Doi cercetatori germani nascuti in 16 martie

Deoarece nu am ce-mi trebuie pentru a face descoperiri demne de remarcat caut să descopăr oamenii deosebiți. Unii mă întreabă la ce-mi folosește. Uneori, mă întreb și eu - mai ales că, in timp, uit multe dintre cele descoperite. Cred că e "plăcerea momentului".

Caroline Lucretia Herschel

A fost astronomă britanică de origine germană. S-a născut în 16 martie 1750, la Hanovra. A decedat la 9 ianuarie 1848, la Hanovra. E considerată a fi prima femeie astronom; a fost prima femeie care a descoperit o cometă.

Mama ei s-a opus educației, dar fratele ei a învățat-o matematică - erau în Anglia, unde fratele ei a acceptat la un moment dat postul de astronom regal. După moartea lui Wilhelm (1822) s-a întors la Hanovra, unde a finalizat ce începuse in Anglia: catalogarea a 2.500 de nebuloase și numeroase roiuri stelare. In 1828 Societatea Astronomică Regală i-a acordat medalia de aur pentru revizuirea și reorganizarea, nepublicată, a lucrării lor (a fost membru onorific al Academiei). A mai trăit aproape 20 de ani, bucurându-se de respectul atât al oamenilor de știință cât și al publicului larg.

Și-a început cariera științifică ajutându-l cu cercetările și observațiile pe fratele ei, Sir Frederick Wilhelm Herschel (astronom, inventator, muzician - a construit primul mare telescop in 1774; a descoperit Uranus, Tirania, Oberon și altele).

Caroline Herschel s-a remarcat repede cu contribuții științifice proprii. A descoperit mai multe comete și una dintre ele, o cometă periodică, îi poartă numele: 35P/Herschel-Rigollet. In noiembrie 1795 a redescoperit cometa Encke, la Slough (Anglia)

Foto: Society for the History of Astronomy, https://www.facebook.com/SocHistAstro/posts/today-is-the-anniversary-of-the-death-in-hanover-germany-on-9-jan-1848-of-the-as/519147753684587

Caroline Herschel a notat în jurnal despre prima cometă pe care a descoperit-o:

1 august. Am numărat 100 de nebuloase astăzi; in această seară am văzut un obiect care, cred, mâine se va dovedi a fi o cometă. 2 august. Astăzi am numărat 150 de nebuloase. Mă tem că nu va fi senin în această noapte. A plouat toată ziua, dar acum pare să se însenineze puțin. Ora unu: Obiectul de aseară era o cometă.  3 august. Nu m-am culcat până nu le-am scris Dr. Blagden și d-lui. Albert, pentru a anunța cometa.

In scrisoarea către Dr. Blagden scrie: Faptul că îmi notez observațiile atunci când fratele meu folosește reflectorul de șase metri nu-mi permite prea adesea să privesc cerul, dar, cum se află acum în Germania, am profitat de ocazie pentru a mătura vecinătatea Soarelui in căutarea cometelor, iar aseară, 1 august, in jurul orei zece, am găsit un obiect care seamănă foarte mult ca luminozitate și culoare cu cele 27 de nebuloase din Connoissance des Temps, cu diferența că e rotund. Bănuiam că este o cometă, dar, apărând ceața, nu a fost posibil să mă asigur până în această seară.

După ce descrie obiectul, încheie: Îmi veți face favoarea de a comunica aceste observații prietenilor astronomi ai fratelui meu.

Dr. Blagden a răspuns în 5 august, scriind că nimeni, in afară de ea, nu văzuse cometa, încă, dar că a răspândit vestea descoperirii ei în Anglia, Franța și Germania.

In 7 august îi răspunde dl. Aubert, scriind că nu a descoperit cometa până în 5, din cauza vremii înnorate. A mai scris: Vă doresc sincere felicitări pentru descoperire. Sunt mai încântat decât vă puteți imagina că ați făcut-o, și cred că îl văd pe fratele dumneavoastră minunat de inteligent și minunat de amabil, vărsând o lacrimă de bucurie la aflarea veștii. V-ați imortalizat numele și meritați o astfel de recompensă pentru munca asiduă in astronomie și pentru dragostea dumneavoastră pentru un frate atât de celebru și merituos.

(https://en.wikisource.org/wiki/Popular_Science_Monthly/Volume_9/May_1876/Caroline_Lucretia_Herschel_II)

Al doilea cercetător, om de știință, la care m-am oprit azi este:

Georg Simon Ohm

Legea lui Ohm (legea conducției electrice, 1826): intensitatea curentului care trece printr-un conductor este direct proporțională cu tensiunea aplicată și invers proporțională cu rezistența. Am învățat la școală, și am uitat imediat - mi-a rămas în memorie doar că există Legea lui Ohm și că unitatea de măsură a rezistenței electrice îi poartă numele: ohm (simbol: Ω)

Folosind echipament creat de el, a descoperit proporționalitatea dintre diferența de potențial, intensitatea curentului electric și rezistența electrică.

Practic, realizările sale constituie fundamentul electronicii moderne.

Georg Simon Ohm, matematician și fizician german, s-a născut în 16 martie 1789, la Erlangen. Tatăl lui era meșteșugar, mama fiica unui croitor. Din cei șapte copii ai familiei au supraviețuit trei: Georg, Martin și Elizabeth Barbara.

Tatăl, fără educație formală, autodidact (și, probabil, un soi de geniu), i-a educat acasă pe Georg și pe fratele lui, Martin (devenit ulterior matematician de prestigiu), și i-a dus la un nivel înalt în matematică, fizică, chimie și filosofie. Sigur, mai apoi au urmat și cursurile unei universități. A fost și profesor, nu doar cercetător. A murit în 6 iulie 1854, la München.

Foto: wikipedia

Trei citate atribuite lui Georg Simon Ohm

Omul de știință nu studiază natura pentru că este util să o facă. El o studiază pentru că îi face plăcere, și îi face plăcere pentru că este frumoasă.

Matematicianul este complet liber, în limitele imaginației sale, să construiască lumile pe care le dorește. Ceea ce își imaginează este o chestiune de capriciu; prin aceasta, el nu descoperă principiile fundamentale ale universului și nici nu cunoaște o realitate mai măreață.

Nimic nu este mai simplu decât să înțelegi electricitatea. Dar efectul electricității este cel mai complex lucru din lume.

Albert Einstein, nascut in 14 martie

Culmea fizicii: Să paști un cal putere pe un câmp magnetic.

Un pic despre Albert Einstein

Despre Albert Einstein, autorul teoriei relativității, și unul dintre cei mai străluciți oameni de știință, s-a scris enorm, și se va mai scrie, așa că aici nu fac decât să (îmi) amintesc că s-a născut în 14 martie 1879, la Ulm, in Germania (d. 1 aprilie 1955 la New Jersey, SUA) și că, in 1921, a primit Premiul Nobel pentru Fizică (probabil că voi uita, până anul viitor; ups!) și că nu a fost un om perfect (asta nu voi uita; ups! cui îi pasă?! mie-mi pasă).

Se spune că Einstein a spus cândva că datorează mintea sa sclipitoare faptului că are un simț al umorului copilăresc. Care era originea accentelor sale de misoginism și rasism n-a spus-o. In fond, chiar genial, Einstein a fost un bărbat al timpurilor lui; in plus, afirma că, pentru el, știința e mai importantă decât orice.

Totuși, Einstein nu a fost doar "unul din mulțime"; a fost un gânditor revoluționar, imigrant, activist pentru drepturile omului, victimă a propagandei naziste... Albert Einstein, azi aproape sinonim cu geniul, ar fi trebuit să știe mai bine, ar fi trebuit să fie mai bun.

