O pisica între porumbei. MFC

Pentru Miercurea fara cuvinte 

joc găzduit de Carmen pe blogul Intre vis și realitate.

Sursa imagine: Brașov, orașul sufletului meu.

https://www.facebook.com/BrasovOrasulSufletuluiMeu/?_rdr

Porumbelul bătăuș

M-am supărat marți pe-un porumbel de nu-mi vine a crede! Oare există specie de vietăți în care să nu fie măcar un exemplar recalcitrant și care să se creadă buricul Pământului?!

Gașca de porumbei mănâncă „în schimburi” cu doi (uneori trei) guguștiuci. Până de curând porumbeii au înțeles că trebuie să stea pe crengile teiului (sau pe unde vor ei) și să aștepte să termine de mâncat guguștiucii, apoi vine rândul lor la masă. Este armonie, de regulă.

Zilele trecute am dat de un porumbel încăpățânat, care se împingea în guguștiuci și nu se lăsa impresionat de „pămătuful” din hârtie confecționat pentru a „alunga” porumbeii care nu vor să lase guguștiucii la mâncare – porumbelul acesta ținea contră chiar și degetului pe care-l foloseam să-l împung ușor gen „dă-te mai încolo” și nici când l-am luat, efectiv în palmă nu s-a sinchisit să zboare – întindea ciocul după boabele de grâu de pe pervaz! Până la urmă ne-am înțeles. Dar marți a apărut altul! Unul mare și foarte hotărât să revendice teritoriul. Ei, și porumbelul acesta a lovit unul dintre guguștiuci. Erau pe-o creangă în tei, nici măcar nu se „băteau” pe mâncare și guguștiucul n-avea nimic cu el. Erau acolo mai mulți porumbei și guguștiucul. Și ce face porumbelul?! Îl lovește pe guguștiuc cu o aripă. Guguștiucul „s-a făcut mic” și privea spre porumbel cumva la modul: „de ce m-ai lovit?” Porumbelul îl mai lovește o dată cu aripa deschisă – ca și cum i-ar fi tras o palmă. Guguștiucul a zburat și nici n-a mai revenit marți. M-am întristat.

Porumbelul în cauză a continuat să-și bată semenii, pe pervaz... Ce era să fac? Să alung toți porumbeii care au venit să mănânce? Să „pedepsesc” grupul pentru că un individ nu vrea să înțeleagă mersul lucrurilor: „pervazul meu, regulile mele”? Ceilalți cum de-au reușit să priceapă?! Hm. Sper să priceapă și acesta.

În fotografia de mai jos e un porumbel (nu bătăușul!) care se avânta la mâncare după ce guguștiucul al cărui „bust” se vede (sau nu) în spate a terminat de mâncat.

Cred că porumbeii sunt cam țăcăniți. Înțeleg să fie disperați pentru mâncare iarna, de exemplu, dar ei par mereu flămânzi! Uneori stau călare unul peste altul și așa ciugulesc: cel „călărit” ciugulește, iar cel care stă în picioare pe spinarea acestuia ciugulește peste capul „călăritului”. Cum să nu mă amuze țăcăneala lor?! Fac asta de parcă ar fi cel mai natural lucru din lumea porumbeilor! O fi!

Nu mai rețin în care zi din luna mai, la momentul „hrănirii păsăretului”, mă zgâiam la cer. Norii păreau că formează un puzzle – în sensul că arătau ca niște „bucățele” mici alburii conturate cu gri, lipite unele de celelalte. 

Nu prea am reușit fotografiile dar ceva-ceva sper că se vede.

Tot zilele trecute, am început să fotografiez liliacul (încă) „pitic” care a făcut flori – parfumul este foarte puternic (sunt ceva ani de când nu s-a mai simțit atât de puternic parfumul încât să ajungă în casă "valuri-valuri") Sper că anul acesta nu vor fura florile.

și câteva dintre florile castanului care crește văzând cu ochii.

