Speranta de viata politicieni

În iunie 2022 au apărut rezultatele unui studiu condus de cercetători de la Oxford Population Health, cu privire la speranța de viață a politicienilor.

S-au avut în vedere politicienii din 11 state considerate bogate: Australia, Austria, Canada, Elveția, Franța, Germania, Italia, Țările de Jos, Marea Britanie, Noua Zeelandă și S.U.A..

Datele analizate care au fost disponibile sunt dintre anii 1945 și 2014, dar analiza a variat între 1816 (Franța) și 2017.

Deoarece studiul a avut în vedere statele cu venituri mari cercetătorii atrag atenția asupra faptului că e posibil ca rezultatele să nu fie valabile la țările cu venituri mici și medii.

Dr. Laurence Roope, cercetător principal la Oxford Population Health, a declarat:

(...) Rezultatele arată că speranța de viață a politicienilor de astăzi este foarte mare în comparație cu cea observată în prima jumătate a secolului XX. (...) Diferența între ratele de mortalitate a început să crească cu o jumătate de secol mai devreme decât creșterea inegalității veniturilor din anii 1980.

Altfel spus: nu doar veniturile mai mari (în sine) le dau politicienilor de azi o speranță de viață mai mare decât a celor pe care îi reprezintă.

Studiul a fost publicat în Jurnalul European de Epidemiologie (The European Journal of Epidemiology)

Pentru amănunte privind studiul:

https://www.ox.ac.uk/news/2022-06-24-new-study-finds-politicians-typically-enjoy-longer-lives-general-populations

Oameni puțini pe Terra, viitor bun?

Pentru un viitor mai bun e nevoie de mai puțini oameni pe Terra – o afirmă unele dintre „mințile luminate” ale lumii. De exemplu, organizația (fundația sau ce-o fi) Population Metters, prin reprezentanții și simpatizanții ei, susține ideea de „familii mai mici”, adică familii cu mai puțini copii (dacă se poate, fără). Toate problemele noastre de mediu devin mai ușor de rezolvat cu mai puțini oameni și mai greu – și în cele din urmă imposibil – de rezolvat cu tot mai mulți oameni, susține unul dintre membrii organizației amintite, Sir David Attenborough.

Suprapopulare și ipocrizie

Planeta e suprapoluată! strigă unii. Trebuie să micșorăm rata natalității. Și se caută soluții „decente” care să nu încalce drepturile fundamentale ale omului: China se interzice mai mult de doi copii într-o familie (din 2015 – până atunci era doar unul permis), încălcând dreptul cuplurilor de-a avea o familie mai mare. În zona Asia-Africa s-a umblat, nu cu mult timp în urmă, cu sterilizarea – întâi s-au luat doar de femei, mai apoi și de bărbați.

N-am cum să nu observ că se dorește scăderea ratei natalității în zonele sărace și foarte sărace ale lumii. E un fapt: unde-i sărăcie mare, lipsă de educație etc., se nasc mai mulți copii, dar măsura sterilizării (benevole, în unele cazuri, se zice) nu o consider o soluție – educația fiind soluția, dar! Dacă în aceste zone sărace – cu sol și subsol extraordinar de bogate – ar fi mai puțină populație bănuiesc că le-ar fi mai ușor – celor interesați – să exploateze aceste bogății? Acești indivizi or avea interesul ca populația de acolo să fie decimată nu educată? Doar întreb, nu afirm.

Pe de altă parte, în zonele mai bogate se încurajează natalitatea. Unele state interzic avortul. Sunt și acele țări în care statul și biserica sunt una, în care avorturile sunt interzise prin definiție, să zic așa. Alte state nu interzic avortul și oferă „cadouri” celor care aduc pe lume copii, dar nu se deranjează să ofere și un mediu bun pentru educația acestora (a se vedea România).

Se face propagandă pentru inovațiile și descoperirile din medicină – mai ales în sfera geneticii – utile pentru a mări durata de viață, pentru a avea „numai” oameni sănătoși și viguroși etc. Dacă durata de viață se mărește și copii nu prea se mai nasc nu va avea Terra o populație preponderent îmbătrânită? Azi, unii se plâng că în statele lor populația e îmbătrânită și îndeamnă oamenii să aibă copii...

Din statisticile difuzate pe ici-colo de fel și fel de organizații care – în general – propun fel și fel de tratamente, vaccinuri, medicamente etc. - reiese că se moare pe capete în lume fără „medicinele” lor. În ideea „îngrijorărilor” n-ar fi bine să o lase baltă cu propovăduirea unei vieți mai sănătoase? Vor ajunge să aleagă administratorii statelor cine și când poate aduce în lume copii și ce condiții trebuie să îndeplinească la momentul în care fac cererea? (cum i-a dat prin minte primarului din Târgu Mureș, în anul 2020).

Se pot hotărî?! Să crească sau să scadă populația Terrei?! Vor s-o crească în anumite zone și s-o scadă în alte zone? De ce s-or mai „îngrijora” atâta de rata mortalității din cauze diverse? Există vreo logică în cea ce zic și ceea ce fac anumiți indivizi cu putere de decizie asupra vieții oamenilor în general?

Suprapopularea e o preocupare antică

Să nu-și imagineze cineva că problema suprapopulării e o temă nouă. Nu! Vine din negura vremii.

Poetul Stasinos, care a trăit între 776-580 i.e.n., scria: A fost o vreme când nenumărate triburi, deși dispersate pe arii largi, au ocupat suprafața Pământului sugându-i seva, iar Zeus a văzut și-a avut milă, și în inima lui înțeleaptă s-a hotărât să ușureze Pământul atot-hrănitor provocând marele război troian pentru ca moartea să golească lumea. Astfel, eroii au fost uciși în Troia și planul lui Zeus s-a împlinit.

Peste mii de ani, biologul și autorul Paul Ralph Ehrlich (membru Population Matters, născut în 1932), spune ceva asemănător: Practic, există doar două soluții la problema populației. Una este „soluția pentru rata natalității”, în care găsim modalități de a reduce natalitatea. Cealaltă este o „soluție pentru rata de deces”, când modalitățile de creștere a ratei de deces: război, foamete, ciumă, ne lovesc.

Actualizare iulie 2023: din 2020 incoace pare ca s-au ales solutiile pentru pentru a creste rata de deces....

Filosoful Confucius (551-479 î.e.n.) și-a exprimat și el „temerile” privind suprapopularea: Creșterea excesivă (a populației) poate reduce producția per lucrător, poate diminua nivelul de trai al maselor și poate genera conflicte.