Recentele studii ale corespondenței sale arată că Albert Einstein avea accente de sexism. Sunt pasive, nesigure, nevoiașe și vor să fie dominate, scria el, despre femei, într-o scrisoare.

Despre "latura întunecată" a lui Albert Einstein:

* https://academyoftheheartandmind.com/2025/02/07/the-dark-side-of-albert-einstein-and-mileva-maric-his-first-wife/

* https://www.inverse.com/article/45922-albert-einstein-could-be-just-as-cruel-as-he-was-brilliant

Einstein zicea că relativitatea se aplică la fizică, nu la etică. Hm.

Gata! Nu-l mai bârfesc chiar de ziua lui... mai ales că nu se poate apăra.

Einstein era de părere că toți oamenii sunt geniali, însă trebuie judecați diferit. Zicea el: Dacă judeci un pește după abilitatea sa de a se cățăra in copac, el va trăi toată viața cu impresia că e un prost.

Anecdote cu Albert Einstein, și citate

Întrebare: Cum v-a venit ideea asta nemaipomenită a relativității?

Răspunsul lui Einstein: Unii oameni se gândesc și la lucruri simple.

Î: Cum explicați relativitatea?

R: Când stai lângă o tânără drăguță două ore, acestea par două minute. Când stai două minute pe o plită încinsă, ți se par două ore.

Î: Cu ce arme se vor lupta oamenii în al treilea război mondial?

R: Nu știu cu ce arme se vor lupta oamenii în al treilea război mondial, dar în al patrulea se vor bate cu bețe și pietre.

După cel de-al doilea război mondial, când între "marile puteri" și statele aflate sub influența sovietică începuse "Războiul Rece", dominat de spectrul unei catastrofe nucleare care să pună capăt civilizației, se vehicula ideea că bomba atomică nu ar fi fost inventată dacă n-ar fi existat un Einstein care să descopere teoria relativității.

Întrebat dacă e de părere că energia atomică ar trebui folosită doar in scopuri pașnice, Einstein a răspuns: 

- Firește că sunt de această părere. In fond, in domeniul electricității, nu se limitează nimeni la utilizarea curentului numai pentru scaunul electric...

La o întrunire mondenă, o doamnă, despre care se știa că istețimea ei lasă de dorit, a vrut să fie interesantă și l-a întrebat pe Einstein:

- Dumneavoastră, care cunoașteți o mulțime de lucruri, puteți să-mi spuneți care e diferența dintre timp și eternitate?

- Desigur, doamnă - a răspuns savantul - dar mi-ar lua un timp să vă explic, iar dumneavoastră o eternitate că să pricepeți.

Obezitatea e epidemică, din 3 mai

Așa-mi trebuie, dacă nu stau lipită de TV să ascult știrile, nu citesc presa! Aflu abia acum că din 3 mai lobiștii de la OMS au declarat că obezitatea a atins proporții epidemice. Scrie în Raportul făcut în urma unui congres despre obezitate care a avut loc în acest an și OMS (ce ne-am face fără Organizația Mondială a Sănătății?), prin reprezentanții ei de frunte, dă avertismente dure (cum altfel ar putea fi avertismentele?!) cu privire la obezitate.

Nu știu cum văd alții lucrurile, dar mie-mi pare a fi o altă statistică vrăjeală menită să-i abată pe oameni de la ale lor. Chiar au cântărit toți oamenii din Europa și-au ajuns la concluzia că 60% sunt obezi?! Ar fi de râs dacă n-ar fi de plâns.

Când vrei să vinzi ceva creezi nevoia.

Mâine-poimâine apar iar șefi de stat și de guvern care ne arată cu degetul, amenințător, spunându-ne că suntem în război cu supraponderabilitatea și cu subponderabilitatea și trebuie luate măsuri drastice: la intrarea în toate spațiile publice închise sau deschise unde se vând produse alimentare vor exista cântare și unelte de măsurat înălțimea – portarul va calcula dacă indicele masei corporale se încadrează în standarde. Cine se încadrează intră; cine e sub sau peste standard vine după ce se îngrașă sau după ce slăbește, de la caz la caz (sau dacă se prezintă cu o listă de cumpărături scrisă și semnată de un nutriționist autorizat).

În mintea unora, toți oamenii trebuie să aibă masa corporală ideală, conform standardelor inventate tot de unii ca ei, să poată vinde pastile și aparate fel de fel.

Avem epidemia de diabet, de exemplu (despre alta de gen n-am auzit, dar nu înseamnă că nu există), și acum avem și de obezitate. Nu, n-am greșit. Epidemie și pandemie sunt termeni utilizați în general în cazul bolilor transmisibile, dar se folosesc și în cazul unor boli netransmisibile, pentru a sugera nevoia de măsuri urgente. Mda. Se mai spune că obezitatea e o boală. Și dragostea e boală, conform specialiștilor. Așa cum o spun specialiștii sună ca și cum toți oamenii s-ar îngrășa pentru că mănâncă mult. Sunt și unii care se îngrașă pentru că mănâncă mult și sunt sedentari dar obezitatea apare, mai des, în urma unor dereglări hormonale. Sigur, excesul de greutate poate conduce la diferite afecțiuni (tot specialiștii – cine alții? - ne informează că duce și la nu știu câte forme de cancer). Așa! Stresați oamenii speriindu-i, specialiștilor, să îi dereglați și apoi să-i tratați.

Cei care abia au ce să mănânce sunt, de regulă, bolnavi (și) de diabet – fără hrană corespunzătoare se poate întâmpla asta. Ups! Pentru epidemia de sărăcie nu există pastile?!

Se încurajează consumul de medicamente ceva de speriat, din punctul meu de vedere.

Nu cu mulți ani în urmă s-au luat de oamenii slabi: să nu mai apară pe podiumul caselor de modă și prin reviste/reclame oameni anorexici ‘că sunt unii care vor să-i imite și se nenorocesc.

Repede cu părerea despre slabi: anorexic, ftizic și mai știu eu cum dar pe scurt: bolnav.

E la modă să ai picioare strâmbe?! Se vor găsi mulți care să-și rupă picioarele pentru a le avea, mai apoi, la modă (e trist, dar e adevărat). Încerc să subliniez ideea că oamenii nu pot fi salvați prin interdicții impuse de lege.

Politicienii sunt cei care pun etichete oamenilor și tot ei vin, mai apoi, cu legi care să pedepsească pe cei care folosesc etichetele puse de ei.

Factori care determină obezitatea

Revin la raportul celor de la oms. Sunt specificați acolo câțiva factori care determină obezitatea, între care... digitalizarea. Se încurajează la greu comerțul online, au proliferat jocurile pe computer, o mulțime de aplicații care-i țin pe unii doar în fotoliu, aplecați peste dispozitive (urmează epidemia de discopatie cervicală?) – factori care impun, practic, sedentarismul. De ce să-mi mișc fizicul din fotoliu să merg să-mi cumpăr o pâine de la magazinul de peste drum când mi-o poate aduce curierul?

Măsuri posibile

Directorul regional oms pentru Europa zice că anumite măsuri pot fi luate pentru ca traiectoria obezității să se schimbe. Între acestea: crearea unor medii mai favorabile, promovarea investițiilor și a inovării în domeniul sănătății, dezvoltarea unor sisteme de sănătate puternice și rezistente.

La ce se referă cu medii mai favorabile el știe (ce idei are pentru îmbunătățirea acestor medii nu mai spune). Sisteme de sănătate puternice și rezistente... Rezistente la ce?! La foc, probabil, în cazul Ro. Puternice în ce sens? Medicina a cam devenit comerț: ai bani, ești tratat pe măsură, n-ai bani... cumpără-ți o aspirină și nu mai consuma aerul din spital.

