Ghilotina, revolutionari si copii

Joseph-Ignace Guillotin moare in 26 martie 1814. De numele lui a rămas legat de mecanismul devenit celebru în timpul Revoluției franceze, când erau executați oameni după o foarte sumară cercetare.

Cine a fost Joseph-Ignace Guillotin

Joseph Guillotin s-a născut în 28 mai 1739; a fost un medic francez, faimos mai ales pentru dispozitivul de execuție numit după el: "ghilotina". El n-a fost, de fapt, inventatorul acestui dispozitiv, ba mai mult: a încercat să pună capăt pedepsei capitale într-o perioadă macabră din Franța revoluționară. Practic, deși are legătură cu ghilotinarea, numele medicului a fost greșit asociat dispozitivului.

Și-a obținut diploma in medicină în 1768 (la Reims și mai târziu la Paris) după ce, mai mulți ani, a predat literatura la Bordeaux. Mai apoi a ales și cariera de politician.

In 1784, Ludovic al XVI-lea l-a numit într-un comitet format din cinci membri, prezidat de Benjamin Franklin, pentru a evalua afirmațiile lui Franz Anton Mesmer despre magnetismul animal - a declarat mesmerismul o farsă.

In 1789 a fost ales în Stările Generale - o adunare legislativă și consultativă - devenind secretar. Acest organism nu avea o putere reală, ci doar consilia Coroana. A fost cel care a propus reconvocarea Stărilor Generale, dar nu ca o adunare a Stărilor, ci a "Poporului" - așa a luat naștere Adunarea Națională. In 9 iulie 1789 Adunarea Națională se transformă în Adunarea Națională Constituantă.

Pe lângă reformele susținute cu privire la justiția penală, Joseph-Ignace Guillotin a fost unul dintre primii medici francezi care au susținut descoperirea beneficiilor vaccinării făcută de Edward Jenner; a devenit președinte al Comitetului Central de Vaccinare din Paris (1805); a fondat ceea ce va deveni mai târziu Academia Națională de Medicină din Franța.

Legătura lui Joseph Guillotin cu ghilotina

Pe scurt, este cel care a propus ghilotina ca instrument de executare a condamnaților la moarte prin decapitare.

Joseph-Ignace Guillotin s-a opus pedepsei cu moartea, considerând că infractorii ar trebui să aibă dreptul de-a alege dacă să fie voluntari pentru experimente medicale in loc să fie supuși pedepsei capitale. N-a reușit să convingă guvernul noii Republici așa că, in 10 octombrie 1789, a recomandat ca execuțiile să fie efectuate mai uman, cu un dispozitiv mecanic, pentru a pune capăt execuțiilor crude anterioare. A monitorizat dezvoltarea primului prototip, realizat de medicul curții regale și un constructor de piane. In 1792 a fost folosită pentru prima dată și - spre oroarea medicului - a fost numită imediat "ghilotină".

Înainte de reformele lui Guillotin, pedeapsa cu moartea era aplicată cu toporul sau sabia - in cazul nobililor - spânzurătoarea pentru toți ceilalți. Până la inventarea lațului spânzurătorii spânzurarea era un proces lung și chinuitor. Cu toporul sau sabia, uneori călăul nu reușea de la prima lovitură... Alte metode folosite pentru executarea pedepsei capitale erau arderea pe rug, moartea prin fierbere, tragerea pe roată.

Pentru această propunere, acceptată de autorii "terorii", numele său a devenit eponim.

A făcut nenumărate cereri către guvern pentru ca dispozitivul să nu mai fie numit după numele său, dar n-a avut succes. Familia a ales să-și schimbe numele pentru a evita asocierea cu dispozitivul.

Reformele în domeniul pedepselor umane ale lui Guillotin

Pedepsele pentru aceeași categorie de infracțiuni vor fi aceleași, indiferent de clasa socială a infractorului.

Când pedeapsa e moartea, pedeapsa se va executa prin decapitare, efectuată cu un dispozitiv.

Familia condamnatului nu va suferi nicio discriminare legală.

Va fi ilegal pentru oricine să reproșeze familiei vinovatului fapta condamnatului, pedeapsa primită.

Bunurile condamnaților nu vor fi confiscate.

Cadavrele celor executați vor fi returnate familiei, la cerere.

Ce este ghilotina

Ghilotina este un mecanism gravitațional prevăzut cu un cuțit mobil, masiv, de formă trapezoidală, care alunecă ghidat, construit in scopul decapitării rapide a condamnatului la moarte.

Denumirea "ghilotină" datează de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, mai precis din perioada Revoluției franceze, dar dispozitivul nu a fost inventat atunci - exista de câteva secole. In Germania și Flandra era folosit un astfel de dispozitiv in Evul Mediu; in Anglia exista "spânzurătoare din Halifax" - se presupune că era folosită pentru decapitare încă din antichitate.

Ghilotina franceză ar fi fost inspirată de două mecanisme existente: mannaia, din Italia renascentistă, și fecioara (the maiden), din zona Scoției. Există dovezi că și pe teritoriul Franței s-a folosit încă din Evul Mediu o formă primitivă a ghilotinei. (historia.ro)

Introducerea ghilotinei ca mod de execuție a condamnaților a nemulțumit pe foarte mulți, pe motiv că nu se mai puteau bucura de un spectacol mai lung.

Unii oameni veneau zilnic să se bucure de moartea unor semeni. Spectatorii puteau cumpăra suveniruri, iar înainte de execuții, in timp ce era citită lista cu numele condamnaților, puteau lua o gustare la un local din apropiere (Cabaret de la Guillotine); un grup de femei obișnuia să se așeze în apropiere de eșafod și în pauzele dintre execuții tricotau.

Ghilotina devenise o muză! I-au fost închinate cântece, poezii și circulau bancuri pe temă. Condamnații s-au dedat și ei spectacolului: mulți dansau in timp ce urcau scările eșafodului, spuneau glume și ofereau mulțimii "ultimele cuvinte".

Copiii și ghilotina

In vremurile când execuțiile condamnaților erau făcute în public nu doar că era mare înghesuială, dar nu lipseau nici copiii. Sigur, in vremuri apuse erau condamnați la moarte inclusiv copiii mici, pentru infracțiuni derizorii. Altfel spus, copiii erau obișnuiți cu violența de mici și chiar se distrau când aveau loc execuții in public.

De când cu ghilotina, mulți dintre copii aveau acasă ghilotine in miniatură, cu rol de jucării. In 1790, o replică de jumătate de metru, făcută din cherestea, era jucăria preferată a copiilor francezi. Efectuau întregul proces și decapitau păpuși sau rozătoare mici. Totuși, multe orașe au interzis, ulterior, această jucărie, considerând-o influență negativă.

Revoluționarii din 1789 și micul prinț

Toți cei care am trecut pe la școală, măcar un pic, știm - in linii generale - ce și cum cu Revoluția franceză de la 1789, așa că nu insist.

Se poate spune că 14 iulie 1789 - căderea Bastiliei - a fost un eveniment marcant al Revoluției. Mulțimea s-a înarmat cu puști și tunuri, iar mulți soldați erau de partea acesteia.

Convenția Națională e denumirea dată Adunării Naționale care a guvernat Franța între 21 septembrie 1792 și 26 octombrie 1795 in timpul Revoluției franceze. Această Convenție a avut, in fapt, două perioade distincte: 1. Convenția Girondină, in cadrul căreia va fi proclamată Republica, și care a avut o decizie radicală - ghilotinarea regelui Ludovic al XVI-lea, acuzat de trădare. 2. Convenția Iacobină (iunie 1793-iulie 1794) - debutul unui regim de teroare absolută.

In urma unei lovituri de stat, in 2 iunie 1793, girondinii sunt înlăturați de la putere de iacobinii ai căror lider era Maximilien François Marie Isidore de Robespierre - pe scurt, Robespierre (citindu-i biografia m-am întrebat cum a putut ajunge să facă ce a făcut).

Alături de Robespierre mai erau la conducere Saint Just, Jean Paul Marat și Georges Danton. Convenția condusă de aceștia a deschis calea spre tirania arbitrajului - orice persoană bănuită că submina revoluția era arestată, supusă unei judecăți sumare, apoi ghilotinată. Girondinii s-au opus total acestui regim pentru că și ei erau vizați de pogromurile cumplite declanșate la instigarea lui Robespierre.

Louis Charles de France (Ludovic al XVII-lea, cum îl numeau regaliștii după moartea tatălui său în 21 ianuarie 1793) a fost fiul regelui Ludovic al XVI-lea și al reginei Maria Antoaneta. S-a născut în 27 martie 1785.

După moartea regelui pe eșafod, Louis Charles, un copil, a fost smuls de revoluționari din grija mamei lui și pus sub supravegherea unuia dintre cei mai exaltați iacobini: un pantofar bețiv, temnicer la închisoarea Temple, care urma să facă din copilul de rege un bun cetățean al noii republicii, să-l dezbare de prejudecățile trecutului regal. Robespierre și Marat l-au recomandat pe pantofar pentru acest "serviciu".

Pantofarul a inițiat imediat reeducarea micului prizonier. Mai întâi, l-a privat de somn - îl chema noaptea, după ce adormea, și când copilul venea îl trimitea înapoi cu un șut, strigându-i invective. A fost învățat să își înjure familia, aristocrația și să hulească pe Dumnezeu. A fost forțat să bea alcool până s-a deprins cu băutura. L-au forțat să se culce cu prostituate (s-a molipsit de boli venerice și de tuberculoză). Era amenințat constant cu ghilotina, ceea ce-i provoca leșinuri frecvente. Suferea de diaree continuă.

In cele din urmă a fost pus să semneze o declarație prin care recunoștea că mama lui l-a învățat să se masturbeze și că s-a culcat cu ea (a fost pus să repete aceste lucruri în fața mamei și a mătușii lui).

Mărturia copilului, in lipsa oricăror alte probe, a fost folosită pentru condamnarea la moarte a mamei sale, in procesul intentat de revoluționari. In 16 octombrie 1793, regina Maria Antoaneta a fost ghilotinată.

Pantofarul a fost rechemat la municipalitate și copilul a rămas singur într-o celulă izolată. A murit de tuberculoză, într-un mister sordid, in 8 iunie 1795. Avea vârsta de numai zece ani.

(Fotografiile de pe en.wiki)

Rezumat

Joseph-Ignace Guillotin, medic și politician francez, n-a inventat ghilotina, dar a propus dispozitivul pentru că n-a reușit să convingă guvernul să elimine pedeapsa cu moartea. Dorea pentru condamnați o moarte mai ușoară decât sub lovituri de sabie sau topor. Numele lui a rămas legat de acest mecanism de ucis - și în timpul Revoluției (dar nu numai) au căzut destule capete, la propriu.

Joseph-Ignace Guillotin a făcut ceva reforme în sistemul de justiție penală.

Dispozitivul pe care l-a recomandat - și a supravegheat construirea lui - a fost o unealtă perfectă în mâinile iacobinilor (conduși de Robespierre) care au instaurat "Regimul terorii", trimițând pe eșafod, după o judecată superficială, orice persoană bănuită că subminează Revoluția.