Ce să zic? Conflicte au fost și vor fi mereu, indiferent de numărul oamenilor care populează Terra.

Aristotel (384-322 î.e.n.) s-a băgat în seamă și pe tema suprapopulării: ... este mai necesar să se limiteze populația decât proprietatea... Neglijarea acestui subiect, care în statele existente este atât de comună, este o cauză nesfârșită a sărăciei în rândul cetățenilor, iar sărăcia este părintele atât al revoluției cât și al crimei.

În era noastră, scriitorul creștin timpuriu Tertulian (160 – 220), primul scriitor patristic care a publicat în limba latină, numit „părintele creștinătății apusene”, se îngrijora și el de numărul mare al oamenilor: Cea mai puternică dovadă este populația vastă a Pământului pentru care suntem o povară, și cu greu ne poate satisface nevoile. E ca și cum ne-ar spune că divinitatea nu știe ce face. "Părintele creștinătății apusene" pare să nu fie de acord cu ce scrie în Biblie, Geneza (Facerea) 1: 27, 28: Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie. Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: "Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul”.

Unii ar spune că anticii au avut dreptate. Alții ar spune că previziunile lor nu s-au îndeplinit la vremea lor așa că... de ce s-ar dovedi reale previziunile contemporanilor?

Se bate monedă și pe consumul exagerat de orice! Acum, zău, oamenii săraci consumă cel mai puțin - amprenta lor de carbon (foarte la moda in ultimii ani) este foarte mica = ei polueaza cel mai putin.

„Rezolvări” ale suprapopulării?

Când auzi teoria că Terra e suprapopulată și asta-i dăunează, pentru că seacă resursele, se schimbă clima, consumul e exagerat și etc. din cauză că sunt prea mulți oameni, și trebuie luate unele măsuri împotriva creșterii necontrolate a populației (de parca ar vorbi despre cresterea necontrolata a buruienilor!), e posibil să-ți zici: „mda, s-ar putea”. Apoi verifici; începi să „aplici teoria” în practică – în diferite situații – și vezi că-ți dă cu rest.

Susțin „specialiștii” – și unii care zic că nu vor mai avea animalele loc de oameni – că trebuie luate măsuri împotriva creșterii „necontrolate” a populației. Deja s-au luat; una dintre măsuri se referă la îndemnarea tinerilor la o carieră profesională de succes mai întâi, apoi familie.

Să zicem că teoria, luată „la general”, e valabilă. Doar zicem, de amorul artei. Cum o aplici, însă?! Dai iama în statele unde există un număr foarte mare de oameni săraci și le impui sterilizarea?!

Unii teoreticieni insistă pe educarea fetelor și femeilor – puțini rostesc ceva despre educarea bărbaților. Studiu de caz: o femeie conștientă că în familia ei nu pot crește fără probleme mai mult de doi copii înghite anticoncepționale, la sfatul medicului. Și află soțul! Iar soțul este unul dintre aceia care cred că femeile înghit pastile doar pentru că vor "să-și facă de cap" fără grijă, și-o ia la bătaie pe soție.

Alte "metode" pentru scăderea numărului de oameni mai pot fi eugenia, eutanasia, metodele deja folosite de naziști și nu numai.

Toată faza asta cu „suprapopularea pune în pericol Terra" seamănă cu Apocalipsa care se anunță la anumite intervale de timp, dar care se tot amână.

Într-o zi se va termina, probabil, cu Terra. Se va întâmpla natural, din vina celor care scârmă pământul în profunzime, din cauza celor care scârmă atmosfera în profunzime sau din cauza săracilor care-s mulți dar consumă într-o lună cât consumă un bogătaș într-o zi? Se va termina, probabil, cu Terra pentru ca este o planeta, in fond...

surse:

citate

https://populationmatters.org/quotes

primarul

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/primarul-din-targu-mures-vrea-sa-selecteze-cuplurile-care-vor-sa-aiba-copii-tiganii-sunt-o-problema-serioasa-a-romaniei-1244824

Propaganda. Tehnici. Obiective

Propaganda este arta convingerii oamenilor să treacă direct la concluzii fără a mai examina realitatea problemei (Michael Balfour, istoric britanic)

Mai ales în timpul celor două războaie mondiale propaganda a crescut foarte mult și publicul nu mai știa cum să analizeze critic informațiile. În 1937, Edward Filene, Kirtley Mather și Clyde R. Miller au înființat Institutul de Analiză a Propagandei - care a funcționat până în anul 1942. Scopul institutului a fost de a oferi publicului informații despre tipurile de propagandă, tactica folosită și despre strategiile de analiză, pentru a combate efectele psihologice și succesul informațiilor propagandistice. Propaganda a fost clasificată atunci în șapte categorii cheie:

1. Propagandă de tip bandwagon. Bandwagon este un termen utilizat în legătură cu o activitate, o cauză etc. care este prezentată a fi la modă, de bun-gust, populară etc..

E un tip de propagandă prin care se încearcă atragerea publicului spre o idee/acțiune. Prin această tehnică se creează un sentiment de izolare în rândul indivizilor care nu s-au alăturat încă unei cauze, unei mode, unei acțiuni (susținută de propagandist). Se adresează puternic tendinței de conformare și dorinței individului de a face parte dintr-un grup.

Termenul nu are echivalent în limba română. S-ar putea traduce „vagon de trupă” (în care multă lume vrea să fie/trebuie să fie). Se potrivește „șir de vagoane” - așa cum vagoanele „se urmează” unul pe celălalt și oamenii au această tendință: dacă mulți fac un anume lucru alții imită, pe motiv că „așa se face” sau că e „de bine”. E o tehnică folosită și în publicitate.

2. Recomandarea (conexiune falsă) este o altă tehnică folosită în propagandă. O celebritate - de regulă îndrăgită de cei mai mulți indivizi - un filantrop, o figură politică simpatizată etc. aprobă anumite acțiuni, îndeamnă la acțiuni etc., ceea ce creează încredere în rândul publicului datorită persoanei care o promovează. Un exemplu simplist: „Cutărică (mare personalitate, de notorietate) spune că...” Altfel zis: când un mare fizician, să zicem, face o afirmație aceasta nu e neapărat adevărată, mai ales când alți fizicieni au păreri contrare.

