Winnetou, Old Shatterhand, Karl May

Winnetou este prototipul indianului curat sufletește și trupește, un suflet nobil ca de cavaler medieval; cel mai viteaz; cel mei vestit și cel mai drept războinic indian - spunea Karl May despre acest personaj al său, cel mai cunoscut și aș zice cel mai îndrăgit.

In vremea copilăriei mele - când încă programul la TV era mai mult de două ore - sâmbătă seara cred, se difuzau filme cu cowboy (și cu indieni) - genul euro western. Ne jucam pe-afară "de-a cowboy-i și indienii", improvizând costumațiile și "inventând" situații. In acest context, cărțile lui Karl May se potriveau de minune. Winnetou, Old Surehand, Comoara din Lacul de Argint, au fost cele mai căutate, dar Karl May a scris mai multe cu acțiunea desfășurându-se in "Bătrânul Vest Sălbatic". (am avut toate cele trei romane amintite și le-am tot dat cu împrumut până am rămas fără ele = dacă dai, n-ai 😊) Am citit mul mai multe dintre cele scrise de acest autor.

Cele mai cunoscute și mai citite, la modul general, zic unii că au fost Winnetou, Old Shatterhand, Hadschi Halef Omar, Kara Ben Nemsi.

Am văzut și filme făcute după romanele lui Karl May - la cinematograf cele mai multe, in anii adolescenței. Cel mai mult mi-au plăcut ecranizările in care Winnetou a fost "personificat" de actorul Pierre Brice, și fratele său de cruce, Old Shatterhand (Bătrânul Pumn de Fier) era Lex Barker.

Aceste filme au fost foarte populare in Germania, apoi în toată Europa, devenind parte a genului euro western - filme western produse in Europa.

Winnetou și Old Shatterhand

Winnetou este printre cei mai cunoscuți și îndrăgiți eroi din romanele de aventuri ale literaturii universale. Este șefului tribului Mescaleros, parte a națiunii Apașe - după moartea tatălui său devine șeful tuturor Apașilor. Nobil și viteaz, curat la suflet și la trup, vestit și drept, Winnetou e înzestrat cu o inteligență remarcabilă, fiind capabil să înfrunte numeroase pericole.

Old Shatterhand (Charlie/Karl) este un german care ajunge in Vestul Sălbatic ca inginer cartograf pentru una dintre companiile care erau în concurență pentru construirea căii ferate - urma să lucreze pentru progresul civilizației, cum s-ar zice. Printr-o serie de întâmplări ajunge un soi de proscris pentru șefii și muncitorii albi de la Căile Ferate (și nu numai) și prieten bun al celor din tribul Apache (dar nu numai).

Inițierea lui în "wild west" e ghidată de Sam Hawkens, un personaj simpatic, "uns cu toate alifiile"; tot el îl supranumește Old Shatterhand, datorită abilității sale (devenită legendară) de a lovi cu pumnul atât de puternic încât putea rupe oase. A devenit destul de repede o figură respectată printre triburile native americane, cunoscut pentru curaj, înțelepciune și simț al dreptății.

Cu fiecare generație apărarea drepturilor indienilor era însoțită de ideea dispariției acestora, "fețele palide" dorindu-le extincția pentru a-și putea dezvolta in voie orașele, impunându-și supremația. Într-un astfel de context un alb care "ținea partea" indienilor nu putea trece neobservat - curând, în cărțile lui Karl May, Old Shatterhand a devenit unul dintre cei mai mari "westmeni" ai anilor 1870.

Și Winnetou, eroul nativ american, și Old Shatterhand, eroul "față palidă", prețuiesc loialitatea, prietenia și dragostea. Pe cei doi îi leagă o prietenie profundă care, într-un fel, reduce decalajul dintre nativii americani și coloniștii europeni, amândoi luptând pentru dreptate, înțelegere și pace într-un mediu dur.

In multe ocazii, cei doi prieteni dau dovadă de abilități deosebite în luptă, de compasiune față de semeni, portretizând încrederea în bunătatea intrinsecă a oamenilor, constant pusă la încercare...

Karl May - câteva date biografice

Karl (Carl) Friedrich May s-a născut în 25 februarie 1842 in localitatea Ernstthal (azi Hohenstein-Ernstthal), Saxonia, și a decedat în 30 martie 1921 la Radebeul, landul Saxonia, Germania). Timp de decenii a fost unul dintre scriitorii germani cei mai productivi și mai citiți, cunoscut mai ales pentru romanele sale de aventuri.

S-a născut într-o familie săracă și cu mulți copii - nouă dintre cei treisprezece frați și surori au murit la vârste fragede. Copilăria i-a fost marcată de lipsuri și tragedii.

După ce și-a terminat studiile de pedagogie a lucrat, până în 1863 ca asistent și profesor la o școală cu profil industrial. După ce a fost acuzat că a folosit fără permisiune ceasul de buzunar al colegului de cameră a fost condamnat la șase săptămâni de închisoare - permisul de a preda i-a fost revocat și îi era interzis și să de-a lecții particulare. La ieșirea din închisoare, in 1864, s-a trezit fără vreo perspectivă de angajare din cauza isprăvii cu ceasul. Va comite o serie de furturi și fraude care îl vor duce la un total de opt ani de închisoare.

La închisoare a avut acces la biblioteca închisorii și a deschis fereastra către alte lumi, descoperindu-și vocația: lectura și scrisul. Mai târziu va deveni unul dintre cei care au creat lumi populate cu personaje nemuritoare.

Pentru prima dată a publicat în 1874, povești captivante din Vestul Sălbatic și Orientul Mijlociu, reprezentând, zicea el, relatări din propriile călătorii. In Inn-nu-woh, Șeful Indian, cercetătorii îl "identifică" pe Winnetou de mai târziu.

Lucrează, din 1875, ca redactor de ziar și e autor independent. Are un succes extraordinar cu povestirile sale orientale de călătorie într-o revistă de familie. Din 1890, lucrările lui Karl May pentru tineri sunt publicate sub formă de carte, începând cu Fiul vânătorului de urși.

Ceea ce poate fi numit uimitor este faptul că până la sfârșitul secolului al XIX-lea Karl May nu părăsise niciodată Germania, și totuși a reușit să creeze o iluzie convingătoare. Pentru romanele lui de aventuri din Vestul Sălbatic și Orientul Mijlociu s-a documentat minuțios, studiind atlase geografice, jurnale de călătorie, monografii despre triburile amerindiene etc., împrumutând termeni autentici și detalii precise pentru romanele lui. A fost acuzat de plagiat, iar criticii vremii îl numeau impostor literar. Publicul nu a fost interesat, a continuat să-i cumpere cărțile și să-l laude pentru talentul său narativ unic. Karl May devenise celebru și bogat.

Abia în anul 1899 a făcut prima călătorie în Orientul Mijlociu, iar în 1908 a ajuns in Americi, la New York și Marile Lacuri, dar nu și în Vestul Sălbatic pe care l-a descris atât de convingător in scrierile sale.

In 1899-1900, călătoriile sale în Egipt, Ceylon, Sumatra, marchează punctul de cotitură în scrierile sale. Operele sale sunt din ce in ce mai dominate de alegoria pacifismului - Et in terra pax! (Și pace pe pământ!) de exemplu, care vizează egalitatea și anticolonialismul. In Ardistan și Djinnistan speculează despre progresul moral al umanității, de la rău la bine.

In martie 1912 a ținut o prelegere la Viena, numită Sus, in tărâmul oamenilor nobili, in care și-a exprimat sprijinul pentru idealurile pacifiste promovate de Bertha von Suttner (1843-1914), prezentă alături de el, laureată a Premiului Nobel pentru Pace (1905, fiind prima femeie care obține acest premiu). Când Karl May moare, la Radebeul, câteva zile mai târziu (din presupusa cauză a unei intoxicații cu plumb sau cadmiu - din cauza consumului de apă din conducte de plumb) - Bertha von Suttner îi scrie necrologul.

Cărțile scrise de Karl May în ultima parte a vieții nu au avut același succes comercial ca cele publicate la început, dar criticii le consideră mai valoroase.

Trei citate din cărțile lui Karl May

Prin vinele mele pulsează ceva din acest duh dezlănțuit și trebuie să mă supun chemării lui.

Inima decide. Dacă inima mi-ar vorbi, nu mi-ar păsa de care națiune aparține acea fată. Marele Spirit i-a creat pe toți oamenii egali. Cei care se potrivesc se vor găsi mai devreme sau mai târziu.

Îmbrățișarea dintre două suflete are sublimul eternității.

Rezumat

Winnetou și Old Shatterhand, un nativ american și un european german, sunt personaje principale in mai multe romane scrise de Karl May. Cei doi se cunosc în circumstanțe extraordinare și mai târziu devin frați de cruce, luptând împreună pentru dreptate, înțelegere, pace și având calități asemănătoare: curaj, simțul loialității, al dreptății etc.