Îngrozit că dispozitivul a ajuns să fie numit după numele lui face petiții la guvern, să fie schimbată denumirea acestuia, dar nu are succes. Își schimbă numele, să nu mai fie asociat cu "aducătoarea de moarte".

Ghilotina devenise muză la un moment dat: îi erau dedicate cântece și poezii, apăruseră bancuri. Populația venea la execuții ca la spectacol și nu lipseau copiii. Aceștia din urmă aveau și ei o ghilotină de juma' de metru, unde maimuțăreau procese și decapitau păpuși și rozătoare mici. Chiar și unii condamnați urcau treptele spre moarte dansând, spunând bancuri, adresându-se mulțimii.

De ce Robespierre și alții au ales ca un copil, Louis Charles, fiul regelui Ludovic al XVI-lea și al reginei Maria Antoaneta, să fie izolat la închisoare, batjocorit, torturat efectiv? Puțin probabil să se fi așteptat să trăiască... Să mă întreb de ce au procedat așa - cu un copil care avea vreo opt ani când a fost luat de lângă mama lui - niște adulți care se dădeau intelectuali și vociferau despre libertate, egalitate, fraternitate? Nu mă întreb. Azi se întâmplă multe nenorociri copiilor din lumea largă.

Saladin devine emir

An-Nasir Salah ad-Din Yusuf ibn Ayyub, pe scurt: Salah-ad-Din (Ṣalāḥ ad-Dīn), și cunoscut ca Saladin, a devenit emir al Egiptului în 26 martie 1169 (vizir al Califatului Fatimid), funcție deținută până în 1171 - mai apoi a devenit primul sultan al Egiptului și Siriei, întemeind dinastia Ayyubizilor.

La apogeul domniei sale (secolul al XII-lea), Saladin a domnit peste Egipt, Siria, o parte din Palestina, unele părți din Arabia Saudită, nordul Nubiei, sudul Anatoliei... A fost principalul adversar al cruciaților, recucerind cetatea Ierusalimului - in 2 octombrie 1187 cruciații s-au predat, după un asediu care începuse in 20 septembrie - și apărând-o cu succes in timpul celei de a treia Cruciade, la care a participat alt lider emblematic, regele Angliei: Richard Inimă de Leu.

Vestea masacrelor și ororilor comise de creștini în prima Cruciadă devenise legendară - Saladin și-a dorit din tinerețe să îi alunge pe cruciați din zonă; numai în Cetatea Sfântă, soldații conduși de Godefroy de Bouillon au ucis zeci de mii de civili neînarmați, iar în alte locuri războinicii europeni s-au dedat la acte de violență extremă.

Cruzimea primilor cruciați nu rămăsese doar o amintire tristă - noul lider al Regatului Ierusalimului, Guy de Lusignan (și apropiații lui nemiloși: Raymod de Tripoli, Gerard de Rideford si Balian de Ibelin), au continuat la scară mare persecuțiile și crimele împotriva musulmanilor, evreilor și, practic, împotriva oricui nu se închina Romei.

Chiar și în timpul unui armistițiu (o pace extrem de fragilă la acel moment), excesele cavalerilor cruciați se materializau in atacuri repetate asupra caravanelor musulmane.

Forțele renăscute ale islamului aveau să aibă un nou lider, mai periculos decât Nur al-Din, mai viclean decât Shirkuh și nu mai puțin crud decât Zengi. El le va provoca francilor, in general, și templierilor, in particular, mai multe probleme decât întâmpinaseră în șapte decenii de existență. Pentru admiratorii săi, el era "unul dintre marii eroi, brav ca spirit, curajos și puternic, ferm, de nimic temător." Pentru cei care au simțit mânia sa, era numit "nuiaua furiei Domnului", trimis să "extermine și să își dezlănțuie furia asupra celor care îi stau împotrivă". Numele său era Saladin.

(din Templierii. Ascensiunea spectaculoasă și căderea dramatică a războinicilor Domnului, de Dan Jones, Editura Litera, București, 2022, traducere de Claudia Lupu)

A fost un soldat charismatic, agil politic, nemăsurat de ambițios și extraordinar de sigur pe sine, devenise liderul lumii islamice. Reformase armata - avea câteva mii de cavaleri profesioniști, între altele, și se putea baza aproape oricând pe voluntari.

Leul deșertului, cum mai era numit, își câștigase și respectul și admirația dușmanilor - inclusiv din partea regelui Richard Inimă de Leu. Practic învins, Richard Inimă de Leu încheie cu liderul musulman Saladin una dintre cele mai frumoase și durabile prietenii din istorie. Adversari pe câmpul de luptă, cei doi și-au purtat un puternic respect reciproc și un cavalerism fără echivoc în relațiile din afara conflictelor.

Saladin este mai mult decât un războinic cunoscut pentru cuceriri militare. A dat dovadă de generozitate și de milă inclusiv dușmanilor pe care i-a învins în luptă.

După 1186, Saladin a început să-i privească pe latinii din Orient nu doar ca pe niște rivali cu care se putea încăiera, ci ca pe un dușman existențial care trebuia să fie șters de pe fața pământului. Cu toate acestea, când a cucerit Ierusalimul, in 2 octombrie 1187, Saladin nu a repetat gestul europenilor: masacrarea civililor. A permis tuturor creștinilor să părăsească orașul luând cu ei toată averea pe care o puteau duce.

Foto Saladin: https://jewishvirtuallibrary.org/salah-al-din-al-ayubbi-quot-saladin-quot

Saladin - câteva date biografice

Saladin, cel care avea să devină simbolul rezistenței musulmane împotriva cruciaților (arătându-le și adevăratele virtuți ale unui războinic) s-a născut în 1137 la Tikrit (azi in Irak) intr-o familie kurdă.

Trecuseră aproape cinci decenii de la primele atacuri cruciate asupra cetăților musulmane din Orientul Apropiat, acestea căzând, una după alta, in fața armatelor formate din țărani, preoți, cavaleri și capete încoronate, iar în Cetatea Sfântă se puneau bazele numitului Regat al Ierusalimului.

Saladin a fost fiul guvernatorului din Baalbek. A învățat la cea mai vestită școală musulmană: Medressa din Damasc, unde a luat contact cu științele, dar și cu arta războiului și strategiile militare ale înaintașilor săi.

Instrucția pentru viitoarea cariera militară a inceput-o la vârsta de 14 ani, sub comanda unchiului său, Shirkuh, ofițer de rang înalt al lui Nur ad-Din, împăratul Damascului, și unul dintre cei mai temuți și respectați comandanți de oști ai vremii.

La vârsta de 23 de ani, Saladin pornește în prima sa campanie războinică alaturi de Shirkuh, împotriva Fatimizilor din Egipt. Victoria lor a fost răsunătoare. Saladin e numit sfetnic al califului Al-Adid, iar unchiul său devine vizir al Egiptului, funcție pe care o va prelua Saladin nouă ani mai târziu. Pe lângă aptitudinile de războinic, Saladin dovedește și calități de guvernator - revitalizează economia Egiptului, iar armata e schimbată radical, conform noilor cerințe ale vremurilor.

De victoria asupra cruciaților, Saladin nu s-a putut bucura prea mult. Cuprins de febră, sultanul cade la pat și in 4 martie 1193 se stinge din viață.

Una dintre legendele despre el spune că atunci când apropiații săi au deschis porțile visteriei in care se credea că se află comoara sultanului au găsit-o goală: Saladin împărțise toată averea săracilor.

Fapt divers

In 26 martie 1979, la Casa Albă (Washington), in prezența președintelui american Jimmy Carter, s-a semnat un acord de pace considerat istoric: între președintele Egiptului, Anwar el-Sadat, și premierul Israelului, Menachem Begin - ca urmare a Acordurilor de la Camp David din 1978 (liderul arab și cel israelian, datorită semnării Acordurilor de pace au împărțit Premiul Nobel pentru Pace in 1978)

Reforma agrară din 23 martie 1945 si altele

Și "reforma" din 1945 a fost una tipic românească: o manevră pentru imagine, in cel mai bun, fericit, caz. A reforma înseamnă, pe scurt, a schimba (in bine); a îndrepta, a îmbunătăți (o situație, o concepție etc.)

Context istoric 1945

In cadrul Convenției de Armistițiu din 12 septembrie 1944 România se recunoaște înfrântă (și) de Moscova. In teorie, un organism tripartit anglo-american și sovietic urma să monitorizeze, de la București, aplicarea Armistițiului. In fapt, din toamna anului 1944 România nu mai funcționa ca o țară liberă - fusese ocupată de Armata Roșie.

Într-un discurs la radio, generalul Rădescu i-a avertizat pe români, in ianuarie 1945, că ceea ce fac comuniștii înseamnă schimbarea ordinii de drept din Romania și instaurarea dictaturii comuniste pe model URSS. Presiunile pentru instaurarea unui guvern pro-sovietic la București au crescut.

In februarie 1945, comuniștii au organizat un miting în fața Ministerului de Interne, unde își avea biroul Nicolae Rădescu, premierul de atunci. Mitingul a degenerat în violențe. La intervenția Comisiei Aliate de Control, generalul Nicolae Rădescu a fost nevoit să demisioneze. Regele Mihai I caută un nou premier.

Cu această ocazie, ministrul adjunct de externe al URSS revine in România pentru a treia oară în șase luni - cariera lui avea un curs ascendent de când fusese procuror de rang înalt în timpul marilor epurări de la Moscova. Acest "trimis" i-a cerut regelui Mihai I ca următorul prim-ministru al României să fie avocatul pro-sovietic Petru Groza, un om apropiat de liderii comuniști de mulți ani.

Cine era Petru Groza? Pe scurt: marioneta sovieticilor. Era bogat, era chiar simpatic, avea și intenții bune de când în când, nu era comunist (prin adeziune). În 6 martie 1945 a fost învestit în funcție și guvernul lui era format din comuniști, social-democrați, membri ai Frontului Plugarilor (înființat de Groza in 1933), ai Uniunii Populare Maghiare, dar și doi disidenți din partidele istorice (fără portofoliu) pentru că trebuia să de-a impresia colaborării tuturor forțelor politice. Guvernul Groza s-a autointitulat "de largă concentrare democratică". Observatorii străini erau nedumeriți și intrigați de "coloratura" noului guvern.

Prin instalarea lui Petru Groza in fruntea guvernului s-a dat startul epurărilor din toate instituțiile românești și, in primul rand, a celor de forță (justiție, poliție, comunicații etc.)

Acest guvern marchează începutul regimului comunist in România.

Reforma agrară din 1945

Încă din ianuarie 1945, Frontul Național Democrat (alianță de grupulețe politice conduse de comuniști) îi încuraja pe țărani să ocupe prin forță suprafețele de teren mai mari de 50 de hectare (membri din Frontul Plugarilor erau printre cei care luau cu japca aceste terenuri și le împărțeau diferiților, delimitându-le cu țăruși - unii dintre cei "împroprietăriți" astfel nu au avut acte pentru parcele).