3. Generalitățile evidente. Sunt folosite cuvinte cu puternică încărcătură emoțională: sănătate, dragoste, maternitate, familie, știință, medicină, patriotism, civilizație, democrație, bine, drept, libertate etc. Pentru fiecare individ în parte acestea înseamnă altceva, deci pot fi folosite în moduri diferite. Cuvintele sunt atent selectate în sloganuri/discursuri care fac apel la virtuțile pe care audiența țintită le consideră cele mai importante.

4. Oamenii simpli (oamenii normali, de pe stradă). Propagandiștii fac apel la oamenii obișnuiți pentru a arăta că ideea lor, modul în care fac politică, acțiunea pe care o încurajează le-a fost utilă acestora. E un apel special prin care propagandiștii creează un sentiment de normalitate în ceea ce privește ideea promovată - acțiunea, ideea etc. de succes se potrivește în viața cotidiană. „Oamenii simpli” este un apel special.

5. Transferul. Sunt folosite tehnici care accesează sentimentele pozitive ale indivizilor în legătură cu anumite simboluri: crucea, drapelul, un halat alb etc. (simboluri care trezesc emoții). E o tehnică prin care propagandistul transferă autoritatea și prestigiul unui lucru respectat de indivizi asupra a ceea ce vrea el ca aceștia să accepte, să înțeleagă. De exemplu, când un politician își termină discursul cu o trimitere spre religie el încearcă să transfere prestigiul religios asupra ideilor pe care le susține (la fel și dacă apare lângă el vreun prelat = Biserica susține ideile/programul lui). Pe același sistem, unii încearcă să transfere prestigiul științei sau al medicinei asupra unui anumit proiect sau grup de credințe (și se va folosi de un simbol adecvat). Transferul este o „conexiune falsă”.

6. Injuriile. Apelarea „pe nume” - folosirea peiorativelor. Cel care le folosește caută un răspuns emoțional negativ (teamă, furie, supărare). Comparând persoana sau ideea cu ceva ce este considerat urât, neplăcut etc. se creează o asociere emoțională între om/idee și injurie. Propagandistul leagă un om/o idee de un simbol negativ și speră că publicul va respinge omul/ideea din cauza acelui simbol negativ și nu-și va consuma timpul să analizeze situații, dovezi etc.. Cei care vor să stigmatizeze folosesc cuvinte ca: fascist, legionar, comunist, fătălău, țigan, analfabet etc..

7. Stivuirea cărților (sau Biblioteca). Sunt utilizate informații selective, prezentându-se doar o parte a unui argument sau poveste. Informațiile, fiind incomplete, pot influența mulți oameni într-o direcție greșită (nu poate fi o direcție bună când informațiile sunt selectate pentru ca propagandistul să-și asigure succesul).

Alte tehnici:

Frica. Atunci când propagandistul își avertizează publicul că va urma dezastrul dacă nu sunt luate măsurile cutare și cutare, dacă nu se acționează în acest mod și numai în acesta, face apel la cea mai puternică emoție: frica. Speculând fricile adânci ale indivizilor, cel care aplică această tehnică speră să redirecționeze atenția spre măsurile care se pot lua pentru a evita sau diminua dezastrul. Cu cât o persoană este mai speriată de comunicare cu atât va fi dispusă să adopte o acțiune pozitivă de prevenire. De la sfârșitul celui de-al doilea război mondial se tot fac studii empirice pentru a afla mai mult despre eficiența apelului la frică.

Un apel la frică reușit are patru elemente: 1. o amenințare; 2. o anumită recomandare despre cum trebuie să se comporte indivizii; 3. înțelegerea, de către indivizi, că recomandarea va fi eficientă în contracararea amenințării; 4. înțelegerea, de către indivizi, că sunt capabili să se comporte în modul recomandat. Dacă unul dintre elemente lipsește s-ar putea ca apelul la frică să nu reușească.

Oportunismul - pe scurt: „toată lumea face asta, deci și tu trebuie s-o faci”.

Eufemismele: economia nu este falimentară, ci în „regres” - de exemplu.

Există multe tehnici de propagandă experimentate și îmbunătățite de-a lungul timpului, dar cele prezentate sunt cel mai ușor de recunoscut. Intre altele: sondajele "de opinie".

Comunicarea dintre oameni este caracterizată de lipsa atenției - mai ales - ceea ce permite fără mari probleme toate formele de propagandă: de la cele mai subtile tehnici la cele mai grosiere. Există tehnici relativ ușor de recunoscut - de cei avizați - deci ușor de contracarat, dar există și tehnici extrem de subtile, care pot fi recunoscute mai greu.

Obiectivele propagandei

În general, propagandiștii doresc doar să vândă un bun sau un serviciu relativ sigur și util, o idee - aceasta ține mai mult de publicitate, dar și aici pot interveni elemente de propagandă (dacă vrei să vinzi ceva creezi nevoia; se face apel la dorința indivizilor de a fi parte a ceva, de a fi la modă etc.). Lucrurile se complică atunci când propagandiștii urmăresc să convertească un număr mare de oameni la o religie, sau urmăresc ura între oameni de religii diferite, de exemplu, sau își propun o nouă ordine socială sau să inducă ideea unor acțiuni colective periculoase (revoluții, războaie). Propaganda este, în aceste cazuri, subtilă, și trebuie să se desfășoare mult timp, planificată în etape, faze sau valuri pentru a aduna cât mai mulți adepți. Chiar și propagandiștilor, între ei, le este dificil să precizeze cu claritate ce credințe, valori sau acțiuni doresc, în ce momente, pentru care tipuri de oameni. În această propagandă sunt implicate valori umane complexe: liniștea sufletească, prestigiul, veniturile și chiar viața sau securitatea militară a unor națiuni/regiuni întregi (la acest moment al evoluției tehnologice chiar anihilarea omenirii în întregime). În astfel de situații dilemele sunt complexe. Indivizii ar trebui să analizeze dacă pentru o victorie militară sau revoluționară, de exemplu, merită plătit prețul pierderii de vieți omenești, prețul ruinei economice. O realizare mai rapidă a obiectivelor merită o mai multă suferință umană?

Ce sunt dispuși propagandiștii să riște, pentru ce, în ce perioadă de timp?

Audiența propagandei

Publicul căruia i se adresează propagandistul poate fi clasificat în:

1. indivizii predispuși să reacționeze după cum dorește propagandistul - propagandistul își formulează mesajul astfel încât să pară că are soluția pentru problemele unui grup țintă, obținând astfel răspunsul dorit de la cei care sunt deja de acord cu mesajul;

2. indivizii neutri sau indiferenți la dorințele propagandistului;

3. indivizii aflați în opoziție sau chiar ostili propagandistului.