Când zice de inovarea în domeniul sănătății e la mintea cocoșului la ce se referă: genele! Nu de la ochi, cele din ADN. Au descoperit gena obezității, da! După mai mult de 20 de ani de cercetări care au inclus secvențierea genetică în masă. Speră să facă ceva pastile, să fie recomandate oamenilor pentru a le induce starea de sațietate. Cu astfel de pastile au rezolvat și foametea în lume – în viitorul apropiat, se pare, va fi atins obiectivul 2 al ONU.

Implementarea unor măsuri prin care restaurantele sunt obligate să prezinte informații nutriționale - să facă acest lucru și pe aplicațiile online, iar serviciile care livrează mâncare să fie clasificate ca afaceri din domeniul alimentar pentru a putea fi trase la răspundere ca restaurantele mai sus amintite – este altă idee a lobiștilor de la oms.

O altă măsură ar fi taxa pe zahăr, bani care se colectează la bugetul de stat (pentru un sistem de sănătate mai puternic, desigur).

Și vânzătorii ar putea da sfaturi nutriționiste, recomandând clienților cam ce să cumpere pentru a se menține sănătoși.

Aici îmi dau mai tare cu opinia de gard: ce-ar fi să interzică toate porcăriile de alimente care conțin fel și fel de chimicale care, cică, nu dăunează sănătății dacă sunt consumate în cantități mici. Ce înseamnă mic în context?! Dacă un E-x (de la E-urile alimentare) apare pe eticheta a mai mult de jumate din produsele pe care le consumă un om într-o zi e cantitate mică sau mare?! Cine stă să adune procentele de E-uri din majoritatea alimentelor care se comercializează?

Sigur va fi cineva care să spună că fără E-uri ar fi prea puțină mâncare pentru câți oameni sunt pe Terra! Dacă-i așa, de ce se aruncă – zilnic! - tone de mâncare?!

Ia să nu mai fim stresați, de administratorii statelor, cu birocrația, cu taxele și impozitele, cu pensii și salarii mici, cu foametea, cu crize economice și energetice, cu războaie, cu terorismul și cu fel și fel de vrăjeli de doi bani pentru care trebuie să suportăm fel și fel de măsuri de austeritate (și să ne descurcăm și să înțelegem) pentru binele general (binele colonel e în retragere)

Cum par a rezolva indivizii aceștia problemele?! Punând reflectoarele pe diferite categorii sociale: grași, slabi, săraci, fumători, bătrâni, (bruneți, blonzi) etc. acționând – aparent – cu intenția de a-i marginaliza, să accepte mai ușor anumite cuceriri ale științei și sfaturi de la specialiști sau să stea ascunși dacă nu vor să înțeleagă că unii le vor binele.

Mulți ne vor binele! Să nu-i lăsăm să ni-l ia. Din punctul meu de vedere fiecare om știe ce e mai bine pentru el, știe cum și când și unde se simte bine, știe ce-i place și știe că poate alege să schimbe multe în viața lui (ceea ce se poate schimba).

Mi se pare sau unii au ridicat ipocrizia la rang de politică de sănătate? Ce urmează? Vor declara supraponderabilitatea și subponderabilitatea ilegale și vor stabili amenzi pentru cei care nu vor să ia măsuri (medicamente, operații, modificări în ADN etc.) pentru a se încadra în standardele stabilite de niște unii care n-au ce face?

Surse online:

La adresa de mai jos poate fi descarcat raportul oms, în limba engleza:

https://www.euro.who.int/en/health-topics/noncommunicable-diseases/obesity/publications/2022/who-european-regional-obesity-report-2022

„gena obezitatii”:

https://www.digi24.ro/stiri/sci-tech/descoperiri/descoperire-revolutionara-o-mutatie-genetica-rara-ii-fereste-pe-oameni-de-obezitate-1591697

alte studii genetice în materie:

https://raportuldegarda.ro/studiu-genetica-obezitatii-14-mutatii-in-13-gene-influenteaza-greutatea-corporala/

Ziua Darwin

În ziua de 12 februarie 1809 s-a născut Charles Robert Darwin, cel care a enunțat „teoria evoluționistă”, în care susține că omul se trage din maimuță. Bine, n-a zis chiar așa! A spus, în multe fraze, pornind de la Precambrian (și fosile) până în zilele lui, că există un strămoș comun pentru floră și faună – mai apoi au preluat alții teoria, cercetând încolo și-ncoace, unii ajungând să afirme că gata! nu mai e ipoteză, e fapt; alții, mai modești (sau mai deștepți), afirmă că nu e chiar sută la sută dovedită teoria, existând o mulțime de necunoscute. Trec peste; n-am de gând să dovedesc sau să infirm teoriile „specialiștilor” lumii.

Tatăl lui Darwin a fost medic; bunicul lui, Erasmus, a fost medic și filosof – acesta a enunțat unele teorii cu privire la moștenirea și diferențierea speciilor. Cu doi medici în familie, se presupunea că și Charles va deveni medic – a început studiile la Facultatea de Medicină din Edinburgh (Scoția), dar nu i-a plăcut, deși era atras de orele de chimie ale lui Alexander Pope; după încheierea primului an (1826), vara, pleacă în călătorie prin pădurile natale, observând păsările și notând într-un carnețel comportamentul și obiceiurile acestora. Citește mult, studiază mult; intră într-o societate de istorie naturală formată dintr-un grup de studenți entuziasmați de științele naturii. Dezbaterile din cadrul acestui for științific promovau investigația științifică bazată pe studiul cauzelor naturale (fără vreo intervenție divină).

Pentru că nu i-a plăcut la medicină, tatăl lui îl înscrie la Cambrige (1828), la teolgie, dar nici teologia nu-i place, el fiind atras de botanică și geologie, așa că preferă călăria și vânătoarea, nu frecventarea cursurilor.

A studiat insectele, a învățat să împăieze animale; în copilărie colecționa scoici, minerale, monede, sigilii poștale - nu-i plăcea la școala în mod deosebit și era mai slab la învățătură decât una dintre surorile sale.

În ianuarie 1831 își încheie studiile teologice, trecând cu succes examenele la teologie, limbi clasice, matematică și fizică. Rămâne la Cambridge până în iunie, și studiază lucrările unor naturaliști apoi, stimulat de lucrarea unuia dintre aceștia pornește în călătorii științifice. Urmează un curs de geologie al reverendului Adam Sedgwick, apoi întreprinde cu acesta o cartografiere a straturilor geologice în Țara Galilor.

În decembrie 1831, Darwin pleacă în călătoria vieții lui, la bordul navei Beagle, voiaj în timpul căruia își începe formularea teoriei evoluționiste. Aproape cinci ani a durat călătoria, iar Darwin a efectuat o mulțime de studii și investigații geologice și naturaliste. Și-a notat toate observațiile și speculațiile teoretice corespunzătoare; această cercetare amănunțită asupra speciilor de animale și a fosilelor a fost punctul de reper în scrierea unor cărți precum „Originea speciilor” sau „Originea omului”.

Cu ocazia acestei călătorii Darwin observă faptul că între comunitățile și civilizațiile umane nu primează diferențele de ordin rasial, ci cele de ordin cultural și e de părere – contrar ideii preconcepute a „științificilor” acelei perioade – că nu există o punte de netrecut între oameni și animale.

Darwin a fost conștient de – și a recunoscut – „minusurile” teoriei sale cu privire la evoluția speciilor și a făcut tot posibilul ca lucrarea lui să nu intre în conflict cu teoria creaționistă. Dar disputele există și azi. Nu prea e după cum vrea autorul, ci după cum vrea cititorul.