Între primele legi ale Guvernului Groza a fost și Legea 187/23 martie 1945 pentru înfăptuirea reformei agrare. Se urmărea reformarea radicală a agriculturii și (între altele) împroprietărirea țăranilor săraci din România, prin mărirea suprafețelor arabile ale gospodăriilor țărănești care aveau mai puțin de 5 hectare, iar cei care nu aveau deloc primeau 5 hectare.

Foto: Fototeca online a comunismului românesc; Cota 6/1945 [23.03.2026]

Un lucru bun, ar zice mulți. Mmmm, nu tocmai. Terenurile au fost expropriate de la moșieri, de la industriași, de la țăranii mai înstăriți (in urma altor reforme) etc. și împărțite țăranilor săraci - guvernanții se asigurau, astfel, că între țărani săraci și ceilalți va fi scandal, adică neînțelegerile îi vor ține ocupați și nu vor observa cum li se trage... țara de sub picioare.

Desființarea proprietății particulare a dus la un lung șir de nenorociri: violența mergând până la omor. A fost încurajată tensiunea între categoriile de țărani și s-a recurs la acte de terorizare a populației - bande înarmate erau îndreptate împotriva celor care refuzau să-și cedeze bunurile.

In fapt, reforma a fost un mare pas înapoi în calea progresului pentru că a distrus marile proprietăți agricole în care se aplicau tehnologii moderne și mecanizarea era la scară destul de mare. Nou-împroprietăriții nu aveau mijloacele financiare de a lucra pământul folosind tehnologia... N-au avut timp nici să se plângă, nici să se pregătească. După ce le-au aruncat în ochi praful egalității, in 1949 comuniștii au trecut la colectivizare și desființarea proprietății asupra pământului - și le-au luat tot ce le-au dat; le-au lăsat doar casa și curtea. Se poate spune că intenția comuniștilor nu a fost nicio clipă reforma agrară.

În concepția comuniștilor despre mijloacele de producție proprietatea trebuia să fie comună, a tuturor celor care le foloseau. Proprietatea privată era demonizată, fiind sursa tuturor relelor: "omul era exploatat de către om". In mediul rural, unde pământul reprezenta principalul mijloc de producție, trebuia ca proprietatea privată să fie lichidată - așa s-a întâmplat în Uniunea Sovietică (după 1918, dar mai ales după 1921, când Lenin, care aproba o formă de proprietate privată în agricultură, n-a mai fost) și toate țările ocupate militar după 1945. Și în 1949 s-au desfășurat violențele ca în 1945-1949, cât a durat "reforma agrară".

In 1946, din cauza "secetei", românii au suferit de foame - de fapt, țăranii erau spoliați de rezervele lor prin jafurile practicate de Armata Roșie (ocupația sovietică a durat din 1944 până în 1958). Unii reușeau să păstreze ceva provizii îngropându-le pe te miri unde.

Reforma agrară din 1864

Sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, guvernul condus atunci de Mihail Kogălniceanu, a promulgat Legea rurală, in 23 aprilie/5 mai 1864, menită să reformeze agricultura. Țăranii clăcași erau eliberați de obligațiile față de boieri și erau împroprietăriți cu pământ.

Deși cu multe lipsuri, reforma a rupt legăturile cu economia și societatea de tip feudal. Terenurile expropriate nu puteau depăși 2/3 din moșie. Au fost desființate monopolurile feudale din interiorul satelor; loturile erau distribuite țăranilor în funcție de numărul de vite deținute; țăranii erau eliberați de sarcinile feudale: claca, dijma sau podvezile. Dar! Țăranii erau obligați să achite anual o sumă, timp de 15 ani, pentru terenurile repartizate și nu aveau voie să le vândă timp de 30 de ani decât către comună sau vreun alt sătean. In plus, legea stabilea și o plată - ca despăgubire - către proprietari.

O mare parte din loturile împărțite proveneau din moşiile obţinute prin secularizarea averilor mănăstirești.

Un lucru bun, și această reformă. Mmmmm, mda - mult mai bună decât cea a comuniștilor, mai ales că a fost primul pas spre modernizare in Principatele Române și mai mulți bani în visteria statului. Oamenii n-au mai fost "sclavi" pe moșie. Dar!

Prin statutul de proprietari țăranii deveneau contribuabili la bugetul de stat și taxele erau mari (cu statul nu puteau negocia cum o făceau cu moșierii); acestor taxe li se adăugau despăgubirile pe care le aveau de plătit pentru terenul primit. In plus, pământurile acordate au fost insuficiente necesităților reale ale familiilor; țăranii împroprietăriți nu au fost sprijiniți pentru a deveni fermieri moderni (agricultura a rămas mult timp la un nivel înapoiat, dezvoltându-se in cazul suprafețelor mari).

Pe scurt: țăranii au fost nevoiți să facă față unei poveri fiscale foarte mari. Cei mai mulți nu au reușit - au fost nevoiți să fugă la sud de Dunăre din cauza poverii fiscale excesive. Adăugând și faptul că aplicarea legii s-a făcut cu multe abuzuri nu e de mirare că au avut loc numeroase frământări sociale, culminând - s-ar putea spune - cu răscoala din 1907, de la Flămânzi.

Reforma agrară din 1921

Reforma din 1921 intervine după Marea Unire din 1918 și au fost legi diferite pentru vechiul regat (Moldova, Muntenia, Dobrogea, Oltenia), Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș.

A fost cea mai amplă reformă din Europa, după primul război mondial - au fost expropriate peste șase milioane de hectare, din care mai mult de jumătate terenuri agricole. Prin lege puteau fi expropriate suprafețe cultivabile mai mari de 100 de hectare, cu excepția viilor, pădurilor, plantațiilor de pomi roditori, lacurilor, bălților și a pământului irigat. Marii proprietari au rămas, per total, cu mai puțin de jumătate din cât au avut.

In 1917, regele Ferdinand a promis, pe front, pământ pentru cei care nu aveau, pentru văduvele de război... ca un act de justiţie socială dar și o recunoaștere a contribuției țăranilor la războiul pentru întregire națională.

Legea a avut urmări benefice pentru țărani (au prosperat, și-au trimis copiii la școală în orașe) și a contribuit la dezvoltarea generală a țării, deși unii țărani s-au îndatorat peste măsură - la bănci și cămătari - pentru a face față noilor provocări. A intervenit mai apoi criza economică mondială - unul din aspectele acesteia a fost scăderea vertiginoasă a prețurilor cerealelor - și s-a intervenit cu legea conversiunii datoriilor agricole (1932) și legea pentru organizarea și încurajarea agriculturii (1937).

A fost, in ansamblu, o reformă bună (cea din 1921), benefică și pentru țară și pentru țărani. Apoi... au venit comuniștii. După ce au făcut prăpăd au pus lucrurile în mișcare, au creat cooperative (unde lucrau, in mare parte, foștii proprietari de teren agricol - oameni care au azi pensii de mizerie) etc. Și apoi, din 1990, au venit alt gen de comuniști, care au distrus cam totul, in favoarea lor și acoliților lor - dacă e să analizez modul cum s-au făcut retrocedările și împroprietăririle.

Un fel de rezumat

In 23 martie 1945, prim-ministrul Petru Groza impus de comuniști inițiază procesul de reformă agrară prin care s-a urmărit împroprietărirea țăranilor și distrugerea averilor mari - câte mai erau după reforma din 1864 (sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza) și cea din 1921 (sub domnia regelui Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen).

Toate aceste reforme au produs frământări sociale, unele violente. Pe termen lung se poate spune că au fost utile, cu tot prețul mare plătit de foarte mulți oameni...

Nu știu cât de utile au fost cele făcute de comuniștii care au fărâmițat terenurile împărțindu-le celor care nu aveau, apoi luându-le cu forța pentru a le grupa în cooperative, apoi... retrocedându-le... fărâmițându-le din nou și distrugând, astfel, ce făcuseră bun alt gen de comuniști (din 1949 in 1989). 

Ocupația sovietică a durat din 1944 până în 1958. Românii au cam suferit de foame din cauza jafurilor Armatei Roșii, dar și a colectivizării care a dat peste cap calendarul culturilor, recoltărilor, fluxurilor de producție, la care se adăuga - in multe cazuri - nepriceperea celor care conduceau cooperativele. In plus, producția agricolă (și nu numai) românească ajungea în Uniunea Sovietică mult peste despăgubirile de război hotărâte prin Tratatul de Pace de la Paris (1947).

Și... Poate ar fi bine să nu uităm: militarii în termen, angajații din fabrici, elevii și studenții prestau muncă serioasă în agricultură - pentru că, la un moment dat, majoritatea agricultorilor au fost, practic, obligați să lucreze în fabrici. Bună reformă agrară au făcut comuniștii.

Din 1990, politicienii români o țin tot într-o reformă; reformează in toate domeniile și... nu vedem rezultatele (rezultate bune, evident, pentru că despre bine e vorba în reforme). Pare a fi bine pentru alții (și, probabil, pentru câțiva de pe aici) pentru că de la atâtea reforme cresc importurile la te miri ce - și asta nu-i bine pentru economie și, implicit, pentru majoritatea cetățenilor. Atunci când valoarea bunurilor importate e mai mare decât cea a bunurilor exportate deficitul balanței comerciale a României crește, și deficitul nu e bun. Poate n-ar fi extra-rău deficitul dacă n-ar fi și datoriile făcute de politicieni (dar asta e altă poveste).

Ordinul Templierilor desfiintat

Non nobis, Domine, non nobis, sed Tuo nomini da gloriam (Dă-ne glorie, Doamne, nu pentru noi, ci pentru numele Tău) era deviza cavalerilor templieri.

Foto (AI): https://pixabay.com/users/myshoun-11748683/

Ordinul Cavalerilor Templieri a fost înființat la Ierusalim în anul 1118 de Hugues de Payen și Godefroy de Saint Omer, după prima Cruciadă, cu scopul de a apăra Țara Sfântă și drumurile până acolo.

Acest ordin militar-religios s-a numit inițial Soldații sărmani ai lui Cristos și ai Templului lui Solomon, denumire redusă apoi la Templieri. Ca fapt divers: numai sărac nu a fost acest Ordin confirmat de papa Honorius al II-lea. Ordinul a devenit o putere internațională; își avea cartierul general la Ierusalim, pe Muntele Templului.

Sporindu-și averea, influența templierilor a tot crescut, devenind legendari - maximul de popularitate l-au atins în secolul al XIII-lea.

Bogăția și puterea Ordinului a stârnit invidia și mânia regelui Franței, Filip al IV-lea cel Frumos (cu visteria goală și datorii inclusiv la Templieri), care a făcut tot ce a putut să-l determine pe papa Clement al V-lea să desființeze Ordinul.

In 1307, regele a inițiat acțiuni de denigrare și anihilare a Ordinului, cavalerii fiind persecutați și acuzați de erezie cam peste tot in Europa, unde aveau cetăți. 

