumii interbelice, dar și una atemporală a societății românești din secolele XX și XXI – înlocuind nume și ani, articolele sale sunt valabile și astăzi, dovadă a talentului său scriitoricesc și a capacității sale de a pătrunde esența lucrurilor.

(https://edituravremea.ro/colecțîi/fapte-idei-documente/articole-din-cuvantul-lui-nae-ionescu)

La 7 septembrie 1940, în baza Decretului-lege din 9 august 1940, Mihai Sebastian este licențiat din serviciu, fiind evreu: i se interzice să mai profeseze ca jurnalist şi i se retrage şi licența de avocat pledant. Predă literatura română la Liceul Evreiesc din Bucureșți. În perioada războiului nu are drept de semnătură. Piesa Jocul de-a vacanţa este interzisă. Pentru a face posibilă reprezentarea, la 1 martie 1944, a piesei Steaua fără nume, un fost coleg de liceu, avocatul Ștefan Enescu, acceptă rolul de autor al piesei, sub pseudonimul Victor Mincu. 

La începutul anului 1945 este numit consilier la Ministerul Afacerilor Externe. În același an, ia fiintă Universitatea Liberă Democratică, unde urmă să tină cursuri și Mihail Sebastian. Dar în ziua de 29 mai 1945, în drum spre Universitate, este lovit de un camion și moare, la vârsta de 37 de ani.

(https://humanitas.ro/autori/mihail-sebastian)

La aflarea veștii, Mircea Eliade, aflat încă în Lisabona (consilier cultural), este copleșit...

Eugen Ionescu îl regretă, și el, foarte mult:

Îl iubeam așa de mult... Mihail Sebastian își păstrase o minte lucidă și o omenie autentică. Era acum un frate, un prieten. Se maturizase. Devenise grav, profund.

În jurnalul său (1935 - 1944), Mihail Sebastian îl amintește pe Eugen Ionescu abia în 1940, când acesta s-a întors de la Paris, agitat, tiranizat în fața antisemitismului vremii. Se teme enorm, pentru că mama lui era evreică și el sigur c-ar fi avut neplăceri – se destăinuise prietenului:

Da, era evreică din Craiova, bărbatul ei a părăsit-o cu doi copii mici, în Franța, a rămas evreică până la moarte. (...) Aș fi vrut să-i spun cât îmi devenise de drag – dar era prea beat ca să fiu sentimental cu el.

Într-o altă pagină, ceva mai târziu, Mihail Sebastian scria despre Eugen Ionescu disperat din cauza războiului și a ascensiunii cămășilor verzi:

(...) Eugen Ionescu, a venit din nou ieri-dimineață la mine, disperat, fugărit, obsedat, neputând suporta gândul că poate îl vor da afară din învățământ. Un om sănătos care află că are lepră poate înnebuni... Eugen Ionescu află că nici numele de Ionescu, nici un tată incontestabil român, nici faptul că s-a născut creștin – și nimic, nimic, nimic nu poate acoperi blestemul de-a fi avut în vinele lui sânge evreiesc.

Eugen Ionescu îi arată prietenului sau o pagină din Jurnalul lui Gide despre literatura evreilor, de un perfect antisemitism și mai apoi, în Cișmigiu la o terasă, aud la un aparat de radio discursul lui Hitler. Eugen Ionescu, palid, se ridică și fuge, spunând că nu mai rezistă. În 21 iunie 1942, Eugen Ionescu pleacă în Franța.

Mihail Sebastian a fost unul dintre cei mai importanți discipoli ai lui Nae Ionescu... Prin Nae Ionescu l-a cunoscut pe Mircea Eliade, de care l-a legat o lungă prietenie. A fost prieten bun și cu Eugen Ionescu, care se desprinsese de grupul de la Brăila (al lui Nae Ionescu, să zic așa) din motive de percepție religioasă, mai întâi, apoi din considerente ideologice. Mihail Sebastian, cu o percepție mai acută a prieteniei, deși dezamăgit de mentorul său Nae Ionescu, încă îl mai voia lângă suflet, la fel ca și pe bunul său prieten Mircea Eliade.

Nae Ionescu urmărise să întemeieze religia politica a ortodoxismului românesc, o filosofie colectivistă ostilă liberalismului, parlamentarismului, socialismului (fie acesta și democratic) și oricărei forme de raționalism considerat emasculant și lipsit de viață (...) a avut o viziune totalitară despre fenomenele politice, etice, și religioase, iar tânărul Sebastian a sprijinit această perspectivă anti-pluralistă. Modernitatea era pentru Nae Ionescu prin excelență decadentă, coruptă și corupătoare. Statul burghez era unul fals, artificial, lipsit de legitimitate. Libertățile civile erau mofturi derizorii. Se impuneau decizii rapide, necruțătoare, luate de un Conducător blagoslovit cu providențială carismă. (...) Nu era un ideolog atras de elucubrațiile rasiste.