(pozele postate în care apar mai puține frunze sunt făcute în primele zile ale lunii mai)

Mă tem pentru tei; i-au crescut o mulțime de lujeri pe tulpină, aproape de rădăcină, și lujerii de acest gen am înțeles de la specialiști că trebuie tăiați deoarece secătuiesc pomul. În iunie, mi-a spus cineva, e o perioadă bună pentru tăierea lujerilor. Nu cred că m-aș obișnui fără acest paravan verde din dreptul balconului.

Flori, puzzle, ciocolată

Primele patru luni din acest an au zburat ca niște gloanțe trase la foc automat. Probabil că luna mai va zbura la fel de repede. Ori s-a „comprimat” timpul ori s-a micșorat ora ori sunt prea multe de făcut ori... Habar n-am de ce pare că timpul zboară! Să zboare cu folos, dacă tot zboară, să fim sănătoși în timp ce timpul zboară și tot așa – de bine să fie!

La sfârșitul lunii martie, într-o seară, m-am străduit să fotografiez apusul!

Am încercat de mai multe ori, reglând diferit telefonul, dar tot n-am reușit să surprind nuanțele de roșu puternic până la roz pe care le avea cerul la nivelul orizontului. Când voi revedea imaginea voi citi și rândurile și-mi voi aminti cât de roșu era cerul. Slabă consolare, dar asta e.

La început de aprilie s-au precipitat evenimentele; nimic de rău! Totul a fost de bine, așa că a meritat „aglomerarea”.

Mama a trecut pe acasă și mi-a adus flori din grădină – nu multe, pentru că drumul e lung, și chiar înfășurate în vată umedă era posibil ca plantele să nu reziste și era păcat să moară prea repede.

Lalele au fost trei. 

Sunt flori sensibile prin definiție, dar au reușit să reziste drumului -poate pentru că două erau boboci; cea care era deja înflorită a mai rezistat o zi, apoi a trebuit să despart firele cu boboci.

Cele trei narcise galbene n-au avut de suferit și-au stat în vază, la fereastră, mai multe zile.

Zambilele... A trebuit să le aleg din buchet pe cele care s-au păstrat mai bine, dar și ele au rezistat eroic mai apoi.

Și-apoi... s-a apropiat Paștele! Ca în fiecare an, am primit un ou de ciocolată cu surpriză. 

Oul a fost mai mic decât cel de anul trecut, dar surpriza a fost o suuurpriză: un mini-puzzle cu personaje care-mi par foaaaaarte cunoscute dar pe care nu reușesc să le identific! 

Am montat piesele în mai puțin de cinci minute, dar cu câtă plăcere! Cu la fel de mare plăcere (dar în mai multe minute) am mâncat și-o juma’ de „coajă de ou” de ciocolată.

Vremea a fost capricioasă. În pomii de pe lângă ferestre au început să apară florile spre sfârșitul lunii aprilie.

Cele ale corcodușului se văd mai clar în poză, dar verdele castanului abia-abia se vedea și-n realitate - foto 3 (acum, frunzele sunt aproape ajunse la maturitate).

N-am uitat de guguștiuci! 

Doi sunt prezenți zilnic în tei, „guguind” să-mi dea de veste că-s acolo și vor grâu. În poză(e) e doar unul, după ce terminase de mâncat.

Porumbeii dau și ei năvală! Îi gonesc, până termină de mâncat guguștiucii și cei mai mulți sunt respectuoși și așteaptă-n tei, dar sunt și câțiva tare nerăbdători, care încearcă să alunge guguștiucii, să mănânce ei. (deasupra bulinei verzui e guguștiucul)

Pe cei nerăbdători îi alung cu mâna, nu cu un „pămătuf” din hârtie, dar... abia se dau duși când îi împing, efectiv! Ieri, unul dintre ei, se „contra” cu mâna mea! L-am împins, ușor, cu degetul, dar el dădea din aripi și părea că-mi „ține contră”. Ce fin e penajul lor! I-am simțit penele de pe corp, sub aripa ridicată. Evident, eu am cedat, și l-am lăsat să-și facă de cap.

Vrăbiile nu reușesc să le fotografiez (nici măcar la fel de rău ca pe guguștiuci și porumbei) când aterizează pe pervaz, iau un bob de grâu, zboară-n tei, îl mănâncă și vin iar, strecurându-se printre picioarele „giganților” porumbei.