Indiferenții și oponenții nu sunt interesați în mod deosebit de mesajul propagandistului, exceptând cazurile în care apar stimulente care nu țin de propagandă: avantaje materiale sau sociale, măsuri coercitive ș.a.

Rezistența la propagandă

Cei care recunosc propaganda în toate formele ei - sau măcar în acele forme grosiere - pot rezista presiunii, persuasiunii - dacă vor! - o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, în funcție de câți cedează în jurul lor și în funcție de câtă presiune socială pot suporta, câte măsuri coercitive pot evita.

Pentru a recunoaște propaganda trebuie analizate mesajele (pentru fiecare tip de propagandă). Câteva întrebări generale în analizarea mesajelor propagandistice:

1. Este vreun individ sau un grup care ar fi marginalizat dacă un propagandist sau altul și-ar atinge scopul?

2. Ideea propagandistului are vreo legătură reală cu valoarea morală la care face referire acesta sau se încearcă inocularea folosindu-se de sensibilitățile morale ale indivizilor?

3. Realizarea scopului propagandistului ar conduce spre binele general sau doar vrea să influențeze opinia publică pentru un interes personal sau de grup?

4. De ce trebuie considerat că o persoană (grup, publicație etc.) are cunoștințe de expert sau informații credibile despre un subiect sau altul?

5. Care sunt faptele?

6. Care este sursa informațiilor?

7. Poate fi realizată fără pierderi semnificative o idee sau alta?

8. De ce trebuie să sprijin un program, o idee dacă alții le sprijină?

9. Programul, ideea, servesc sau subminează interesele individuale sau colective?

10. Cât de legitimă este frica provocată și care sunt meritele propunerii propagandistului?

Sunt o mulțime de întrebări pe care ar trebui să (și) le pună cei care nu vor să cadă în capcana propagandiștilor.

Propaganda. Clasificare

Pe lângă mijloacele tradiționale de propagandă (afișe, broșuri, pliante, anunțuri la radio sau la televizor, „telefonul fără fir” etc. pot fi folosite în propagandă toate genurile artelor, vizuale sau nu: teatrul, cinematografia, spoturile publicitare, jocurile, beletristica, poezia dar și formele de influențare în masă: internet, camere chat, rețele sociale etc.)

În propagandă sunt folosite și simboluri semnificative: timbrul vocii, mimica, punctarea frazelor, pumnul ridicat etc. - gesturi prin care se transmit semnale care indică atitudinea propagandistului, dar și simboluri de genul: drapel, cruce etc..

În sfera politicului propaganda e folosită pe scară largă de la începutul secolului al XIX-lea, și e folosită de politicienii aflați la putere sau în opoziție, de grupurile de interese speciale. Propaganda e folosită pentru a evidenția negativul sau poziția unei idei, a unei persoane, a unei legislații etc..

Propaganda nu trebuie echivalată cu falsul, minciuna, dezinformarea deși există destui autori care le asociază propagandei. De exemplu, istoricul american Trudi Tate, afirmă pe șleau că propaganda este asemenea unei înșelătorii; profesorul Michael Billing (Universitatea Loughborough, Marea Britanie) consideră că „propaganda” se referă la mesajele suprasimplificate și distorsionate prin care se susține o politică partizană sau o poziție doctrinară; profesorul Stanley B. Cunningham (Universitatea din Windsor, Marea Britanie) afirmă că mulți teoreticieni descriu propaganda ca manipulare a percepțiilor și credințelor în care, în general, mesajul comunicat este fals sau distorsionat.

Papa Grigore al XV-lea, cu a lui „Sacra Congregatio de Propaganda Fide”, prin punerea în opoziție a științei și religiei, Joseph Goebbels (ministrul propagandei în Germania nazistă) cu cinismul și cruzimea lui, totalitarismul comunisto-stalinist cu „egalitarismul” au făcut ca „propaganda” să devină aproape un cuvânt malefic. La nivelul simțului comun cei mai mulți echivalează propaganda cu minciuna, distorsiunea informației, dezinformarea, manipularea, spălarea creierului, controlul minții, știri false, război psihologic și altele pentru că prea adesea oamenii au avut parte de unele lucrări, de acte oficiale chiar, în care s-au folosit tehnici ilegale de influențare a opiniilor, atitudinilor și comportamentelor. Propaganda este în general considerată a fi un termen negativ, chiar dacă poate fi aplicată pentru a atinge obiective pozitive.

Cum acționează propaganda

În cea mai mare măsură, propaganda se bazează pe trăsăturile morale caracteristice indivizilor unei colectivități, unui grup social, unei epoci (etos/etică) și pe emoții (patos). Propaganda nu e interesată de fapte, figuri sau adevăr, ci urmărește răspunsurile emoționale ale publicului țintă pentru a genera un acord și o acțiune urmărite/dorite de propagandist.

Tipuri de propagandă

În „Doctrina pentru operații psihologice” (2003) a forțelor armate ale SUA propaganda e clasificată în:

Propagandă neagră - lasă să se înțeleagă că informația ar emana de la altă sursă decât cea reală; e strâns legată de minciună; sunt propagate scorneli, înșelăciuni. Un exemplu ar fi documentul falsificat de poliția secretă a țarului Nicolae al II-lea al Rusiei: „Protocoalele înțelepților Sionului” care, deși dovedit ca fiind un fals, este citat ca sursă de încredere de mulți antisemiți (și nu numai).

Propaganda gri - sursa poate fi sau nu identificată, iar acuratețea informațiilor este incertă; în general, informațiile sunt părtinitoare.

Propaganda albă - sursa e cunoscuta publicului; propagandistul spune clar ceea ce dorește să obțină - se cunoaște sursa și sunt identificate scopul și intențiile, publicul știind clar că este o încercare ce se face pentru a-l influența. În general, propaganda albă este realizată de o agenție guvernamentală identificabilă. Informațiile tind să fie corecte, dar nu neapărat verificabile - orice sugestie că mesajul ar fi fals ar submina credibilitatea sursei; mesajul e destinat să convingă audiența de justețea unui regim, ideologie sau altele. În timpul sărbătorilor naționale propaganda albă e în elementul ei - propagandiștii se folosesc de patriotismul oamenilor și de șovinismul regional.

Clasificarea propagandei în neagră, gri și albă e o una realizată pe baza metodelor folosite pentru formularea argumentului.