Pentru recunoașterea valorii sale ca naturalist, Darwin este numit în 1838 secretar al Societății de Geologie, funcție pe care a deținut-o până în 1841. În timpul călătoriei pe Beagle a adunat un vast material geologic, paleontologic, zoologic, botanic, etnografic etc., dar nu avea diplome care să-i ateste vastele cunoștințe – urmase un curs de geologie, studiase, intens, lucrările unor savanți de la acea vreme și altele; colaborase cu profesori emeriți.

Mai ales datorită observațiilor și reflecțiilor din timpul lungii sale călătorii a reușit să formuleze teoria evoluționistă, dar și alte teorii: privind mișcarea scoarței terestre, formarea recifelor coraligeni, a insulelor vulcanice – altfel spus, nu doar speciile evoluează, ci și Pământul.

Darwin e cunoscut în special pentru „Originea speciilor”, dar mai are vreo 20 de lucrări publicate. Se pare că el a descoperit cum se formează atolii, a demonstrat fototropismul (modul în care lumina influențează creșterea plantelor), a lansat primele teorii cu privire la extincția megafaunei (animale mari sau gigantice) și a mișcării continentelor. A avut o contribuție importantă la analiza și descrierea florei și faunei din emisfera sudică.

Darwin a murit în 19 aprilie 1882.

Ziua Darwin e o sărbătoare relativ recent instituită, în scopul aniversării nașterii lui Charles R. Darwin, un prilej de a sublinia importanța contribuțiilor naturalistului englez în dezvoltarea științei.

*

În tinerețe s-a ocupat cu vânătoarea, dar i-o fi trecut spre bătrânețe. Îl apreciez pentru ceea ce a scris despre animale.

*

Fapt divers. Începând cu anul 1994 au fost acordate primele Premii Darwin, pentru prostie extremă. Numite în onoarea lui Charles Darwin, părintele evoluției, aceste premii îi „recompensează”, ironic, pe cei care contribuie la evoluția speciei auto-eliminându-se, prin moarte sau sterilizare - inteligența, buna judecată nu sunt trăsături genetice, ci au mai mult de a face cu mediul în care un om trăiește. Faptele sunt tragice, dar circumstanțele sunt ridicole, hilare - am chicotit citind pentru ce au fost date unele dintre premii.

Deși contestate, aceste premii sunt, cumva, și educative, pe sistemul "nu încercați asta acasă".

https://darwinawards.com/

Într-un comentariu la această postare am aflat azi, de la Jo, Film.Serial, despre existența acestor premii.

sursa foto wikipedia (domeniu public)

https://en.wikipedia.org/wiki/Charles_Darwin

Variante de virus

Știrea:

de obicei se observă o pierdere a unor fragmente de ADN la copii (nu scrie dacă din ADN-ul copiilor sau al virusului, dar cred că vor să se subînțeleagă că din cel al virusului); în cazul variantei belgiene se observă numeroase adăugiri - o inserție de nouă nucleotide în secvența proteinei spike (zice, pentru cotidianul „Le Soir”, Vincent Bours, șeful unui laborator din Liege, unde se secvențiază virusul la modă).

*

Într-un an și-un pic, un virus despre care se știe mai nimic a „colmatat” multe ramuri industriale, economice etc. - mai puțin fabricile de armament/tehnică de luptă, bănuiesc, și categoric nu companiile care se ocupă cu producerea și lansarea de sateliți în cosmos, companiile producătoare de medicamente și alte chestii medicale. Nici producătorii de alimente nu sunt în colaps, încă, dar nu mai au mult pentru că puterea de cumpărare a furnicuțelor lucrătoare scade pe zi ce trece. Și asta nu-i nimic! Acest virus despre care se știe mai nimic dezvoltă... variante. Nu mutații, nu tulpini, ci variante. A fost varianta originală, „virusul chinez” - dar i s-a dat un nume, ‘că nu-i frumos să-i zicem după numele unui stat. Apoi... după aproape un an, ne-au asaltat variantele! Varianta braziliană, varianta britanică, varianta belgiană care-i cea mai nouă și, ca de obicei, îi intrigă pe „cercetători” (pentru toate aceste variante s-au adăugat litere și numere, să nu le spună după „naționalitate”). Intrigați mai sunt cercetătorii, și încasează cu spor, pentru cercetări amănunțite. Am sentimentul că virusul acesta-i vanitos sau... „cercetătorii” din felurite state sunt vanitoși și vor, și ei, o variantă a lor, pe care s-o studieze consumând saci de bani plătiți, practic (în foarte mare parte), de furnicuțele lucrătoare.

Aceasta nouă variantă nu se compară cu celelalte, afirmă cei care secvențiază genomul virusului. Ar fi fost culmea să semene! Clar! E vanitos și virusul!

Am scris mai sus „vor să se subînțeleagă” - de parcă toți ar fi cunoscători în domeniu și se prind imediat că proteina spike „ține” de virusul cu multe variante.

Pe când o variantă româneasca?! N-are România bani de-așa ceva... Bani pentru secvențiere, evident.

Cred că acest virus e mai deștept decât oamenii! O fi fost importat din cosmos?! N-ar fi de mirare să se constate că e de natură extraterestră! Cine știe ce se poate aduce de prin cosmos cu atâtea navete spațiale...

știrea:

https://adevarul.ro/international/europa/o-variantabelgiana-sars-cov-2-intriga-cercetatori-n-am-mai-vazut-asa-ceva-1_605a0ecc5163ec4271389fe9/index.html

Actualizare 31 martie. La mijlocul lunii martie in Franta se studia o noua varianta a virusului (unii ii spun tulpina), raspandita mai ales in regiunea Bretania.

https://www.digi24.ro/stiri/franta-studiaza-o-noua-varianta-a-sars-cov-2-detectata-in-regiunea-bretania-1468739

Image by Gerd Altmann from Pixabay

Experimente psihologice. Milgram, Zimbardo, Elliott.

Se spune că omul se naște bun și poate deveni rău. Unii afirmă că oamenii se nasc răi și învață să fie buni. Se mai spune că răul vine „din altă parte”, nu e în om, ci e un „rezultat al păcatului primordial”. Omul e o ființă sociabilă și se adaptează mediului înconjurător, se lasă influențat de majoritate etc.. Într-un mediu controlat timp îndelungat omul poate ajunge să fie prins într-o realitate deformată, în care abilitățile de a gândi critic să îi fie într-o mai mare sau mai mică măsură suprimate. Poate că sunt valabile toate teoriile (sunt mai multe decât cele enumerate aici), poate că niciuna. Câteva lucruri par certe: mizeria atrage mizerie, corupția atrage corupție și, în anumite circumstanțe, orice om (cu puține excepții) poate chiar să ucidă. La naștere, omul are și oarecare „moștenire genetică” ce-l poate predispune (dar asta nu înseamnă că se va întâmpla vreodată) la ceva sau altceva. Mediul în care se naște este foarte important - cu toate că există și „varianta” ca doi frați care provin dintr-un mediu identic să aibă în viață evoluții diametral opuse.

Omul învață din copilărie și să fie obedient. Unui copil mic (care e, totuși, la vârsta înțelegerii sensului cuvintelor), când îi spui „nu băga degetele în priză” exact asta va urmări să facă - obediența îi este (încă) străină. În copilărie, în adolescență - până la maturitate și chiar mai apoi - cei mai mulți aud deseori: „Să asculți de mama/tata/dna învățătoare/cei mari etc.”, „Nu-i voie aia”, „Trebuie să faci asta”, „Nu ai de ales...” și tot așa. Copiii care refuză să execute ceea ce li se cere vor fi numiți încăpățânați, vor fi considerați ca având „deficit de atenție” și cine mai știe ce și se va încerca „educarea” lor prin (aproape) orice mijloace. Copiii ascultători devin exemple „de urmat” pentru ceilalți, devin modele, arhetipuri. Pe scurt: omul, în general, este influențat de mediu, de conjuncturi, de ceilalți oameni. Sunt de notorietate câteva experimente care au arătat gradul de obediență al oamenilor, gradul de acceptare al conformismului social/de grup (presiunea grupului este, în cele mai multe cazuri, foarte mare) ș.a.