Marele Maestru al Ordinului, Jacques de Molay, bătrân și bolnav, a fost arestat sub acuzații de erezie, sacrilegiu și satanism, torturat pentru a declara că a săvârșit toate faptele de care el și toți membrii Ordinului sunt acuzați. A recunoscut, apoi s-a dezis și a fost ars pe rug - in timp ce rugul ardea, legenda spune că i-ar fi blestemat pe toți cei vinovați de căderea Ordinului și că toți vor muri într-un an din acel moment.

Forțat, in cele din urmă papa Clement a desființat Ordinul Templierilor in 22 martie 1312. Toate bunurile călugărilor-războinici au trecut în stăpânirea regelui.

Peste timp, cavalerii templieri au fost reabilitați.

Ziua pașaportului românesc

In 19 martie, an de an, începând cu anul 2006, e marcată Ziua Pașaportului Românesc - instituită de Direcția Generală de Pașapoarte, aprobată de Ministerul Administrației și Internelor.

Documentul de călătorie românesc e atestat documentar in Regulamentul Organic intrat in vigoare in Principatele Române - in 1830 in Moldova, 1831 in Țara Românească - când a fost recunoscută libertatea românilor de a călători peste granițele Dunării și ale Imperiului Habsburgic.

Regulamentul Organic stipula și obligația Agiei de a elibera "răvașe de drum" celor care părăseau teritoriul țării și de a le cerceta pe cele ale celor care intrau în țară.

In 19 martie 1912, prin Înaltul Decret Regal Nr. 1758, a fost promulgată - de regele Carol I - Legea asupra pașapoartelor - erau introduse primele principii generale pentru pașapoarte și pentru trecerea frontierei. Aceste pașapoarte aveau forma unei cărți mici, cu 20 de pagini de 9x13 cm.

Pașapoartele se emit in numele regelui și se eliberează de Ministerul de interne și de prefecții de județe și de poliție în condițiunile ce se vor determina prin regulamentul de aplicare al acestei legi.

După 1860 tot mai multe țări au renunțat la pașaport și pe la 1890 se putea călători în SUA fără un astfel de document. Pe la 1910 cel care voia să călătorească își cumpăra bilet, urca in tren și cobora unde voia.

După primul război mondial călătoriile au devenit tot mai complicate; statele au decis să reintroducă pașapoartele și vizele, ca măsură temporară, dar această măsură temporară a rămas... Au fost reintroduse controalele la frontieră și au rămas ani - motivele erau de genul: să gestioneze fluxul de persoane potențial periculoase, să nu plece soldații din țară. (https://hotnews.ro/pasaportul-o-scurta-istorie-si-cteva-curiozitati-138891)

Importanța unui astfel de document de călătorie a fost subliniată in anul 1920 când, in Conferința de Pace de la Paris, a Ligii Națiunilor, s-a stabilit primul set de standarde internaționale pentru pașaport. Din acest an au fost introduse și pașapoartele diplomatice. Se decide ca pașapoartele să fie din carton, să se elibereze pentru o singură călătorie sau cu valabilitate de doi ani.

Începând din 1928 au fost introduse pașapoartele de "protejat român"; in 1938 s-a modificat statutul călătoriilor acestora, protejații români beneficiind de certificate de călătorie numai în cazuri bine justificate.

Apoi au fost introduse pașapoartele de serviciu (1941) și pașapoartele colective. Pașapoartele de serviciu apăreau ca un evantai datorită tehnicii de prindere a filelor de coperți.

Pașapoartele erau documente individuale de călătorie, dar aveau și o rubrică dedicată însoțitorilor, unde erau înscrise numele celor care îl însoțeau pe titular: soțul/soția și copiii minori.

Aceste documente de trecere a frontierei emise de autoritățile statale  au fost numite in mai multe feluri (in funcție de zonă, de epocă) - salvconducte, scrisori adeveritoare, cărți de pribegie, răvașe, sineturi, teșcherele, foi de circulație, foi de călătorie, pașapoarte - și toate certificau identitatea, cetățenia și calitatea posesorului lor.

In Țările Române, de exemplu, in 1830 se numeau "răvașe de drum"; in timpul lui Alexandru Ioan Cuza și regelui Carol I erau "scrisori de călătorie" - nici unele, nici altele, nu aveau prea multe date de identificare. (https://tvrinfo.ro/de-la-rava-e-de-drum-la-pa-apoarte-biometrice_927237/)

In anul 1948 activitatea de eliberare a pașapoartelor a revenit în exclusivitate Ministerului Afacerilor Interne - regimul sever al călătoriilor in străinătate a fost menținut până în ianuarie 1990 când, prin Decretul-Legd Nr. 10 s-au liberalizat călătoriile cetățenilor români în străinătate.

Din ianuarie 2005 activitatea de eliberare a pașapoartelor a trecut în subordinea Instituției Prefectului.

In Regatul României, până în 1947, pașapoartele aveau coperți albastru deschis, in anii comunismului erau coperți verzi, apoi roșii (din 1991), iar din 2008 (pașaport electronic) au coperți vișinii; din 2011 au fost introduse și pașapoartele biometrice (introduse în conformitate cu Regulamentul (CE) Nr. 2252/2004 al Consiliului Uniunii Europene privind standardele de securitate și datele biometrice integrate in pașapoarte și documente de călătorie emise de statele membre) - cartea de pribegie a devenit biometrică.

Azi există patru tipuri de pașapoarte: diplomatic (coperți negre), de serviciu (coperți albastre), simplu-biometric (coperți vișinii) și simplu-temporar (coperți vișinii).

Gazeta de Transilvania, 1838

Din inițiativa și sub conducerea lui George Barițiu, apare la Brașov, in 12 martie 1838 (24 martie pe stil nou), Gazeta de Transilvania, primul ziar politic românesc.

Primul număr al publicației a fost scris cu caractere chirilice, și mulți ani fost așa; în numărul 1/2 ianuarie 1852, pe prima pagină a apărut primul articol scris (in totalitate) cu caractere latine. In timp, pe măsură ce se rezolvau problemele in tipografie și literele chirilice erau înlocuite (costurile difereau în funcție de literele folosite) ziarul a apărut tipărit integral folosindu-se alfabetul latin.

Ziarul își încetează apariția în anul 1946, din cauza presiunii exercitate de comuniștii ajunși la putere.

Anunț publicitar în numărul din 19 septembrie/2 octombrie 1910:

Caut om însurat, amândoi activi pentru moşie îa judeţul Vaslui El sa cunoască îngrijirea vitelor, ea bucătăria şi economia casnică. — Ofer pentru amândoi 450 lei anual, mâncare, casă şi încălzit la curte. Pot întră hi 1 Octomvrie.

Detalii prin corespondenţă. Comandor Ciuchi, 1192,1—3. Galaţi (Romania)

De aici: http://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/68676

Și textele de mai jos (cu albastru) le-am copiat de pe site așa cum sunt scrise în primul număr al Gazetei din anul 1945, 1 ianuarie (singurul găsit pe site):

Feciorul lui badea Nicolae e reacționar, de Dr. N. Căliman

Aşa glăsuește o hârtie scrisă către o autoritate românească:

Având îa vedere ca.......... având în vedere. . . . considerând. . . . considerând. . . . cinci păcate mari, toate acestea îl clasează pe feciorul lui badea Nicolae între elementele reacţionare, periculoase intereselor de stat.

Până mai alaltăieri această decretare de „periculos intereselor de stat“ se făcea în altă limbă. Astăzi sunt făcute aceste consideraţii în limba românească. Acum, feciorul lui badea Nicolae nu se prea sperie de astfel de judecăți strâmbe şi aspre. In copilăria Iui, el umbla cu vitele noaptea, prin întunerec şi a învățat să nu i fie frică.

Aşa l-a învăţat badea Nicolae. Şi el aşa a rămas. Nu tremură şi nu-i este frică nici de întunerecul iadului. Tremură şi se cutremură numai acei oameni, care nu prea au conştiinţa curată. Unii ca aceştia tremură şi de umbra lor. Şi se sperie de vorbe şi oameni numai aceia care au conştiinţa încărcată cu păcate omeneşti, sau cu păcate naţionale şi sociale,. Şi — har Domnului ! — nu o spune ca vameşul, o spune numai (indescifrabil) lui badea Nicolae, este conplet sănătos şi are conştiinţa de tot liniştită. Nu o are încărcată cu păcate omeneşti de neiertat; şi nu o are încărcată mai cu seamă cu păcate naţionale şi sociale. De aceea nu se teme şi nu tremură nici de oamenii care sunt cătrăniţi rău de tot şi nici de vorbele lor.

Puţin îl cam doare şi-l supără răutatea şi reaua credinţă a lor. Mai cu seamă reaua credinţă. Această boală morală de care sufere aşa de mulţi Românaşi de ai noştri şi de care se face uz în zilele noastre aşa de mult. Aceasta îl supără mai mult. Şi apoi oamenii care vorbesc şi scriu azi au pentru scrisul şi vorbele lor o circumstanţă atenuantă.

Vorbele şi părerile lor nu mai au valoarea lor adevărată. Sunt ca banul de azi, cu o valoare foarte scăzută. Azi prea mulţi oameni strigă tare de tot în pieţe şi gazete. Foarte mulţi însă nu au bine lămurite nici vorbele, nici noţiunile şi nici principiile pe care le strigă. 

Şi vorbele, şi noţiunile, şi principiile ies foarte deseori numai din gură, sau din pana prea ușoară la scris. Ele nu mai ies din adâncimile inimii şi ale sufletului.

Nu te fereşti pe stradă sau în vieaţa publică din calea unui grăbit, sau a unui îndrăsneț - şi sunt foarte mulți de aceștia - îţi strigă pe loc în mijloc de stradă sau în ziarul său, cât îl ține gura şi pana: reacţionarule, fascistule, hitleristule, întocmai cum altădată alţi viteji îţi strigau bolșevicule!

Aceste noțiuni au ajuns să fie azi vândute în piețe publice, cum vinzi ceapa şi varza. Cu deosebirea că acestea din urmă nu se prea găsesc, iar primele se găsesc din belşug la tot pasul.

Aşa, nu prea sunt în curat oamenii de azi nici cu noţiunea de reacționar. Numai aşa ne putem explica faptul că sunt clasaţi între reacţionari oameni care n’au nimic cu reacţionarismul.

Căci ce înseamnă reacţionarism ? Dorința de a schimba forma de guvernământ a statului, cea de azi cu cea de ieri. In cazul nostru: de a vrea să readuci din nou dictatura sau desmăţul vechiu de guvernări. Poate să vrea acest lucru feciorul lui „badea Nicolae“ ? Cred că nici acuzatorii lui nu sunt capabili de atâta răutate, încât să presupună acest lucru. II cunosc ei prea bine. Dar reacţiunea este o lege a naturii. O acţiune produce totdeauna o reacţiune. Aşa se întâmplă în natură, aşa în vieaţă şi aşa se întâmplă în societatea omenească.

Cu acest înţeles privită reacţiunea, feciorul lui „badea Nicolae“ le face plăcerea acuzatorilor săi să se declare sus şi tare, fără să se ascundă, de reacţionar. El reacţionează în contra tuturor acelora care vor să introducă în ţara românească în locul desmăţului trecutului un alt desmăţ, în locul unei tiranii, o altă tiranie. Reacţionează contra tuturor acelora care se încărdăşesc cu străinii contra intereselor neamului românesc. Contra tuturor care nu vor să mai ştie nimic nici de datina, nici de onestitatea, nici de simţul de dreptate şl legalitate, nici de tradiţia, nici de trecutul şi nici de geniul acestui neam românesc.