Multe dintre romanele lui Karl May au fost ecranizate și s-au bucurat de mare succes, ca și romanele.

Karl May a avut o copilărie plină de lipsuri și tristețe. Pasiunea pentru scris și-a descoperit-o la închisoare, unde a ajuns in urma unor infracțiuni mai mult sau mai puțin mărunte. A devenit celebru și bogat prin talentul și munca sa. A scris și povestiri umoristice, polițiste, filosofice; a scris și poeme.

A descris convingător locuri și oameni din Vestul Sălbatic și Orientul Mijlociu fără a călători vreodată acolo, deși afirma că poveștile sunt născute în urma călătoriilor. A fost acuzat de plagiat, numit "impostor literar", dar publicului nu i-a păsat. S-ar putea spune că generații întregi ale secolului XX au crescut cu Winnetou...

Viața lui a fost presărată de controverse, de scandaluri, acuzații fel de fel, de neconcordanță între realitate și scrierile lui, dar impactul său cultural și literar a rămas neschimbat.

Notă. Fotografiile "secvențe din film" sunt din colecția "poze cu actori" a lui tata. Foto Karl May - Wiki.

Elena Farago, Motanul pedepsit

Elena Farago s-a născut în 29 martie 1878, la Bârlad, într-o familie înstărită de negustori greci: Francisc și Anastasia Paximade. A mai avut șase frați, trei fete și trei băieți, ea fiind cea mai mare dintre fete.

Pe rând, trei frați s-au stins din viață. Când avea vârsta de 12 ani rămâne orfană de mamă și e nevoită să renunțe la școală pentru a avea grijă de tată, de frați, de casă - ziua făcea treburile casei, noaptea citea și învață pentru a nu pierde contactul cu ceea ce îi plăcea cel mai mult să facă.

Nu am cultură oficială, decât două clase secundare. Am învățat și citit singură tot ce am vrut să știu, i-a scris într-o scrisoare lui Gheorghe Bogdan-Duică (critic literar, membru titular în Academia Română, 1919).

La vârsta de 17 ani moare și tatăl. Toți copiii sunt împrăștiați pe la rude; Elena ajunge la Brăila, la un frate al mamei ei.

La vârsta de 18 ani se îmbolnăvește grav și e internată la Spitalul Colțea din București. In timpul convalescenței stă la fratele ei mai mare, stabilit în București, dar apoi e nevoită să muncească pentru a se întreține. Ajunge in casa ziaristului și omului politic Gh. Panu, unde îl întâlnește pe dramaturgul I. L. Caragiale care, aflându-i povestea vieții, ar fi exclamat: O viață de roman, subiect de dramă.

Timp de doi ani va fi guvernantă in casa lui Caragiale, având grijă de copiii acestuia. Aici cunoaște o mulțime de scriitori și ziariști, toți având un rol în deciziile ei ulterioare.

Il cunoaște pe economistul Francisc Farago și se va căsători cu el. In 1898 debutează în viața literară cu un reportaj semnat cu pseudonimul Fatma. A scris epigrame, apoi a devenit cunoscută pentru poeziile pentru copii. Istoricul Nicolae Iorga, bun prieten și sfătuitor, a convins-o să renunțe la pseudonim și să semneze cu numele real. Adevăratul debut e in 1902, cu poezia Gândul trudiților, publicată în ziarul România muncitoare.

Alaturi de soțul ei trăiește puțin timp în orașele Constanța și Brăila - e perioada in care renunță la pseudonim (1903). In 1905, soțul e numit director al Băncii Populare și Craiova și se va muta acolo.

In 1907, familia adoptă un băiat, Mihnea. Elena scrie in această perioadă volume întregi de literatură și poezie pentru copii (Bobocica, A ciocnit un ou de lemn, ca exemple)

După răscoale țărănești din 1907, împarte familiilor țăranilor uciși banii primiți de la Nicolae Iorga pentru poeziile publicate. Pentru că s-a "asociat" cu răsculații a fost întemnițată, pentru puțin timp - a scăpat de închisoare datorită intervențiilor lui Iorga.

In 1908 obține marele premiu al Academiei Române pentru volumul Șoapte in umbră. E recunoscută drept cea mai mare poeta a vremii. 

In 1913 naște o fată, Cocuța/Coca (Ana Virginia nume de botez) - pentru ea și pentru Mihnea va scrie, in 1913, volumele Copiilor și Pentru copii.

Premii și distincții obținute: Premiul International Femina (1924), Premiul Neuschotz al Academiei Române (1927) - pentru Ziarul unui motan (1924) - Premiul Național pentru Literatură (1938). Pentru merite literare, regele Carol al II-lea îi oferă medalia Bene Merenti - clasa I și Ordinul Meritului Cultural - Cavaler clasa a II-a.

In 1921 e numită la conducerea Fundației Alexandru și Aristia Aman, din Craiova, unde va rămâne 30 de ani. Pe lângă fundație înființează o Universitate liberă, un loc unde intelectualii se puteau întâlni și ține prelegeri. Pentru a fi mai aproape de colaboratori își mută locuința în curtea fundației.

Dintre poeziile ei îmi sunt mai cunoscute Cățelușul șchiop, Gândăcelul, Motanul pedepsit, Doi frați cuminți.

Se stinge din viață în 4 ianuarie 1954, la Craiova, după o lungă suferință.

Motanul pedepsit, poezie de Elena Farago

Rândunica e plecată

După hrană pentru pui,

Cuibu-i singurel sub streșini

Și prin curte nimeni nu-i.

Râde sub mustăți motanul:

- Ce noroc!... Păcat să-l scap!...

Iute sus!... Dar, poc, o piatră

Îl lovește drept în cap.

Trist se tânguie motanul:

- Miau și vai de capul meu.

Petrișor îl ia în brațe:

- Iartă-mă te rog, căci eu

Te-am lovit, și rău îmi pare,

Dar de bieții puișori

Ție cum nu ți-a fost milă,

Când săriseși să-i omori?

Ghilotina, revolutionari si copii

Joseph-Ignace Guillotin moare in 26 martie 1814. De numele lui a rămas legat de mecanismul devenit celebru în timpul Revoluției franceze, când erau executați oameni după o foarte sumară cercetare.

Cine a fost Joseph-Ignace Guillotin

Joseph Guillotin s-a născut în 28 mai 1739; a fost un medic francez, faimos mai ales pentru dispozitivul de execuție numit după el: "ghilotina". El n-a fost, de fapt, inventatorul acestui dispozitiv, ba mai mult: a încercat să pună capăt pedepsei capitale într-o perioadă macabră din Franța revoluționară. Practic, deși are legătură cu ghilotinarea, numele medicului a fost greșit asociat dispozitivului.

Și-a obținut diploma in medicină în 1768 (la Reims și mai târziu la Paris) după ce, mai mulți ani, a predat literatura la Bordeaux. Mai apoi a ales și cariera de politician.

In 1784, Ludovic al XVI-lea l-a numit într-un comitet format din cinci membri, prezidat de Benjamin Franklin, pentru a evalua afirmațiile lui Franz Anton Mesmer despre magnetismul animal - a declarat mesmerismul o farsă.

In 1789 a fost ales în Stările Generale - o adunare legislativă și consultativă - devenind secretar. Acest organism nu avea o putere reală, ci doar consilia Coroana. A fost cel care a propus reconvocarea Stărilor Generale, dar nu ca o adunare a Stărilor, ci a "Poporului" - așa a luat naștere Adunarea Națională. In 9 iulie 1789 Adunarea Națională se transformă în Adunarea Națională Constituantă.

Pe lângă reformele susținute cu privire la justiția penală, Joseph-Ignace Guillotin a fost unul dintre primii medici francezi care au susținut descoperirea beneficiilor vaccinării făcută de Edward Jenner; a devenit președinte al Comitetului Central de Vaccinare din Paris (1805); a fondat ceea ce va deveni mai târziu Academia Națională de Medicină din Franța.

Legătura lui Joseph Guillotin cu ghilotina

Pe scurt, este cel care a propus ghilotina ca instrument de executare a condamnaților la moarte prin decapitare.

Joseph-Ignace Guillotin s-a opus pedepsei cu moartea, considerând că infractorii ar trebui să aibă dreptul de-a alege dacă să fie voluntari pentru experimente medicale in loc să fie supuși pedepsei capitale. N-a reușit să convingă guvernul noii Republici așa că, in 10 octombrie 1789, a recomandat ca execuțiile să fie efectuate mai uman, cu un dispozitiv mecanic, pentru a pune capăt execuțiilor crude anterioare. A monitorizat dezvoltarea primului prototip, realizat de medicul curții regale și un constructor de piane. In 1792 a fost folosită pentru prima dată și - spre oroarea medicului - a fost numită imediat "ghilotină".