Uneori mă gândesc că aș avea o vacanță minunată chiar de-ar fi să stau în balcon și să privesc afară. Pe lângă guguștiuci, vrăbii și porumbei mai sunt în zonă multe ciori, coțofene, din când în când câte o stăncuță, pescăruși (leg. externă), mierle și câteva păsări pe care nu am reușit să le identific. Spectacol mai fac și pisicile de pe-afară, mai ales când le apucă să se joace cu vreun fir de iarbă sau cu vreo insectă. Și-apoi sunt câinii cu stăpân care se plimbă, se hârjonesc; se și latră serios uneori, pentru teritoriu. E animație, nu glumă. Este relaxant.

Raport de iulie

Raport amănunțit despre ce-am făcut în luna iulie n-o să fac. E suficient că-s eu plictisită. Nu! Nu plictisită că n-am avut ce face, ci plictisită c-a tot trebuit să fac una-alta, mai puțin ce aș fi vrut. Cine m-a oprit?! Conștiința. Da, e „cine”, nu e „ce” - conștiința este o ea care mă bate la cap zilnic! Trebuie să-i găsesc un nume, s-o individualizez față de toate celelalte conștiințe (ale altora, nu ale mele; bănuiesc că nu am personalitate multiplă). Pinocchio îl avea pe Jiminy Cricket, un greieraș simpatic și înțelept - eu de ce să n-am așa un prieten?! Mă mai gândesc.

N-o mai lungesc pe introducere; de fapt, vreau să mă laud cu florile/plantele pe care le am în grijă de câțiva ani, dar numai în acest an m-am ocupat mai serios de ele și, probabil, m-au răsplătit - au înflorit, câteva.

Busuiocul n-a înflorit, încă; înflorit mai este cel adus gata crescut. Au crescut firele de busuioc din semințele pe care le-am plantat eu - până am reușit am mai plantat de câteva ori, fără succes.

Mama are trei trandafiri japonezi - de fapt, nu știu dacă sunt chiar trandafiri japonezi, dar așa le zice. Doi dintre trandafiri sunt mari - multe flori au făcut de-a lungul timpului, dar nu anul trecut și nici anul acesta. În schimb, a făcut o floare unul mititel, plantat de mama anul trecut.

Doar două zile m-am bucurat de ea înflorită deplin, apoi a căzut.

Epiphyllum (cactus-orhidee) e plin de flori! Nici această plantă n-a mai avut așa de multe flori de câțiva ani, deși e așezată în același loc din balcon, an de an.

Porumbeii din poză așteaptă să termine de mâncat guguștiucii, și să vină la masă ei. 

Atâta i-am mai alungat, să lase guguștiucii să mănânce, încât cred că au învățat: stau cuminți pe crengile teiului sau pe aiurea știind că vine și rândul lor. Serios! M-am gândit c-o fi coincidență, dar asta fac: așteaptă să plece guguștiucii apoi se înființează ei.

Colajul din ultima imagine este rezultat jocului pe tuxpi.com, cu floarea de trandafir.

Porumbelul cafea cu lapte

Miercuri, 16 iunie, a venit un nou oaspete la pervazul ferestrei de la balcon: un porumbel cu alură de turturică. Pe cap și pe gât e colorat în maro deschis cu „pete” mai mult sau mai puțin ovale și albe. Pe aripi e bej cu alb și spre vârful aripilor și penele din coadă sunt bej deschis cu „pete” albe (cumva, pare jumătate bej, jumătate alb). Când l-am văzut m-am gândit la cafea cu lapte (nu! nu pun lapte în cafea, dar știu cum arată o cafea cu lapte). În poză n-am reușit să ilustrez nici un sfert din frumusețea lui. I-am făcut mai multe poze și părea că vrea să afle de unde se aude "țac-țac".

E un drăguț sperios porumbelul Cafeluță - el nu știe că nu-i fac vreun rău (sper să înțeleagă). L-am văzut și azi, și am încercat să-l fotografiez mai clar, dar a zburat. Mi-a părut rău, pentru că n-a apucat să pape decât câteva grăunțe. Sper să vină în continuare, să se obișnuiască și abia atunci voi mai încerca să-i fac poze.