O altă clasificare distinge patru forme de propagandă (în funcție de scop și efecte):

1. propaganda de război, numită și război psihologic sau operații psihologice - o practică, de regulă, armata, pentru a slabi forțele inamice și a întări moralul propriilor trupe;

2. propaganda externă (străină) - „diplomație publică”, termen prin care statele (democrații sau dictaturi) își fac cunoscute măsurile pe care le adoptă privind propriile nevoi de securitate, interese strategice, obiective economice și le transmit la nivel internațional.

3. propaganda sociologică - se referă la încercările conducătorilor de a obține prin propagandă introducerea anumitor standarde. E specifică mai ales regimurilor totalitare dar poate fi întâlnită și în democrație, în cadrul „educației politice”.

4. propaganda politică - e destul de greu de urmărit în democrații și apare mai clar în perioada campaniilor electorale; poate fi numită „dispută politică” prin intermediul comunicării persuasive planificate.

Caracteristicile propagandei

Activează emoții puternice. Propaganda face apel la emoții, mai puțin (spre deloc) la intelect. Activează emoții umane precum teama, furia, frustrarea, ura, resentimentul, speranța, compasiunea etc. - toate aceste emoții pot fi activate prin folosirea unor cuvinte și simboluri potrivite. În acest sens „mintea individului e terenul de joacă al propagandistului”; exploatând temerile și prejudecățile oamenilor propagandistul își adaptează mesajele în funcție de emoțiile publicului pentru a declanșa exaltare, surescitare, frică, gândirea critică fiind, practic, anulată. Destinatarul e manipulat emoțional.

Informațiile și ideile sunt simplificate. Propagandistul folosește informații corecte, exacte sau jumătăți de adevăr, opinii, minciuni ori mesaje false. Sunt folosite metafore, imagini sau repetiții. Poveștile par reale și adevărate, credibile. Mesajul simplificat excesiv are succes la public când expresiile atractive și ușor de reținut înlocuiesc gândirea critică. Astfel de informații simplificate nu contribuie la îmbunătățirea cunoașterii, a înțelegerii, dar pentru că cei mai mulți oameni preferă să diminueze complexitatea această formă de propagandă e eficientă. Informațiile sunt selective, nu sunt prezentate echilibrat, și au un obiectiv specific.

Răspunde la nevoile și valorile publicului. Mesajele și temele sunt transmise într-un limbaj care se adresează direct și - în general, exclusiv - unor grupuri țintă. Propagandiștii pot face apel la calitatea individului de membru al familiei, la identitatea lui rasială sau etnică, la valorile și convingerile lui, la pasiunile lui și vedetele preferate, la aspirațiile și speranțele de viitor ale individului. Prin crearea de mesaje care răspund direct la nevoile, speranțele și temerile unor grupuri specifice, propaganda devine personală și relevantă, oamenii acordând atenție mesajelor, asimilând informațiile și ideile esențiale.

Sunt atacați oponenții. Poate fi o armă într-o formă de război politic și social, identificând și defăimând oponenți, punând la îndoială legitimitatea, credibilitatea, ideile și chiar caracterul adversarului. Pentru că oamenii, în general, sunt atrași de conflict propagandistul poate folosi controversa pentru a obține atenție și a câștiga adepți. Prin atacarea adversarilor/oponenților se încurajează gândirea tranșantă de tipul „noi contra lor” - un alt mod de a anula gândirea bazată pe informații și idei complexe.

Propaganda poate fi folosită pentru a discredita oameni și distruge reputații, pentru a exclude grupuri de oameni, pentru a incita la ură și pentru a cultiva indiferența.

Ce este propaganda

Propaganda există din negura istoriei, chiar dacă nu era denumită astfel. Vergiliu, de exemplu, scrie „Eneida” la comanda împăratului Augustus, cu scopul de a glorifica măreția Romei, de a inocula sentimentul de mândrie pentru trecutul Romei, dar și pentru a cultiva virtuțile romane tradiționale: loialitatea față de Imperiu și de zeii acestuia și față de familie.

În anul 1622, Biserica Catolică a înființat o asociație numită „Sfânta Comunitate pentru Propagarea Credinței” (Sacra Congregatio de Propaganda Fide). Scopul Congregației era de a coordona activitățile misionarilor în diferite state de pe diferite continente și de a organiza o școală pentru misionari, o bibliotecă, din dorința de a restaura catolicismul în țările protestante și ortodoxe și de a-l răspândi printre cei care practicau religii necreștine, convertindu-i la catolicism. „Sacra Congregatio” făcea parte din contrareforma Bisericii Catolice menită să combată nu numai protestantismul, ci și știința, în general, și în special concepția heliocentrică a fizicianului și filozofului italian Galileo Galilei (1564-1642).

Aceasta ar putea fi originea cuvântului „propagandă” (există și alte opinii).

Definirea propagandei este un pic mai greu de făcut pentru că publicitatea - sau cântecele patriotice - de exemplu, sunt tot un fel de manipulare a emoțiilor, dar pot fi asimilate propagandei numai în anumite condiții. O definiție universal acceptată nu pare să existe, dar diferiți autori (istorici, sociologi, psihologi etc.) au încercat să definească propaganda.

Alexis de Tocqueville, în lucrarea De la Démocratie en Amérique (1835), scria: În general, concepțiile simple pun stăpânire pe spiritul poporului. O idee falsă, dar exprimată clar și precis, va avea întotdeauna o putere mai mare în lume decât o idee adevărată, dar complexă. Prin urmare, partidele - care sunt un fel de mici națiuni în sânul uneia mari - se grăbesc mereu să adopte ca simbol un nume sau un principiu, care adesea reprezintă foarte imperfect scopul pe care și-l propun, și mijloacele pe care le folosesc, dar fără de care nu ar putea nici să subziste, nici să acționeze.

În lucrarea sa, Propaganda Technique in the World War (1927), Harold D. Lasswell (1903-1978), profesor de științe politice la Universitatea Yale (SUA), scrie: Propaganda se referă la controlul opiniei prin simboluri semnificative sau, ca să vorbim mai concret și mai precis, prin relatări, zvonuri, rapoarte, fotografii și la alte forme de comunicare socială. Propaganda, în cel mai larg sens, este tehnica de influențare a acțiunilor omului prin manipularea reprezentărilor, care pot fi de natură verbală, scrisă sau orală, picturală sau muzicală.

Pentru această definiție există unele controverse deoarece, înțeleasă astfel, nu se mai distinge de alte forme de influențare socială: de educație, de publicitate sau de relațiile publice, de exemplu.