Înainte de reformele lui Guillotin, pedeapsa cu moartea era aplicată cu toporul sau sabia - in cazul nobililor - spânzurătoarea pentru toți ceilalți. Până la inventarea lațului spânzurătorii spânzurarea era un proces lung și chinuitor. Cu toporul sau sabia, uneori călăul nu reușea de la prima lovitură... Alte metode folosite pentru executarea pedepsei capitale erau arderea pe rug, moartea prin fierbere, tragerea pe roată.

Pentru această propunere, acceptată de autorii "terorii", numele său a devenit eponim.

A făcut nenumărate cereri către guvern pentru ca dispozitivul să nu mai fie numit după numele său, dar n-a avut succes. Familia a ales să-și schimbe numele pentru a evita asocierea cu dispozitivul.

Reformele în domeniul pedepselor umane ale lui Guillotin

Pedepsele pentru aceeași categorie de infracțiuni vor fi aceleași, indiferent de clasa socială a infractorului.

Când pedeapsa e moartea, pedeapsa se va executa prin decapitare, efectuată cu un dispozitiv.

Familia condamnatului nu va suferi nicio discriminare legală.

Va fi ilegal pentru oricine să reproșeze familiei vinovatului fapta condamnatului, pedeapsa primită.

Bunurile condamnaților nu vor fi confiscate.

Cadavrele celor executați vor fi returnate familiei, la cerere.

Ce este ghilotina

Ghilotina este un mecanism gravitațional prevăzut cu un cuțit mobil, masiv, de formă trapezoidală, care alunecă ghidat, construit in scopul decapitării rapide a condamnatului la moarte.

Denumirea "ghilotină" datează de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, mai precis din perioada Revoluției franceze, dar dispozitivul nu a fost inventat atunci - exista de câteva secole. In Germania și Flandra era folosit un astfel de dispozitiv in Evul Mediu; in Anglia exista "spânzurătoare din Halifax" - se presupune că era folosită pentru decapitare încă din antichitate.

Ghilotina franceză ar fi fost inspirată de două mecanisme existente: mannaia, din Italia renascentistă, și fecioara (the maiden), din zona Scoției. Există dovezi că și pe teritoriul Franței s-a folosit încă din Evul Mediu o formă primitivă a ghilotinei. (historia.ro)

Introducerea ghilotinei ca mod de execuție a condamnaților a nemulțumit pe foarte mulți, pe motiv că nu se mai puteau bucura de un spectacol mai lung.

Unii oameni veneau zilnic să se bucure de moartea unor semeni. Spectatorii puteau cumpăra suveniruri, iar înainte de execuții, in timp ce era citită lista cu numele condamnaților, puteau lua o gustare la un local din apropiere (Cabaret de la Guillotine); un grup de femei obișnuia să se așeze în apropiere de eșafod și în pauzele dintre execuții tricotau.

Ghilotina devenise o muză! I-au fost închinate cântece, poezii și circulau bancuri pe temă. Condamnații s-au dedat și ei spectacolului: mulți dansau in timp ce urcau scările eșafodului, spuneau glume și ofereau mulțimii "ultimele cuvinte".

Copiii și ghilotina

In vremurile când execuțiile condamnaților erau făcute în public nu doar că era mare înghesuială, dar nu lipseau nici copiii. Sigur, in vremuri apuse erau condamnați la moarte inclusiv copiii mici, pentru infracțiuni derizorii. Altfel spus, copiii erau obișnuiți cu violența de mici și chiar se distrau când aveau loc execuții in public.

De când cu ghilotina, mulți dintre copii aveau acasă ghilotine in miniatură, cu rol de jucării. In 1790, o replică de jumătate de metru, făcută din cherestea, era jucăria preferată a copiilor francezi. Efectuau întregul proces și decapitau păpuși sau rozătoare mici. Totuși, multe orașe au interzis, ulterior, această jucărie, considerând-o influență negativă.

Revoluționarii din 1789 și micul prinț

Toți cei care am trecut pe la școală, măcar un pic, știm - in linii generale - ce și cum cu Revoluția franceză de la 1789, așa că nu insist.

Se poate spune că 14 iulie 1789 - căderea Bastiliei - a fost un eveniment marcant al Revoluției. Mulțimea s-a înarmat cu puști și tunuri, iar mulți soldați erau de partea acesteia.

Convenția Națională e denumirea dată Adunării Naționale care a guvernat Franța între 21 septembrie 1792 și 26 octombrie 1795 in timpul Revoluției franceze. Această Convenție a avut, in fapt, două perioade distincte: 1. Convenția Girondină, in cadrul căreia va fi proclamată Republica, și care a avut o decizie radicală - ghilotinarea regelui Ludovic al XVI-lea, acuzat de trădare. 2. Convenția Iacobină (iunie 1793-iulie 1794) - debutul unui regim de teroare absolută.

In urma unei lovituri de stat, in 2 iunie 1793, girondinii sunt înlăturați de la putere de iacobinii ai căror lider era Maximilien François Marie Isidore de Robespierre - pe scurt, Robespierre (citindu-i biografia m-am întrebat cum a putut ajunge să facă ce a făcut).

Alături de Robespierre mai erau la conducere Saint Just, Jean Paul Marat și Georges Danton. Convenția condusă de aceștia a deschis calea spre tirania arbitrajului - orice persoană bănuită că submina revoluția era arestată, supusă unei judecăți sumare, apoi ghilotinată. Girondinii s-au opus total acestui regim pentru că și ei erau vizați de pogromurile cumplite declanșate la instigarea lui Robespierre.

Louis Charles de France (Ludovic al XVII-lea, cum îl numeau regaliștii după moartea tatălui său în 21 ianuarie 1793) a fost fiul regelui Ludovic al XVI-lea și al reginei Maria Antoaneta. S-a născut în 27 martie 1785.

După moartea regelui pe eșafod, Louis Charles, un copil, a fost smuls de revoluționari din grija mamei lui și pus sub supravegherea unuia dintre cei mai exaltați iacobini: un pantofar bețiv, temnicer la închisoarea Temple, care urma să facă din copilul de rege un bun cetățean al noii republicii, să-l dezbare de prejudecățile trecutului regal. Robespierre și Marat l-au recomandat pe pantofar pentru acest "serviciu".

Pantofarul a inițiat imediat reeducarea micului prizonier. Mai întâi, l-a privat de somn - îl chema noaptea, după ce adormea, și când copilul venea îl trimitea înapoi cu un șut, strigându-i invective. A fost învățat să își înjure familia, aristocrația și să hulească pe Dumnezeu. A fost forțat să bea alcool până s-a deprins cu băutura. L-au forțat să se culce cu prostituate (s-a molipsit de boli venerice și de tuberculoză). Era amenințat constant cu ghilotina, ceea ce-i provoca leșinuri frecvente. Suferea de diaree continuă.

In cele din urmă a fost pus să semneze o declarație prin care recunoștea că mama lui l-a învățat să se masturbeze și că s-a culcat cu ea (a fost pus să repete aceste lucruri în fața mamei și a mătușii lui).

Mărturia copilului, in lipsa oricăror alte probe, a fost folosită pentru condamnarea la moarte a mamei sale, in procesul intentat de revoluționari. In 16 octombrie 1793, regina Maria Antoaneta a fost ghilotinată.

Pantofarul a fost rechemat la municipalitate și copilul a rămas singur într-o celulă izolată. A murit de tuberculoză, într-un mister sordid, in 8 iunie 1795. Avea vârsta de numai zece ani.

(Fotografiile de pe en.wiki)

Rezumat

Joseph-Ignace Guillotin, medic și politician francez, n-a inventat ghilotina, dar a propus dispozitivul pentru că n-a reușit să convingă guvernul să elimine pedeapsa cu moartea. Dorea pentru condamnați o moarte mai ușoară decât sub lovituri de sabie sau topor. Numele lui a rămas legat de acest mecanism de ucis - și în timpul Revoluției (dar nu numai) au căzut destule capete, la propriu.

Joseph-Ignace Guillotin a făcut ceva reforme în sistemul de justiție penală.

Dispozitivul pe care l-a recomandat - și a supravegheat construirea lui - a fost o unealtă perfectă în mâinile iacobinilor (conduși de Robespierre) care au instaurat "Regimul terorii", trimițând pe eșafod, după o judecată superficială, orice persoană bănuită că subminează Revoluția.

Îngrozit că dispozitivul a ajuns să fie numit după numele lui face petiții la guvern, să fie schimbată denumirea acestuia, dar nu are succes. Își schimbă numele, să nu mai fie asociat cu "aducătoarea de moarte".

Ghilotina devenise muză la un moment dat: îi erau dedicate cântece și poezii, apăruseră bancuri. Populația venea la execuții ca la spectacol și nu lipseau copiii. Aceștia din urmă aveau și ei o ghilotină de juma' de metru, unde maimuțăreau procese și decapitau păpuși și rozătoare mici. Chiar și unii condamnați urcau treptele spre moarte dansând, spunând bancuri, adresându-se mulțimii.