Mai jos m-am jucat cu o fotografie făcută teiului în 5 iunie. Nu e prima dată când mă joc cu o fotografie a teiului.

Dorința mea a fost să evidențiez crenguțele cu frunze verde-crud care au crescut pe cioturile tăiate la începutul anului. N-am prea reușit, dar am avut „material” pentru joacă, și-am aplicat efecte:

Fără legătură... Așa cum e ciuntit pomul am senzația că va începe să se aplece  mult spre trotuar pentru că pe partea dinspre bloc i-au lăsat prea puține crengi specialiștii în cosit iarbă (sper să nu se strice echilibrul și să se prăbușească teiul).

Râsul pescărușilor

Într-o zi, pe la prânz, am plimbat câinele pe o străduță liniștită, pe lângă curți de case și de blocuri „stil vilă”. Și cum mergeam noi, liniștite, se aud hohote de râs, pe tonuri diferite - mai ascuțite și mai puțin ascuțite: „hahaha haha hahahaha” și apoi, după câteva secunde, un „ha!” Și s-au auzit „râsetele” în acest stil câteva minute. 

Pescărușii se învârteau deasupra noastră la înălțimea unui bloc cu patru etaje; se învârteau și râdeau! N-aveam cum să rezist și m-a pufnit râsul - mai ales la acel „ha!” întârziat. Râdeam cu fața ascunsă-n eșarfă, dar râdeam tot mai cu poftă, și eram însoțită doar de câine. M-am gândit să pun telefonul la ureche, să creadă lumea că nu-s sărită, dar am preferat să plec.

Tare mi-ar fi plăcut să le fotografiez rotirea deasupra noastră, dar nu aveam nici cea mai mică șansă având cățelul cu mine. Câte faze faine am pierdut așa! Una mi se pare mai interesantă: un pui de coțofană care „se dădea” la un aricel (a se înțelege pui de arici) care fugea pe lângă un bloc. Se înfoia la el, țopăia spre el, și aricelul, cu piciorușele lui mititele, băga viteză, să ajungă în zona verde, să fie în siguranță. Am reușit să-l fotografiez când se pierdea în iarbă, dar poza nu e reușită pentru că Miki avea altă treabă și trăgea de lesă în altă direcție.

Faină de tot a fost și scena în care un pisoiaș tărcat se juca, ridicându-se pe lăbuțele din spate, cu un fluturaș; un altul l-am văzut jucându-se cu un fir înalt de iarbă... Scene faine, care mă fac să zâmbesc sau să râd cu poftă „de una singură”.

De când mă știu mă apucă râsul pe stradă - dacă văd ceva ce mi se pare hazliu, dacă mă gândesc la ceva hazliu, dacă-mi imaginez ceva hazliu. De regulă, îmi imaginez chestii hazlii când trebuie să aștept pe undeva și sunt singură - să nu mă plictisesc.

Un moment de veselie mi-au oferit - miercuri, cred - porumbeii care se înghesuiau să mănânce pe pervazul îngust al ferestrei de la balcon. Au aterizat unul peste altul, se călcau pe cap să ajungă la grăunțe, se înfoiau unii la alții. Am râs cu poftă. Nu am cum să fac să îi hrănesc pe o „arie” mai largă.

În poză sunt cei înghesuiți pe crengile teiului - terminaseră de mâncat și „țineau aproape”, în caz că. Înghesuiți la fereastră nu i-am putut fotografia (cei mai mulți zburau imediat ce mă apropiam).

Azi, vreme cu soare până pe la ora 19 și ceva, când a început să plouă și aerul s-a împrospătat. Plouă liniștit, dar cu simț de răspundere și își tot accelerează căderea, iar vântul mișcă crengile arborilor și umflă draperia din dreptul ferestrei, ca și cum ar vrea să-i deschidă ploii drum. Păsările s-au dus la culcare, pisicile din cartier s-au pitit pe unde au găsit loc. Miki n-o să fie deloc încântată să-și ude lăbuțele dar n-am ce-i face, dacă nu vrea să învețe să facă în „latrină”. N-am văzut câine mai încăpățânat, în această privință - până și câinii boxer s-au dat pe brazdă la un moment dat. E adevarat, nici nu procedez cum ar trebui pentru că Miki nu mai e tânără și nu vreau să-i forțez rinichii și inimioara.