(https://moldova.europalibera.org/a/28006891.html)

A fost acuzat ba că-i „de dreapta, ba că-i de stânga, și a ajuns să fie marginalizat și de ideologii de dreapta și de cei de stânga – și nici evreii nu l-au iertat din cauza unor scrieri care i-au adus acuzația de a fi antisemit. El ar fi vrut să aibă dreptul să fie un prozator de limba română și să i se recunoască privilegiul de a fi danubian – ceea nici Nae Ionescu nu i-a permis (Amintește-ți că ești evreu! Ești Iosif Hechter, un român din Brăila, de la Dunăre? Nu, ești un evreu din Brăila, de la Dunăre) și nici alții nu i-au permis.

Mihail Sebastian le-a răspuns tuturor în eseul Cum am devenit huligan:

M-am ferit mereu de adevărurile absolute, pe care le pui în buzunar ca pe un permis de armă. Am încercat să-mi păstrez dreptul modest, dar tenace, de a înțelege lucrurile în nuanțe și în distincții. Nu sunt un partizan, sunt mereu un dizident.

Iată o noțiune care lipsește total vieții noastre publice, pe toate planurile ei: incompatibilul. În cultură, ca și în parlament, oamenii se înjură la tribună și se împacă la bufet. Compromisul este floarea violenței. Avem de aceea o cultură a brutalității și tranzacții.

Este aici o flagrantă confuzie de planuri și puncte de vedere, care nu surprinde și, cu atât mai mult, nu indignează pe cine cunoaște legile simple ale culturii românești. Confuzia este în discuțiile noastre publice aproape metodă.

Pentru un spectator calm, felul în care o dezbatere de idei se degradează la noi, pierzându-și liniile directoare și agățându-se de două-trei fleacuri incidente, este o distracție curentă.

Nimic nu e stringent pentru intelectualul bucureștean. El nu judecă pe probleme definite, ci pe oarecari dispoziții personale, lirice și confuze. În genere, de oriunde ar pleca, îi este foarte ușor să ajungă acolo unde are chef. Nici o problemă nu este destul de strictă, pentru a-l opri să evadeze. De la o teorie de matematici superioare, va trece în linie directă la schimbarea guvernului.

În vremea când Mihail Sebastian era atacat din toate părțile (din dreapta și din stânga, de legionari și de comuniști, de prieteni și de dușmani, de români și de evrei – era prea evreu pentru naționaliștii români si prea român pentru naționaliștii evrei) Mircea Eliade l-a susținut, mai mult sau mai puțin, deși mai apoi s-a cam distanțat...

Sebastian a apreciat enorm faptul că prietenul său a fost unul dintre foarte puținii (dacă nu chiar singurul) care i-a luat apărarea. Pe pagina de gardă a volumului Cum am devenit huligan, Sebastian i-a compus o dedicație din care rezultă gratitudinea sa: Lui Mircea, care nu mi-a dat dreptul să disperez în suportarea acestor mizerii aici [în carte] povestite - și care nu vor supraviețui, dacă vor supraviețui, decât pentru că și el a spus un cuvânt - cel mai frumos. Mihai, 1935.

Dar lucrurile au evoluat cu repeziciune. În anii 1936-’39, prietenii lui Sebastian erau stingheriți de prezența lui și tăceau atunci când el intra în încăpere.

În decembrie 1937, Sebastian simte că e pe cale să-și piardă toți prietenii, inclusiv "prietenul cel dintâi și cel din urmă, Mircea" (19 decembrie 1937). Într-adevăr, atunci, cu câteva zile înainte de alegerile din 20 decembrie 1937, apăruse faimosul text nefast De ce cred în biruința mișcării legionare, semnat de Eliade în publicația de extremă dreaptă Bună Vestire. Poate neamul românesc să-și sfârșească viața… surpat de mizerie și sifilis, cotropit de evrei și sfârtecat de streini?, transcrie stupefiat Sebastian în Jurnal un fragment din textul publicat de Eliade (17 decembrie 1937)

(https://revista22.ro/cultură/mihail-sebastian-și-mircea-eliade-cronică-unei-prietenii-accidentate)

Fără ezitare, pe față, se arată de partea lui in momente de cumpănă doar patru confrați: Perpessicius, Petru Comarnescu, generalul N.M. Condiescu, Al. Rosetti. Discret, se pronunță în sprijinul său Eugen Ionescu, Radu Cioculescu, Tudor Teodorescu-Braniște, Mihai Ralea. Privilegiul de a fi evreu e ocolit de cei mai mulți deoarece un efect pervers al momentului elimină suflul de umanitate din conturul seismografic al celor repede contaminați de umoarea antisemită.