De ce Robespierre și alții au ales ca un copil, Louis Charles, fiul regelui Ludovic al XVI-lea și al reginei Maria Antoaneta, să fie izolat la închisoare, batjocorit, torturat efectiv? Puțin probabil să se fi așteptat să trăiască... Să mă întreb de ce au procedat așa - cu un copil care avea vreo opt ani când a fost luat de lângă mama lui - niște adulți care se dădeau intelectuali și vociferau despre libertate, egalitate, fraternitate? Nu mă întreb. Azi se întâmplă multe nenorociri copiilor din lumea largă.

Doar o vorba. George Pruteanu

Doar o vorbă "săț-i"mai spun: turul doi "ânapoi"...

Doar o vorbă "săț-i" mai spun a fost o emisiune scurtă (cinci minute), difuzată, pe rând, la mai multe posturi de televiziune, realizată de George Pruteanu, lingvist, filolog, profesor universitar, critic literar, eseist, colaborator la mai multe publicații, politician. Devenise cunoscut și pentru criticile aduse divertismentului de proastă calitate și manelelor.

Aș zice: păcat că a călcat în politică. Despre el ca politician nu am o părere bună și nu doar pentru că a fost "traseist": s-a înscris întâi în Partidul Național Creștin și Democrat, a trecut la Partidul Social Democrat și apoi a trecut pe la Partidul România Mare, un partid extremist din toate punctele de vedere (opinia mea) și mai puțin naționalist, cum voiau unii să se creadă. Din punctul meu de vedere, cine afirmă că-și iubește țara nu ar trebui să se afilieze unor grupuri radicale...

A fi naționalist înseamnă a avea conștiința apartenenței la un neam, și e firesc să existe voința de a fi afirmate și apărate limba, istoria, cultura, religia - un naționalist, însă, nu doar că-și iubește neamul, ci îl respectă pe cel care, de alt neam fiind, e naționalist. Naționalismul nu înseamnă xenofobie, rasism, antisemitism, homofobie etc.

Nu-l vorbesc de rău, exprim fapte și opinii personale. In fond, toți avem defecte - mai multe sau mai puține, mai mari sau mai mici. Poate că George Pruteanu, deși membru într-un partid pe care îl consider extremist, nu era extremist...

Foto: imagine decupată dintr-o emisiune de pe YT (arhiva TVR)

L-am "cunoscut" prin emisiunea Doar o vorbă "săț-i"/"s-ăți" mai spun... in cadrul căreia explica... limba română, ironiza anumite traduceri, critica greșelile produse din neștiință etc. A insistat, in special, pentru vorbirea corectă a limbii române la televizor, scrierea corectă în presa scrisă. Sunt greșeli, făcute de purtătorii de microfon, de cititorii de prompter, de politicieni, care îți cam netezesc circumvoluțiunile când le auzi... Politicienii ca politicienii... dar jurnaliștii? Pe vremea mea 😁 era o condiție de bază cunoașterea limbii române în domenii precum jurnalismul.

In această emisiune aborda teme diverse, din mai toate domeniile, dar erau abordate prin prisma limbii române. Avea un stil captivant când spunea ce avea de spus. Era scurt și la obiect.

Un lucru e cert: George Pruteanu a iubit limba română, a iubit România și a făcut ce a crezut că e mai bine... Într-un fel, a fost un... idealist extremist. Recunosc, aflând "credințele" lui politice am început să mă distanțez... din instinct de conservare! Cred că e organică respingerea mea a tot ceea ce are iz de naționalism... radical.

Poate greșesc, dar cred că tipul care n-a mai apucat "turul doi" (la alegerile prezidențiale din 2024), și l-ar vrea "ânapoi", ar fi fost izvor nesecat de perle pentru George Pruteanu. Mi-ar fi plăcut să aflu părerea filologului despre "limba bătrână" în care "apocalipsa" înseamnă "apucă lipsa". Circulă pe internet un adevărat dicționar "limba bătrână" - limba română...

Sigur, nu vreau să mă gândesc cum m-ar fi desființat pe mine! 😃

George Pruteanu a tradus in limba română Divina Comedie a lui Dante; a scris și câteva cărți. A militat pentru vorbirea corectă a limbii romane și din inițiativa lui a apărut Legea 500/2004 prin care se instituia obligația ca toate textele publice (inclusiv reclamele) in limbi străine să conțină și traducerea în limba română - a fost adoptată de parlamentari, dar fără (destul de greu de înțeles de ce) sancțiunile prevăzute în proiect (o lege fără sancțiuni nu prea poate fi numită lege - părerea mea).

George Pruteanu - câteva date biografice

George-Mihail Pruteanu s-a născut în 15 decembrie 1945, la București. Tatăl său, Paul Pruteanu (născut Pincu Solomonovici) a fost medic și profesor universitar în Bârlad, cu preocupări în organizarea sistemului sanitar și interesat de istoria medicinei din Moldova. Mama lui, Sofia Pruteanu, a fost funcționară.

George Pruteanu a studiat literatura la universitățile din Iași și București, obținând ulterior titlul de doctor în filosofie.

A decedat la București, in 27 martie 2008, in urma unei afecțiuni cardiace; e înmormântat în cimitirul Bellu.

Una peste alta sau una lângă alta, mi-a plăcut emisiunea Doar o vorbă "săț-i" mai spun... și mi-a plăcut George Pruteanu pentru erudiția lui, pentru simțul umorului...

Nicolae Titulescu, (fost) politician de top

Nicolae Titulescu, diplomat, profesor universitar, jurist (doctor în drept civil) și om politic, s-a născut la Craiova, in 4 martie 1882. A avut un rol esențial în recunoașterea unității naționale a României în context internațional. A fost un om al păcii, care a militat in favoarea relațiilor cordiale cu toți vecinii, dar și a restabilirii relațiilor cu Uniunea Sovietică, doar cu condiția protejării granițelor României.

In 1907 a devenit membru în Partidul Liberal Conservator, condus de Take Ionescu; in 1912 a avut primul mandat de deputat. A avut mai multe funcții politice. Din 1921 a fost reprezentant permanent al României la Liga Națiunilor. Este singurul român care a fost președinte al Ligii Națiunilor (predecesoarea Organizației Națiunilor Unite) - a avut două mandate.

Datorită realizărilor și abilităților sale a fost supranumit "Ministrul Europei".

Personalitatea lui Nicolae Titulescu, concepțiile lui, i-au atras izolarea in anii interbelici, după alierea României cu Germania. In 1936, cercurile de dreapta preiau puterea, iar Carol al II-lea l-a demis din toate funcțiile și l-a expulzat din țară. Titulescu s-a refugiat întâi în Elveția, apoi, in 1937, s-a stabilit la Cannes, Franța, unde a murit, in 17 martie 1941. A fost înmormântat acolo; in 1992, conform testamentului său, a fost adus în România și înmormântat în cimitirul bisericii Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului.

In exil fiind, și-a continuat activitatea; prin conferințe și articole a militat pentru evitarea războiului. A ținut conferințe în Franța și în Marea Britanie.

Opinie personală: cât de mărunți, insignifianți mi se par politicienii români de azi, prin comparație.

Pentru citatele de mai jos am înscris postarea în jocul Citate favorite găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț.

Șapte citate atribuite lui Nicolae Titulescu

Nu cunosc limita în setea mea de înțelegere cu alții.

Politica externă a unei țări se face prin aprecierea rațională a punctului de vedere național, prin fermă și demnă apărare a lui în cadrul internațional, iar nu prin iscălituri date din teama de a te diferenția, iscălituri care pot să vrăjească azi, dar care leagă mâine.

Destinele glorioase ale popoarelor nu depind nici de forța lor numerică, nici de întinderea teritorială a țărilor, ci de chipul în care se pricep și slujesc civilizației.

Societățile nu se guvernează bine decât dacă se suprapun două forțe: inteligența și puterea.

Viața mea a fost o luptă continuă în scopul de a croi pentru România un loc în viața lumii, apărându-i, totodată, interesele naționale.

Și chiar de nu voi fi un far, ci o candelă, ajunge. Și chiar de nu voi fi nici candelă, tot ajunge, fiindcă m-am străduit să aprind lumina.

Ideile nu mor odată cu aceia care le întrupează... Aceia care mor pentru o idee sunt eroi al căror testament constă în simplul cuvânt: continuați.

Cuore, de Edmondo de Amicis

Cuore e un roman scris de Edmondo de Amicis, publicat în 1886 - a avut un succes fulminant, s-ar putea spune; e lucrarea care îl face cunoscut pe autor dincolo de hotarele Italiei (romanul a fost tradus in peste 20 de limbi).

Romanul e scris sub forma unui jurnal, prezentând experiențele unui elev italian - Enrico Bottini - pe parcursul unui an școlar; sunt relatate povești și lecții de viață; sunt povești despre respect, curaj, prietenie, solidaritate, dragoste de familie și de patrie. E despre formarea caracterului și despre puterea bunătății.