Primele 11 zile și un pic ale lunii iunie au fost cu veselie, în general. A plouat, și m-am plimbat prin ploaie; a fost soare, cald, și eram îmbrăcată gros - până nu se „stabilizează” vara nu-mi las hainele de primăvară, pentru că ba e cald, ba e frig, și mai bine dau jos haina decât să n-am una când e rece (ce chestie inteligentă; nu?! cine ar mai fi gândit astfel?) 😉

Mai la început de mai

Am fost tentată să scriu că nu prea-mi amintesc cum a început luna mai, dar imediat mi-am amintit: a fost Paștele! Prea multe nu s-au petrecut de atunci până acum - zilele seamănă între ele. Și-am observat, abia după ce am editat fotografiile, că și serile seamănă destul de bine între ele.

Am destul de multe fotografii făcute din balcon nu pentru că mă plimb pe balcon, ci pentru că e locul unde fumez cel mai des. Scriam zilele trecute că acum are teiul frunzulițe. Are:

Azi sunt și mai mari decât în trei mai pe la prânz.

Spre seară, pe la ora 20 („scria” pe poză, de-aia știu), mi-au plăcut norii:

Pe la 20:30 mi-a făcut cu ochiul Soarele care mergea la nani. 

Hm. De fapt, Soarele nu merge la nani, ci începe un nou schimb de lucru, în altă emisferă; pleacă pentru a ne da nouă de veste că e timpul să mergem la nani. Cum?! Nu doarme nimeni de la ora 20? Ha! Mulți dorm, deja, la ora 20 - și pe la 5 dimineața începe noua lor zi (unii o încep pornind mașina de spălat rufe!)

În seara următoare, pe la ora 20 și ceva (pe poză scria „20:23” = știu exact ce-am făcut în 4 mai la ora 20:23; de parcă i-ar păsa cuiva! nici chiar mie nu-mi pasă, da-mi place ideea de a ști, pentru un timp măcar) am încercat să privesc Soarele-n ochi, prin „obiectiv”:

Cu această ocazie am observat că în jurul acestei ore de seară Soarele pleacă printr-un punct ce-l pot identifica în „curbura” ramurii teiului (poate că săptămâna viitoare sau luna viitoare va fi altfel).

În 7 mai, pe la ora 15, mă strigă guguștiucul să-i dau papa. Când zic că mă strigă nu exagerez. Uneori stă pe crengile teiului (mai puțin acum, de când au ciopârțit creanga pe care ședea cel mai bine), dar în acea zi se așezase pe pervaz la geamul de la balcon și era cu fața spre geamul de la camera unde petrec cel mai mult timp când sunt acasă - și „guguia” (sau cum face el); privea „pe după colțul balconului” spre fereastra în spatele căreia bănuia (dacă nu știa) că sunt (l-am văzut pe fereastra camerei și m-a pufnit râsul). Cum să nu merg să-i dau grăunțe?! Am pus grăunțe și hop și porumbeii! I-am tot zburătăcit, până când au părut că s-au liniștit așezându-se pe crengile teiului. Am vrut să-i fotografiez pe ramuri și fix atunci au pornit spre fereastră! 

Și să fi vrut, n-aș fi reușit să fotografiez porumbeii în zbor!

Și-o mandală, dacă tot am desenat-o.

Și-am gătat povestea despre cele câteva zile mai de la început de mai.

Zile din aprilie

Tradiția spune că Iepurașul aduce ouă colorate de Paști sau le ascunde - sau aduce daruri? Oricum, Iepurașul ceva nu canarul.

Cu această ocazie am constatat că nu am un iepuraș de pluș. Am pisică, broccoli, cățeluși, hipopotami, chipmunk, șoricel, urs, gărgăriță, miel, ștrumfi; am și un liliac (se pune, chiar dacă l-am făcut eu) - chiar și un clovn - dar nu și iepuraș. Hm. Ok, nu contează pentru că aici e vorba despre un ou gigant de ciocolată și șapte ouă de găină.