Experimentul Milgram

Încercând să-și explice ororile nazismului (motivațiile celor care au comis atrocități), psihologul american Stanley Milgram, a vrut să afle până unde merge obediența față de autoritate și autorități oricât de abuzive și absurde ar fi „cerințele”. Psihologul a imaginat experimentul pe baza conflictelor dintre influența unei autorități imperative - care nu poate fi refuzată, ca regulă - și barierele ridicate de conștiința fiecărui om. Experimentul s-a desfășurat în anii 1961-1963 în cadrul Universității Yale.

Foarte pe scurt (pe larg sunt informații și pe internet), experimentul lui Milgram a constat în alegerea unui grup de oameni care să fie „profesori” (aceștia nu știau care-i treaba cu experimentul); mai era un grup al „elevilor”, elevi care urmau a fi pedepsiți prin șocuri electrice pentru fiecare răspuns greșit pe care l-ar da (aceștia erau „complicii” - cei care știau despre ce e vorba, fiind studenți de-ai lui Milgram) și un „experimentator”- o persoană îmbrăcată cu halat gri („uniforma” autorității), care era „autoritatea” de care ascultau „profesorii”. Șocurile electrice aplicate elevilor care greșeau creșteau în intensitate pe măsură ce răspunsurile erau greșite - fiind complici, acești elevi răspundeau intenționat greșit și profesorii aplicau șocuri. Experimentatorul insista să fie aplicate șocurile cele mai mari, sugerând că respectivul nu are de ales, trebuie să ducă experimentul până la capăt.

Milgram le-a spus colegilor să-i psihosociologi că pentru a intra în „starea agentică" (să execute ce le spune o altă persoană) oamenii trebuie să înțeleagă (să fie convinși de) două aspecte: persoana care dă ordine să fie percepută ca fiind calificată și având autoritatea de a acționa asupra comportamentului lor; al doilea aspect se referă la responsabilitate: persoana care primește ordinele să fie convinsă că responsabilitatea faptelor săvârșite în comun (ordin-executare) va fi asumată numai de „autoritate”. Atunci când „profesorilor” li s-a spus că vor suporta consecințele pentru rezultatele în urma executării „ordinului” niciunul nu și-a „electrocutat” „elevul”. Când li s-a spus că „experimentatorul” va răspunde pentru consecințe „profesorii” au apăsat butonul pentru electroșocuri deși știau că le fac rău celorlalți. Declanșatoarele de șocuri n-au fost cuplate la curent electric, dar „profesorilor” nu li s-a spus asta, evident. Dacă, din compasiune, „profesorii” refuzau să pedepsească „elevii” intervenea „experimentatorul”, cel care avea rol de autoritate absolută și transmitea un set de ordine diferite: 1. Vă rog să continuați. 2. Experimentul cere să continuați. 3. Este esențial să continuați. 4. Nu aveți de ales, trebuie să conținuați.

Fiecare participant a ales... Rezultatul testului? 65% dintre participanți („profesorii”) și-au chinuit „elevii” cu impulsuri electrice care tindeau să se apropie de valoarea de 450 de volți, în ciuda urletelor de durere ale respectivilor.

Atunci când s-a făcut intervenția numărul patru și subiectul insista că renunță experimentul se considera încheiat - era vorba despre un subiect „neobedient”.

Până la experimentele lui Milgram experții considerau că numai o persoană cu psihopatologie avansată, cu nebunie periculoasă ar putea face astfel de acte de sadism, nicidecum oameni fără antecedente penale sau de boală mintală (oameni din diferite categorii sociale au participat la experimente) dar cărora li s-a dat puterea și care erau presați continuu de o autoritate intransigentă în privința îndeplinirii ordinelor.

Au existat multe critici ale experimentelor, între care și aceea că au avut loc în condiții de laborator, ceea ce ar ridica unele probleme, având în vedere că o astfel de situație cam greu s-ar întâmpla în viața de zi cu zi. Părerea - nu unanimă - este că majoritatea oamenilor se supun unor constrângeri mult mai puțin importante (decât șocurile electrice) în viața de zi cu zi, fără a mima, măcar, împotrivirea sau fără a le trece prin cap că s-ar putea revolta/refuza.

Concluzia, deloc optimistă, este aceea că oamenii tind să îndeplinească aproape orice le spune o persoană căreia îi recunosc autoritatea ca un drept moral sau legal. Această supunere la o autoritate legitimă este învățată încă din copilărie: cei mai mulți ascultă fără crâcnire de părinți, învățători, profesori, șefi etc.. Când aceștia nu sunt bine intenționați (sau greșesc profund, inconștient) apar problemele - de la cele personale la cele sociale.

Experimentul Stanford

Experții au analizat efectele posibile ale percepției puterii. Psihologul care a inițiat experimentul voia să afle și dacă violențele din închisorile americane erau provocate de o eventuală personalitate sadică a gardienilor sau erau rezultatul mediului din închisoare. În anul 1971, psihologul Philip Zimbardo s-a gândit să investigheze ce se întâmplă atunci când un grup de persoane normale (clinic) este plasat într-un mediu ostil. Au fost aleși 24 studenți (pe care cercetătorii i-au considerat cei mai stabili psihic și mai sănătoși, preponderent caucazieni și din clasa socială mijlocie) - din 75 care s-au oferit - pentru a juca roluri de gardieni și deținuți în „închisoarea Stanford” - jumătate erau deținuți, jumătate gardieni, iar Zimbardo directorul închisorii. Pentru experiment a fost amenajată o mică închisoare la subsolul facultății: birou pentru gardieni, celule pentru deținuți - gardienii aveau condiții net mai bune. „Deținuții” au fost „arestați” din casă - fiind îndeplinite toate procedurile adevărate în cazul deținuților. Psihologul i-a instruit pe gardieni că pot recrea sentimentele din închisoare (senzația de plictiseală, frică, într-o oarecare măsură) - crearea senzației că viața deținuților depinde de voința gardienilor, deținuții putând fi lipsiți de intimitate, dar li s-a spus clar să nu dăuneze fizic deținuților. Gardienii au considerat că au toate drepturile și nu le-a luat mult până când au început să hărțuiască deținuții cu pedepse fizice, interzicerea utilizării toaletelor (forțându-i să defecheze într-o găleată aflată în celulă); le-au luat saltele, obligându-i să doarmă pe ciment; mai mulți gardieni au devenit extrem de violenți, având tendințe sadice. În ziua a doua, unii deținuți au blocat ușa și au refuzat să urmeze instrucțiunile gardienilor. La aproape trei zile de la începerea experimentului unul dintre deținuți a început să se comporte „nebunește” (și a durat ceva timp până când Zimbardo a înțeles că omul suferă cu adevărat și a fost eliberat). A mai clacat altul, mai apoi. "Gardienii" ajunseseră să supună "deținuții" la tortură psihologică. Mulți dintre "deținuți" au acceptat pasiv abuzul psihologic, fiind ușor hărțuiți și de acei "deținuți" care se opuneau "gardienilor". Experimentul programat să dureze două săptămâni s-a încheiat după șase zile (din cauza escaladării conflictelor), Zimbardo recunoscând peste ani că a mers foarte departe cu experimentul. „La un moment dat gândeam exact ca un director de închisoare și nu ca un psiholog” (ar fi spus el în 2008).