El nu vrea ca neamul său să intre în cosmopolitism cum intră un râu în apa mării, fără să i se mai cunoască individualitatea. El vrea ca neamul său să rămână cu geniul său naţional, cu individualitatea sa naţională. Fiindcă feciorul lui „badea Nicolae“ nu vrea să trăiască numai prezentul, el poartă în sine şi un trecut mare şi vrea să trăiască şi viitorul. Vrea acest fecior al lui „badea Nicolae“ ca la conducerea statului şi în vieaţa publică să troneze simţul de dreptate şi legalitate, simţul de cinste, de omenie, de onoare, de adevăr şi onestitate, credinţa puternică în puterea şi viitorul neamului, să troneze puterea de rezistenţă şi liniştea lui „badea Nicolae“. Căci aşa sunt toţi fraţii lui badea Nicolae de pe întregul cuprins al României. Acesta-i reacţionarismul feciorului lui „badea Nicolae“. Şi să ştie acuzatorii lui, că astfel de reacţionari sunt mulţi de tot pe tot pământul românesc.

*

Pro domo

Cenzura militară a Presei cu Nr. 2056 din 30 Nov. 1944 a aprobat apariţia „Gazetei Transilvaniei“. Autorizajia este semnată de: Şeful Cenzurii Militare a Presei, Lt. col. magistrat T. Ulea.

De aici: http://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/81663

Acest prim număr din 1945 pare a fi ultimul, exceptând cazul in care altele nu au fost găsite sau au fost găsite și sunt prea deteriorate sau nu au fost scanate.

Postarea e înscrisă în jocul Citate favorite găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț.

Din paginile publicate am ales numai aceste texte pentru că primul mă amuză, al doilea mi se pare gen "bate șaua să priceapă iapa" și al treilea pentru că abia acum aflu că, la un moment dat, era obligatoriu ca în paginile ziarelor să apară aprobarea cenzurii - cenzura a continuat în era comunistă, dar nu s-a mai declarat public.

Mai multe informații despre Gazeta de Transilvania:

https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/interviu/gazeta-de-transilvania-ziarul-unei-constiinte-179364.html

De-a lungul timpului, ziarul a "cochetat" cu diverse ideologii: naționalist-transilvăneană, țărănistă, legionară și, după 1989, neocomunistă.

A susținut principii democratice, naționaliste și iluministe, având un rol important în lupta politică a românilor din Imperiul Austro-Ungar, și a fost solidară cu cercurile progresiste din Principate.

In diverse perioade, a apărut săptămânal, bisăptămânal, cotidian. Comuniștii au închis redacția, care se redeschide după 1989, dar criza economică o închide definitiv în 2009.

Ziua Detinutilor Politici Anticomunisti

In data de 9 martie e marcată, in România, Ziua Deținuților Politici Anticomuniști din perioada 1944-1989, victime ale unui regim totalitar instaurat după al doilea război mondial; ziua e instituită prin Legea 247 din 2011 și e dedicată memoriei celor care au fost închiși, deportați sau persecutați pentru opoziția față de regimul comunist.

Probabil că nu întâmplător a fost aleasă această zi pentru a coincide cu data la care, in calendarul ortodox, sunt pomeniți cei 40 de Mucenici din Sevastia. Aceștia erau un grup de soldați creștini în armata romană staționată in Sevastia, in primele decenii ale secolului al IV-lea, într-o perioadă marcată de persecuții împotriva creștinilor, in timpul domniei împăratului Licinius, co-împărat roman cunoscut ca fiind ostil noii credințe. Cei 40 au refuzat să aducă jertfe zeilor păgâni și să-și renege credința, gest considerat de autorități un act grav de nesupunere. In plină iarnă, dezbrăcați, au fost aruncați într-un lac înghețat, torturați astfel pentru a fi determinați să se dezică de Hristos. Soldații au indurat până la capăt suferința, cu credința neclintită.

Sunt amintiți in fiecare an, in 9 martie, românii care au luptat împotriva regimului totalitar comunist, mărturisind și credința religioasă împotriva ateismului, și care au ajuns să fie închiși în lagăre și închisori, unde au îndurat grele suferințe, mulți plătinând prețul suprem.

La Brașov, la Monumentul Luptătorilor Anticomuniști din Piața Teatrului Sică Alexandrescu, a avut loc o ceremonie militară și religioasă dedicată Zilei Deținuților Politici Anticomuniști din România.

Din istorie

Partidul comunist a început să se formeze, in România, din 1921...

In anul 1944 se poate spune că cel de-al doilea război mondial s-a încheiat. România a fost ocupată de armata sovietică pentru mai mult de zece ani, țara intrând în sfera de influență a URSS. De la Moscova au fost impuși oameni la conducerea țării și a fost sprijinită acapararea tuturor instituțiilor statului de comuniști. In 6 martie a fost instaurat primul guvern condus de comuniști (Petru Groza); regele a fost obligat să abdice in 30 decembrie 1947. Trupele sovietice s-au retras în 1958.

Ce au făcut comuniștii

Susținuți puternic de sovietici, acționând în ilegalitate in timpul războiului, spre final au "ieșit la lumină" și au fost utili in politica de atunci, dar ce a urmat... 

Democrația a fost "eradicată", înlocuită cu un regim totalitar ce a durat până în decembrie 1989.

Pluralismul politic a fost eliminat; un partid unic, Partidul Comunist Român, era suficient. Dar până atunci... In 1948, Partidul Social Democrat (PSD) a fuzionat cu Partidul Comunist (PC), rezultând un partid unic: Partidul Muncitoresc Român (PMR). Socialiștii adevărați au avut de suferit ulterior (nu toți trecuseră de partea comuniștilor). In 1965 Partidul Muncitoresc Român devine Partidul Comunist Român.

La începutul erei comuniste, tinerii care proveneau din familii de oameni înstăriți și/sau din unele familii de intelectuali nu aveau dreptul să se înscrie nici la învățământ mediu, cu atât mai puțin la studii superioare. Mulți intelectuali, mulți dintre cei cu o stare materială bună până atunci nu au avut dreptul la pensie (dacă aveau vârsta), aveau dreptul, eventual, la o muncă prost platită...

Proprietatea privată a fost limitată; fabrici, uzine, bănci, cooperative etc. au fost naționalizate; țăranii înstăriți au fost obligați să își înscrie terenurile agricole în cooperative de stat; cetățenii aveau dreptul să aibă în proprietate o singură locuință - ce avuseseră in plus a fost naționalizat - in cazul unora s-a naționalizat totul, proprietarii fiind, in unele cazuri, obligați să trăiască în vreo cămăruță, in restul casei fiind instalate familii aduse la muncă, cetățeni care s-au evidențiat în rândurile comuniștilor etc.

La un moment dat s-au închis granițele - călătoriile erau permise, mai apoi, in "țări prietene" (= cu regim totalitar), iar în țări "vestice" in anumite condiții, cu aprobări speciale. Legăturile cu cetățeni străini erau interzise. Deținerea valutei a fost interzisă.

Ascultarea posturilor de radio străine și cititul publicațiilor primite din străinătate nu erau acceptate; multe cărți au fost efectiv interzise, in sensul că nu aveai voie să le ai in bibliotecă și nici să le împrumuți de la biblioteca publică - de predat la școală anumiți autori, filosofi etc. nici nu se punea problema.

Presa, filmele, cărțile etc. erau cenzurate.

Justiția avea ca misiune înfăptuirea politicii de stat; procurorii erau instrumente executive ale partidului unic; procesele erau rapide, pedepsele foarte mari; uneori, din completele de judecată făceau parte asesori populari. Securitatea statului putea desfășura anchete penale și putea să rețină oameni, chiar fără măcar un proces mascaradă. Miliția era un organ represiv al statului. 

Unii cetățeni - prea puțini, din păcate - au înțeles ce se întâmplă și, bogați sau săraci, intelectuali sau muncitori, au sperat la o eliberare de armata de ocupație și de comuniști și s-au opus regimului care se instaura; așa a început rezistența.

Ce s-a întâmplat cu nemulțumiții de regim

Unii erau nemulțumiți de noul regim, de alții era nemulțumit noul regim...

Politicieni din partidele tradiționale - liberali, conservatori, țărăniști - au fost arestați și unii au murit în închisoare.

După unificarea PSD cu PC, în 1948, mai mulți fruntași socialiști sunt arestați; liderii sunt condamnați la ani grei de închisoare, sub acuzația de "înaltă trădare" - în închisori precum Jilava, Văcărești, Gherla (unii au murit în închisoare, alții curând după eliberare din cauza bolilor grave contractate).

Mulți dintre liderii politici și religioși care au contribuit la înfăptuirea Marii Uniri, participând la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, au sfârșit în temnițele noii puteri "proletare".

Preoți și credincioși au fost închiși, unele lăcașuri de cult au fost închise sau dărâmate.

Țăranii care se opuneau colectivizării au fost bătuți, arestați sau omorâți (sau toate trei).

Unii oameni au fost dați afară de la locul de muncă, altora li s-a interzis accesul în anumite unități de învățământ, alții au fost mutați în alte localități sau li s-a impus domiciliu forțat.

Un fel de concluzie

Intrarea sovieticilor in România a însemnat instaurarea unui regim de teroare... Conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, in timpul regimului comunist, in țară au existat 44 de penitenciare principale și 72 de lagăre de muncă forțată destinate deținuților politici, în care au suferit peste 3 milioane de români, dintre care 800 de mii au murit.

N-au scăpat de represalii nici unii dintre cei care au contribuit la Marea Unire.

In timpul lui Ceaușescu Nicolae au făcut o șmecherie, pentru ca dictatorul să se poată lăuda că în țara lui nu există deținuți politici: cetățenii ostili regimului erau "judecați" și condamnați pentru așa-zise infracțiuni de drept comun (furt, speculă etc.)

Ar trebui să cercetăm rațional trecutul (nu judecând doar după ceea ce a trăit fiecare personal, in pătrățica lui) și să nu-i uităm pe cei care s-au sacrificat pentru a le fi mai bine lor și urmașilor lor. Ce facem cu libertatea la care ei au contribuit din plin arată în ce măsură le apreciem sacrificiul.

Din punctul meu de vedere, lupta anticomunistă continuă și azi și va mai continua, probabil, câteva decenii, pentru că Statul și instituțiile sale sunt conduse, încă, de foști comuniști, de rude sau prieteni etc. ai foștilor comuniști.