Structura cărții - am citi pe undeva - este una inovatoare pentru vremea sa: fiecare lună a anului școlar este marcată de notele lui Enrico, dar și de scrisori ale părinților și de celebrele narațiuni exemplare despre eroi anonimi ai vieții cotidiene.

Nu am citit romanul, ci numai așa numitele povestiri lunare - la sfârșitul fiecărei luni, învățătorul cu elevii săi citesc câte o povestioară al cărei erou e un băiat italian care-și jertfește viața sau îndeplinește o mare acțiune pusă în slujba binelui sau a patriei.

Volumul cu povestiri pe care îl am a fost publicat în 1957 la Editura Tineretului, București. Am copiat fragmente din povestirea Micul toboșar sard.

In prima zi a bătăliei de la Custozza - era în 24 iulie 1848 - vreo șaizeci de soldați dintr-unul din regimentele noastre de infanterie, trimiși să ocupe o casă singuratică ce se afla pe un deal, se pomeniră deodată atacați de două companii de austrieci, care, trăgând asupra lor din toate părțile, de-abia le mai dădură răgazul să se ascundă în casă și să încuie ușile, nu fără a lăsa pe câmp câțiva morți și răniți.

Cu soldații se afla și un mic toboșar din Sardinia, un băiețel de vreo 14 ani, dar care nu părea să aibă mai mult de 12, așa era de mărunt. (...) Micul toboșar, cam galben la față, dar bine înfipt pe picioare, se cocoțase pe o măsuță și își întindea de zor gâtul, ținându-se de perete, ca să vadă ce se întâmplă afară. (...)

Casa era așezată pe culmea unui povârniș și nu avea spre vale decât o ferestruie, sus, la mansardă. Iată de ce austriecii nici nu o atacau din partea aceea. Povârnișul era liber. Vrăjmașul nu trăgea decât spre fațadă și spre aripile casei.

Pe scurt, infanteriștii italieni erau încercuiți și la un pas de a fi uciși sau luați prizonieri. Undeva, in vale, erau trupe ale armatei italiene, care le-ar fi putut veni în ajutor dacă ar fi reușit să comunice cu acei soldați.

Trupa din casa asediată era condusă de doi sergenți și un căpitan morocănos de felul său, dar hotărât și curajos. Căpitanul a scris un bilețel și i-a propus băiețelului să alerge după ajutor. Bineînțeles că acesta a acceptat și a fost coborât prin fereastra îngustă a mansardei.

A alergat copilul cât l-au ținut picioarele. Când a căzut, sub ploaia de gloanțe austriece, căpitanul l-a crezut mort, dar băiatul s-a ridicat și, chiar dacă alerga mai încet, continua ce începuse. Când au sosit ajutoarele au înțeles că mărunțelul reușise.

Totuși, după două zile, italienii au pierdut lupta și au pornit pe drumul dureros al retragerii, spre râul Mincio. Căpitanul, deși rănit, mergea alături de soldați. Au ajuns într-un orășel, unde căpitanul a întrebat de unul dintre locotenenții săi - a fost îndrumat spre o biserică unde erau tratați răniții ce zăceau in paturi sau pe jos pe saltelele înșirate pe două rânduri (...) Îl căuta din priviri pe locotenent. Deodată auzi aproape, foarte aproape de el, pe cineva care îl strigă încetișor:

- Domnule capitan!

Se întoarse: era micul toboșar. (...) Era galben și slab, dar avea aceiași ochi scânteietori, ca două diamante negre.

- Aici erai? îl întrebă căpitanul, mirat dar repezit. Bravo! Ți-ai făcut datoria!

- Am făcut și eu tot ce am putut! răspunse micul toboșar.

- Ești rănit? îl întrebă căpitanul, cercetând chipurile răniților din paturile vecine, nerăbdător să-și vadă cât mai repede ofițerul.

- Ce să-i faci? răspunse băiatul care, dacă n-ar fi fost atât de mândru de rana lui, nici n-ar fi îndrăznit să deschidă gura in fața căpitanului. (...) Dacă nu mă nimereau ajungeam cu un sfert de ceas mai devreme! (...) După ce m-au atins a fost un chin, numai eu știu cum am coborât! Mi-era sete, mă temeam că n-o să mai ajung, plângeam de groază la gândul că fiece clipă de întârziere însemna viața unuia dintre ai noștri... (...) Am făcut și eu ce-am putut și-mi pare bine!... Vai de mine, domnule căpitan, vă curge sânge!

Din palma căpitanului, bandajată la repezeală, se prelingeau de-a lungul degetelor câteva picături de sânge.

Copilul i-a cerut permisiunea să lege el bandajul, mai bine și ofițerul i-a permis. Ridicând capul de pe pernă, băiețelul îngălbeni și fu nevoit să se culce din nou.

- Lasă, ajunge! spuse căpitanul (...) Vezi-ți de tine și pe urmă gândește-te la alții. Dacă nu te îngrijești, orice fleac îți poate dăuna mai târziu! (...) Se vede că ai pierdut mult sânge, de vreme ce ești atât de slăbit, adăugă căpitanul, uitându-se la el cu mai multă băgare de seamă.

- Sânge? făcu băiatul și un surâs sfios îi lumină obrazul. Am pierdut și altceva! Priviți!

Băiețelul a tras pătura la o parte și căpitanul a văzut, îngrozit, că mărunțelul avea piciorul stâng tăiat deasupra genunchiului și ciotul rămas era înfășurat în bandaje pline de sânge.

In clipa aceea, un medic militar trecea pe acolo, și fără să știe cine e căpitanul, i-a spus acestuia că ar fi putut trata rana împușcată dacă băiatul n-ar fi făcut sforțarea nebunească pe care a făcut-o, și i-a mai spus cât de viteaz a fost copilul: o lacrimă nu i-a curs, nici n-a crâcnit.

Căpitanul, după plecarea medicului, a privit lung către copil, cu sprâncenele încruntate, a acoperit trupușorul firav și, privindu-l țintă, și-a dus mâna la cap și s-a descoperit.

- Domnule căpitan! strigă băiatul uluit. Ce faceți, domnule căpitan? Mă salutați? Pe mine?

Și atunci, ostașul acela posac, care nu spusese niciodată o vorbă bună unui inferior, rosti cu glas nespus de blând și drăgăstos:

- Eu nu sunt decât un simplu căpitan. Tu însă ești un erou.

Apoi se avântă cu brațele deschise spre micul toboșar și, îmbrățișându-l, îl sărută de trei ori.

Am înscris postarea la Citate favorite, joc găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț.

Edmondo de Amicis, câteva date biografice

Edmondo De Amicis (n. 21/31 octombrie 1846, Oneglia, Regatul Sardiniei - d. 11 martie 1908, Bordighera, Italia) a fost romancier, povestitor, poet, autor de cărți de călătorie și povești pentru copii.

S-a născut într-o familie bogată, tatăl lui fiind bancher regal in sectorul sării și al tutunului.

Cea mai mare parte a vieții și-a petrecut-o la Torino. A fost educat la academia militară din Modena, și a luat parte la luptele duse de poporul italian in perioada 1859-1870 împotriva austriecilor care stăpâneau Lombardia, provincie in nordul Italiei. După eliberarea Lombardiei și Romei renunță la tunica militară și se dedică scrisului.

A scris, pentru jurnalul armatei L'Italia militare (la care devine redactor-sef in 1867), numeroase schițe din viața militară; povestirile le-a adunat în La vita militare. In 1872 a publicat Novelle (Povestiri scurte) - lucrare pe care unii critici o consideră cea mai bună lucrare a sa, dar publicul pare să considere mai bună cartea Cuore.

In 1880 a publicat un volum de poezii. A călătorit în mai multe țări, scriind jurnale de călătorie pe care le-a publicat alegând ca titlu numele țării respective (Spania, Olanda, Constantinopol, Maroc etc.)

A ales politica spre sfârșitul vieții - a fost membru al Camerei Deputaților din Italia din partea Partidului Socialist Italian, din 1906. Unele dintre romanele sale reflectă interesul pentru reformă socială, educație și drepturile lucrătorilor.

A fost căsătorit cu Teresa Boassi și a avut doi fii: Furio și Ugo.

Ultimii ani din viață i-au fost marcați de tragedii personale. A fost profund marcat de moartea mamei sale, de conflictele conjugale și de sinuciderea lui Furio, fiul cel mare - după moartea acestuia și-a petrecut următoarea perioadă a vieții în izolare, părăsind Torino și ducând o existență nomadă care a inclus perioade în Florența și Catania (in Sicilia).

A murit în timpul unui sejur in Bordighera, in Liguria, in urma unei hemoragii cerebrale, in "Hotel Regina" - îl alesese pentru că poetul scoțian George MacDonald, pe care îl admira, locuise acolo cu câțiva ani mai devreme.

A fost înmormântat la Torino, în mormântul familiei.