Concluziile experimentului. Mediul joacă un rol esențial în comportamentul uman. Persoane sănătoase mintal, în circumstanțe deosebite pot deveni agresive. Rolurile sociale pot afecta dezvoltarea personalității unui individ - e o altă concluzie la care au ajuns cercetătorii. Zimbardo a subliniat că împrejurările din detenție sunt, în general, foarte favorabile violenței.

Experimentul lui Asch

(au fost mai multe pe aceeași temă) - despre conformismul social. Psihologul Solomon Eliot Asch (cu contribuții de pionierat în domeniul psihologiei sociale) a încercat să afle cum (și cât) acționează presiunea grupului asupra individului determinându-i schimbarea comportamentului.

În linii generale, experimentul conformismului constă într-o testare a percepției. Sunt formate grupuri de nouă persoane (dintre care opt sunt „complici”) și li se prezintă participanților serii de planșe: o linie verticală (numită linie-etalon), iar cealaltă planșă cu trei linii verticale dintre care trebuie identificată cea care e identică liniei-etalon. Printr-o tragere la sorți trucată cel care nu știe scopul experimentului ajunge să-și spună părerea ultimul (sau penultimul). Primele două „sesiuni” se desfășoară firesc: și „complicii” și subiectul identifică în mod corect linia-etalon din grupul celor trei. În sesiunea a treia, „complicii” răspund intenționat greșit. Subiectul e nedumerit - știe răspunsul corect dar ezită să se pronunțe. Pus în fața unui conflict de ordin socio-cognitiv neagă evidența și adoptă răspunsul eronat al celorlalți. Dintre cele 123 de persoane care au făcut parte din experimentul lui Asch numai 29 nu s-au lăsat influențate de presiunea grupului și au ales să afirme exact ceea ce credeau. Asch a constatat că dimensiunea grupului nu modifică procentul celor care cedează presiunii majorității. Cei care cedau la presiunea grupului alegeau, totuși, răspunsul care se abătea cel mai puțin de la soluția reală și nu pe cea indicată de grup - alegeau compromisul, altfel spus. Dacă în grupul complicilor este introdusă o persoană cunoscută și apreciată, iar cel care coordonează experimentul aprobă răspunsurile greșite, procentul de influențare aproape se dublează. Atunci când subiectul „naiv” are un aliat, conformitatea scade. Cu cât sarcina e mai grea cu atât conformismul e mai mare - în experiment, la un moment dat, cele trei linii semănau foarte bine cu linia-etalon, alegerea fiind mai dificilă. Pe de altă parte, când participanților li s-a permis să răspundă în privat (restul grupului necunoscând răspunsul lor) conformitatea a scăzut - presiunea grupului e mai mică și influența normativă nu e la fel de puternică deoarece nu există teama de respingere din partea grupului.

Odată controlată majoritatea subiecții „naivi” se vor conforma, în cea mai mare parte a cazurilor, adoptând părerea grupului.

Suntem dependenți informațional - când nu ne putem baza pe propriile simțuri apelăm, de regulă, la reperele oferite de ceilalți - și suntem dependenți normativ - dacă vrem să facem parte din grup trebuie să acceptăm normele grupului. Grupul are o voință mai presus de voința indivizilor - ceea ce nu e întotdeauna benefic.

Experimentul făcut de Jane Elliott: ochi albaștri - ochi căprui

Realizat prima dată în 1968, și nu în sens de experiment, a arătat că aspecte nesemnificative ale ființei umane pot fi percepute că fiind esențiale în aprecierea oamenilor.

Se întâmpla în 5 aprilie 1968, a doua zi după ce a fost împușcat Martin Luther King Jr.. Un elev de clasa a treia dintr-un orășel mic din Iowa, SUA, unde nu exista populație de culoare, și-a întrebat profesoara de ce l-au împușcat pe acel „rege”. Jane Elliott, profesoara în cauză, cu două luni înainte - conform unui obicei din școlile americane - îl declarase pe activist drept unul dintre eroii lunii, adică un model de urmat pentru elevii pe care-i îndruma. Neștiind cum să răspundă la întrebare cât mai pe înțelesul copiilor s-a inspirat dintr-o rugăciune a indienilor Sioux: O, Mare Spirit, ferește-mă să judec alt om dacă nu am mers măcar o milă în mocasinii lui, și a inventat un exercițiu.

A împărțit elevii - care erau toți albi - în două grupe: cei cu ochi albaștri, cei cu ochi căprui (ceilalți au fost „repartizați” în grupa cu cea mai apropiată nuanță de a ochilor lor). Profesoara era figura autoritară; ea a încurajat ideea de superioritate a celor cu ochi albaștri susținând că ochii albaștri sunt semnul inteligenței superioare, motiv pentru care cei cu ochi albaștri merită anumite privilegii și acești copii au fost încurajați se dezvolte o atitudine discriminatorie față de colegii lor cu ochi căprui. La un moment dat, copiii cu ochi albaștri au dezvoltat un comportament agresiv față de cei cu ochi căprui, iar cei cu ochi căprui („rasa inferioară”) a manifestat sentimente negative de frică și chiar de nemulțumire privind propria persoană. Notele obținute la anumite teste de verificare au scăzut în cazul copiilor „inferiori” și au crescut în rândul celorlalți. După un timp, profesoara a inversat rolurile: cei cu ochi albaștri erau „inferiori”, cei cu ochi căprui erau „superiori” primilor. Notele și comportamentul s-au modificat în consecință. Acei copii care au fost dezavantajați în primele zile și-au asumat imediat rolul opresorilor.

Această lecție a fost una despre ce poate face discriminarea chiar și într-un interval de timp scurt. Concluziile specialiștilor: e suficient un anumit context social pentru ca prejudecățile, stereotipurile să se manifeste în aproape orice individ; în relațiile superior-subordonat (profesoara reprezenta autoritatea în acest caz) la majoritatea subordonaților e previzibilă apariția unei obediențe aproape totală; unele mici diferențe pot declanșa prejudecăți în fiecare individ; așteptările - pozitive sau negative - cu privire la abilitățile unei persoane pot influența performanțele celui în cauză;

Teoria ferestrelor sparte

Oamenii tind să se comporte în funcție de mediul în care acționează. James Q. Wilson, profesor de științe politice la Universitatea California, și George L. Kelling, profesor de criminologie la Universitatea Rutgers, New Jersey au publicat în anul 1982 în revista The Atlantic Monthy, un articol privind teoria ferestrelor sparte. Au pornit de la o observație: dacă o clădire are geamuri sparte care nu sunt repede înlocuite în scurt timp acea clădire va fi vandalizată total. Teoria lor (foarte criticată în ultimul timp în S.U.A.) e bazată pe un experiment realizat de Philip Zimbardo în anul 1969. Acesta a lăsat două mașini identice, fără plăcuțe de înmatriculare, cu portierele deschise, în Bronx (cartier sărac din New York, cu infracționalitate ridicată) și în Palo Alto (o zonă bogată din California, cu infracționalitate scăzută). În Bronx, mașina a fost devastată în câteva zile; în Palo Alto a rămas intactă o săptămână, ceea ce l-a determinat pe Zimbardo să spargă un geam, să îndoaie pe alocuri caroseria, creând impresia clară de mașină abandonată - locuitorii din Palo Alto s-au comportat acum ca și cei din Bronx.

Teoria ferestrelor sparte a fost dezvoltată în strictă legătură cu fenomenul infracțional dar poate fi - și este - aplicată în sociologia comportamentului deviant, în sociologia urbană, în științele sociale etc.. E o teorie care se poate aplica în aproape toate domeniile vieții de zi cu zi. Omul este influențat de mediul în care trăiește. Orice deteriorare în spațiul public - chiar dacă pare nesemnificativă - sau în sens larg: într-o comunitate, într-o situație - dacă nu e remediată va conduce la o degradare tot mai mare, aproape imposibil de reparat, rezolvat.