Edward L. Bernays (1891-1995), părintele profesiei de consilier de relații publice, definea propaganda tocmai raportând-o la relațiile publice: Propaganda modernă este un efort consistent și de durată cu scopul de a crea sau de a forma evenimente pentru a influența, prin intermediul lor, modul cum publicul se raportează la o anumită inițiativă, idee sau grup.

În cartea sa (amintită mai jos), istoricul Cătălin Hentea consideră că relația dintre noțiunile „propagandă” și „relații publice” este una complexă și deosebirile - în ultimii ani - au devenit greu de sesizat. În funcție de punctul de vedere al celor interesați, „propaganda" poate fi opusul „relațiilor publice", în măsura în care relațiile publice "informează", în timp ce propaganda "dezinformează" și "manipulează", sau poate fi o formă specială a „relațiilor publice", în măsura în care „propaganda" folosește, într-o măsură mai mare, mijloace de manipulare și de distorsionare a realității.

Ambele noțiuni - propagandă și relații publice - sunt strâns legate de noțiuni ca publicitate, informare, manipulare, cenzură.

Într-un document doctrinar militar (2003) apare o altă definiție: Orice formă de comunicare în sprijinul unor obiective naționale în scopul influențării opiniilor, emoțiilor, atitudinilor sau comportamentelor oricărui grup de oameni în beneficiul direct sau indirect al sponsorului acestei comunicări.

Istoricul militar Călin Hentea: Propaganda constă în acțiuni de comunicare persuasivă planificate, susținute de un sponsor, având drept scop final influențarea și chiar modificarea atitudinilor și comportamentelor unei audiențe țintă selectate, pentru satisfacerea unor interese politice ale sponsorului, folosind informații și argumente false, parțial adevărate, denaturate și exclusive, alături de cele adevărate și însoțite de diverse forme de constrângere și cenzură. (Propaganda în război, Ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2014).

O altă definiție a propagandei o dau Garth S. Jowett și Victoria O’Donnell, în cartea lor Propagandă și persuasiune (2014): Propaganda este încercarea deliberată și sistematică de a modela percepțiile, de a manipula gândirea și de a conduce direct pentru a obține un răspuns care să promoveze intenția dorită a propagandistului. Aceasta ar fi o „definire neutră”, în ideea că propaganda nu este rea sau bună, ci este în funcție de intențiile propagandiștilor. În The World Book Enciclopedia (1992/1996), propaganda este definită ca o comunicare unilaterală care urmărește influențarea gândirii și acțiunilor oamenilor. O astfel de comunicare este propagandă sau nu în funcție de metodele de persuasiune.

Psychological Effects of Right-Wing and Islamic Extremist Internet Videos, de Diana Rieger, Lena Frischlich, Gary Bente (2013): în lumea noastră globalizată, propaganda a depășit granițele naționale sau audiențele definibile. Răspândirea crescândă a Internetului și enorma sa mobilizare îl fac instrumentul perfect pentru difuzarea de mesaje la nivel mondial, fără restricții temporale sau geografice. Pe net mesajele pot fi citite la celălalt capăt al lumii, cât ai clipi. Mai mult, Internetul permite utilizarea combinată a diferitelor mijloace de propagandă, care până acum se utilizau separat (texte, videoclipuri și forumuri de discuții) și permite maselor să-și exprime activ propriile opțiuni.

Pe scurt: propaganda reprezintă o propagare (răspândire) sistematică a unei doctrine, ideologii sau a unor teorii, opinii, pentru a le face cunoscute și acceptate, pentru a câștiga adepți. Simpla expunere a unei ideologii, doctrine, teorii etc. nu reprezintă propagandă. Pentru a deveni propagandă, ideologia, doctrina, teoria trebuie să fie răspândite printr-un sistem de comunicare, printr-o serie de evenimente organizate pe o perioadă lungă de timp, cu scopul de a face ca auditoriul să adopte un nou fel de a gândi = propagare sistematică.

Pentru ca propaganda să fie eficientă trebuie să fie: pe termen lung; continuă - subiectului nu i se acordă „pauze de trezire”, nu e slăbit nicio clipă; simfonică - transmisă pe toate canalele de comunicare pe care le are propagandistul la dispoziție; partizană - prezintă un singur punct de vedere; orice punct de vedere diferit e cenzurat, contracarat prin diferite mijloace (propaganda nu suportă puncte de vedere aflate în competiție sau dispută); afirmativă dar nu și documentată - propagandistul face afirmații categorice dar nu indică sursa din care a aflat.

Practic, propaganda arată oamenilor ce să gândească, nu cum să gândească.

**

Un adevăr trebuie transmis, nu ignorat. Cine descoperă un adevăr valoros are datoria de a-l face cunoscut. Pentru propagarea lui eficientă și pe scară largă e nevoie de efort organizat - va folosi presa sau tribuna drept cele mai bune căi pentru transmiterea acelui adevăr unui număr cât mai mare de oameni.

Propaganda devine o acțiune imorală și reprobabilă atunci când autorii ei difuzează în mod conștient și deliberat informații false sau atunci când sunt conștienți că efectele pe care le urmăresc prin propagandă sunt în dauna binelui comun. (Edward L. Bernays)

Propaganda cea din toate timpurile

Încă din zorii civilizației se poate spune că există propagandă - deși nu exista un termen pentru aceasta și nimeni, probabil, nu se gândea că ceea ce spuneau „marii preoți”, faraonii, regii, înțelepții, șamanii etc. ar fi fost altceva decât adevărul.

De mii de ani sunt folosite simbolurile pentru a convinge oamenii de existența zeilor, de exemplu, de puterea unora de a fi magicieni, de „forța divină” a unor conducători etc. (stau dovadă statuile imense, templele gigantice, însemnele „magice”). Mulțimea știa că trebuie să se supună dacă nu voia să atragă mânia zeilor - nu erau necesare argumentele sau mijloacele de persuasiune. Legendele și parabolele instructive descoperite de cercetători sunt o altă dovadă că propaganda există (aproape) de când există omul.

Despre propagandă se poate spune că a fost studiată încă din anul 500 i.e.n., în domeniul retoricii. Avocații, demagogii și politicienii de succes din acea vreme au știut să utilizeze un limbaj sonor și solemn, umorul atent măsurat, amestecau ingenios argumente mai mult sau mai puțin valide logic; lingușeau un juriu sau o adunare și obțineau ce-și doreau. Studenții retoricii au examinat ceea ce analiștii de azi numesc „credibilitatea sursei”: ce pot spune sau face vorbitorii pentru a convinge auditoriul că spun adevărul, că sunt bine intenționați, au spirit civic ș.a.m.d.. Socrate, Platon, Aristotel și-au învățat studenții, între altele, cum să depisteze erorile de logică și apelul la emoții al demagogilor.