René Guénon: Adevărul nu e un produs al minții umane

Adevărul nu este un produs al minții umane. Într-o civilizație tradițională e de neconceput ca un om să revendice o idee ca fiind a sa; și, in orice caz, dacă ar face acest lucru, ar priva-o de orice credit și autoritate, reducând-o la nivelul unei fantezii lipsite de sens: dacă o idee e adevărată aparține în mod egal tuturor celor care sunt capabili să o înțeleagă; dacă e falsă, nu există niciun merit în a fi inventat-o. (René Guénon: Criza lumii moderne, Ed Humanitas, București, 1993)

René Jean-Marie-Joseph Guénon s-a născut în 15 noiembrie 1886 la Blois, Franța. Este considerat întemeietoriul Școlii Tradiționaliste (sau perenialiste) în gândirea occidentală.

Prin Tradiție, René Guénon înțelege filonul de înțelepciune primordială care transcende din vremuri imemoriale prin manifestările spirituale ale tuturor popoarelor din toate timpurile și poate fi recunoscut ca fiind același, indiferent de particularitățile culturale din diversele zone geografice. Acest filon e de origine divină, consideră René Guénon, și ajunge la oameni prin revelație, putând fi înțeles prin cunoaștere intelectuală, cunoaștere care e diferită de cea discursivă, specifică rațiunii care stă la baza istoriei cunoscute a filosofiei și științei occidentale.

O idee adevărată nu poate fi nouă, pentru că adevărul nu este un produs al minții umane; există independent de noi și tot ceea ce trebuie să facem este să luăm cunoștință de el; in afara acestei cunoașteri nu poate exista decât eroare: dar oare modernii, in general, se preocupă prea mult de adevăr sau chiar știu ei ce este?

Și aici cuvintele și-au pierdut adevăratul sens, întrucât unii oameni (de exemplu, pragmatiștii contemporani) merg atât de departe încât folosesc in mod greșit cuvântul adevăr pentru ceea ce este pur și simplu utilitate practică, adică ceva complet străin ordinii intelectuale.

Rezultatul logic al abaterii moderne este tocmai negarea adevărului, precum și a inteligenței al cărei obiect este adevărul.

Omul modern, in loc să încerce să se ridice la adevăr, caută să coboare adevărul la propriul său nivel.

Matematician, filosof, metafizician, mare iniţiat - cunoscător al diferitelor doctrine esoterice - francmason și creștin implicat, René Guénon va milita toată viața pentru o trezire spirituală a omenirii, aflată într-o profundă criză. A avut o contribuție importantă în studiul mentalității tradiționale, metafizicii, esoterismului, simbolismului și ritualurilor de inițiere.

Sfârșitul unei lumi este și nu poate fi niciodată altceva decât sfârșitul unei iluzii.

Am intrat, de fapt, in faza finală..., perioada cea mai întunecată a acestei epoci întunecate, starea de disoluție din care nu există nicio ieșire decât printr-un cataclism, deoarece nu mai e necesară o simplă renaștere, ci o renovare completă.

În 1921 publică lucrarea Introducere generală in doctrinele indiene, unde expune teoria ciclurilor: lumea actuală străbate kali-yuga (epoca întunecată*) și se va distruge înainte de a renaște.

René Guénon considera că Occidentul trece, mai mult decât oricând, printr-o criză cauzată de ruptura de Tradiția întruchipată de valorile autentice ale creștinismului. Între 1909-1912 ia contact cu doctrinele orientale a căror coerență și unitate de principii cu creștinismul va încerca să le pună în evidență în dorința de a trezi în Occident forțele capabile să se opună decăderii acestuia.

Critica Occidentului modern atinge concepte precum umanism, democrație, individualism, desființând fără rezerve ceea ce numim filosofie tradițională, științe tradiționale, sistem filosofic etc.

Tradiționalist, Guénon, prieten cu Léon Daudet (regalist, figură importantă a extremei drepte, fiul lui Alphonse Daudet), scria: Istoria arată clar că necunoașterea ordinii ierarhice (ordine bazată pe supremația autorității spirituale asupra puterii vremelnice) duce pretutindeni și totdeauna la aceleași consecințe: dezechilibru social, dominație a elementelor inferioare și degenerescență intelectuală. Guénon dorește restaurarea "elitelor". Extrema dreaptă încearcă să-i recupereze scrierile, opera lui părând a fi o gândire totalizatoare și, scoțând din context anumite idei și/sau compilându-le, ar putea fi aplicate în "argumentarea" doctrinei extremei drepte - ceea ce ar fi fals, nu doar greșit. O analiză a scrierilor lui Guénon impune o precauție metodologică; scrierile lui trebuie citite cu prudență.

Civilizația modernă, ca și toate celelalte lucruri, are rațiunea sa de a fi, și dacă într-a-devăr încheie un ciclu, se poate spune că este ceea ce trebuie să fie, că vine la timpul și la locul potrivite; cu atât mai mult însă va trebui să fie judecată, după cuvântul Evangheliei: Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala.

(Criza lumii moderne a fost publicată prima dată în 1927).

Postarea e in memoria metafizicianului René Guénon și o înscriu în tabelul jocului Citate favorite, joc găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț, dar nu înainte de a nota și câteva date biografice.

René Guénon, câteva date biografice

René Guénon a fost un copil bolnăvicios. În 1904 merge la Paris, ca student la matematică, dar renunță după doi ani din cauza firii bolnăvicioase, dar și pentru că era interesat mai mult de practicile și de tradițiile religioase, dar și de esoterism. Prima școală esoterică in care s-a inițiat a fost cea a lui Papus (Gerard Encausse) - mișcare esoterică de inspirație hermetică și creștină; părăsește ordinul din cauza unor neînțelegeri doctrinare, considerând că acolo nu poate obține o cunoaștere autentică. Fondează, in 1909, Ordinul Renovat al Templului, dar îl desființează repede.

În 1909 devine membru al Bisericii Gnostice a Franței fondată de Leonce Fabre des Essarts, devenind fratele Palingenius. Fabre îi îngăduie să scoată o revistă, La Gnose (Gnosa), unde își face cunoscute ideile ce se vor regăsi mai apoi în două cărți ale sale: Omul și viitorul său potrivit Vedanta (1925) și Simbolismul Crucii (1931); in aceeași perioadă aderă și la francmasonerie. Părăsește și acest ordin, orientând-se spre studiul tradițiilor orientale. Ajunge inițiat în hinduism și daoism.

În 1912 se căsătorește și tot în același an se orientează spre sufism, sub conducerea pictorului suedez John-Gustaf Agueli, convertit la islam și devenit Abdul Hadi. Esoterismul musulman va deveni pentru René Guénon ultima verigă a lanțului inițiatic.

Din cauza problemelor de sănătate nu va participa la primul război mondial, dar în această perioadă studiază filosofia la Sorbona și după finalizarea studiilor, în 1917 e profesor de filosofie la Setif, in Algeria, timp de un an, la un colegiu francez, predând filosofie.

În 1928 rămâne văduv și trece printr-o stare depresivă; in 1930 se îmbarcă pentru Cairo unde, in 1934 se convertește la Islam, se căsătorește cu fiica unui conducător spiritual, Karima.

După convertirea la islam va avea ca nomen Abd el Wahed Yekin (Yahya, in alte surse) - "Slujitorul celui Unic"; se va atașa ramurii shadite a sufismului.

Deși se stabilise în Egipt, a continuat să exercite influență asupra Occidentului prin articolele lunare care apăreau într-o revistă pariziană, Etudes Traditionnelles, corespondența extraordinar de vastă și cărțile scrise în perioada celui de-al doilea război mondial. 

Punând bazele Școlii Tradiționaliste a influențat pe mulți prin opera sa. Ananda Coomaraswamy (istoric, metafizician și filosof al artei indiene și al istoriei artei și simbolului în cultura asiatică) și-a schimbat întreaga viață și operă datorită lui Guénon - scrierile acestuia, după ale lui Guénon, sunt cele mai puternice și mai sincere din domeniul tradițional și pot fi luate ca referință fără ezitare. Frithjof Schuon (filosof și metafizician elvețian de origine germană), convertit la islam, a instituit o cale inițiatică pentru Europa - pe această cale au pășit și Mihail Vîlsan, Vasile Lovinescu; pe lângă aceștia doi, Guénon a întreținut o vastă corespondență și cu gânditorul Marc-Mihail Avramescu. Scrierile lui Guénon au influențat și pe alții, între care Mircea Eliade, logicianul Anton Dumitru și teologul Andrei Scrima.

Mihail Vîlsan, convertit la islam, devine, după moartea lui Guénon, redactorul șef al revistei Etudes Traditionnelles și începe publicarea operei postume a acestuia.

Între mulți alții, Andre Gide și Andre Breton au reflectat și ei asupra operei lui Guénon.

René Guénon s-a stins din viață în 7 ianuarie 1951, la Cairo, după o suferință fizică intensă; corpul a fost așezat în mausoleul familiei soției.