Oul gigant nu e făcut de ciocolată, e făcut de cineva, din ciocolată (nu cineva e din ciocolată, ci „materialul” pentru ou).

Cineva acesta a turnat mai multe ouă din ciocolată, dar numai unul a ajuns la mine - și, ca de obicei, a avut și surpriză: o mașinuță „hopa-mitică”; adică... nu pică-n fund și se ridică, ci se dă peste cap atunci când întâlnește un obstacol. Șapte cm lungime are mașinuța și aproape șapte lățime. E demențială! Am râs cu atâta poftă încât mi-au dat lacrimile, și nu mă mai săturam s-o lovesc de obstacole. Cu cât are viteză mai mare cu atât se rotește mai mult (am un filmuleț cu mașinuța dându-se peste cap dar nu mă pricep să-l transfer pe blog pentru că nu știu ce program trebuie să folosesc pentru a fi acceptat fișierul pe blog). N-aș fi știut care-i treaba cu mașinuța dacă, împingând-o pe parchet, cineva nu i-ar fi pus „stop” cu piciorul și lovind pantoful mașinuța a început să se dea peste cap. Atâta mi-a trebuit! Vreo 20 de minute nici n-am mai făcut altceva.

Păsările sunt fotografiate în 23 aprilie. Era o înghesuială foarte veselă în teiul fără frunze (acum are frunzulițe). 

Doi guguștiuci și-o trupă de porumbei așteptau, pe crengi, să le dau grăunțe. Abia am reușit să „prind” doar patru dintre păsări (celelalte „ieșeau” din raza obiectivului sau zburau spre pervaz, unde dădeau de mine la fereastră și zburau care-ncotro. E o „bătaie” teribilă între guguștiuci și porumbei! Porumbeii sunt tupeiști; unul dintre guguștiuci e tare timid iar cel care are curaj și „se dă” la porumbei nu le poate face față la toți - îl ajut cât pot, dar în final renunță și el. Abia mai apucă guguștiucii să ciugulească.

M-am străduit, din nou, să fotografiez Luna. Avea halou și îi lipsea un „arc de cerc” până să devină Lună plină, în 27 aprilie.

În seara zilei de 19 aprilie, pe la ora 19:30 îmi savuram țigara în balcon când am dat cu ochii de cer.

Am lăsat pipa și-am luat telefonul. Am fotografiat cam „în orb” pentru că lumina soarelui era încă puternică peste marginea norilor.

În 16 aprilie de dimineață plimbam cățelul și într-o zonă unde, de regulă, unii aruncă ce nu le mai trebuie prin casă și unde, de ceva timp, abia mai crește iarba (și câte păpădii erau cândva în zonă! Până să înceapă bipezii să-și arunce resturile acolo), am descoperit floricelele din imaginea de mai jos. 

M-am gândit că-s panseluțe, dar nu-s, deși seamănă (sau poate sunt un soi de panseluțe, nu știu). Erau singurele de pe acolo și era prima dată când le vedeam (și nu e că nu le-am observat în anii din urmă). După câteva zile am observat că era plin de ele la vreo trei-patru metri distanță, pe o pantă (Desigur! De ce să le fi fotografiat?! Am o scuză: erau în pantă, aveam cățelul, era mai dificil. Adevărul e că nu m-am gândit să le fotografiez, mulțumită că le-am văzut).

Am „cules” și câteva imagini cu zăpada din 7 aprilie, în jurul teiului (la baza lui, printre ramuri și cu păsări pe ramuri, mai spre seară):

Aici închei ceea ce imaginez a fi o scurtă retrospectivă a lunii aprilie.

(punctele portocalii din imagini sunt acolo pentru a „marca” locul unde sunt porumbei și guguștiuci). 😊

Nikola Tesla îndrăgostit de un porumbel

Nikola Tesla, inventator, fizician, inginer mecanic, inginer electrician, unul dintre promotorii cei mai importanți ai electricității, considerat a fi unul dintre cei mai importanți oameni de știință ai sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX, s-a născut în 10 iulie 1856 în Smiljan (pe teritoriul fostului imperiu austro-ungar, azi Croația).