Între altele, teoriile de mai sus arată cât de ușor pot fi manipulați oamenii de cineva care știe pe ce „butoane” să apese.

Image by Gerd Altmann from Pixabay

Transumanism. De la om la supraom

Transumaniștii afirmă că vor să facă din om supraom. Ei mint! De fapt, vor să transforme omul în om-robot (sau invers?), ceea ce, cred, e cu totul altceva.

Probabil că de când e omul pe Pământ... În fine, poate nu chiar de când e pe Pământ, ci de când a înțeles care-i treaba cu viața și cu moartea (și cu boala) a dorit să trăiască mult (până la nemurire) și să fie sănătos – dacă se poate și tânăr. Știința îl păcălește că așa ceva e posibil, că Făt-Frumos din zmeura coaptă poate fi real. Ce? Numai vampirii să fie nemuritori? Și pe vampiri i-a ajutat știința: cei procopsiți s-au descurcat și nu se mai pârlesc nici când îi ating razele soarelui. Știința e pentru toți; nu-i așa? Cuuum?! Nu există vampiri? A! Sunteți siguri? Oricum, vampirii – și zombii – nu sunt supraoameni, ci doar niște morți vii. Transumaniștii visează la un supraom cât se poate de viu și de vioi... folosindu-se de tehnologie. Bineînțeles că nu va trăi veșnic unul care azi trăiește trăgând mâța de coadă sau muncind pe brânci pentru a avansa profesional, pentru a-și cumpăra un apartament și pentru excursii anuale în străinătate. Veșnic va trăi cel care are bani mulți, să aibă timp să-i cheltuiască (eventual, să perpetueze specia cu ființe de „calitate”, cum visează eugeniștii?) De fapt, e vreo diferență între eugeniști și transumaniști? Denumirea? Eugeniștii sunt mai modești și nu se gândesc la nemurire? De parcă ar mai conta diferențele când și unii și alții au un punct comun: visează la o specie de oameni sănătoși, puternici, cu mare forță de muncă – eventual, clasa furnicuțelor va fi programată de la naștere – și fără dorințe.

Ce este transumanismul? Hm. Transumanismul (simbolizat >H sau H+) e o mișcare intelectuală și culturală internațională care susține utilizarea noilor științe și tehnologii pentru a îmbunătăți abilitățile și aptitudinile mentale și fizice ale oamenilor și care dorește ameliorarea a ceea ce adepții mișcării văd ca fiind aspecte nedorite și nenecesare ale condiției umane, precum prostia, suferința, boala, îmbătrânirea și moartea involuntară (scrie pe wikipedia). Faza cu moartea involuntară e hazlie – ca și cum cineva ar vrea să moară lovit în cap de-un meteorit. Daaa, știu: ei se referă la nemurire – moare doar cine s-a plictisit să trăiască. Gânditorii transumaniști postulează că ființele umane vor fi transformate mai devreme sau mai târziu în ființe cu abilități atât de mult extinse încât să merite eticheta de „postumane”. Cei care au inventat bomba cu hidrogen au fost gânditori sau „doar” oameni de știință? Sigur, ei n-au inventat bomba, ci au reușit fuziunea între ceva și altceva iar alții au pus la cale bomba –tot niște gânditori, care doreau supremație armată.

Evident, omul e mult mai sănătos și durata vieții lui e mult mai mare decât era în comuna primitivă, să zicem, sau chiar în evul mediu întunecat și asta – fără dubiu – se datorează oamenilor de știință. Multe din bolile „moderne” au cauză poluarea la extrem. Mă gândesc – nu-s vreun gânditor! - n-ar fi mai simplu să reducă poluarea decât să facă experimente pe umani pentru a evolua știința sănătății? Dar e mai interesant să te joci cu genomurile decât să-i bagi la cheltuieli (sau în faliment) pe producătorii de armament, de exemplu.

În secolul XX, un precursor direct și influent al conceptelor transumaniste e scris eseul "Dedal: știința și viitorul" (1923), al geneticianului J.B.S. Haldane, care prezicea că urmau să fie obținute mari beneficii din aplicații ale geneticii și altor științe avansate în biologia umană. Biologul Julian Huxley, fratele autorului Aldous Huxley (prieten din copilărie al lui Haldane), pare să fi fost primul care a folosit cuvântul "transumanism". Scriind în 1957, el definea transumanismul: omul rămânând om, dar depășindu-se pe sine prin realizarea noilor posibilități ale naturii sale umane. Această definiție diferă substanțial de cea aflată în uz comun din anii 1980 încoace.

Ca și eugeniștii, transumaniștii își pun toate speranțele în genetică. Transumaniștii vor să descătușeze oamenii din limitările lor biologice și din gravitația Pământului, în drumul lor către spațiu (zicea futurista Natasha Vita-More). Vorba ‘ceea: după ce au distrus Terra au nevoie de alte planete pe care să le distrugă cu tehnologiile lor. Nu se limitează ”gânditorii” numai la o planetă. Ar fi chiar rușinos!

În 1986, Eric Drexler (cercetător american în nanotehnologie) a scris și publicat „Motoare ale creației: era viitoare a nanotehnologiei”, în care se referea la posibilitățile nanotehnologiei și asambloarelor moleculare. A fondat „Foresight Institute”, prima organizație non-profit care a cercetat, promovat și efectuat criogenia. În 1988, când a început să fie la modă cybercultura, filosoful Max More a fondat Institutul Extropy și în 1990 a fost principalul contribuitor la o doctrină transumanistă formalizată, care a căpătat forma "Principiilor Extropiei". Filosoful acesta a pus bazele, în 1990, transumanismului modern și i-a dat o nouă definiție: Transumanismul este o clasă de filosofii care caută să ne îndrume către o condiție postumană. Transumanismul împărtășește multe elemente ale umanismului, inclusiv respectul pentru rațiune și știință, devotamentul față de progres și o valorizare a existenței umane (sau transumane) în această viață. [...] Transumanismul diferă față de umanism prin recunoașterea și anticiparea modificărilor radicale ale naturii și posibilităților vieții noastre, rezultând din diverse științe și tehnologii [...].

Timpul trece, alți filosofi vin din urmă, cu alte idei și definiții... Pare că nici transumaniștii nu prea știu să definească „transumanismul”. Nick Bostrom și David Pearce (filosofi) au fondat, în 1998, Asociația Mondială Transumanistă (World Transhumanist Association, WTA) - organizație neguvernamentală internațională care să lucreze pentru recunoașterea transumanismului ca subiect legitim al investigației științifice și politicilor publice. Un an mai târziu, în 1999, WTA a proiectat și adoptat "Declarația Transumanistă". "FAQ-ul Transumanist" pregătit de WTA furniza două definiții formale pentru transumanism:

1. Mișcarea intelectuală și culturală care afirmă că este posibilă și de dorit îmbunătățirea fundamentală a condiției umane prin rațiune aplicată, în special prin dezvoltarea și accesibilizarea pe scară largă a tehnologiilor care să elimine îmbătrânirea și să mărească mult capacitățile umane intelectuale, fizice și psihologice.

2. Studiul consecințelor, promisiunilor și potențialelor pericole ale tehnologiilor care ne vor permite să depășim limitările umane fundamentale și studiul conex al problemelor etice implicate în dezvoltarea și utilizarea unor asemenea tehnologii.