Despre cum a descoperit islamul René Guénon: https://www.islamweb.net/en/article/29386/how-rene-guenon-discovered-islam

René Guénon și catolicismul: http://traditioetrestauratio.blogspot.com/2012/04/william-h-kennedy-rene-guenon-and-roman.html

* Kali Yuga conform Ramayana: În Kali Yuga, focarul păcatului, bărbații și femeile sunt cu toții cufundați in nelegiuire și acționează contrar Vedelor... fiecare virtute a fost înghițită de păcatele din Kali Yuga; toate cărțile bune au dispărut; impostorii au promulgat o serie de crezuri, pe care le-a inventat propria lor minte. Toți oamenii au căzut pradă iluziei și toate actele pioase au fost înghițite de lăcomie.

Istorie, politica, cetatean in Citate favorite

Mulți cetățeni afirmă răspicat: Ooo, eu nu fac politică! Nu mă interesează! Toți politicienii sunt la fel! Apoi, aceeași cetățeni: Da' nu mai scăpăm de politicienii ăștia! M-am saturat de hoțiile și aberațiile lor! Cum scăpăm de ăștia? Toți ceilalți, în minoritate: Interesați-vă de politică, implicați-vă! 

Pentru jocul Citate favorite găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț copiez mai jos câteva aforisme/cugetări despre cetățean, istorie, politică. Din cartea Aforisme și cugetări, de Constantin Tsatsos, Editura Univers, București, 1977, in traducerea lui Ion Brad și Dumitru Nicolae.

Educația cetățeanului se realizează în cea mai mare parte și îndeosebi prin aristotelică obișnuință, prin exercițiu, iar într-o măsură mai mică, in secundar, prin învățarea principiilor fundamentale ale funcționării statului. Acolo unde cetățeanul nu-și exercită drepturile sale politice, unde el nu ia cunoștință din practica vieții de libertățile și de întinderea obligațiilor sale și citește doar îndreptare de educație cetățenească, această educație are tot atâta valoare cât o moară de apă destinată să funcționeze după regulile ei, dar care nu are apă.

Întreaga istorie este o evoluție, fiind constituită numai din tranziții. Când însă evoluția e rapidă, atunci spunem că suntem într-o perioadă tranzitorie. Cum e cea actuală.

Istoria e plină de numeroase exemple de indivizi neînsemnați, a căror unică virtute e o anumită pricepere in folosirea forței sau a lingușirii, sau și a uneia și a celeilalte. Asemenea indivizi pot, pentru un timp, să-i orbească pe cei din jur, atunci când vorbesc puțin ori când tac. Când însă încep să spună multe, atunci, dintr-o dată, le cade blana de leu, iar oamenii care dau să-și zmulgă parul din cap nu mai reușesc s-o facă, pentru că, între timp, li s-au pus cătușe.

Trecutul - o forță uriașă, atunci când îl domini, și o povară copleșitoare atunci când te domină.

Dacă politica este arta de a orienta acțiunea, in condițiile concrete din fiecare moment, cu mijloacele cele mai potrivite, spre țelul cel mai drept cu putință, atunci concepție politică trebuie să aibă și individul. Fiecare om trebuie să fie și politician dacă vrea și poate să se dirijeze singur, să nu fie dirijat de alții. Politica înseamnă arta viețuirii. (...)

Libertatea politică, egalitatea, măcar cea a șanselor, și suveranitatea poporului sunt premise fundamentale pentru orice democrație, consfințite și prin Constituții. Există și premise pe care nicio Constituție nu le poate formula, deși sunt tot atât de necesare, și în lipsa lor nicio democrație nu se poate menține: moderația și calmul.

Brutalitatea nu poate trăi mult singură. Are nevoie să fie însoțită și de alte rele.

Câteva date biografice Constantin Tsatsos (1.07.1899-8.10.1987)

Konstantinos D. Tsatsos a fost un diplomat grec, profesor universitar, savant, om politic. In 19 iulie 1975 devine al doilea președinte al celei de A Treia Republici Elene (mandatul încetează în 10 mai 1980).

Până să fie ales președinte a deținut portofolii in mai multe ministere - prima dată in 1945, ca ministru de interne, al presei și aviației - ministru al educației, de justiției, al culturii și științei, al serviciilor sociale; a mai avut și alte funcții politice și a fost membru al Academiei din Atena.

A publicat poezie, piese de teatru, monografii și altele, dar și numeroase tratate și studii de drept, filosofie estetică.

A studiat filosofia, dreptul și economia politică la universitățile din Atena și Heidelberg.

Cezar Petrescu, nascut la 1 decembrie

Cezar Petrescu s-a născut la 1 decembrie 1892 în satul Hodora, comuna Cotnari din judetul Iași. Părinții lui au fost Dimitrie D. Petrescu, doctor în științe agricole de la Paris, profesor la Școala Practica de Agricultura de lângă Roman, și Olga (născută Comoniță), descendentă a unei vechi familii de boieri din ținutul Neamț.

Casa în care s-a născut scriitorul a fost distrusa în timpul primului război mondial și nu a fost reconstruita. Casa memoriala (muzeu) este în Busteni, locul unde a petrecut cea mai mare parte din viața – inclusiv ultimii ani ai vieții.

Studii

Primii doi ani de școala i-a făcut acasă (1899 – 1901), următorii doi ani la Roman (1901 – 1903) – la școala unde era profesor tatăl său (la acel moment instituția se transformase în Școala Inferioara de Agricultura). În 1903 începe gimnaziul la Liceul internat din Iasi, unde profesor de limba romana ii este Calistrat Hogas. Își continua studiile secundare la Roman (1904 – 1907), unde îl are ca profesor de limba și literatura romana pe Nicolae Apostol, care va rămâne în memoria sa și sub îndrumarea caruia Cezar Petrescu compune caiete întregi de schite literare.

Intre 1907 – 1911 urmează cursurile Liceului Național din Iasi, iar ultima clasa o ia în particular (bacalaureat, 1911).

Urmează facultatea de drept din Iași și obține licența în 1915, dar nu și-a dorit sa profeseze. În timpul studenției a semnat articole în Facla lui N.D. Cocea și „Cronica” lui Tudor Arghezi.

Debutul și activitatea

Cezar Petrescu a fost romancier, nuvelist, traducător și gazetar. A scris și literatura pentru copii. E cunoscut și ca unul dintre cei mai de seama gazetari ai secolului trecut. După primul război mondial devine unul dintre prozatorii cei mai de succes ai literaturii române.

Debutează în 1907, elev fiind, cu nuvela Scrisori, publicată în revista Sămănătorul.

Debutează editorial cu Scrisorile unui răzeș (1922) – reeditat în 1924; editie definitiva în 1941.

Colaborează la revistele Facla, Opinia, Versuri și proză, Cronica, Chemarea s.a.

În decembrie 1918 se mută la București , unde intră în ziaristică: e fondator și codirector, alături de Pamfil Șeicaru, al revistei social-politice și culturale Hiena (1919 - 1924), redactor – pentru perioade scurte - la Adevărul, Dimineața, Bucovina, Țară Nouă, apoi e mutat la Cluj, la Voința (1920).

În 1921, împreună cu Lucian Blaga, Adrian Maniu și Gib. Mihăescu, întemeiază revista Gândirea (1921 - 1925), . Bun amic cu Mateiu Caragiale, a intermediat apariția romanului acestuia: Craii de Curtea-Veche (1929), spunea criticul Paul Cernat.

Bolnav, revine la București și, în 1924, intra în redacția cotidianului lui Nicolae Iorga, Neamul românesc (pentru circa doua luni).

Fondează ziarele Cuvântul (1924) și Curentul (1928). În Cuvântul a publicat, pana în 1928, fragmente din romanul Întunecare, o frescă a societății românești din primul război mondial, ciclul de foiletoane Carnet de vară și Scrisori din Paris, dar și multe articole și fragmente literare.

În 1928 a fost ales deputat în parlament. În 1936, pentru aproximativ două luni, este secretar general al Ministerului Artelor.

Este director al ziarului carlist România (1938-1940) și al publicațiilor anexate: revista România literară și România satelor (suprimate în 1940) – a fost director si la cele doua; ca și Arghezi, Gusti sau Ralea, a susținut politica autoritara, dar antilegioară a lui Carol al II-lea.

Traduce opere ale lui Balzac (pe care îl admira în mod deosebit), A.N.Tolstoi și Lev N. Tolstoi, Gorki, Șolohov, Fadeev, Gladkov.

Pe urmele lui Balzac, Cezar Petrescu aspira să scrie o nouă Comedie umană, o Cronică românească a veacului XX.

Opera lui Cezar Petrescu

A fost un autor prolific; I-au fost publicate zeci de volume: romane, nuvele, proza fantastica, literatura pentru copii, piese de teatru, studii, note de călătorie și memorialistica.