În toate marile civilizații au existat oameni care au analizat propaganda politică și religioasă; s-au scris multe despre tacticile electorale, despre folosirea credinței și duplicității calculate în timp de pace și război (îi amintesc numai pe Sun Tzu și Machiavelli); sunt discutate în cărți și principiile propagandei, strategii de propagandă precum monopolizarea inițiativelor, transferarea vinovăției asupra altora, prezentarea personală ca superior moral, intelectual etc., coordonarea propagandei prin mită și amenințări.

După declinul lumii antice, timp de sute de ani, n-au apărut studii aprofundate, elaborate, despre propagandă. Când a avut loc revoluția industrială și a început producția de masă unii au înțeles că pot spera la profituri extrem de mari prin marketingul de masă. Publicitatea, în sine, nu e tocmai propagandă, dar linia de „demarcație” este foarte fină.

La începutul secolului XX cercetătorii au început să studieze motivațiile diferitelor tipuri de consumatori și în funcție de răspunsurile primite în urma sondajelor, testelor, analizării comportamentului, felului de a fi, dorințelor etc. au ales diferite tipuri de publicitate, tehnici de vânzare și altele de gen. Încă de la începutul anilor 1930 există „sondaje printre consumatori” - anchete de opinie publică, altfel spus. În timp - până azi și mai încolo - aproape toate variabilele care afectează opiniile, credințele, sugestibilitatea, comportamentul cumpărătorilor au fost cercetate pentru diferite tipuri de grupuri, subgrupuri, cultură ș.a.m.d.. Au făcut asta capitaliștii, pentru a-și vinde produsele, dar au făcut-o și cei din statele cu regim politic autoritar, pentru a promova anumite idei, pentru a preveni tulburările politice, pentru a ține oamenii „la locul lor”.

Începând cu secolul XXI, în special, anumite site-uri web (mai ales platforme de rețele sociale), furnizorii de Internet au dezvoltat mii de aplicații și au colectat cantități enorme de date personale despre consumatorii care le-au folosit, având, evident, consimțământul informat al acestora: „noi colectăm următoarele date; poți refuza să ni le pui la dispoziție dar dacă nu ești de acord nu vei putea folosi aplicațiile noastre” - se spune în cazul anumitor informații. Datele în cauză pot include vârsta, sexul, starea civilă, istoricul medical, istoricul angajării (CV online), afilierile, opiniile politice, religia, interese personale și chiar locuri geografice minut cu minut. Aceste date colectate au fost vândute către brokeri de informații sau de date care le-au agregat și le-au vândut mai departe firmelor de publicitate care, la rândul lor, le-au folosit pentru a identifica potențiali consumatori pentru clienții lor corporatiști care-și vor putea face mesajele comerciale mai eficiente. Practic, datele adunate de la utilizatorii de Internet sunt anonime, dar formează un tot de preferințe, opinii etc. - un „segment de piață”, altfel spus. În același mod au fost colectate informații despre alegători și utilizate în campaniile electorale la nivel național (publicitate politică). Campaniile la nivel național - fie pentru un politician, fie pentru un săpun sau medicament - fie pe site-uri populare, în ziare, reviste (electronice sau tipărite), la radio sau televiziune costă saci de bani, criticii susținând că astfel se risipesc resursele societății dar e și împiedicată o concurență efectivă, reală, a producătorilor rivali sau politicienilor care nu pot strânge sume de bani la fel de mari.

Creșterea rezistenței consumatorilor și scepticismul alegătorilor au condus la diferite încercări de educare a consumatorilor, la o tentativă de educație electorală, la contrapropagandă dar și la propuneri legislative de reglementare (propunerile legislative de reglementare în acest domeniu al concurenței comerciale și politice nu prea se potrivesc în regimurile democratice - consumatorii, alegătorii sunt cei care pot „regla piața”).

Propagandiștii fac progrese încă de la începutul anilor 1920 și le sunt utile inclusiv experimentele publicate de Ivan Pavlov, despre reflexele condiționate, dar și studiile făcute de diferiți psihanaliști asupra motivațiilor umane.

Cărți precum The Phantom Public (1925), a lui Walter Lippmann au devenit un fel de carte de căpătâi a liderilor (de orice fel), a propagandiștilor și acoliților lor. În viziunea lui Lippmann, publicul este o fantomă incapabilă să influențeze activitatea guvernelor. Diferența fundamentală care contează este cea dintre cei „din interior” și cei „din exterior”. Abordarea unei probleme este radical diferită: numai cel din interior poate lua decizii, și nu pentru că e, neapărat, mai bun, ci pentru că e astfel plasat încât poate înțelege și poate acționa. Cei din exterior sunt ignoranți, de obicei irelevanți deoarece încearcă să conducă nava pe uscat - le lipsește esența materiei; competența există doar în raport cu funcția. Oamenii nu sunt buni, ci sunt buni pentru ceva; oamenii nu pot fi educați, ci educați pentru ceva. (...) Dar ce este propaganda dacă nu efortul de a schimba imaginea la care răspund oamenii, de a înlocui un model social cu altul?

În 1927, politologul american Harold D. Lasswell a publicat Tehnica propagandei în războiul mondial (primul război mondial), unde a făcut analiza și a descris campaniile masive de propagandă desfășurate în timpul anilor de război. În câțiva ani au apărut ca ciupercile după ploaie sociologi, istorici, jurnaliști și psihologi care au publicat o multitudine de scrieri în care, pretindeau, canalizează propagandă de toate tipurile: militară, politică și comercială.

"Tehnica" propagandei devine tot mai sofisticată.