Reflexii la apus de Soare. RiO

O legendă din Olanda spune că morile de vânt au fost cândva uriasi care apărau oamenii și satele lor de furia Doamnei Apelor care când era liniștită, și totul era frumos, când dezlănțuia vânturile, și valurile uriașe ale mării și râurilor înghițeau satele. Uriașii, puternici, reușeau să apere oamenii, învingând vânturile. La un moment dat, însă, nici ei nu au mai reușit să stăvilească vânturile și apele care se revărsau, oricât efort au depus. Atunci, cel mai puternic dintre uriași, i-a adresat Doamnei Apelor o rugăminte: să-l ia pe el, dacă tot vrea să ia ceva, și să-i lase pe oameni să trăiască în liniște. Stăpâna Apelor i-a admirat curajul, a potolit puțin furia vântului și i-a zis uriașului că nu poate lua un uriaș și să lase lumea neschimbată; va trebui să accepte să renunțe la trupul său, să devină una cu vântul și să-i apere pe oameni sub altă formă. Uriașul a acceptat fără ezitare - la fel și frații săi. Atunci, din cer a coborât un vârtej de lumină și trupurile uriașilor au început să se transforme: brațele puternice s-au lungit și au prins pânze mari, iar picioarele s-au transformat în turnuri înalte din lemn și piatră. În locul uriașilor au apărut morile de vânt.

Când vântul s-a potolit și soarele a răsărit, oamenii au privit cu uimire turnurile care se înălțau deasupra satelor. Morile de vânt își roteau aripile in bătaia vântului, ca și cum încă luptau pentru a ține natura in frâu. Bătrânii satului au înțeles că uriașii nu i-au părăsit, ci încă veghează asupra lor și vor luptă cu vânturile.

Oamenii au învățat să îngrijească morile de vânt și să le folosească pentru a pompa apa, a macină grânele și a îmblânzi vânturile.

Poveste atașată imaginii din jocul Reflexii in oglindă, inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen pe blogul Între vis și realitate.

Sursa foto: https://pixabay.com/users/evgenit-4930349/

Cele mai vechi mori cunoscute datează din anii 600 d.Hr. - persanii se pare că sunt cei care au inventat morile de vânt, între anii 600-900 d.Hr. Pânzele erau folosite pentru a propulsa vasele pe mare și persanii le-au utilizat și pentru propulsarea palelor morilor pentru a folosi vântul la măcinarea cerealelor. Modelul evderivat din primele mori de apă. În China, prima moară de vânt apare în jurul anului 1219 - se spune că Ginghis Han (1162 - 1227) a trimis în China prizonierii constructori de mori de vânt pentru a fi instructori in construirea acestora. Morile au fost folosite pentru măcinarea grânelor și pentru irigații.

In Europa, primele mori de vânt au apărut în perioada cruciadelor (1096 - 1270); nu e clar dacă au apărut în paralel sau e modelul copiat de la persani și modificat un pic.

Utilizarea principala a morilor de vânt a fost măcinarea cerealelor, dar au fost folosite și pentru drenarea terenurilor și la pomparea apei.

Asasinate notorii ale legionarilor din Romania

Asasinatele par a fi fost caracteristica principală a Mișcării legionare fondată de Corneliu Zelea Codreanu (zis și Căpitanul). S-a numit în mai multe feluri: Legiunea Arhanghelul Mihail (înființată în iunie 1927, când ruptura dintre discipolul Zelea Codreanu și profesorul său A. C. Cuza a devenit ireconciliabilă), Garda de Fier, Totul pentru Țară. Istoricii caracterizează această grupare ca fiind o organizație paramilitară teroristă de orientare naționalist-fascistă, cu un caracter mistic-religios, anticomunist, antisemit, anticapitalism, antimasonic.

Susținând că îndeplinesc o misiune divină, legionarii aveau să promoveze asasinatul și eliminarea celor care se împotriveau cauzei sfinte. În timp, au întocmit liste negre cu numele celor care erau împotriva doctrinei pe care o propovăduiau, și care trebuia să fie înlăturați.

Ca organizator al tineretului ieșean cu idei radicale s-a impus un anume Corneliu Zelea Codreanu (născut în 1899)  care deși lupta împotriva împământenirii străinilor - mai ales a evreilor - făcea parte din aceeași categorie, el având în arborele genealogic polonezi, unguri, germani - abia în 1902, tatăl lui, Ion Zelea Codreanu, și-a schimbat numele Zelinschi (Zelinski) in Zelea Codreanu.

În deceniul al treilea, la inițiativa lui Zelea Codreanu, au avut loc mai multe incidente violente cu populația evreiască din localitățile Iași, Huși, Bîrlad, Botoșani, Cernăuți, Pașcani. Autoritățile au intervenit, iar Zelea Codreanu va reacționa violent, asasinându-l pe prefectul Manciu.

Constantin Manciu

Prefectul Poliției din Iași, este împușcat în cap de Zelea-Codreanu, in 25 octombrie 1924. C. Manciu a fost numit în funcție de ministrul Justiției, G. G. Mârzescu; era ofițer în rezervă, in Regimentul 10 Vânători, in caz de mobilizare urmând să fie numit șef al Atelierului de reparație al Corpului III de armată. Prefectul avea puteri depline și profita din plin de câte ori avea ocazia - și avea des. Uciderea lui, in public, a favorizat doar pe ucigaș (încurajându-l in demagogia lui), pentru că lucrurile nu s-au schimbat în bine.

Zelea-Codreanu era student la Iași în anii 1920; in 1923 a înființat Liga Apărării Național Creștine, mișcare politică extremistă care promova doctrina național-creștină; organizația a inițiat mai multe proteste îndreptate împotriva unui număr prea mare de etnici străini studenți în universitățile din țară (vizați erau în special etnicii evrei). Mișcarea a fost cunoscută sub numele de Numerus Clausus. Între studenți și autorități au avut loc mai multe confruntări dure în care studenții (inclusiv Codreanu) au fost agresați de polițiștii. În luna mai 1924, soldați și polițiști fac o descindere care se sfârșește cu arestarea a zeci de studenți care sunt închiși în beciurile Poliției, eliberați ulterior la presiunea exercitată de părinți și profesori. Un student, Comerzan, face plângere penală împotriva prefectului poliției; procesul a avut loc în octombrie 1924, iar Codreanu s-a prezentat ca avocat al studentului. La ieșirea din sediul judecătoriei, Codreanu îl ucide pe prefect, împușcăndu-l in cap, și, cu alte două gloanțe, rănește grav un comisar și un subcomisar. E arestat, iar procesul e strămutat la Turnu Severin. La presiunea străzii inculpatul a fost achitat, considerându-se că a fost legitimă apărare la provocările repetate ale prefectului.

Cu prilejul campaniei electorale din toamna anului 1933, legionarii au comis mai multe acte de violență (Valodin, Eschi-Baba, Iași, Tulcea, Constanța), noul guvern liberal in frunte cu I. G. Duca hotărând să dizolve Garda de Fier - decizie care a fost luată și la presiunea externă a statelor democrate (Franța, Anglia), care apreciau că legionarii constituie o agentură a Germaniei naziste in România (in viitor se va observa că au avut dreptate)

Ion Gheorghe Duca, prim-ministru

a fost asasinat pe peronul gării din Sinaia in 29 decembrie 1933.

El s-a înscris în Partidul Național Liberal in 1907, și a avansat repede in cariera politică: deputat, ministru, președintele partidului (in decembrie 1930, după moartea lui Vintilă Brătianu), președinte al Consiliului de Miniștri ș.a.

A fost unul dintre cei mai hotărâți opozanți ai întoarcerii in țară a principelui Carol al II-lea, plecat in exil cu Elena Lupescu, dar, cu toate acestea, in 14 noiembrie 1933 a fost desemnat prim-ministru și a acceptat - un compromis, din cauză că scena politică internă și internațională era foarte agitată la acel moment.

Prima misiune a cabinetului său a fost aceea de a organiza alegerile. I.G. Duca își propusesem: stabilizarea economică în urma marii crize (1929-1933), asigurarea ordinii interne și respectarea legilor. Conflictele între forțele de ordine și legionari - care, cum ziceau reprezentanții guvernului, urmăreau schimbarea pe cale revoluționară a ordinii legale în stat și instaurarea unui regim social și politic neconform Constituției și tratatelor de pace. Aceste conflicte au dus la interzicerea presei legionare și la arestarea unui număr mare de membri ai Gărzii de Fier (denumire adoptată în 1930); Legiunea Arhanghelului Mihail a fost scoasă în afara legii, dizolvată (in 9 decembrie 1933) - legionarii nu mai puteau participa la alegeri (in 1931 au participat și Codreanu a obținut un loc în parlament, ca deputat de Neamț, in urma unor alegeri parțiale ulterioare organizate după ce unul dintre deputații aleși inițial s-a retras). Alegerile din 1933 au fost câștigate de liberali, dar în campania electorală s-au întețit conflictele între forțele de ordine și legionari și în urmă schimburilor de focuri au murit mai mulți legionari.

Legionarii își arogaseră o "misiune divină", și promovau asasinatul și eliminarea tuturor celor care se opuneau cauzei "sfinte". Prin acțiunile sale, I. G. Duca s-a opus. Carol al II-lea, la două zile de la terminarea alegerilor - cu victoria PNL - l-a convocat pe Duca la Sinaia, sub pretextul destituirii guvernatorului Băncii Naționale. În vagonul alăturat, din trenul in care era, se aflau și asasinii săi. După o întrevedere de două ore cu regele, la întoarcere, legionarii au aruncat o grenadă in calea lui (au fost răniți doi dintre însoțitorii prim-ministrului); in panica momentului, un legionar a tras o rafală de cinci gloanțe în capul prim-ministrului, care a murit pe loc. Cei trei asasini au fost condamnați pe viață, dar nu au apucat să-și ispășească pedeapsa pentru că au fost asasinați cinci ani mai târziu, alaturi de alti legionari (între care și Codreanu), in noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938, în pădurea de la Tâncăbești.

Asasinii lui I. G. Duca au fost numiți de presă "Nicadorii" - acronim format din literele de început ale numelor acestora: Nicolae Constantinescu, Ion Caranica, Doru Belimace. La proces au luat vina asupra lor, au recunoscut calitățile prim-ministrului, de bun român și de om capabil, dar pentru că era francmason și vândut străinilor, politica lui a condus la dizolvarea gărzilor legionare din țară, așa că au hotărât să îl suprime.

După acest asasinat a fost declarată legea marțială; mii de legionari au fost arestați, dar liderul Codreanu, despre care se presupunea că a ordonat uciderea, nu a fost prins. Între liderii arestați era și generalul Zizi Cantacuzino (zis Grănicerul). Procesul s-a desfășurat la Consiliul de Război București în aprilie 1934. Ucigașii au fost condamnați la pedeapsa cu închisoare pe viață, dar liderii legionari arestați au fost eliberați.

Mihai Stelescu, ucis pentru trădare

A fost jurnalist și om politic de extremă dreaptă, deputat din partea Gărzii de Fier ales la alegerile generale din 1933, unul dintre cei mai mari militanți ai mișcării legionare și apropiat al lui Zelea Codreanu.

În timpul unei tabere de muncă organizată în Basarabia, a atras de partea lui câțiva legionari pe care i-a convins că Zelea Codreanu, Căpitanul, nu mai e util partidului și a conceput un plan de eliminare a acestuia, folosind cianura. Unul dintre complotiști a crezut că a fost demascat și a mărturisit totul.