Peste timp, cartea De două mii de ani a fost tradusă pentru prima dată în limba engleză de Philip Ó Ceallaigh. Scriitorul britanic Paul Bailey, publică în The Guardian, sub titlul Îmi este rușine să fiu trist: remarcabila poveste a unui student evreu în România anilor 1920, o cronică amplă a volumului lui Mihail Sebastian De două mii de ani:

Făcând parte din ceea ce românii identifică drept "generația de aur, interbelicii", Sebastian avea prieteni care vor deveni faimoși la vârsta maturității: Mircea Eliade, "expertul subtilelor diferențe între religiile lumii", Emil Cioran, "filosoful rebel", care s-a mutat la Paris și a devenit unul dintre marii stiliști ai limbii franceze, și Eugène Ionesco, cel care va deveni "marele dramaturg al teatrului absurd" și care a înlocuit vocala "u" cu "o" pentru a-și face numele francez.

*

După moartea violentă și nu tocmai elucidată, în primele zile ale instaurării comunismului, Mihail Sebastian a intrat într-un con de umbră. Faptul că el este considerat azi unul dintre cei mai buni cronicari ai epocii de început al nazismului se datorează fratelui sau Benu, care a reușit să strecoare jurnalul nepublicat în valiza diplomatică a Ambasadei Israelului la București, când a emigrat, în anul 1961.

Manuscrisul a rămas la familia Hechter până după anul 1989. A fost publicat în 1996 la Editura Humanitas. Jurnalul a fost tradus şi editat în mai multe tări: Franța, SUA, Olanda, Cehia, Marea Britanie și Germania (ediția germană a primit, în 2006, Premiul "Geschwister Scholl"). E momentul în care Mihail Sebastian devine faimos, într-un fel în care nu a reușit în timpul vieții.

Câteva citate

Imbecilitatea îndoctrinată e mai greu de suportat decât imbecilitatea pură și simplă.

Din Jurnal 1935 - 1944

Fericiți oamenii cu idee fixă! Ei, cel puțin, își mai pot păstra calmul și mai pot crede că înțeleg.

Orbecăim cu toții într-o imensă, tristă, întunecată mulțime - milioane, milioane, milioane - și moartea nu alege, nu așteaptă. (sâmbătâ, 12 iulie 1941)

Din De două mii de ani

Să fugi de tine o zi, două, douăzeci nu e ușor, dar nici imposibil. Faci matematici sau marxism ca S.T.H., faci sionism ca Winkler, citești cărți ca mine, umbli după femei sau joci șah, sau te dai cu capul de pereți. Dar într-o zi, într-un minut de neatenție, te întâlnești cu tine însuți la un colț de suflet, cum te-ai întâlni la un colț de stradă cu un creditor de care te-ai ferit zadarnic. Dai ochii cu tine și atunci înțelegi cât de inutile sunt toate evadările din această închisoare fără ziduri, fără porți și fără gratii, din această închisoare care este însăși viața ta.

Din Jocul de-a vacanța

Dumneata ești tot ce am detestat mai mult în viață. O fată deșteaptă. Groaznică specie.

Un text interesant despre prietenia dintre Mihail Sebastian și Mircea Eliade:

http://www.revistaramuri.ro/index.php?id=446&editie=23&autor=de%20Henri%20Zalis

Alte trei articole despre Mihail Sebastian

• https://historia.ro/sectiune/portret/moartea-lui-mihail-sebastian-lovit-de-un-camion-2209913.html
• https://www.artline.ro/Mihail-Sebastian-30052-1-n.html
• https://www.contributors.ro/mihail-sebastian-o-biografie/

Nicolae Filimon – citate din Ciocoii vechi si noi

Nicolae Filimon îmi este cunoscut în special pentru romanul său „Ciocoii vechi și noi”, publicat prima dată (în volum) în 1863, la Imprimeria Statului, București, cu titlul Ciocoii vechi și noi sau Ce naște din pisică șoareci mănâncă, cu Dinu Păturică personaj central.

Creatorul lui Dinu Păturică s-a născut în 6 septembrie 1819 și a decedat în 19 martie 1865, de tuberculoză.

Părinții lui au fost protopopul Mihai Filimon și Maria.