Pe aceeași temă:

Ce este propaganda

Propaganda. Clasificare

Propaganda. Tehnici. Obiective

Libertate și lege

Libertatea nu constă în faptul că oamenii pot face tot ce doresc, ci în faptul că ei nu trebuie să facă ce nu doresc. (Jean Jacques Rousseau)

Libertate este condiția în care un individ are capacitatea de a acționa conform propriei voințe și, în același timp, de a-și atinge potențialul maxim. Libertate este un concept care are sensuri controversate. Libertatea și democrația sunt înțelese ca fiind conectate dar, practic, sunt antagonice - pentru că există acel „contract social” despre care a scris J. J. Rousseau (1712-1778). El vedea omul primitiv ca trăind solitar și izolat, fiind total liber, neîngrădit în libertatea lui. Factorii externi (nevoile sociale, pericolele etc.) au declanșat instinctul de conservare, determinând omul primitiv să renunțe la izolare și să formeze grupuri menite să crească forța indivizilor împotriva pericolelor, de exemplu. Organizarea de grupuri sociale - consideră Rousseau - a dus la apariția „contractului social”. Prin acest „contract”, oamenii au consimțit să renunțe la o parte din libertatea lor în favoarea unui suveran care avea obligația să ofere protecție supușilor săi. Protecția din partea statului devenise absolut necesară pentru că libertatea individuală absolută care exista anterior organizării grupurilor (contractului social, altfel spus) genera conflicte aproape permanente; siguranța colectivă putea fi asigurată numai prin cedarea puterii către un suveran. De la cutume (obiceiuri) s-a mers tot mai departe.

Datinile sunt drumurile cele mari ale societăților; legile sunt doar parapetele de pe margini, care opresc de-a cădea pe cei nedeprinși și pe cei slabi.

Ard câteva etape și ajung la apariția statului democratic. Statul era obligat să-și autolimiteze puterea și era obligat să se angajeze să nu stânjenească libera dezvoltare fizică, intelectuală și morală a individului.

Legile sunt raporturi necesare care derivă din natura lucrurilor, scria Montesquieu (1689-1755) în lucrarea sa „Spiritul legilor” - acceptând dreptul natural, autorul apreciază că acesta trebuie privit exact în contextul în care există, neputându-se aplica, de exemplu, aceeași lege civilă în orice țară. Prin „contractul social” indivizii, în mod conștient, cedează statului anumite prerogative care se exercită în interesul lor, al tuturor. 

Rousseau definește libertatea ca pe un principiu de sine stătător care are valoare prin sine și fără să servească altor scopuri, concluzionând: se numește liber omul care-și prescrie singur legile care-i vor conduce voința.

Filosoful englez John Locke (1632-1704) are ca punct de plecare în concepția sa libertatea naturală a individului. În lucrările sale se întâlnesc și unele elemente ale teoriei contractuale, respectiv: puterea statului derivă de la popor prin îngrădirea drepturilor indivizilor, dar tocmai în scopul protejării drepturilor lor fundamentale (drepturile fundamentale ale tuturor indivizilor, nu doar ale unora).

În lucrarea „Despre libertate”, John Stuart Mill ar fi fost primul care a accentuat diferența dintre libertatea individului de a acționa (libertatea de voință) și libertatea de a nu fi forțat să facă ceva. Limitarea libertăţii intervine prin raportare la ceilalţi oameni, prin faptul că orice persoană trebuie să respecte prin abţinere „jocul libertăţii celorlalţi” (Dan Claudiu Dănişor).

Libertatea este de mai multe feluri: libertatea de gândire (numită și libertatea conștiinței sau a ideilor - libertatea de a transpune în fapt gânduri și convingeri). Deși libertatea de gândire este axiomatică pentru toate libertățile, celelalte nu sunt deloc necesare pentru ca libertatea de gândire să funcționeze și să existe. Mai apoi: libertatea credinței (se protejează o gamă largă de credințe nereligioase, inclusiv ateismul, agnosticismul, pacifismul, veganismul etc.); libertatea de exprimare, libertatea de a se reprezenta fiecare după cum simte, libertatea de a-și alege statutul în viață, libertatea religiei, eliberarea din robie sau sclavie s.a.

Scopul legii este de a înfăptui în societate, cel puțin în parte, ordinea morală (Montesquieu).

Și astfel s-a ajuns inclusiv la codul penal.

Prin excelență, omul este liber, eul este acela care poate alege rațional norma după care se conduce. Indivizii sunt liberi să facă tot ceea ce-i duce mintea, dar pentru a fi păstrată ordinea sociala trebuie educați să nu facă chiar așa, trebuie învățați să respecte acele reguli care determină ordinea socială.

Libertatea are limitele pe care i le impune justiția (zicea J. Renard).

Cum îi interzici cuiva să-ți spargă ferestrele? Nu poți, dar există legea conform căreia va fi pedepsit. Cel care încălca dispozițiile dintr-o lege (stricând ordinea socială) și-a exercitat libertatea de voință dar își va pierde libertatea fizică, în unele cazuri.

Pentru ca ordinea să domnească într-o societate trebuie să funcționeze sistemul judiciar.

Cei care își asumă libertatea de a face ceea ce vor trebuie să știe că vor fi pedepsiți dacă distrug ordinea socială. Când unii scapă doar cu „să nu mai faci”, după ce-au bătut un om, iar alții mor bătuți pentru că n-au respectat cererea unui polițist, de exemplu, ordinea nu va exista în acea societate.

Legea e o formă a ordinii. O lege bună trebuie în chip necesar să însemne o ordine firească (Aristotel).

Ordinea nu mai este firească atunci când indivizii sunt obligați să facă ceea ce cred că nu e bine să facă pentru ei.

Din punct de vedere juridic, legea - în sens restrâns - este actul normativ care emană de la puterea legiuitoare (Parlament, în cazul României) sau - în sens larg - de la orice organ competent, potrivit Constituției, să elaboreze acte normative.

Conceptul de libertate este unul complex - cuprinde o serie de idei care reflectă mai multe viziuni, în funcție de perspectivele din care este abordată noțiunea de libertate. Între noţiunea de libertate şi cea de drept există o sinonimie, dar din punct de vedere filozofic acestea nu se confundă. Natura filozofică a acestor idei generale delimitează în mod distinct originea conceptului de libertate, într-un cadru diferit faţă de mediul în care a apărut dreptul, ca principiu juridic. În timp, numai din punct de vedere juridic, drept și libertate au devenit sinonime, termenul drept a evoluat de fapt chiar din termenul libertate.

J. S. Mill a încercat și să definească „natura și limitele puterii care pot fi exercitate în mod legitim de societate asupra individului” subliniind un antagonism inerent și continuu între libertate și autoritate. A ajuns astfel la o întrebare esențială: cum se face ajustarea potrivită între libertatea individuală și controlul social?

O altă întrebare cu răspuns deschis, formulată ca urmare a intervenției statului: e necesar ca individul să plătească pentru siguranța lui prețul pierderii libertății individuale?