Stelescu a fost judecat in Consiliul de onoare al legiunii, găsit vinovat și exclus din Legiune, primind șansa - de la Codreanu - să se reabiliteze printr-o bună conduită, dar Stelescu a continuat să-l denigreze. În anul 1936, Stelescu era internat la Spitalul Brâncovenesc din București; in 16 iulie, un grup de zece legionari au intrat în spital și l-au asasinat pe Mihai Stelescu cu zeci de focuri de armă, după care i-au ciopârțit cadavrul cu topoare. Ulterior, Decemvirii, s-au predat Poliției asumându-și întreaga răspundere. Opt dintre ucigași au fost condamnați la muncă silnică pe viață, doi la câte zece ani de închisoare.

Opt dintre Decemvirii s-au predat imediat: Ion Caratănase (student, vicepreședintele centrului studențesc), Ștefan Curcă (student), Iosif Bozânta (avocat in Oradea), Gavrilă Bogdan (student), Ion Atanasiu (student la teologie), Radu Vlad (student la teologie), Ion State Grigore (șofer), Ion Pele, iar doi s-au predat a doua zi: Ștefan Georgescu (student la teologie) și Ion Trandafir (student la chimie).

Armand Călinescu, prim-ministru

A. Călinescu era licențiat în filosofie, doctor în drept și științe economice (titluri obținute la București și Paris), prim-ministru din partea Partidului National-Țărănesc.

A fost asasinat în 21 septembrie 1939 - in timp ce se deplasa spre casă, cu automobilul, de la Ministerul Apărării - un grup de opt legionari a tras asupra lui mai multe gloanțe. Asasinii au fost prinși și executați în locul unde au săvârșit asasinatul. Carol al II-lea a dorit o răzbunare cruntă, motiv pentru care, in zilele următoare, jandarmii au ucis 105 membri importanți ai Mișcării Legionare și 147 de legionari aleși la întâmplare de prin fiecare județ (in total 254 de persoane); cadavrele celor astfel uciși au fost lăsate în văzul lumii mai multe zile.

În ianuarie 1931, pe baza datelor furnizate de Armand Călinescu, guvernul național-țărănesc dizolva Garda de Fier. Declară Călinescu mai târziu: (...) cunoșteam, din investigațiile Siguranței statului, care erau ideile reale care circulau în mintea membrilor Gărzii de Fier și eram în drept să le socotim periculoase pentru ordinea publică. Cu acea ocazie au fost arestați sub învinuirea de complot împotriva siguranței statului și deferiți justiției mai mulți lideri legionari, între care și Codreanu.

Între timp, guvernul PNȚ a căzut, iar tribunalul a dat un verdict de achitare. Din nou, "băieților" lui Codreanu și A. C. Cuza li s-a dat apă la moară, având posibilitatea să continue cu demagogia lor, cu ațâțarea instinctelor primare și specularea prejudecăților păturilor puțin educate, cu atacurile vehemente și interesate împotriva regimului parlamentar, cu apologia dictaturii bâtei și, mai ales, cu violarea normelor constituționale elementare și cu teroarea. În cursul anului 1933, conflictul dintre Călinescu și Gardă a devenit public și ireconciliabil, iar numele lui Armand Călinescu va rămâne scris pe listele negre ale mișcării legionare până în momentul uciderii lui.

În anul 1937, lui Armand Călinescu, alături de amicii lui politici, îi va fi dat să trăiască rușinea "pactului de neagresiune" Maniu - Codreanu (Maniu, adeptul parlamentarismului și alianțelor tradiționale a strâns mâna "căpitanului", partizanul dictaturii teroriste și al orientării țării spre Reich); Maniu sperase să tragă foloase din conflictul iscat între Carol și Codreanu. Mai pe față, mai pe ascuns, Călinescu făcea opoziție - din interior - lui Iuliu Maniu și adepților lui.

Armand Călinescu și alți câțiva fruntași părăsesc Partidul Național-Țărănesc, trecând de partea lui Carol al II-lea, sperând să oprească mișcarea legionară și să împiedice aservirea țării de către Reich. Din păcate, in dictatura regală, partidele care s-au perindat la conducere au promovat o politică de desființare treptată a drepturilor și libertăților democratice. Carol al II-lea hotăra singur sau consultându-se uneori cu membrii camarilei.

Călinescu era hotărât să facă tot ce putea pentru a reprima agentura hitleristă. Carol e convins, și în aprilie 1938, organele de stat au trecut la arestarea masivă a principalilor șefi legionari, in frunte cu Codreanu. După o întrevedere cu Hitler, in Germania, Carol a înțeles că indiferent ce atitudine ar fi adoptat în relațiile cu Reichul, Berlinul nu renunță la intenția de a aduce Garda de Fier la putere - in consecință, ordonă uciderea lui Zelea Codreanu; in 29 noiembrie 1938 ordinul este executat.

O parte dintre căpeteniile gărzii s-au salvat refugiindu-se in Germania și, in 1939 (după ocuparea Cehoslovaciei in martie) se regrupau, pregătindu-se sub îndrumarea directă a gestapoului. Foarte util a fost și ajutorul dat gărzii din interiorul țării, ajutor oferit de vârfurile politice și economice cele mai reacționare.

De la Berlin, Horia Sima a dat directiva Armand Călinescu trebuie să moară. Au avut loc mai multe încercări de asasinare, toate dejucate sau ratate, ceea ce i-a iritat pe cei din Berlin. E trimis la București Dumitru (Miti) Dumitrescu, instruit special de gestapo să preia conducerea "operațiunilor". Din echipa morții fac parte Miti Dumitrescu, frații Cezar și Traian Popescu, Ion Moldoveanu, Ion R. Ionescu, Ion Vasiliu - toți din Ploiești - și un alt complice, Marin Stănculescu, care avea sarcina să facă recunoașterea locului și după atentat să se retragă.

Armand Călinescu era, în politica internă, un adept al sistemului parlamentar burghez, iar în cea externă un susținător al alianțelor tradiționale cu Franța și Anglia. Este considerat... călăul democrației românești interbelice, eminența cenușie din spatele dictaturii carliste - a adus, însă, asasinarea lui ceva bun pentru cineva?

Un an mai târziu, in septembrie 1940, Garda de fier și generalul Ion Antonescu acaparau puterea, cu sprijinul Berlinului și a vârfurilor reacționare din țară. Teroarea și asasinatul s-au abătut cu furie asupra forțelor democratice, a tuturor adversarilor fascismului și hitlerismului. (din revista Magazin istoric, Anul I, nr. 7, octombrie 1967)

Masacrul de la închisoarea Jilava

În noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940 sunt uciși 64 de deținuți din închisoarea Jilava.

În septembrie 1940, generalul Ion Antonescu și Garda de fier acaparaseră puterea și obținuseră decretul regal prin care România era declarată stat național-legionar (in 14 septembrie).

Horia Sima, șeful legionarilor, e numit vicepreședinte al Consiliului de miniștri. În ziua de 26 noiembrie era programată deshumarea celor 14 legionari asasinați în pădurea de la Tâncăbești, între care și Zelea Codreanu, pentru a li se face o înmormântare creștinească. Legionarii au susținut că, fără premeditare, îndurerați și furioși, cei care săpau după osemintele camarazilor, au hotărât să plece spre închisoarea Jilava, unde erau închiși cei considerați vinovați pentru toate cele întâmplate membrilor mișcării legionare, și unde așteptau până să le vină rândul să fie judecați la tribunal. Au pătruns în închisoarea Jilava, închisoare păzită de militari, și au împușcat pe unii dintre deținuții politici aflați acolo și considerați autori principali ai crimelor săvârșite împotriva căpitanului și legionarilor sub fostul regim. Tuturor celor împușcați li s-a mai tras câte un glonț în cap pentru ca ucigașii să fie siguri de rezultat. (http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Masacrul_de_la_Jilava)

Între cei uciși în acea noapte s-au numărat și:

Mihail Moruzov, printre primii arestați. Era fondatorul - și șeful - Serviciului Secret de Informații al Armatei (1924) și era considerat o persoană "incomodă" deoarece, din funcția sa de șef a acestui Serviciu avea cunoștință despre toate evenimentele din timpul regimului carlist și participase la toate jocurile de culise ale Palatului Regal.

Gheorghe Argeșanu, fost prim-ministru, general de armată, om politic, ministru al Apărării Naționale, președinte al Consiliului de miniștri, susținător al regimului monarhic autoritar care, după asasinarea lui Armand Călinescu a acceptat, din funcția de prim-ministru, misiunea ordonată de șeful statului de a coordona represaliile împotriva legionarilor. (http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Gheorghe_Arge%C5%9Feanu)

Victor Iamandi, absolvent al Facultății de Drept și al Facultății de Litere din Iași, membru în Partidul National Liberal; a deținut portofolii in mai multe ministere, inclusiv în Ministerul Justiției - in calitate de ministru al justiției a aprobat măsurile anti-legionare. A fost susținător al regelui Carol al II-lea, căruia i-a devenit consilier în noiembrie 1939. (http://galeriaportretelor.ro/item/victor-iamandi-3/)

Au mai fost asasinați Gabriel Marinescu (fost ministru de Interne, fost prefect al Poliției Capitalei), Ion Bengliu și Ștefan Gherovici (foști comandanți ai Jandarmeriei), și foarte mulți foști agenți de poliție și foști jandarmi. În aceeași noapte de 26/27 noiembrie au mai fost asasinați la sediul Prefecturii Poliției Capitalei și în pădurea Balota-Vlăsia alți oficiali din Poliție.

În dimineața de 27 noiembrie 1940, au fost ridicați de la domiciliu și duși la sediul Prefecturii alți înalți demnitari: Constantin Argetoianu, Gheorghe Tătărescu, Ion Gigurtu (foști prim-miniștri), Mihail Ghelmegeanu (fost ministru de Interne), generalul Constantin Ilasievici și colonelul Victor Marinescu - toți acuzați de participarea la prigoană legionară in timpul lui Carol al II-lea. Din declarațiile lui Argetoianu rezultă că salvarea lor a fost apelul telefonic făcut de soția lui către Alexandru Rioșanu, subsecretar la Interne, care s-a prezentat la sediul Prefecturii și a cerut eliberarea demnitarilor - aceștia au rămas adăpostiți in sediul Ministerului de Interne până la 2 decembrie.

Profesorii Nicolae Iorga și Virgil Madgearu nu au avut aceeași șansă, și au fost asasinați în noaptea 27/28 noiembrie 1940.

Procesul celor implicați în asasinate s-a desfășurat în iulie 1941; condamnările au fost: moartea, pentru cei mai mulți, muncă silnică pe viață, ani de închisoare (cinci au fost achitați). Ancheta, însă, nu a stabilit cu exactitate lista asasinilor, nici modul în care au acționat și nici cine a dat ordinul.