Adepții transumanismului sunt împărțiți, în ceea ce privește viziunea asupra postumanității: unii consideră că descoperirile genetice și tehnologice conduc la o specie distinctă de oameni „îmbunătățiți radical” și în viziunea celorlalți inteligența mașinii e mai mare decât cea umană. Unii dintre adepții mișcării transumaniste consideră că instituțiile sociale și culturale – inclusiv organizațiile guvernamentale și internaționale – vor fi în mare măsura irelevante pentru traiectoria dezvoltării tehnologice. Forța pieței și natura progresului tehnologic vor conduce omenirea la aproximativ același punct final, indiferent de influențele sociale și culturale. Acest punct final e adesea denumit „singularitate”, termen extras din astrofizică și care se referă la materialul hiperdens din centrul unei găuri negre, care generează atracție gravitațională intensă. Transumaniștii înțeleg „singularitatea” ca fiind punctul în care inteligența artificială îl depășește pe cel al umanității, ceea ce va face posibilă convergența conștiinței umane și a mașinii. Această convergență va conduce la dezvoltarea conștiinței umane, la creșterea forței fizice, a bunăstării emoționale și a stării generale de sănătate și, evident, va extinde durata vieții umane prin vindecarea bolilor, a diferitelor leziuni. Tehnologiile pot crește performanța umană dincolo ceea ce azi e considerat „normal”. Aceste tehnologii sunt denumite emergente și exponențiale și includ, între altele: inteligența artificială, nanotehnologia, nanomedicina, celulele stem, terapia genetică. Tehnologiile se pot extinde pentru a dezvolta capacitățile umane dincolo de fiziologie – aici sunt incluse: inteligența artificială, robotica, bionica (integrarea creier-computer, transferul de memorie); tehnologia poate fi utilizată pentru a dezvolta proteze întregului corp uman (un fel de robot, aș zice).

Credința lor (a transumaniștilor) este că putem și ar trebui să eradicăm îmbătrânirea ca o cauză a morții; că putem și ar trebui să folosim tehnologia pentru a ne dezvolta corpul și mintea; că putem și ar trebui să fuzionăm cu mașinile, refăcându-ne, în cele din urmă, după imaginea propriilor noastre idealuri superioare (Mark O’Connell în „To Be a Machine”).

Până azi, știința a ajutat o mulțime de oameni: au fost realizate proteze pentru membre (întâi din lemn, apoi tot mai sofisticate), aparate auditive, ochelarii, dinții falși și multe altele, mult mai sofisticate. Transumaniștii, însă, vor să ducă lucrurile și mai departe: am putea folosi implanturi pentru a ne dezvolta simțurile astfel încât să putem detecta nemijlocit radiațiile infraroșii și ultraviolete sau să ne stimulăm procesele cognitive conectându-ne la cipuri de memorie. Prin combinarea om-mașină se va ajunge la oameni cu super inteligență, puternici, cu o durată de viață foarte mare. E o dorință care merită îndeplinită?! Vor fi mai puține războaie, poluarea va dispărea...? Transumanismul cam scapă din vedere o serie de probleme și dileme etice. Cică trebuie să existe o dezbatere pe temă... Hm. Știința se dezvoltă, cercetătorii îi pun pe oameni în fața faptului împlinit. Există „îmbrăcăminte puternică” (exoschelete), niște costume ce pot fi purtate sub hainele obișnuite și care imită biomecanica trupului conferind purtătorului (mai ales persoanelor vârstnice) forță în plus atunci când se ridică de pe un scaun, de exemplu, când urcă scările sau stau în picioare mai mult timp (armata americană experimentează astfel de costume, și sigur nu pentru bătrânei). Există costume care încălzesc corpul și multe altele. Toate aceste procese tehnologice, toate invențiile, sunt menite să ajute vârstnicii, răniții, bolnavii să aibă o viață cât mai normală, dar vor fi adoptate de oameni sănătoși, tineri care doresc să-și mărească performanțele. Ce se va alege de competițiile sportive? Va câștiga cel mai bun „robotizat”? Va fi o competiție între producătorii de diferite tehnologii? Niciun sportiv – orice sport ar practica – n-ar mai trebui să se antreneze de mic pentru a deveni campion, ci va putea alege ce sport să practice și să se supună tehnologiei...

Blay Whitby, expert în inteligență artificială la Universitatea din Sussex spune că, de exemplu, în cazul sprintului de 100 de metri sportivii care aleargă pe picioare din fibră de carbon îi vor depăși pe cei care aleargă pe „picioarele naturale”. Unii se întreabă dacă e etic să se întâmple așa, iar alții, precum Kevin Warwick, de la Universitatea din Coventry, nu văd probleme: Ce este în neregulă cu înlocuirea bucăților imperfecte ale corpului cu părți artificiale care să vă permită să obțineți performanțe mai bune - sau care vă pot permite să trăiți mai mult? Warwick, un entuziast al ciberneticii, a experimentat pe el mai multe implanturi – unul i-a permis să audă ultrasunetele – și-a interconectat sistemul nervos cu un computer pentru a putea controla o mână de robot, să experimenteze ceea ce atingea (el era la New York, mâna într-un laborator din Anglia).

Organele care nu funcționează vor fi înlocuite cu versiuni de înaltă tehnologie, fibra de carbon ar putea înlocui cu succes carnea, oasele... La prima vedere nu-i nimic rău în toate acestea. Dar la o a doua vedere?

Pe scurt, transumaniștii vor ca oamenilor să le fie mai bine. Ăsta-i scopul lor (declarat). Cred că și ei uită că, uneori, „mai binele” e dușmanul binelui... Transumaniștii consideră că transumanismul este mișcarea ce esențializează cele mai îndrăznețe, curajoase, imaginative și idealiste aspirații ale umanității. Un opozant declarat afirmă că este cea mai periculoasă idee din lume. Alții cred că omenirea e deja transumană deoarece progresul medical din ultimele secole a modificat semnificativ specia umană, dar una este când „repari” ceva și cu totul alta când vrei să modifici ceva care nu-i „stricat” dar nu e performant. Vor mai fi necesare școlile? Va fi suficient un cip de memorie care va satisface nevoile intelectuale ale vreunuia... după dorință.

Transumaniștii vor să sporească performanța umană prin combinarea tehnologiei bio și nanotehnologiei cu corpul uman. Ori nu știu (puțin probabil) ori ignoră faptul că, astfel, corpul uman va deveni ținta atacurilor cibernetice. Multe dispozitive medicale de până acum au fost defecte sau au provocat mai mult rău, dar va urma conectarea la internet, pentru ca medicii să regleze (de la distanță), eventual, ceea ce e de reglat. Stimulatoarele cardiace, implanturile artificiale, dispozitivele medicale au unități wireless și conectivitate la internet. Pentru orice dispozitiv conectat la internet crește vulnerabilitatea pentru hacking. Se presupunea că până în anul 2020 vor exista între 50 și 200 de miliarde de dispozitive conectate la internet, ceea ce înseamnă mai multe dispozitive care pot fi piratate.

Istoria este plină de consecințele negative ale unui grup de oameni care cred că sunt superiori unui alt grup de oameni. Din păcate, în cazul oamenilor îmbunătățiți, aceștia vor fi cu adevărat superiori. Trebuie să ne gândim la implicații înainte să fie prea târziu (Blay Whitby).

Cine va beneficia de tehnologie? Cei care au cu adevărat nevoie sau cei care și-o permit? Unii nu-și permit azi o pereche de ochelari sau un dinte fals... Când o persoană va fi considerată prea bătrână pentru a se pensiona și a lasă locul liber pentru un tânăr?

Pentru informații pe larg:

https://www.britannica.com/topic/transhumanism

*

https://www.theguardian.com/technology/2018/may/06/no-death-and-an-enhanced-life-is-the-future-transhuman

*

https://www.insidescandinavianbusiness.com/article.php?id=301

*

https://humanityplus.org/

Image by Mystic Art Design from Pixabay