Primele învățături le primește la școala catihetică din curtea bisericii Enii, cu dascălul Chiru. Unii presupun că ar fi urmat și școala de cântăreți bisericești a călugărului rus Visarion; alții presupun că a urmat cursurile Școlii Filarmonice înființată de I. Heliade și Aristia, în 1837.

Scriitorul a avut și o bogată activitate publicistică: a scris cronici muzicale și teatrale, colaborând la mai multe reviste și ziare.

Citatele care urmează le-am copiat din romanul Ciocoii vechi și noi, Editura Minerva, București, 1990, pentru jocul Citate favorite găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț. Jocul a fost inițiat de Ella, în colaborare cu Zina. 

Nimic nu este mai periculos pentru un stat ce voiește a se reorganiza, decât a da frânele guvernului în mâinile parveniților, meniți în concepțiune a fi slugi și educați într-un mod cum să poată scoate lapte din piatră cu orice preț! (...)

Ciocoiul este totdeauna și în orice țară, un om venal, ipocrit, laș, orgolios, lacom, brutal până la barbarie și dotat de o ambițiune (ambiție) nemărginită, care eclata (izbucnește / explodează) ca o bombă pe dată ce și-a ajuns ținta aspirațiunilor (aspirațiilor) sale. (...)

Știm cu toții că între slugile de la casele bogaților, ca în toate meseriile sociale, există o ierarhie oarecare. Ciocoiul dar își începe uneori carieră de la postul de rândaș (servitor, slugă), iar alteori de la lacheu, ce se pune în coada trăsurii boierului; devine cu încetul sofragiu (slugă care servea la masă); apoi vătaf de curte, iar mai apoi se face și el boier; și cu toate că unii-alții îi zic în deriziune (derâdere) „boier făcut”, copiii lui însă devin boieri și fii de boieri. (...) Astfel dar, omul nostru, mergând din raționământ (raționament) în raționământ și din deducție în deducție, devine comunist fără știrea lui și începe a pune în lucrare această doctrină, atât de frumoasă și egalitară în aparență cât este de hidoasă în fond. (...)

Este cunoscut că omul îmbogățit prin furtișag nu se satură niciodată de avere, oricât de bogat ar deveni, ci din contră, caută noi mijloace pentru a-și mări bogățiile. (...)

Ciocoiul sau puiul de ciocoi, ajuns om de stat, se deosebește de omul onest prin mai multe fapte iar mai cu seamă prin purtarea sa. El nu se pronunță definitiv pentru nicio doctrină politică, nu se face adept credincios al niciunui partid, nu pentru că are spiritul drept și nepărtinitor, ci ca să poată exploata deodată toate doctrinele și partidele în folosul său. (...)

Cel ce nu se silește (obligă) la învățătură și cu gândurile zburatice, aceluia poți să-i zici carne cu ochi, iar nu om. (...)

- (...) du-te și te silește (obligă) să faci fericirea locuitorilor acestor două județe ce ți-am încredințat; dar bagă bine de seamă, să nu-i faci prea fericiți, mă înțelegi?... căci poate să ți se întâmple vreun rău. (...) Ciocoiul, ajungând la (...) locul nașterii sale, porunci să adune pe toți boierii din amândouă județele, toate isnafurile (breslele) și pe opincari (țărani); iar când mulțimea celor chemați umpluse curtea ispravniciei (administrației județelor), el se arătă în pridvor (balcon) și le citi această proclamație:

Frați boieri, neguțători și opincari,

Dumezeiasca pronie, milostivindu-se asupra acestei nenorocite patrii, m-a ridicat la vrednicia de ispravnic (administrator) al acestor două județe, Dumnezeu cel Atotputernic știe mai bine decât voi toți dragostea fierbinte ce arde în inima mea pentru fericirea voastră. Să știți dar cu hotărâre, fraților, că pe cât timp voi fi cu voi, nimeni nu va fi asuprit cu o para mai mult peste ce hotărăște nezamul (norma). Ludele (unitate fiscală în sistemul de impozitare) și celelalte iraturi (impozite) ale stăpânirii de acum înainte se vor împlini către oamenii cinstiți și cu frica lui Dumnezeu; mituielile (mita) și mâncătoriile vor lipsi cu totul. Cei năpăstuiți să vie la mine și-și vor afla dreptatea; căci doresc ca razele fericirii să străbată până în bordeiul cel ticălos al opincarului.

Amin, fie, fie.

**

Mi-am permis ca unele cuvinte să le actualizez în text; pentru alte cuvinte am scris „traducerea” între paranteze, conform dicționarului explicativ – sper că n-am comis vreo eroare majoră)