Nicolae Iorga, consilier regal

- istoric, critic literar, documentarist, enciclopedist, memorialist, poet, dramaturg, parlamentar, ministru, profesor universitar și academician, a fost asasinat în noaptea de 27 noiembrie 1940. Valoarea lui ca intelectual nu cred că poate fi negată, dar a fost acuzat - pe drept - de antisemitism; asasinarea lui, însă, nu poate fi justificată - a fost un act de violență gratuită.

Fiind consilier regal, in urma unui schimb de replici in 1938 (Zelea Codreanu l-a acuzat într-o scrisoare că are o atitudine ambivalentă și nu încurajează suficient sentimentele naționaliste), istoricul a depus o plângere la poliție împotriva legionarului și acesta a fost condamnat la zece ani de muncă forțată pentru ultraj adus unui demnitar în exercițiul funcțiunii. Această plângere ar fi servit ca motiv pentru declanșarea procedurii judiciare împotriva liderului legionar care, in final, a fost omorât. Uciderea lui Iorga a fost răzbunarea legionarilor pentru moartea Căpitanului - l-au considerat autor moral.

Nicolae Iorga a fost ridicat de la locuința sa de un grup de legionari și ucis cu mai multe focuri de armă lângă Strejnicu. Horia Sima a negat că ar fi ordonat asasinarea omului de cultură și l-a considerat vinovat de moartea acestuia pe un alt legionar, Traian Boeru. Acest Traian Boeru a emigrat în Germania ulterior, unde s-a îmbogățit și, prin anii 1960 (când Sima era în Spania), a cerut o judecată formală pentru a se dezvinovăți. El recunoaște, totuși, că a fost prezent când Nicolae Iorga a fost luat de acasă.

In zi de crudă foamete / Fiindu-le lehamite, / În marginea țării întregi/ Au vrut s'ucidă pe moșnegi. / Iar ei au zis: Nu fiți păgâni, / Răbdați puțin pe cei bătrâni: / De-a lungul căii morților / Ei sunt in pragul porților. (Nicolae Iorga)

Virgil Madgearu

A fost un economist român, sociolog și politician de stânga, membru important in Partidul Țărănesc și al succesorului său, Partidul Național Țărănesc. Poziția lui era total antifascistă. Cu toate acestea, animat de dorința de a salva țara de la un faliment previzibil, economistul se angajase să vină în ajutorul guvernului condus de generalul Ion Antonescu. Acest aspect, și înțelegerea dintre Iulie Maniu și Zelea Codreanu, ar fi trebuit să-l pună la adăpost de "răzbunarea legionară" (credea profesorul) - știa că, in 1936, la Congresul studenților legionari, se constituise și o "echipă a morții" care avea o listă cu numele celor care urmau a fi "pedepsiți". Probabil că legionarii nu i-au uitat izbucnirea din Parlament in ziua când omagiul lui A. C. Cuza adus lui Hitler îl călcase pe nervi pe deputatul Madgearu: Eu fac apologia lui Hitler, pentru că ea duce la pace, nu la război. Deputatul s-a repezit la orator și, bătând cu pumnii în tribună, strigase revoltat: Nu permit ca acest nume să se pronunțe în Parlamentul român. E drept, in acele zile nu-și imaginase că viitorul îl va sili să trăiască într-un stat național-legionar câtă vreme mai existau un Maniu, un Brătianu, un Mihalache...

În ziua de 27 noiembrie 1940, pe la ora 14, in fața locuinței economistului a oprit o mașină neagră din care au coborât cinci indivizi, legionari, care apoi au intrat în casă, cerându-i lui Virgil Madgearu să îi însoțească la Poliția Capitalei pentru o declarație, o formalitate, și în cel mult o oră va fi înapoi acasă. Li s-a cerut să se legitimeze, doi au făcut-o, dar tot nu i-a crezut. Virgil Madgearu a acceptat să plece cu ei după ce și-au dat cuvântul de onoare de legionari că de-ar fi fost după ei nici n-ar fi trebuit să plece.

Profesorul a urcat pe bancheta din spate, dar mașina nu s-a îndreptat spre sediul Poliției, ci în direcție opusă, spre Snagov - a oprit în pădurea Snagov. Trecuse de ora 15. Legionarii l-au somat pe Virgil Madgearu să coboare și l-au condus la câteva sute de metri, departe de șosea, unde l-au împușcat.

Zgomotele împușcăturilor au fost auzite de un pădurar, care s-a gândit că sunt ceva braconieri și a alergat spre locul unde s-au auzit focurile de revolver. I-a întâlnit pe legionari când aceștia reveneau la mașină și le-a spus că nu au voie să tragă cu revolverul în pădure. Unul dintre asasini a răspuns pădurarului să nu se amestece că ei vor să se distreze împușcând ciori. Paznicul pădurii a notat numărul de înmatriculare al mașinii apoi a pornit în direcția de unde veniseră indivizii. A descoperit un corp uman căzut cu fața în jos. A anunțat imediat autoritățile.

Ancheta a demarat greu, se mișca și mai greu, fiind obstrucționată de aproape toate structurile decizionale - Mișcarea Legionară era la putere și relațiile dintre generalul Ion Antonescu și Horia Sima nu începuseră să se deterioreze. Abia după ce au fost înlăturați legionarii din conducerea țării ancheta a prins contur. S-a stabilit că aceeași "echipă a morții" l-a asasinat și pe Nicolae Iorga: Traian Boeru, Ion Tucan, Ștefan I. Cojocaru, Tudor Duca, Ștefan Iacobuță. Cei cinci lucrau la Institutul Național al Cooperației, unii având chiar funcții de conducere.

Virgil Madgearu era cunoscut ca fiind unul dintre cei mai consecvenți adversari politici ai regimurilor extremiste și a plătit cu viața. (http://www.madgearu.ro/desprenoi/virgilmadgearu.html)

Masacrul din ianuarie 1941

În ianuarie 1941 se termină cu statul național legionar - legionarii respectaseră prea puține dintre condițiile care le-au fost impuse când Ion Antonescu a adus la putere Mișcarea legionară (ML), ceea ce îl nemulțumea tot mai mult pe general. În plus, Antonescu voia ca excluderea evreilor din societate să se facă treptat, pentru a nu perturba funcționarea economiei și vieții sociale. Legionarii însă, profitând că aveau pozițiile de "comisari pentru românizare", jefuiau și torturau evrei, și se răzbunau pe foștii lor adversari politici. Poliția legionară (care dubla poliția oficială) și Corpul Muncitoresc Legionar (structura creată în octombrie 1936 pentru a înregimenta muncitori din toată țara) erau printre entitățile care subminau autoritatea statului.

În contextul asasinării unui ofițer german la București (de un cetățean grec, despre care oficialii au spus că era agent englez), in ianuarie 1941, conflictul dintre ML și Antonescu se accentuează; legionarii ocupă sediul Poliției din București, primăria capitalei, sedii de poliție, sedii de prefecturi, mai multe ministere și alte poziții strategice. Cu armata și jandarmii de partea sa, in principiu, Antonescu e defensiv inițial (știa că mulți ofițeri simpatizează cu legionarii) dar în seara de 22 ianuarie intervine împotriva rebelilor - pentru că Hitler a ales să îl sprijine pe el, nu Garda.

In timpul rebeliunii legionare din București, in cartierele Dudești, Văcărești, in alte zone intens locuite de evrei - Calea Rahovei, Șoseaua Pantelimon, de exemplu - au loc razii ale legionarilor cărora li se alătură vecini și indivizi puși pe furt. Sunt jefuite locuințele, magazinele atelierele românilor-evrei, și mulți oameni sunt reținuți și transportați în sedii ale organizației sau alte locuri controlate de legionari - reținerile s-au făcut fie pe baza unor liste, fiind vizați și lideri din organizațiile evreiești, fie la întâmplare de pe stradă sau din case.

Dintre evreii torturați in sediul Corpului Muncitoresc Legionar (Dumitru Groza era șeful muncitorimii legionare) din Calea Călărașilor un grup de 90 de oameni a fost dus în pădurea Jilava și executat - oamenii au fost încărcați in două camionete și duși la marginea satului Jilava, peste râul Sabar, unde legionarii care au însoțit camionetele cu trei automobile i-au scos pe oameni din camionete rând pe rând și i-au executat trăgând de aproape. Opt dintre oameni au reușit să fugă, dar majoritatea erau răniți și au fost repede prinși de legionari sau săteni și duși la primăria Jilava, apoi escortați din nou în pădure și executați, in seara zilei de 22 ianuarie. Sunt cunoscute 84 de nume; trei oameni au scăpat și au depus mărturie.

În 23 ianuarie, o parte dintre oamenii reținuți în 20 ianuarie și închiși la Prefectura Poliției au fost transportați la Abatorul Comunal de pe Splaiul Dâmboviței și uciși - se vorbește despre 15 victime, dar sunt cunoscute numai 11 nume ale celor care au fost uciși cu bestialitate.

Patrulele legionare rețineau oameni încă din 20 ianuarie. Peste 120 de evrei au fost uciși în zilele pogromului.

Printre cei bătuți și jefuiți in acele zile a fost și scriitorul român de origine evreiască Felix Aderca (1891-1962)

După rebeliune, cu sprijinul serviciilor de informații naziste, Horia Sima și mai mulți lideri ai Legiunii au fugit în Germania. Legionarii prinși în țară - câteva mii - au fost judecați în diferite procese și trimiși la închisoare.

Un fel de concluzie

Unii istorici par a fi de părere că legionarii au dat dovadă de un fanatism unic in istoria poporului român. Unele dintre asasinatele pe care le-au organizat au avut răsunet și la nivel internațional. Legionarii dominau prin teroare - părea a fi ceva gen: erai cu ei sau împotriva lor, neexistând o cale de mijloc. Oficialii arestau, condamnau, executau legionari, legionarii organizau atentate - un fel de "cerc al crimei". Nu legionarii au promulgat legile împotriva cetățenilor români de origine evreiască, dar s-au folosit din plin de acestea.

Surse info:

- Magazin istoric, Anul I, nr. 7, octombrie 1967

- Revista Dosarele istoriei, an II, nr. 4 (9), 1997

- Noiembrie însângerat, asasinarea lui Madgearu și Iorga, de Haralamb Zincă, Editura Publisol, București, 2021

- https://razboiulpentrutrecut.wordpress.com/2016/08/27/a-c-cuza-parintele-fondator-al-antisemitismului-fascist-romanesc/

- https://adevarul.ro/stiri-locale/iasi/cel-mai-mare-scandal-politic-din-istoria-iasiului-1412232.html

- https://www.libertatea.ro/stiri/crimele-legionarilor-care-au-ingrozit-romania-asasinatele-carora-le-au-cazut-victime-i-g-duca-armand-calinescu-nicolae-iorga-si-virgil-madgearu-5112427

- https://adevarul.ro/stiri-locale/suceava/asasinarea-lui-nicolae-iorga-marele-istoric-roman-1760172.html

- https://adevarul.ro/stiri-locale/focsani/cine-au-fost-decemvirii-asasinii-sadici-care-au-1843198.html

- https://historia.ro/sectiune/general/asasinarea-lui-duca-2247024.html

- https://www.scena9.ro/article/masacru-antisemit-bucuresti-jilava-legionari-ianuarie-1941