Publica numeroase romane și volume de o largă audientă în epocă și mare succes de public. Criticii aveau păreri împărțite.

Se afirmă ca romancier cu Întunecare (1927 – 1928) – reeditat în 1929, ed. definitivă în 1943). Din roman:

În ironie stă adesea plăcerea să insulți ceea ce iubești mai mult.

Cariera de gazetar l-a familiarizat cu cele mai diverse medii, de la formele de existența ale țărănimii (Apostol – 1933, definitiva 1944. scris în memoria dascălului său, Nicolae Apostol) la mutațiile spectaculoase ale procesului industrializării capitaliste (Comoara regelui Dromichet – 1931, definitiva în 1943, roman numit mai târziu Pământ și cer; Aurul negru – 1934, definitiva 1943) la la straturile vieții târgurilor unde se moare (Oraș patriarhal - 1933, La Paradis general – 1930, definitivă 1942) ori ale orașului tentacular, cu lumea interlopa, a faptelor diverse și a mediilor potentaților politici, intelectualilor etc. (Calea Victoriei – 1930, definitiva 1943, Duminica Orbului – 1935, definitiva 1946, Baletul mecanic - 1931, Carlton, Greta Garbo – 1932 – o continuare la Baletul mecanic).

Plecat fără adresa.190” e scris în 1932. În Prefață scrie:

Niciodată omul n-a fost mai nefericit decât astăzi, fiindcă niciodată nu s-a găsit mai înalt suspendat în vid, fără reazem interior într-o societate în lichidare, care se autodevora.

Citat din romanul Duminica Orbului:

Amândoi erau tineri și din amândoi mușcase pretimpuriu viața. Ii însemnase cu un tainic și abia cicatrizat stigmat. Poate de aceea când privirile lor s-au întâlnit, în sfârșit, li s-a părut că se căutau dintotdeauna și că s-au găsit.

Dintre scrierile sale, pe lângă cele deja mentionate, mai adaug câteva: trilogia Romanul lui Eminescu: Luceafărul, Nirvana, Carmen Saeculare (1935 – 1938); Drumul cu plopi, 1924 (ediție definitiva în 1942).

După 1944, a publicat romane, nuvele, articole, eseuri și reportaje, cuprinse în volume, precum: Războiul lui Ion Sărăcu (1945), Adăpostul Sobolia (1945), Tapirul (1946), Despre scris și scriitori (1953), Ajun de revoluție 1948 – 1954, A.Vlahuță și epoca sa (1955), Scriitorul și epoca sa (1956), Însemnări de călător, reflecții de cititor (1958).

Din proza fantastică: Omul din vis, 1925 (ed. definitivă în 1945), Aranca, știma lacurilor (stil gotic), Simfonia fantastică, Baletul mecanic.

Literatura pentru copii: Fram, ursul polar (1931), Cocârț și bomba atomică (1945), Pif... Paf... Puf... (1930/1945), Omul de zăpada (1945), Iliuță copil (1939/1945), Neghiniță (1949).

Cezar Petrescu despre el:

Eu îmi organizez chiar timpul pierdut. (...) De multe ori, romanele mele ajung în tipografie înainte de a fi terminate, continuarea și sfârșitul trimițându-le pe măsură ce le scriu. Excepție de la această regulă a făcut romanul Întunecare, pe care, deși scris în întregime, l-au respins mulți editori. Bineînțeles, aceiași editori, după apariția primei ediții, se îngrămădeau din răsputeri pentru a le-o ceda pe a doua și pe cele următoare (în Romanul românesc în interviuri. O istorie autobiografică, antologie de Aurel Sasu și Mariana Vartic, Ed. Minerva, 1986, vol. II).

Premii și distincții

În 1931 obține Premiul Național pentru Literatura, iar în 1952 Premiul de Stat pentru dramaturgie, pentru piesa Nepoții gornistului – în colaborare cu Mihail Novicov.

Este ales membru titular al Academiei Române, în 1955.

Aspecte din viața personala

În tinerețe, Cezar Petrescu a avut parte de boală și depresii. În anul doi de facultate (1911) contractează o tuberculoză ganglionară și e operat. Intre 1916 – 1918, e bolnav de tuberculoza ganglionara și petrece mai mult timp cu familia.

În ianuarie 1915 se căsătorește cu Marcella Petrea, la Iași; au avut împreună un băiat: Teodor Aurel, născut în 1917. Marcella Petrescu moare prematur, în 1921. Fiul se sinucide în 1940, după ce își ucide iubita. Moartea fiului aproape ca la doborât pe Cezar Petrescu.

În 1918, în urma unei partide de cărți cu ofițeri străini, a pierdut o mare suma de bani și-a achitat-o din salariile din plasa Malini (Suceava), unde era girant din 1916. Fapta fiind descoperita, risca pedeapsa cu închisoarea. A fost momentul în care a încercat să se sinucidă (cu oxid de carbon) dar e oprit de paznicii primăriei.

Sper ca ma vei ierta de neplăcerile ce v-am făcut în inutila-mi viață. Am fost un biet animal, nici mai bun, nici mai rău decât celelalte muritoare – a scris el atunci.

Potrivit unor biografi, Cezar Petrescu ar fi fost căsătorit, în total, de cinci ori.

Scria foarte mult, se împărțea intre literatură și gazetărie, era un bibliofil pasionat, un obișnuit al vieții culturale; fuma și bea cafea în exces - ceea ce-i va afecta starea de sănătate.

Deseori, autorii tineri îl căutau să-i ceară sfatul sau sprijinul.

Deși susținuse politica autoritară a regelui Carol al II-lea, după 1945 s-a reorientat oportun, spălându-și vechi "păcate" prin adeziunea la programul democrației populare și reoficializându-se cu spor (spunea Paul Cernat). Personal, cred ca numai intelectualii care au plecat din tara la instaurarea comunismului au reușit sa reziste presiunii – Tudor Arghezi, am înțeles, s-a opus cât a putut, dar trebuia sa mănânce...

Unii sunt de părere că, față de alți scriitori ai perioadei interbelice, Cezar Petrescu pășea în comunism cu un dosar profesional bun pentru că în ceea ce scrisese pana la acel moment personajele sale erau inadaptate și învinse, în condițiile societății capitaliste, unde exista exploatarea omului de către om (în comunism nu putea fi vorba despre așa ceva).

Nu se știe sigur dacă oportunismul manifestat de Cezar Petrescu este rezultatul unei constrângeri, având în vedere ca trei dintre cele patru surori ale lui fuseseră arestate din rațiuni politice în teribilii ani ai acelor vremuri. Despre situațiile prin care au trecut surorile scriitorului scrie Micaela Ghițescu în România literară nr. 8/2003: „Despre Cezar Petrescu. Autoarea articolului afirma ca romancierul a reușit sa obțină grațierea uneia dintre surori, adăugând că a reușit fără compromisuri majore și dezonorante. Având în vedere că după Întunecare "a vrut" sa scrie Înseninare – că așa era-n comunism: senin - criticii nu ar fi, toți, de acord.

Oricum, cunoscătorii spun despre Cezar Petrescu ca nu avea răbdarea necesară să-și revizuiască scrierile pentru a fi în totală concordanță cu realismul socialist, pentru că nu erau ușor de respectat acele canoane. Camil Petrescu, de exemplu, a fost chemat în anul 1952 de trei ori la sediul revistei Viața Românească- în fața unor cerberi ideologici: Ion Vitner, Aurel Baranga, Nicolae Moraru, Mihai Novicov și Dumitru Mircea - pentru a reface piesa de teatru Caragiale în vremea lui, (v. Procesul "tovarășului" Camil, Biblioteca Apostrof, 1998, sub îngrijirea lui Ion Vartic).

S-a spus despre el ca a fost un scriitor profesionist – sursa lui de venit fiind din scris. Locia mai mult la Bușteni, preferând să stea cât mai departe, cât mai singur. În 1957 scria:

Anii m-au făcut sceptic. Anii, viața, experiențele.

Spre sfârșitul vieții, măcinat de reumatism, obosit de infarcte, speriat de perspectiva anchilozării, scria, în 1959:

Ce fel de viață mai e aceasta? Nu fuma, nu bea, nu lucra decât două ore pe zi? Ți se urăște de așa viață.

Bolnav de cancer, moare după o lungă suferință, în 9 martie 1961.

Postare inscrisa in tabelul jocului Citate favorite aflat pe blogul Suzanei, Floare de colt.

surse:

Mic dictionar: Scriitori romani, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1978;

* https://editiadedimineata.ro/57-de-ani-de-la-moartea-lu-cezar-petrescu-un-cronicar-fidel-al-timpurilor-sale/

* https://www.cezarpetrescu.ro/

* https://romanialiterara.com/2021/08/cezar-petrescu-60-nasteri-premature/

* https://jurnalul.ro/special-jurnalul/cezar-petrescu-romancierul-pursange-faultat-de-critica-urechista-918120.html