În anul 1997, Life Magazine scria că Tesla este printre primii o sută cei mai faimoși oameni din ultimii o mie de ani.

Între toți inventatorii lumii, Nikola Tesla este unul nu doar genial, ci și fascinant. Inventatorul ingineriei electrice moderne, motorului electric, radarului, radioului, razelor X și altele suferea de unele afecțiuni numite azi „tulburări obsesiv-compulsive”.

Nikola Tesla, deși avea o mulțime de patente inovatoare, nu era bogat, dar nici tocmai sărac (în cea mai mare parte a timpului). Pare că mulți inventatori au folosit – și folosesc – patentele lui Tesla. Deși și-ar fi permis, Tesla nu și-a cumpărat o proprietate, preferând să locuiască în camere de hotel. Datorită prieteniei și relațiilor cu familia Astor între anii 1900-1919 Nikola Tesla a locuit în hotelul Waldorf-Astoria, dar a schimbat mai multe hoteluri: St. Regis, Marguery, Pennsylvania, Governor Clinton (azi Hotel Stewart) și, în ultimii ani de viață, a trăit în unul dintre cele mai mari și luxoase hoteluri din orașul New York: New Yorker (1933-1943), unde a avut un apartament la etajul 33 (din 43), format din camerele 3327 și 3328 (nota o plătea Westinghouse Corporation, care îi finanțase experimentele științifice majore).

*

Cu toate ciudățeniile lui, multe femei s-au îndrăgostit de el, dar el prefera celibatul fiind convins că atenția pentru familie i-ar periclita concentrarea în cercetare. S-a îndrăgostit de un porumbel alb care era colorat cu gri deschis la vârful aripilor.

În anul 1921 obișnuia să hrănească porumbeii, să-i ia acasă pe cei răniți sau care dădeau semne de boală și să îi îngrijească – și asta în ciuda faptului că era cunoscut ca germofob. Pe pervazuri făcuse cuiburi pentru porumbei și le permitea să zboare liber în cameră, ceea ce i-a determinat pe hotelieri să îl constrângă să se mute. Pentru a fi lângă un porumbel bolnav uita de cercetare și de invenții – nimic nu era mai important decât grija pentru porumbel.

*

În 1922 acest porumbel alb, se spune că ar fi povestit Tesla, a zburat în camera lui pentru a-i spune că moare. A fost cu sufletul la gură la moartea porumbelului și le-ar fi spus prietenilor că în acel moment a simțit că viața s-a terminat. Se presupune că ar fi spus: „Am iubit acest porumbel cum iubește un bărbat o femeie, și ea m-a iubit. Cât timp am avut-o pe ea viața mea avea un scop".

Ani de zile am hrănit mii de porumbei; mii – cine poate să-i numere. Dar într-o zi am întâlnit un porumbel alb-alb, cu gri deschis la capetele aripilor. Era o femelă. Puteam să recunosc acel porumbel oricând. Oriunde mă duceam, porumbelul mă găsea. Când am chemat-o, a venit la mine. Ea m-a înțeles, și eu am înțeles-o. (...) Când era bolnavă, știam. A venit la mine în cameră și am stat lângă ea zile întregi. Într-o noapte, întins fiind pe pat, în beznă, și gândindu-mă la probleme, a intrat în cameră, ca de obicei, prin geamul deschis și s-a așezat pe birou. Știam că vrea să-mi spună ceva important; m-am ridicat de pe pat și m-am dus la ea. O priveam și îmi spunea că o să moară. Când am înțeles că o să moară, ochii ei au iradiat o lumină mai intensă decât tot ce am reușit eu să produc cu cele mai puternice lămpi din laborator.

(din cartea lui John J. O’Neill, „Prodigal Genius: The Life of Nikola Tesla”; 1944)

În 7 ianuarie 1943, ignorând semnul „Nu deranjați”, o cameristă a intrat în camera de hotel și l-a găsit pe Nikola Tesla mort.

Surse online

http://www.teslasociety.com/biography.htm

*

https://www.thechronicle.ro/science/barbatul-cu-o-voliera-in-inima/

foto porumbel:

Image by Sandeep Handa from Pixabay